Cărţi Ortodoxe

Traducere: Cristian Spătărelu

Carte tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Părinte GALACTION,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Editura Bunavestire
Galaţi, 2003

Cuprins

Despre ortodoxie

Mărturisire despre Hristos

Un lucru trebuie

Adevăruri pe care nu trebuie să le uităm

Poveţe părinteşti

Despre smerenie, osândire de sine şi egoism

Despre iubire, milă şi milostenie

Despre frica de Dumnezeu, post, rugăciune,iertare, suferinţă, ascultare şi judecată

Despre pocăinţă şi spovedanie

Despre suflet, moarte şi judecată

Iubiţii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocşi şi în general nu cunoaştem înălţimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată sfinţenia ei.
Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.
Toţi aceştia, de la Sfântul ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor, şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Atunci purtătorii de Dumnezeu părinţi, “înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul dumnezeiesc“, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.
Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi împărăţia Duhului.
A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.
Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.
Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii şapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru şapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii, ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare.
Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahii atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.
O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi ierapostolia către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.
Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.
Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor trei ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.
Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.
Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea.
Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei.
Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!

Domnul a spus şi rosteşte continuu din Sfânta Sa Evanghelie: “Cel care este sluga Mea credincioasă, cel ce se luptă cu vitejie pentru numele Meu, cel ce s-a botezat în numele Meu şi a rămas credincios şi mărturiseşte despre Mine în faţa oamenilor, cel ce Mă propovăduieşte ca Dumnezeu adevărat întrupat în om, cel care zice că M-am răstignit şi am înviat din iubire pentru oameni, despre acela voi mărturisi şi Eu în faţa îngerilor Tatălui Meu, în faţa îngerilor din ceruri“.
Preamărit şi fericit este omul creştin, drept-credinciosul care va mărturisi în faţa tiranilor, în faţa ateilor, în faţa materialiştilor şi raţionaliştilor, dumnezeirea Hristosului nostru. Biserica noastră crede şi mărturiseşte că va naşte sfinţi până în vremurile de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va arăta fii sfinţi şi vrednici de cunună.
După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum vechii asceţi şi pustia nu mai arată ca atunci sfinţi făcători de minuni şi purtători de duh. Care vor fi, deci, sfinţii timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu lucrăm nevoinţa şi virtutea vechilor asceţi şi monahi? Trebuie să credem neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinţi vor fi aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru şi vor propovădui şi vor spune răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinţi.
Mucenicii au dat mărturisirea cea bună în primii ani ai creştinismului. Minunile au fost foarte multe. Făceau minuni cu mare uşurinţă. Exista multă sfinţenie. Oamenii credincioşi erau plini de Duh Sfânt. Virtutea era lucrată din belşug. Acum însă noi nu mai avem virtuţi, noi ne străduim, dar nu reuşim nimic. Pretutindeni întuneric, pretutindeni amăgire, pretutindeni pierzanie. Toate păturile vârstei şi treptele sociale ale oamenilor sunt pline de păcat şi întuneric. Întunericul acesta al păcatului şi al lipsei moralei va înainta, se va întinde, şi cu cât vom fi mai aproape de capăt, de sfârşit, se va înteţi. De aceea, atunci chiar şi cea mai mică virtute, cea mai mică nevoinţă duhovnicească, va avea o valoare uriaşă în faţa lui Dumnezeu.
La început, un om îl ajuta pe celălalt în formarea duhovnicească, acum se împing unul pe celălalt spre rele, spre prăbuşire duhovnicească. Nu mai auzi discutându-se altceva între oameni decât despre un păcat sau altul. Desigur, problema păcatului trupesc se menţine şi domneşte în toate domeniile. Diavolul a reuşit cu răutatea lui, cu viclenia lui, să stăpânească peste gândurile şi dorinţele oamenilor. Astăzi cauza într-un război (să-i zicem război şi să nu-l numim înfrângere) este cugetul trupesc. Se străduieşte să ne păteze gândirea, cele cinci simţuri, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Şi în felul acesta să ne întineze atât de tare încât Sfântul Duh să nu găsească loc să Se sălăşluiască în noi, încât să nu purtăm Duhul lui Dumnezeu, să nu primim focul iubirii lui Dumnezeu care ar putea astfel să ne renască, să ne reînvioreze şi să ne facă puternici ca să putem înfrunta toate cele câte se vor întâmpla în viaţa noastră.
Va trebui să ne străduim să ne curăţim pe noi, să ne curăţim pe dinăuntru şi pe dinafară, şi îndeosebi să ne curăţim cugetul. Căci din cuget pornesc toate relele, atât în inimă, cât şi în trup. Răul se exteriorizează prin membrele trupului, după ce mai înainte cugetul şi mintea devin slujbaşi ai păcatului. Aşa cum vedem, albinele nu merg la florile care nu au polen, ci merg acolo unde există polenul, pe care îl culeg şi prepară gustoasa miere. Şi Sfântul Duh umblă, şi unde găseşte cuget şi minte curată, liniştită, se aşează şi rodeşte. Zis-a cel nebun în inima lui: nu este Dumnezeu. Nebun este acela care nu se poate înfrâna. Gândirea nu cârmuieşte bine în el, nu are cârmuire sănătoasă, de aceea face greşeala de a se exprima şi a spune că nu există Dumnezeu. Cea mai mare prostie pe care o poate spune omul este să zică că nu există Dumnezeu. Dumnezeu este în el, este în sufletul lui, dar el este străin de Dumnezeu. Nu are nici o legătură şi nici un contact cu Dumnezeu.
Păcatul a făurit un zid, a despărţit lucrurile şi le-a făcut de netrecut. Aşadar, ca să primim Sfântul Duh şi Acesta să ne facă puternici şi să ne învrednicească să mărturisim dumnezeirea lui Hristos, va trebui să ne nevoim, să ne curăţim şi să ne încununăm. Sfinţii vremurilor de pe urmă vor fi mărturisitori. Cei care vor mărturisi că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat întrupat…
Dumnezeu a fost, este şi va fi. Şi Sfântul Duh, precum îi va întări pe aceia, ne va întări şi pe noi, dacă iubirea şi mila lui Dumnezeu voieşte să ne miluiască, şi îngăduie şi ne învredniceşte şi pe noi să dăm mărturisirea bună, în faţa ateilor, în faţa celor lipsiţi de evlavie, şi să ne învrednicim şi noi muceniciei. Căci lucrările noastre sunt atât de nefolositoare, păcatele noastre sunt atât de multe, patimile noastre adevărate fiare; o mucenicie ne va salva, o mărturisire a credinţei. Gândiţi-vă ce frumos e când un creştin mărturiseşte în timpurile noastre, când mărturiseşte în faţa celor ce nu cred în dumnezeirea lui Hristos, în dumnezeirea în trei ipostasuri, şi când, pentru o clipă, îl iau îngerii şi încep marşul triumfător al izbânzii şi al laudelor!
Toţi zicem: “Dar cum să mucenicim?“. Noi nu putem să îndurăm o durere de dinţi şi primul care nu poate asta sunt eu. Ne înţeapă un mărăcine sau altceva şi începem imediat să simţim durerea, să strigăm; avem nevoie de spirt şi de altele. Când ne doare puţin, alergăm îndată la doctor, la medicamente. Dar acolo nu vor fi astfel de cazuri, acolo va fi mucenicie curată. Lucruri înfricoşătoare! Ce se va întâmpla atunci?…
Vă voi aduce exemplul unui mucenic, al unui tânăr care a mucenicit cu mult timp în urmă. Şi veţi vedea cum muceniceşte omul şi cum dimpreună cu ispita vine şi puterea de a o birui. Dumnezeu îl cheamă pe un om la mucenicie. Pe când înainte era laş şi fricos, după aceea ajunge la neînfricare. Dar cum? Ascultaţi.
Un domnitor se pregătea să meargă la război şi, cum se obişnuia, trebuia să se ducă la ghicitor, ca să primească informaţii de la diavol, să-i spună dacă va învinge sau nu în război. Acest domnitor s-a dus la ghicitor, a întrebat dacă va birui sau nu şi ghicitorul, adică diavolul, a zis: “Îţi voi răspunde dacă scoţi din oraşul tău moaştele Sfântului Mucenic Vavila şi ale celor trei tineri“. Aşa stând lucrurile, domnitorul le porunceşte creştinilor să ia sfintele moaşte ale acestor sfinţi şi să le scoată afară din oraş, ca să poată diavolul să-i răspundă dacă va birui în război. Creştinii noştri, mari şi mici, chiar şi copiii, au luat sfintele moaşte şi le-au scos cu cântări şi imnuri. Şi ziceau: “Idolii neamurilor sunt aur şi argint, lucrarea mâinilor oamenilor, ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud“. Auzind domnitorul toate acestea a zis: “Aceştia ne înjură cu vorbele astea ale lor“, şi a trimis ostaşii să-i aresteze pe unii dintre ei. Între cei care au fost arestaţi se afla şi un tânăr de 18 ani, pe nume Teodor. Pe acest Teodor l-au spânzurat de un stâlp, i-au scos hainele, au apucat nişte gheare de fier înzestrate cu cuţite şi i-au jupuit pielea, i-au făcut răni adânci, încât sângele curgea pâraie. Vă daţi seama, să-i jupoaie de viu copilului toate membrele lui? A fost un adevărat măcel. Apoi de dimineaţă până seara, soldaţii s-au schimbat unul după altul şi aproape că l-au omorât. Văzând că va muri şi că nu mai are vlagă în el, l-au dezlegat şi l-au dat părinţilor săi. Părinţii şi-au luat copilul şi au început să-l îngrijească. Tânărul şi-a deschis ochii şi părinţii au început să-i zică:
“ – Fiul meu, cum de ai răbdat? Cum de nu ai gemut? Cum de nu ai strigat?“
“ – Să vă spun. Când m-au spânzurat sus pe stâlp şi soldaţii au început să mă rupă cu acele gheare de fier, a început să mă doară şi durerea a mers până în inima mea. Şi am zis: «Teodore, rabdă această durere ca să scapi de durerea veşnică a iadului». Preocupându-mi gândirea cu acest cuget la iad, am zis să fac răbdare. Atunci când mă încurajam cu acest cuget şi am luat această hotărâre, văd că vin trei tineri preafrumoşi. Unul dintre ei avea în mâini un lighean cu mir ceresc. Altul avea prosoape mici şi s-au apropiat de mine. Al treilea a luat un prosop, l-a înmuiat în aromă şi mi-a uns faţa. Din pricina acestei miresme a Sfântului Mir nu am mai simţit nici durerea, nici chinul, nici altceva. Trăiam o stare fericită şi îngerească. Mai bine să nu mă fi coborât niciodată de pe acel lemn şi să mă fi jupuit ani întregi ca să fiu fericit“.
Vedem aici că în cazul muceniciei, Dumnezeu intervine în mod suprafiresc. Dumnezeu este Acela Care începe şi termină mucenicia. Dacă focul dumnezeiesc nu aprinde inima mărturisitorului, este imposibil ca omul să dea mărturie despre Hristos şi să rabde cu vitejie şi biruinţă. De aceea, când cugetul ne spune: “cum vei răbda mucenicia?“ să credem că, dacă Dumnezeu vrea să mucenicim, va veni Însuşi Hristos, va trimite Sfântul Duh, va trimite foc din cer, ne va aprinde şi ne va da puterea muceniciei.
Văzând cum evoluează lucrurile în lume şi crezând în cele spuse de Biserica noastră, ne dăm seama că se apropie vremuri grele. Poate că suntem în cercul din exterior şi în continuare vom înainta în următorul şi în următorul, şi vom ajunge în centru. Să ne preocupe în mod deosebit lucrul care trebuie.
Să ne pregătim în întregime şi cu duhovnicie, să ne pregătim sufleteşte, să ne curăţim pe dinăuntru de orice păcat. Să ne pocăim pentru păcatul pe care îl avem sau pentru ceea ce vom înfăptui mai târziu, încât să ne comportăm cât se poate mai bine în faţa acestui sfârşit. Nu ştim dacă în zilele noastre vom ajunge la mucenicie. Părinţii trebuie să se îngrijească de credinţa copiilor lor. Să sădească şi să transmită copiilor dreapta-credinţă. Să le vorbească despre dumnezeire, să creadă în Dumnezeu ca să nu se clatine de duhul necredinţei care domneşte pretutindeni. Căci dacă copiii noştri nu vor avea credinţă vitejească în suflet, cum îl vor înfrunta mâine pe Antihrist? Cum îi vor înfrunta pe antihriştii de acum care sunt diferitele erezii? Dacă nu avem credinţă curată în Hristos, nu avem temelie şi, fără temelie, casa se prăbuşeşte. Să dobândim în noi temelia puternică, serioasă şi statornică a credinţei, încât mâine să facem faţă nevoinţei pe care o va cere mărturisirea dumnezeirii Hristosului nostru… Prin urmare trebuie să întărim şi să însufleţim propria credinţă, şi aceasta ne va fi o mare binefacere.

* Credinţa ortodoxă se numeşte adevăr, pentru că nu are înşelăciune în ea, nu are minciună, nu este deşartă, ci este adevărul vădit pe deplin al Evangheliei.
* Biserica Ortodoxă binecuvântată ne ajută în chip minunat. Avem Sfânta Liturghie, pomenirile, milostenia, faptele bune, rugăciunea. Avem atâtea prin care Biserica noastră îi ajută pe cei adormiţi. Ne trebuie credinţă şi viaţă ortodoxă. Să le ţinem pe acestea în Biserica noastră Ortodoxă pe care a întemeiat-o Hristos şi pe care au stropit-o sângele mucenicilor şi eforturile, lacrimile şi nevoinţele asceţilor şi ale sfinţilor ierarhi ai Bisericii noastre.
* Sufletul nostru are privilegiul nemuririi. Va lăsa lumea aceasta şi va pleca către Dumnezeu. Patria lui este în ceruri, căci este nestricăcios.
* Când noi cugetăm la viaţa cealaltă şi credem cu desăvârşire în ea, vom primi neîndoielnic dorinţa nevoinţei.
* Învierea lui Hristos este prevestirea şi preînştiinţarea că oamenii vor învia la a Doua Venire, în nestricăciune şi duhovnicie.

* Trebuie să păstrăm Ortodoxia noastră cu precizie duhovnicească, pentru a avea cu noi harul Sfântului Duh. Să nu ne lăsăm târâţi de diferite doctrine şi să nu ne clătinăm de anumite întâmplări.
* Biserica Ortodoxă este ascetică, este preafrumoasă, are toată podoaba harului lui Dumnezeu… Biserica Ortodoxă are smerenia şi pocăinţa. Dacă nu ne smerim, nu mergem pe calea strâmtă şi nu trecem prin poarta îngustă. Ci pe calea strâmtă şi pe poarta îngustă vor intra câţi or să primească pocăinţa şi smerenia lui Hristos… De aceea numai prin smerenie şi prin pocăinţă ne vom îndrepta cu siguranţă intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.
* Să fim cu luare-aminte la viaţa noastră, să fie ortodoxă. Dacă vieţuirea noastră este cu luare-aminte, pe temelia poruncilor lui Dumnezeu,vom simţi în noi uşurare sufletească, pentru că nimic nu ne va învinui.
* Credinţa Ortodoxă este singura religie care exprimă adevărul în toată dimensiunea, în toată înălţimea, adâncimea şi lărgimea lui. Biserica ne vesteşte despre toate prin adevărul ei. Noi vom rămâne fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, Biserica mucenicilor. Mucenicia lui Hristos va continua până la mucenicii şi mărturisitorii din vremea lui Antihrist… Să iubim Ortodoxia noastră şi să-i rămânem fii credincioşi până la moarte, ca să ne asemănăm cu Mântuitorul nostru Hristos.
* Trebuie să avem viaţă ortodoxă, ca să avem şi credinţă adevărată, statornică şi neclintită.

* Un lucru trebuie, această poruncă a lui Hristos este valabilă pentru noi toţi, încât grija faţă de nevoile noastre de trai să fie atât cât e necesar şi să avem toţi ca preocupare a noastră cum să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, cum să ajungem la mântuirea sufletului nostru nemuritor. Toată grija noastră trebuie să fie cum să ne curăţim sufletul, cum să îl modelăm după voia lui Dumnezeu, cum să facem să nu intrăm în iad. Mântuirea sufletului nostru nu este o joacă. Nu ne putem juca cu sufletul nemuritor.
* Suntem muritori şi suntem în trecere pe pământ, şi într-o zi vom pleca la cele veşnice, la Dumnezeu.
* Când nu avem mângâiere dumnezeiască, sufletul nostru nu îşi găseşte odihna în nici un fel, căci lucrurile materiale sunt străine de firea lui. Prin urmare, când sufletul omului se obişnuieşte cu cele ale lui Dumnezeu, prin rugăciune şi viaţă virtuoasă, atunci simte mulţumire şi siguranţă, şi Îl simte pe Dumnezeu înlăuntrul său.
* De aceea trebuie să ne îngrijim încontinuu să curăţim trupul nostru, să izbăvim conştiinţa noastră de legăturile nevăzute ale păcatelor şi atunci, cu harul lui Dumnezeu, vom reuşi lucrul care trebuie.
* Din faptele noastre se va vădi în ce măsură credem în Dumnezeu, în ce măsură credem în veşnicia sufletului şi a Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea să cugetăm cu toţii serios şi să nu ne înşele diavolul şi păcatul în clipa în care avem nevoie de pocăinţă, lacrimi şi păreri de rău, şi să nu hoinărim încoace şi încolo, jucând, petrecând şi devenind altfel decât ne-a creat Dumnezeu. Nu, să lăsăm acestea şi să ne îngrijim cum să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu. Dumnezeu se uită la suflet, nu la cele dinafară. La cele dinafară se uită diavolul şi păcatul. Dumnezeu priveşte la cele dinăuntru, să înfrumuseţăm sufletul nostru cu virtuţi. Când ne împodobim pe dinafară, ne stricăm pe dinăuntru. Ne stricăm şi sluţim şi sufletul nostru. Pentru toate acestea Dumnezeu ne va cere socoteală.
* Aşadar să lăsăm grija traiului nostru şi să ne preocupăm de cum să lucrăm sufletul nostru şi să îl facem rodnic în faţa lui Dumnezeu, căci moartea ne aşteaptă. Alt drum nu există. Toţi vom trece pe acolo. Să ţinem cont de asta, că fiecare dintre noi va muri şi va trece pe la tribunalul ceresc. Să ne îngrijim de judecata noastră.
* Nu avem nimic în stăpânirea noastră, nici măcar sinele nostru nu-l stăpânim. Toate sunt nesigure, toate atârnă de un fir de aţă, căci putem să le pierdem pe toate, şi după moarte… Să cerem în rugăciunea noastră ca Dumnezeu să ne dea pocăinţă, întoarcere şi sfârşit bun, şi să primim răspuns bun înaintea Marelui Judecător.
* Noi, creştinii, suntem datori să ne îngrijim mult de modul în care ne vom mântui. Avem nevoie şi ne e absolut necesar să ne gândim la felul în care ne vom mântui. Să ne preocupăm şi să ne străduim a afla cum să ne mântuim.
* Înfricoşător lucru este mântuirea noastră! Acum trăim şi peste puţin timp murim, închidem ochii. Îndată ce îi închidem pe aceştia, ni se deschid ceilalţi. Şi începe imediat cealaltă viaţă. Trăim însă ca şi când credem asta fără convingere. De aceea patimile şi slăbiciunile ne biruie, lumea ne atrage şi făureşte în noi alte idei, nu acelea pe care le vrea Dumnezeu.
* Trebuie să curăţim sufletul nostru de viaţa noastră de aici, folosind diferite mijloace de curăţire, precum taina sfintei spovedanii, lacrimile, nevoinţa, războiul cu gândurile, cu simţurile şi cu orice alt păcat. Mai întâi trebuie să curăţim sufletul nostru şi apoi Dumnezeu ne va da harul Său. Şi când Hristos ne va da harul Său, când ne va deschide ochii sufletului, atunci sufletul nostru va deveni rai şi Împărăţie cerească ce nu poate fi descrisă prin cuvinte!
* Întreaga viaţă a lui Hristos nu este altceva decât calea dreaptă, calea smereniei, iubirii şi iertării. Dacă ai smerenie, iubire şi iertare, eşti fiu al lui Dumnezeu, eşti frate al lui Hristos, eşti ucenic al lui Hristos, eşti omul care se va mântui, care va sta de-a dreapta Sa.

* Naşterea lui Hristos a fost nezgomotoasă şi smerită. A venit ca om, nu ca să judece lumea, ci ca s-o mântuiască. A venit ca să-l miluiască, să-l ierte şi să-l mântuiască pe om. A dat poveţe mântuitoare, ne-a lăsat porunci, sfaturi şi pilda Sa sfântă pe care să o urmăm pentru a ne mântui sufletele noastre.
Toate aici pe pământ sunt trecătoare şi efemere, se duc ca un vis…
* Credem pe deplin în a Doua Venire a Domnului, care va fi măreaţă, înfricoşătoare şi slăvită…
Marii părinţi ai Bisericii noastre, asceţii care aveau minte curată şi lumina Sfântului Duh, au păstrat pururea în conştiinţa lor această înfricoşătoare a Doua Venire a lui Hristos. Au cugetat la ea încontinuu, şi asta i-a făcut să se îndurereze mereu şi ochii lor să nu înceteze a plânge…
* După moarte, omul este condus direct la tribunalul lui Dumnezeu. Până la a Doua Venire, lucrurile vor fi deja lămurite şi rezolvate pentru fiecare suflet. Atunci se va face împărţirea finală, se va termina toată sărbătorirea.
* Deoarece fiecare suflet omenesc va trece prin primul tribunal şi apoi va merge la marea Judecată, marele adevăr care va fi spus la sfârşitul vieţii noastre trebuie să ne preocupe mai mult decât orice altă grijă. Lumea întreagă nu este vrednică şi nu preţuieşte cât un suflet. Sufletul este nemuritor, lumea este stricăcioasă şi se va sfârşi. Suntem aici pentru puţin timp… Să ne pregătim bine şi mântuitor pentru această mare Judecată prin care trebuie să trecem. Moartea ne pândeşte în fiecare clipă. Inima omului lucrează ca ceasul: la fel cum acesta se va opri la un moment dat, exact aşa se va opri din funcţiune şi inima omului. Şi atunci va urma aşezarea sufletului nostru, ori în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, ori în iadul cel veşnic, împreună cu diavolii.
* Să fim atenţi să nu ne orbească lucrurile pământeşti, căci grija multă pentru cele trupeşti este amăgire. Grija pentru mântuirea sufletului nostru trebuie să fie neîntreruptă, la fel şi rugăciunea şi mulţumirea către Dumnezeu. Fie că avem necazuri, fie bucurie, mulţumirea să nu lipsească din sufletul nostru.
* Să nu credem că numai prin lucruri materiale îi putem fi de folos săracului. Trebuie să-i oferim şi hrană duhovnicească. De multe ori, chiar şi sufletul nostru este întemniţat, este sărac şi gol în fapte bune. De acesta să ne îngrijim mai întâi, să îl îmbrăcăm, să îl hrănim şi să îl scoatem din închisoarea osândei, vinovăţiei şi păcatului. Şi când ajutăm sufletul nostru, e uşor apoi să-l ajutăm şi pe aproapele nostru.
Priviţi cât de jos a coborât Hristos. A coborât şi a zis: “Primiţi-Mă şi pe Mine ca pe un sărac; orice oferiţi acestui sărac, Mie îmi oferiţi. Şi Eu voi lua ceea ce îmi oferiţi voi şi pentru aceasta vă voi da Împărăţia Mea“.
Legea Evangheliei şi poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, nu sunt de neînfăptuit; înfăptuirea poruncilor lui Dumnezeu este fericire şi nu nefericire. Omul suferă când simte ură, când simte gelozie, când simte răutate. Şi preferăm să suferim decât să iubim. Când îl miluieşti pe sărac, trebuie să simţi fericire, să simţi bucurie, pentru că l-ai făcut să-şi afle odihna. Era înfometat şi acum nu-i mai e foame, ori îi era frig şi acum s-a încălzit. Era la închisoare, tu ai plătit şi acum este liber. Aceste fapte nu sunt grele şi omul se simte foarte fericit. Iată calea lui Dumnezeu!
* Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, sunt foarte uşoare, odihnesc, răcoresc şi nasc fericire în sufletul omului. De aceea Hristos nu a cerut multe lucruri. Şi la a Doua Venire nu va zice: “De ce nu aţi lucrat nevoinţa?“. Nu. Va zice: “De ce nu l-aţi îmbrăcat pe sărac, de ce nu l-aţi mângâiat pe cel întemniţat?“. Ce sunt acestea? Faptele dragostei. De aceea a spus Hristos: “Cine este cel care Mă iubeşte? Cel ce ţine poruncile Mele. Cel ce nu Mă iubeşte pe Mine nu ţine poruncile Mele“. Prin cercetarea pe care a făcut-o celor de-a stânga, a vrut să le zică: “Voi nu aţi avut dragoste şi, pentru că nu aţi avut dragoste, nu puteţi intra în cămara dragostei“. Cămara dragostei se câştigă numai cu iubire şi jertfă. De aceea va trebui, cu dragoste şi smerenie, să intrăm în Împărăţia cerurilor.
Strâmtă şi dureroasă este calea ce duce la Viaţă. Drumul larg îi duce pe oameni în iad. Care este drumul larg? Viaţa lumească nepăsătoare şi zilele ce trec fără folos, goale…
Nu trebuie să ne amăgească diavolul, ci să ne străduim, cum se spune în Evanghelia Hristosului nostru, să curăţim interiorul potirului, care este sufletul nostru, inima noastră, mintea noastră. Dacă vei curăţi potirul pe dinăuntru va fi curat şi pe dinafară, omule. Prefăcutule, nu-l spăla pe dinafară şi înăuntru să-l laşi necurăţit. Ochii lui Dumnezeu le văd pe toate. Pe oameni îi vom păcăli, vom arăta altă faţă, dar cele dinăuntru sunt cunoscute de către Dumnezeu. Să ne străduim să devenim cum trebuie pe dinăuntru, să ne schimbăm. Să umplem timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu cu fapte bune, cu gânduri bune, cu simţăminte curate.
Să nu ne preocupăm cu vorbe deşarte, să nu ne ocupăm cu discuţii necuviincioase şi vătămătoare. Să ne ferim limba noastră de la a-i judeca pe oameni: pe fratele nostru, pe aproapele nostru. Nu, să nu facem asta! Să ne judecăm pe noi, să ne osândim pe noi. Dacă ne osândim, ne vom izbăvi de osânda lui Dumnezeu. Dacă osândim, vom fi osândiţi, şi dacă judecăm, vom fi judecaţi; şi cu măsura cu care vom măsura altora, ne va măsura şi nouă Dumnezeu.
Fiecare clipă care trece nu se mai întoarce. Diavolul câştigă timpul nostru, şi în acest scop ne preocupă cu lucruri pământeşti şi trecătoare, încât să nu oferim mai mult lui Dumnezeu şi sufletului nostru. Să fim cât mai atenţi să ne aflăm în stare de veghe, să priveghem cu mintea, cu inima, să nu lăsăm să intre gândurile urâte, să nu lăsăm inima să se molipsească.
Dacă nu suntem cu luare-aminte, chiar şi în biserică putem să păcătuim mult. Când venim la biserică şi nu ne îmbrăcăm decent, şi prin lipsa de cuviinţă a îmbrăcăminţii noastre îi provocăm sminteală vreunui om, Biserica devine pricină de sminteală. Şi venind omul să se curăţească pe sine, pleacă şi mai murdar. Pentru că privirea lui a căzut undeva, pe ceva indecent. De aceea trebuie ca îndeosebi femeile să aibă foarte mare grijă ca atunci când vin la biserică să fie îmbrăcate cuviincios, atent. Răspunderea este foarte mare şi este un păcat pe care oamenii nu-l mărturisesc. Îşi spun păcatele, dar nu-i auzi spunând: “Ştii, părinte, în vremea necunoaşterii, când nu-l cunoşteam pe Dumnezeu, nu cunoşteam Evanghelia, pocăinţa, nu am fost învăţat şi poate prin neatenţia îmbrăcăminţii mele am smintit oameni. Fie cu hainele, fie cu locul în care şedeam, fie cu poziţia mea“.
Acestea sunt păcate pe care diavolii ni le pot reproşa, şi noi vom zice: “Dar cum s-au întâmplat acestea?“
“- Iată, când purtai haina aceea, când şedeai aşa, când nu ai avut grijă şi nu te-ai aşezat unde trebuia, l-ai smintit pe acel om.“
Atunci sufletul acela va fi ţintuit de vinovăţie şi astfel judecata va fi pe măsură. Vreau să spun, cu smerenie, că trebuie să fim atenţi la toate astea, căci vom pleca din lume şi vom merge la tribunal, vom merge la judecată… şi acolo vor fi spuse toate. Să avem grijă, deci, să fim cuviincioşi în toate. Să curăţim interiorul potirului nostru, sufletul nostru, inima noastră. Şi unde simţim vinovăţie, să ne pocăim.
Sfântul Vasile cel Mare a zis: “Nici femeie nu am cunoscut, dar nici feciorelnic nu sunt“. Când Sfântul Vasile cel Mare a zis că în viaţa feciorelnică pe care a trăit-o nu a cunoscut femeie, căci nu a fost căsătorit şi nici nu a păcătuit, dar nici cu vreo femeie nu este, s-a referit la gândire. Gândul păcătos trece şi dacă nu avem grijă, ne poate lăsa urme, ne poate lăsa pete şi murdării. Prin urmare, când ne pătăm, de ce avem nevoie? De spălare, de curăţire. Cum se face curăţirea? Curăţirea se face prin lacrimi, se face prin spovedanie şi pocăinţă.
De aceea trebuie să avem grijă să nu ne biruiască cele lumeşti sau cele care astăzi ni se oferă ca fiind foarte bogate. Mă refer la ceea ce iubeşte omul: îi place să se înfrumuseţeze şi să se gătească, îi plac podoabele scumpe…
Când eu nu am grijă, ca om, şi provoc ispită fratelui meu, surorii mele, prin împodobirea neatentă, atunci eu port vinovăţia în spate. Lucru ce trece neobservat. De câte ori, dacă ne cercetăm conştiinţa, vom vedea că în viaţa noastră lumească, poate chiar şi acum, nu suntem atenţi? Prin urmare producem sminteală. Pe aceste păcate nu le cunoaştem; să le mărturisim şi vor fi şterse.
De aceea să fim cu luare-aminte la aceste lucruri, ca să fim pregătiţi. Moartea este înfricoşătoare, nu este joacă. Dacă vreunul dintre noi a cunoscut câte ceva despre moarte, dacă a fost primejduit de boală, a văzut cât de înfricoşătoare este. Vedeţi cum lăcrimează omul sau chiar plânge, şi ochii îi sunt neliniştiţi în ceasul morţii? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Şi sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai uşoară adiere de vânt.
Troparul slujbei de înmormântare zice: “Ce luptă are sufletul când se desparte de trup, cât lăcrimează atunci, către îngeri îşi ridică ochii şi în zadar se roagă; către oameni îşi întinde mâinile şi nu are cine să-l ajute“. Spune că îşi întoarce ochii către îngeri şi nu primeşte nimic. Căci îngerii zic: “După faptele tale, aliluia. Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuţi şi tu cu faptele tale“. Îşi ridică mâinile spre oameni şi le cere să-l ajute. Şi ei zic: “Cum să te ajutăm? Noi nu ne putem ajuta pe noi, cum să te ajutăm pe tine?“ Şi atunci omul îşi dă seama de adevăr. Dar ce mai poate face în ceasul acela, când îi iese sufletul?
Această cercetare, acest adevăr, această realitate pe care vedem că o trăieşte fiecare om apropiat nouă, când pleacă din viaţă, ar trebui să ne fie lecţie, pentru a ne pregăti pe noi acum, pentru ca atunci când va suna ceasul, să fim gata. Şi cu toate că ne vom amărî, căci moartea este din natura ei grea şi amară, dacă conştiinţa nu va mărturisi împotriva noastră, vom simţi un balsam în suflet. Sufletul nădăjduieşte, simte că ceva se va întâmpla. De aceea deci, înainte de a sosi acel ceas înfricoşător, înainte de a veni această primă judecată a sufletului, şi apoi marea Judecată de la a Doua Venire, să ne pregătim, să fim atenţi, să ne grăbim acum; nu mâine ori poimâine. De astăzi, din clipa aceasta, să punem în sufletul nostru pocăinţă şi să ne întoarcem la Dumnezeu. Şi când Dumnezeu va vedea această intenţie bună din partea noastră, ne va ajuta. Şi va spori această mică intenţie a noastră şi o va face mare, încât să ne putem învrednici de mântuirea sufletelor noastre.
* Hristos, Mântuitorul nostru, cunoscând toate câte se vor întâmpla, ni le prevesteşte în Sfânta Lui Evanghelie, pentru ca să luăm măsuri şi să ne pregătim. Să nu avem nici o justificare că nu ni le-a spus, că nu le-am citit, că nu le-am auzit şi că de aceea nu ne-am pregătit. Nu, Hristos ni le-a spus amănunţit. La fel Biserica şi Sfinţii Părinţi Propovăduitori şi toţi cuvioşii lui Dumnezeu vorbesc despre cele pe care trebuie să le lucrăm. Adică despre faptele luminii, ale Evangheliei, pe care, lucrându-le, să scăpăm de toată această uriaşă primejdie.
Din nefericire, toate lucrurile, şi mai ales păcatul, ne arată, precum se vede, că se apropie sfârşitul. Auzim de războaie, şi se vor face. Vedem cutremure. Vedem păcatul, vedem satanismul, şi ce nu ne văd ochii? Tehnologia va ajunge până la a ne scoate din minţi, din credinţă. La ce să ne mai aşteptăm?
Cu toate că şi moartea fiecărui om este o a doua venire, totuşi o aşteptăm acum şi o vedem venind la modul general. De aceea să ne pregătim încontinuu, să ne curăţim, să fim neprihăniţi pe dinăuntru, să lucrăm faptele luminii, cele pe care ni le spune Hristosul nostru, faptele dragostei. Inima noastră să devină lipsită de răutate, precum a pruncilor. Aşa cum a zis Domnul: “Dacă nu ne vom face ca şi copiii în nerăutate şi în dragoste, nu vom putea intra în Împărăţia Cerurilor“. Nu zice să avem mintea copiilor şi judecata lor, ci nerăutatea inimii la care să ajungem în legătură cu aproapele nostru. Acesta poate să ne facă rău, să ne înjure, să ne batjocorească, să râdă de noi, să ne privească cu trufie, noi trebuie să ne păstrăm inima în nerăutate, precum pruncii, şi astfel ne vom mântui. Dar dacă începem să pretindem ce-i al nostru bătându-ne cu pumnii în piept şi să cerem dreptate, vom fi găsiţi vinovaţi. Căci Evanghelia nu ne spune să răspundem răului cu rău.
Mai mult decât toate să ne aducem aminte de ziua aceea înfricoşătoare a Judecăţii, şi desigur, cum a zis Sfântul Siluan Athonitul, să medităm la iad, încât noi să ne ferim a ajunge la această stare. Când această meditaţie va deveni pentru noi temelie şi viaţă, vom fi ajutaţi să ne ferim de faptele întunericului şi astfel vom scăpa de acest groaznic şi înfricoşător iad. Să ne închinăm, să-I mulţumim şi să-L slăvim pe Hristosul nostru, care S-a făcut om pentru ca noi să devenim dumnezei. Să-L cântăm şi să-L preamărim pentru că S-a jertfit pentru noi, ne-a deschis ochii, ne-a arătat drumul luminii, ni l-a trasat şi ne-a ajutat să păşim pe el. Ne-a dat ca armă cu care să-i lovim pe vrăjmaşi în dreapta şi-n stânga, arma luminii, Evanghelia Lui, în care sunt scrise toate, pentru a ajunge biruitori la final, la poarta de aur pe care scrie Ierusalimul Ceresc. Ierusalimul Ceresc îşi aşteaptă copiii şi copiii lui sunt cei care urmează modelul, şi modelul este Hristos. Amin.

* Trebuie să avem luare-aminte şi rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea şi rugăciunea aduce luarea-aminte.
* Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii şi trândăvia sunt ca şi când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce duşmanul îl ucide; pe când, dacă îşi ţine mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare duşmanul el trage primul şi îl omoară.
* Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos şi când rugăciunea se face astfel încât cineva să înţeleagă ce a cerut, adică să fie conştient, atunci frica diavolului este mult mai mare.
* Spuneţi rugăciunea; aceasta sfinţeşte gura, sfinţeşte aerul, sfinţeşte locul în care a fost rostită.
* Prin citire, prin convorbiri duhovniceşti, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minţii îl loveşti în inimă, de aceea şi reacţionează atât de cumplit.
* Rugăciunea să fie spusă într-una, zi şi noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupaţie, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău şi seamănă tulburare în suflet. Monahul care nu zice rugăciunea este monah doar pe dinafară.
* Numele lui Iisus sfinţeşte gura, mintea şi inima; diavolul se străduieşte să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi şi nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem aşa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-şi facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru. În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească. Spune: “da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu şi Dumnezeu, nimic altceva“.
* Diavolul ia mintea şi o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria şi provoacă maladii şi boală în suflet. Leacul, terapia, arma împotriva risipirii minţii este trezvia. Diavolul îşi macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.
* Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii minţii. Păcatul nu se poate face dacă nu se primeşte mai întâigândul păcatului. Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, şi apoi urmează păcatul din afară.
* Dacă mintea nu se curăţeşte de năluciri, Dumnezeu nu scrie pe lespedea minţii cuvintele Sale.
* Diavolii pun o mulţime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.
* Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.
* Lucrarea trezviei este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinţa ştiinţelor; e nevoie de un învăţător potrivit, care să cunoască bine meşteşugul. Dar e nevoie şi de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăţa un meşteşug ori ştiinţă trebuie să faci ascultare către învăţător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în ştiinţa duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca şi când, de pildă, maistrul ar încerca să-l înveţe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduieşte încontinuu să deformeze învăţăturile primului şi se sileşte să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile. Aşadar, gândeşte-te acum dacă e posibil ca ucenicul să înveţe vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru şi dascăl duhovnicesc şi fără să nesocotească sfaturile diavolului.
* Deoarece lucrarea minţii noastre nu este desăvârşită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească şi căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs şi întoarcere către cele din afară.
* O cugetare diavolească te chinuie şi, dacă nu te spovedeşti sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricoşător este să fii cu diavolii!
* Sfinţii Părinţi foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie şi plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

* Cu cât te osteneşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât mai mare comoară îţi aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.
* Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinţa, dispreţul de sine, acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile veşnice. Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieşte monahismul, de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul.
* Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dinţii puternici şi aduce sănătate şi apărare; pe când laudele sunt ca dulciurile care distrug dinţii.
* Pentru ostenelile virtuţii vom afla odihnă în cealaltă viaţă; truda aceasta este aurul care se adună în cămările lui Dumnezeu; este sămânţa. Acum semănăm, după moarte vom secera şi vom fi uimiţi de recoltă. Cu ostenelile şi suferinţele de aici, zidim palatul nostru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.
* Îngerul Domnului scrie cât te-ai ostenit, cât ai suferit în fiecare zi; şi în vreme ce ziua se pierde, plata rămâne. Când vom muri se va face socoteala şi vom lua răsplată pentru silinţa noastră.
* Unde sunt astăzi oamenii care, pentru iubirea lui Hristos, se supun chinurilor şi dispreţului?
* Sfinţii Părinţi s-au străduit să se ostenească cât mai mult cu putinţă, pentru că ştiau că vor găsi mai multe bunătăţi în cer.
* Viaţa de acum este ca un târg; toţi schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câştige mai mult; după ce se termină târgul, fiecare are câştig după cum s-a străduit.
* Silinţa aduce smerenie, întristare, lacrimi; fără trudă, Hristos nu dăruieşte harul Său.

* Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele şi murdăriile din mare sunt aruncate afară; marea se curăţeşte şi devine liniştită. Prin ispite se face curăţirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhov-nicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduinţa Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de aţă.
* Harul experienţei de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine şi se face din mulţumire şi fericire; căci acest har pleacă peste puţin timp, pe când harul experienţei rămâne toată viaţa omului.
* Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învăţătură. Prin ispite se dobândeşte virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduinţa lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre. Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toţi avem egoism, dar aici e vorba de egoismul care şi-a făcut locaş înlăuntrul nostru şi nu vrem în nici un fel să-l dăm afară şi atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre. Atunci două lucruri se pot întâmpla: ori te smereşti şi Dumnezeu te iartă, ori, datorită marelui păcat al egoismului, te faci şi mai rău şi atunci se ajunge la sinucideri, ieşiri din monahism etc. De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite.
* Judecarea este egoism; nu vezi greşelile tale, ci pe ale celuilalt. Un părinte ce avea darul înainte-vederii a văzut harul plecând de la un monah pentru că îl judecase pe un alt monah. Un avva s-a mântuit şi numele i-a fost scris în cartea vieţii întrucât nu i-a judecat pe fraţii ce se purtau necuviincios. Un alt avva a fost pedepsit trei ani de către un înger pentru că a căzut în judecarea aproapelui.
* Ispitele care vin la om au scopul de a-l smeri.
* Mi-a spus părintele meu: “Din ispitele mari am primit har mare, am simţit harul, l-am atins. De aceea trebuie să avem răbdare şi să îndurăm cu nădejde ispitele“.

* Într-o şcoală, unii sunt notaţi foarte bine, alţii binişor iar alţii sunt respinşi. Acelaşi învăţător, aceleaşi poveţe. E de vină învăţătorul sau elevul? Elevul silitor citeşte zi şi noapte, se nevoieşte, nu doarme noaptea şi astfel sporeşte.
* Să nu pierdem nici un minut; vom cere un minut din timpul nostru pierdut şi nu ni se va da; de aceea, în fiecare minut din viaţă să facem lucrarea cea bună.

* Diavolul urăşte mult schima îngerească, haina neagră, şi o războieşte; ştie că monahii vor lua locul pe care el l-a avut (vor înlocui tagma îngerilor ce au căzut). Numele monahilor sunt scrise în cartea îngerilor. De aceea turbează diavolul şi îi face şi pe oameni să turbeze împotriva schimei monahale.
* La rasă trebuie să cugetăm că este haina cinstită pe care au purtat-o mii de sfinţi şi făcători de minuni; mulţi dintre ei au fost împăraţi, prinţi, episcopi, minţi luminate.
* Cât trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru marea cinste pe care ne-a făcut-o chemându-ne în aşezarea monahală, dintre milioane de alţi oameni! Nu cumva suntem noi nevrednici de o asemenea cinste?!
* Zic Părinţii: dacă oamenii ar cunoaşte slava pe care o vor primi monahii în cealaltă viaţă, ar pleca toţi în pustie ca să se facă monahi. Iarăşi, dacă ar fi cunoscut războiul venit din partea vrăjmaşului şi suferinţele, nimeni nu ar fi plecat din lume.
* Pentru a dobândi iubirea către Dumnezeu şi pentru a se mântui, Părinţii au părăsit lumea şi pe cele lumeşti şi au plecat în pustie; şi dacă atunci ar fi strigat: “Plecaţi din lume!“, când virtutea era mare, cu atât mai mult ar striga astăzi, când în lume există o decădere aşa de cumplită.

* Dumnezeu vrea să mântuiască sufletul, dar acesta trebuie să conlucreze cu Dumnezeu; dacă sufletul nu vrea să conlucreze cu Dumnezeu, nu se va mântui.
* Dacă oamenii ar cunoaşte măreţia Raiului, ar jertfi totul pentru a-l dobândi.
* Harul Domnului este acela care ne ţine; lutul nu se sfărâmă când îl sprijină harul lui Dumnezeu. Dar dacă are îndrăzneală în sine, omul cade îndată; să nădăjduim doar în puterea lui Dumnezeu.
* Cu adevărat nespuse, nesfârşite, necuprinse cu mintea, necugetate şi veşnice sunt bunătăţile Raiului; de aceea trebuie să ne dăm toată strădania, toată silinţa, oricât de greu ar fi pentru a câştiga viaţa veşnică. Acolo nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.
* Bunătăţile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru copiii lui sunt de asemenea, valoroase şi de mare cinste, dar mintea noastră nu le poate pricepe.
* Din bucuria cerească şi din fericirea negrăită ne dăm seama că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.

* Dacă ai smerenie, ai sfinţenie şi dacă ai sfinţenie eşti smerit.
* Dacă nu te slăveşte Dumnezeu, slava oamenilor este deşartă, amăgitoare. Dumnezeu nu vede faţa, ci numai inima omului, oricine ar fi acesta.
* Adânceşte-te în smerenia nesfârşită a lui Dumnezeu. Domnul a luat trup ca să vină pe pământ, a îmbrăcat firea omenească, pentru că Dumnezeu este înconjurat de asemenea foc încât trebuia să ardă pământul şi pe oameni: “E cu putinţă să-L vezi pe Dumnezeu şi să trăieşti?“. Cu adevărat, cât de mare a fost smerenia lui Dumnezeu! Dumnezeul slavei S-a născut şi a îngăduit să fie biciuit de făptura mâinilor Sale. Făcătorul tuturor este nesocotit, este părăsit de ucenicii Săi, care au promis că vor muri împreună cu El. E atât de greu ca omul să se încline în faţa acestei smerenii a lui Iisus Hristos, să se smerească, să se nesocotească? Nu, desigur. Domnul Însuşi a arătat: smerenie nesfârşită, iubire nesfârşită şi supunere nemărginită.
Aceste trei virtuţi sunt absolut necesare pentru ca omul să se mântuiască.
* Smereşte-te cât poţi de mult; chiar de vei cere să fii socotit ca o pocitanie, ca ceva scârbos. Chiar Apostolul Pavel a spus: “Ca un gunoi ne-am făcut… nebuni pentru Hristos“.
* Cine eşti tu, viermele pământului, plin de atâtea păcate, care nu vrei să te smereşti, să te dispreţuieşti, când Făcătorul, Domnul Care e slăvit de îngeri S-a smerit, a fost scuipat, dezbrăcat în faţa oamenilor şi răstignit?
* Un monah s-a dus la un părinte sfânt şi l-a întrebat: “Cum ai dobândit o smerenie aşa de mare şi atâtea harisme, părinte?“. Fiul meu, i-a spus părintele, eu sunt plin de slăbiciuni şi neputinţe, sunt mai rău decât toţi“. Monahul a stăruit. Atunci părintele îi zice: “Primarul satului este ca împăratul în satul lui; însă când împăratul îl cheamă în capitală şi se întâlneşte cu miniştri şi generali, atunci vede că e un nimic, un zero; astfel, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, cu atât se smereşte mai mult“.
* Smerenia este cea mai importantă dintre virtuţi; când o dobândeşti, vrăjmaşul nu poate să te lovească. Se dobândeşte încet-încet, îţi trebuie ani întregi pentru a o dobândi pe deplin; însă când o dobândeşti, nu mai e nevoie de strădanie, va lucra de la sine.
* După măsura smereniei pe care am dobândit-o se socoteşte sporirea noastră în viaţa duhovnicească, în monahism; sporirea în dobândirea smereniei duce la sporirea în dobândirea virtuţilor.
* Zidurile egoismului sunt sfărâmate prin trâmbiţarea smereniei lui Iisus Hristos; smerenia nesfârşită şi ascultarea făcută de Hristos distruge zidurile egoismului.
* Este mare păcat să-l urască cineva pe fratele lui (oricine îşi urăşte fratele este ucigător de oameni). Şi nu numai ură, ci chiar răceală sau cugete împotriva fratelui său dacă are, păcătuieşte.
* Osândirea de sine aduce două lucruri bune, smerenia şi nejudecarea aproapelui, care sunt neapărat necesare pentru mântuire. Când te învinuieşti într-una pe tine, atunci nu ridici capul, te smereşti, nu judeci pe nimeni.
* Să existe între voi iubire sinceră şi sfântă; unde nu există iubire întru Hristos, nu există viaţă duhovnicească.
* Dragostea către fraţi trebuie să fie puternică, sinceră, curată; aceasta se vede când îi răbdăm pe fraţi, când îi ajutăm, când nu-i întristăm. Dacă avem dragoste către Dumnezeu, împlinim toată legea. Domnul a zis: “orice oferiţi celui mai mic dintre oameni, Mie îmi oferiţi“. Gândeşte-te acum: orice ajutor îi aduci unui om sărman, Îl slujeşti pe Însuşi Hristos, chiar dacă de multe ori un ajutor adus unui om din lume e folosit pentru a păcătui. Cât de mare răsplată are cel care îl ajută pe un monah care s-a închinat pe sine lui Dumnezeu!
* Mare lucru, într-adevăr, sa faci milostenie unui om, căci vei lua răsplată în cer; cât de important e să miluieşti un suflet care este veşnic şi neprihănit!
* Părinţii dădeau orice, numai să nu-l întristeze pe fratele lor. Nu vă amărâţi, deci, unul pe altul.
* Să fim cu luare-aminte ca să nu-l smintim pe fratele nostru.
* Aducerea aminte de moarte sensibilizează conştiinţa, luminează mintea, arată drumul cel curat.
* Loveşte fiecare cuget care vine să te ucidă: loveşte-l cu tăişul rugăciunii. Cu fiecare rugăciune îi tai picioarele, mâinile, capul, în final îl faci bucăţi şi dacă îl cauţi, nu mai există.
* Prin risipirea minţii, diavolul se străduieşte să împiedice mintea să ducă numele lui Iisus Hristos în inimă, adică împiedică rugăciunea curată.
* E nevoie de spovedanie curată. Cei ce au fost vătămaţi, răniţi sau omorâţi, au păţit acestea din cauză că nu şi-au mărturisit cum trebuie cugetele lor.
* Cugetele se aseamănă cu viermele acela care încet-încet mănâncă lemnul pe dinăuntru; astfel, pe dinafară lemnul pare minunat, puternic, dar pe dedesubt a fost distrus, încât deodată se rupe de la jumătate. Aşa şi monahul şi mireanul care nu-şi spovedesc sincer cugetele, în final sunt nimiciţi, căci nespovedind chiar şi cel mai mic cuget, încet-încet sunt măcinaţi pe dinăuntru.
* Luptă-te din răsputeri să împiedici risipirea minţii. Risipirea minţii este păcat, este deşertăciune duhovnicească.
* Fii cu luare-aminte la ivirea cugetelor, la asaltul lor; îndepărtează-te imediat; spovedeşte-te grabnic. La fel este cu barajul unui râu: dacă îndată ce a apărut crăpătura va fi reparat, nu e nici un pericol, însă dacă este lăsat aşa, atunci apele vin cu sălbăticie şi mătură totul în calea lor; astfel şi cu cugetele, dacă nu ne luptăm cu ele dintru început, dacă nu le spovedim imediat, atunci vin cu furie şi distrug totul.
* Risipirea minţii este arma principală a diavolului; îndată ce aceasta îţi aduce în minte vreun chip sau vreun lucru, izgoneşte-le! Mintea umblă ca un hoinar prin vecinătăţi şi adună ca un burete toate mizeriile, aducându-le în suflet. Sileşte-ţi deci mintea să fie încontinuu în inimă şi să se ocupe cu rugăciunea sau cu diferite alte lucrări duhovniceşti. Mintea s-a obişnuit să stea pe-afară; imediat ce observi demonul risipirii, adu-ţi mintea ta în inimă. Opreşte cu orice preţ risipirea minţii.
* Toate relele din om provin din risipirea minţii. Războieşte-te cu aceasta, ca Dumnezeu să pună în locul ei vederile Sale (contemplaţii, revelaţii).
* Părintele meu, Iosif, îşi cerceta conştiinţa în fiecare seară; ce nu a făcut bine, ce patimi au încă putere asupra lui, şi apoi le izgonea.
* Prin spovedania sinceră se vindecă toate rănile şi se iartă toate păcatele.
* Fereşte-te de vorba lungă. Prin vorba lungă te vatămi şi pe tine, îl vatămi şi pe fratele tău, pe care îl îndemni la vorbă lungă. Prin vorba lungă nu simţi că păcătuieşti, nu te spovedeşti, şi astfel în cartea greşelilor sufletului tău se scrie un păcat care merge la judecată. De asemenea, spovedania nedeplină este păcat; dacă murim pe neaşteptate, cum îi vom ascunde lui Dumnezeu, ce-i vom spune despre vorba noastră lungă nemărturisită, despre spovedania noastră care nu a fost deplină, amănunţită şi sinceră, de vreme ce putem face o spovedanie curată?
* Să facem în fiecare zi socoteala duhovnicească. Ce am câştigat şi ce am pierdut: şi pentru fiecare faptă bună să-i atribuim izbânda lui Dumnezeu, iar pentru fiecare faptă rea să aruncăm vina pe noi înşine şi să ne îndreptăm. Dacă nu facem socoteala duhovnicească, există teama că vom eşua.

* Adevărul ne eliberează de legăturile minciunii şi amăgirii… Duhul lui Hristos ne-a unit şi suntem toţi ca unul. Să ne rugăm pentru ceilalţi, ca să ne întreţinem unul pe altul cu dragostea şi cu unirea sufletească a lui Hristos. Să avem iubire unul către celălalt, să ne îngăduim unul pe altul, căci faptele noastre de multe ori nu sunt făcute cu grijă.
* Lui Hristos îi pare rău pentru noi şi nu ne părăseşte, dar îndepărtează harul Său de la noi, pentru ca omul să se cuminţească şi să înţeleagă că a greşit şi să se întoarcă prin pocăinţă pe calea dreaptă, pentru ca iubirea binecuvântată a lui Hristos să revină. Hristos este mângâierea şi izbăvirea noastră.
* Fără învăţăturile Evangheliei nu avem călăuză, nu avem busolă, nu avem nimic, nu ne putem mântui.
* Aici, la mănăstire, am venit ca la un cabinet medical, am venit să ne facem bine, nu să ne îmbolnăvim mai rău. La spital, bolnavii se ajută unul pe altul, se compătimesc, îi uneşte durerea. Pe noi de ce nu ne leagă dragostea lui Dumnezeu? Am venit aici să facem sacrificii unul pentru altul. Fără dragoste nu putem face nimic. Iubire desăvârşită are acela care se vinde pentru aproapele său.
* Cine este sârguincios în a face ascultare este plăcut părintelui său, ia lecţiile cele mai înalte şi merge la facultate. Când ne facem plăcuţi părintelui, ne facem plăcuţi lui Dumnezeu.
Pentru Hristos facem ascultare, nu pentru om, ascultarea merge la Dumnezeu prin părintele nostru.
* Unde există ordine şi pace, acolo este şi Dumnezeu; unde este dezordine, acolo este şi tulburare sufletească; iar unde este tulburare sufletească, acolo este şi diavolul.
* Când există rugăciunea părintelui, există ocrotire şi binecuvântare şi atunci omul sporeşte. De aceea nu trebuie să facem lucrurile cu neorânduială şi după bunul nostru plac, căci acestea nu ne sunt de folos pe calea duhovnicească.
* Apostolii şi toţi oamenii sfinţi au aşezat tot adevărul evanghelic pe credinţa şi neprihănirea vieţii. Nu poate exista viaţă creştină dacă nu există neprihănire. De aceea fiecare dintre noi să rămână la cele pe care i le-a hărăzit Dumnezeu. Unul este în preoţie, altul în viaţa de familie, altul în altă parte. Acolo unde l-a aşezat pe fiecare Dumnezeu, acolo să rămână şi să se nevoiască, ca să-L mulţumească pe Dumnezeu.
* Când Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, îl facem pe Dumnezeu să ne dea mai multe… Lui Dumnezeu nu-i place atunci când cârtim.
* Câţi în această lume au răbdat chinurile oamenilor, câţi au fost învinuiţi şi defăimaţi, înjuraţi şi îndureraţi, câţi au suferit de boli şi de alte răutăţi, ridicându-şi crucea lor, au după aceea dreptul de a cere învierea. De aceea îngăduie Dumnezeu să ridicăm crucea şi să îndurăm suferinţe, ca să căpătăm dreptul de a învia. Nu ridicăm crucea? Atunci să nu aşteptăm înviere.
Bunul Dumnezeu, ca să nu rămânem şi noi fără înviere, ne dă să ridicăm câte o cruce, pentru folosul veşnic al sufletului nostru.
* Eforturile întru Dumnezeu au mare răsplată şi îl învrednicesc pe om să primească slavă şi cinste de la Dumnezeu.
* Neprihănirea are mare căutare la Dumnezeu. E nevoie de luptă trupească şi sufletească. Să stăpânim bine gândurile noastre.
* Când inima noastră este curată, gura noastră nu va rosti vorbe rele. Când inima noastră este curată, frumoasă şi înmiresmată, frumuseţe şi mireasmă va împrăştia.
* Să cugetăm mereu la ultima zi din viaţa noastră, la ultimele clipe; astfel nu vom mai păcătui.
* Diavolul întinde curse zi şi noapte, sapă tranşee, adună materiale de luptă, şi noi facem învoială cu acest vrăjmaş?
* Diavolul este uneltitor şi viclean; zi şi noapte e grăbit, se grăbeşte să ucidă sufletul nostru; duhul viclean conlucrează cu alt duh viclean, ca să distrugă sufletul, şi noi suntem nepăsători de mântuirea sufletului nostru, în vreme ce ar trebui să ne grăbim; vrăjmaşul se străduieşte să ne mănânce timpul, zilele, lunile şi anii noştri, până ce ajungem la moarte şi atunci ne va spune: “ai făcut asta, ai făcut-o pe cealaltă“, iar conştiinţa va fi nevoită atunci să aprobe; dar dacă toate acestea sunt minciuni, dacă am ţinut legea, dacă am făcut ascultare, atunci diavolii nu ne vor putea face nimic cu învinuirile lor mincinoase. Noi, când vedem cursele satanei, închidem ochii şi mergem într-acolo; vrăjmaşul încearcă să ne convingă de lucruri neîntemeiate şi mincinoase. Şi în timp ce diavolul are putere să ne prindă în mrejele sale, de cealaltă parte, noi Îl avem pe Iisus Hristos, călăuza noastră, Care luptă împreună cu noi prin harul Său, prin îngerii Săi, prin Biserica Sa.
* Când aici, pe pământ, prin lucrări şi fapte bune curăţim sufletul nostru, acesta va fi pregătit să treacă vămile văzduhului… De aici va depinde încotro va merge omul după moarte.
* Când suntem pe drumul lui Dumnezeu, suntem fericiţi, dar dacă mergem pe drumul diavolului, ne întristăm.
* Când lipseşte rugăciunea, lucrul, privegherea, veghea, spovedania, atunci răutatea va veni în noi.
* Creştinul care doreşte să se mântuiască trebuie să-şi schimbe gândurile şi hotărârile, să se străduiască să trăiască mai decent, mai simplu. Să înceteze strădania înfrumuseţării exterioare şi să se înfrumuseţeze pe dinăuntru.
* Omul trebuie să se pregătească mai întâi prin pocăinţă, prin părăsirea vieţii păcătoase, prin îmbăierea cu sfânta spovedanie, prin post şi rugăciune, prin iubirea aproapelui, şi atunci se va apropia, se va împărtăşi şi se va învrednici de viaţa veşnică. Însă cel care merge cu neruşinare să se împărtăşească atunci când se simte nepocăit, când este nespovedit şi necurăţit, acela nu are evlavie faţă de ceea ce primeşte. De aceea nu este vrednic de viaţa veşnică, ci este vrednic de pedeapsă.
* Preoţia este o mare treaptă, şi prin evlavia pe care o arătăm către preoţi Îl cinstim pe Însuşi Dumnezeu şi harul Sfântului Duh.
* Dacă inima omului este curată, atunci şi cuvintele lui vor fi cuviincioase, şi diferitele mişcări şi simţuri ale trupului vor lucra după curăţia şi neprihănirea inimii…
* Faptele bune sunt rugăciunea, pocăinţa, cântarea bisericească, participarea la slujbele religioase, sfânta spovedanie, sfânta împărtăşanie, ajutarea celorlalţi pe orice cale, cu cuvântul sau cu lucrul, şi îndeosebi prin lucrările dragostei care se fac cu cuget smerit.
* Hristosul nostru este Dumnezeul dragostei, al îngăduinţei şi al iubirii de oameni. Este plin de iertare şi milă, dar este şi drept. Toate celelalte haruri au primit loc şi înfăţişare în viaţa noastră. Ne şi miluieşte Dumnezeu, ne şi îngăduie. Ne dă cu îndestulare. Ne iartă mereu, dar nu şi-a arătat dreptatea, pentru ca lucrarea iubirii şi îndurării Lui să-l poată mântui pe om. Însă după moarte, la a Doua Venire, toate aceste îndurări vor fi înlăturate şi va lucra dreptatea lui Dumnezeu.
* Oricât s-ar strădui omul, dacă Hristos nu-i dă binecuvântarea Sa, nu va reuşi absolut nimic. Rugăciunea nu are alt rost decât să cheme ajutorul lui Dumnezeu. Iar o dată venit ajutorul lui Dumnezeu, omul conlucrează cu el şi are mare câştig duhovnicesc.
* Nepăsarea, trândăvia şi somnul sufletului sunt groaznice, sufletul doarme şi păşeşte prin viaţă ca un robot, fără să simtă rostul şi înclinaţia omului.
* Diavolul nu vrea sub nici un motiv ca creştinul să se roage într-una la Dumnezeu, deoarece ştie că în felul acesta se înarmează cu o putere uriaşă şi îl dezarmează pe el.
* Înţelepţii părinţi au lovit păcatul cu îndrăzneală. Vindecarea definitivă a patimilor se face prin încetarea nălucirilor, adică a împrăştierii minţii…

* Cel care ne nesocoteşte, ne nedreptăţeşte şi ne învinuieşte, arde rana egoismului nostru ca să ne facem bine. Dumnezeu îi îngăduie ca să ne însănătoşim, pentru că atâta timp cât avem egoism, avem şi dureri. Când va veni vremea în care ne vom smeri, nu ne va mai durea, şi atunci ne va cuprinde pacea şi liniştea.
* Ce a zis Sfântul Antonie cel Mare? “Îndată ce am luat greutatea lucrului şi am aruncat-o asupra mea, liniştea mi s-a aşezat în suflet. Din clipa în care am aruncat greutatea pe altul şi am spus, acesta e de vină şi nu eu, atunci am simţit în mine supărare şi amărăciune“. Iată care este drumul: aruncă vina pe tine, osândeşte-te şi spune “Eu sunt de vină pentru păcatele mele. Dumnezeu a îngăduit asta spre îndreptare, pentru că sunt plin de egoism, şi de aceea mi s-a întâmplat…“. Dacă zicem “de ce să-mi facă asta?“ şi altele asemenea, trăim în boala egoismului nostru.
* Trufia este o boală greu de deosebit pentru că este duhul abia văzut al mândriei. Se arată prin patimi şi cugete, şi doctorul duhovnicesc o zăreşte şi începe să cerceteze pentru a găsi cauza.
* Dacă vrem să umilim patimile şi pe diavol, să umilim cugetul nostru, să facem ceea ce e nevoie, ceea ce porunceşte Dumnezeu.
* Chiar şi între soţi, când se iveşte scandalul? Când se iscă certurile? Când apar înjurăturile? Când un egoism se opune celuilalt. Zice unul, zice celălalt, şi se face foc şi pulbere, şi familia e aruncată în aer. Ce trebuie să facem în această situaţie? Când unul din ei vede că celălalt e înfuriat, să închidă gura, să se liniştească, să se roage pentru celălalt, şi astfel pacea va reveni.
Ce face amiralul când vede valurile spumegând? Dacă începe să se lupte cu valurile, făcând pe viteazul, va distruge corabia. Ce face cel cu experienţă? Opreşte motorul şi lasă corabia să meargă după cum o duc valurile. Şi, când marea se linişteşte, porneşte încet motorul şi astfel salvează şi corabia şi echipajul. De aceea e nevoie de înţelepciune când se întâmplă un asemenea caz între două persoane egoiste; unul dintre ei trebuie să cugete, să oprească motorul, şi încet-încet să meargă împreună cu valul, să lase egoismul şi strigătele celuilalt să se sfârşească şi, când acela se va linişti, vor găsi rezolvarea neînţelegerii. Aşa trebuie să facă soţii în familie, şi nu numai ei, ci în general oamenii din obşte şi din stat.
* Care este cauza certurilor, despărţirilor şi divorţurilor? Egoismul… Când dragostea pleacă, pleacă şi Dumnezeu.
* Fără smerenie nici o lucrare nu împrăştie mireasmă. E ca şi când am spune: “nici o mâncare nu este gustoasă dacă nu pui sare“. Dacă nu pui smerenie în lucrarea ta, mică sau mare, nu are nici un sens. Nici gust, nici bună-mireasmă, nici frumuseţe, pentru că nu are în ea conţinuturile potrivite, care vindecă. Căci mândria este otravă, distruge totul, orice conţinut de folos ar cuprinde sufletul, îl otrăveşte, îl anulează definitiv. Vedem lucrări mari ale oamenilor care, neavând smerenie în ele, sunt nefolositoare. Dumnezeu le respinge pe toate.
* Fără să ai mândrie, nu-l poţi judeca pe om. Smerenia este aceea care îl scapă pe om. De aceea şi părinţii zic: “faptele lipsite de smerenie nu-l fac pe om fiu al lui Dumnezeu; însă smerenia fără fapte îl face pe om fiu al lui Dumnezeu“.
* Nimeni nu poate urca spre înălţimi dacă nu coboară, dacă nu se apleacă, dacă nu îngenunchează, dacă nu este chinuit de preocuparea de a izgoni toate ispitele. Nu e de-ajuns să se cunoască pe el, slăbiciunile şi neputinţele lui, ci trebuie să aibă fapte bune.
* Fără smerenie nu înaintăm. Ispitele pregătesc smerenia. Fără ispite nu se câştigă smerenia. Vom trece prin truda şi cazna tăierii propriei voinţe. Ne vom smeri cugetul şi astfel vom urca spre înălţimi. Alt drum nu există. Smerindu-ne ne vom înălţa. Dacă nu ne smerim, vom rămâne jos, în patimi şi neputinţe, şi în acestea vom muri.
* Când vin ispitele asupra noastră, să nu ne certăm cu alţii. Să ne întoarcem dioptria înlăuntrul nostru ca să vedem starea noastră scăldată de patimi, de unde începe tulburarea inimii. Când avem lumină, vedem că pricina îşi are izvorul în inimă, în starea plină de patimi. În omul vechi care trăieşte în noi.
* Când omul nu rabdă durerea cercetării, a mustrărilor, a tăierii propriei voi, a nesocotinţei, a ironiei celorlalţi, atunci va rămâne în patimi, bolnav, şi la sfârşitul vieţii va vedea cu limpezime că nu a lucrat cum trebuia pentru mântuirea sa… Fără răbdarea durerii, omul nu se vindecă. Trebuie să răbdăm încercările tămăduitoare ale lui Dumnezeu.
* Ascultarea este pentru noi mântuire. Este siguranţă. Omul care ascultă se găseşte în linişte duhovnicească.
* Să fim cu luare-aminte la purtarea noastră, să nu fie necuviincioasă, ci să trăim cu cuminţenie şi atenţie. Să nu facem ceva fără ascultare şi binecuvântare. Un vapor nu se scufundă numai din cauza unei rupturi mari, ci şi din cauza mai multor crăpături mici. Aşa şi greşelile mici, când se repetă, devin o greutate mare şi ne scufundă sufletul.
* Smerenia se dobândeşte când cerem iertare, când luăm greşelile asupra noastră. Dobândim smerenia când ne spovedim şi primim poveţele duhovnicului. Atunci dobândim şi discernământul, care se naşte din smerenie, iar smerenia este rodul spovedaniei.
* Noi toţi suferim de egoismul şi mândria noastră, şi tocmai de aceea suntem bolnavi sufleteşte. Om sănătos înseamnă om smerit. Sănătate sufletească este când omul este eliberat de păcate, când nu are boli sufleteşti. Când nu suferă nici de gelozie, nici de invidie, nici de judecarea aproapelui, nici de obrăznicie, nici de mândrie şi egoism. Doar cel pe deplin sănătos este omul smerit al lui Hristos.
* Nu există amăgire fără trufie şi mândrie. În amăgire nu se găseşte nici urmă de smerenie şi de aceea cel amăgit nu acceptă nimic!
* Să nu nesocotim îndelung-răbdarea lui Dumnezeu. Hristos apreciază foarte mult strădania omului. Şi, când creştinul se străduieşte, Dumnezeu îi va da putinţa şi ocazia de a se îndrepta. Să cercetăm iubirea şi îndrumarea lui Dumnezeu, ca să ne smerim sufleteşte în faţa Lui.
* Egoismul este cauza tuturor relelor şi rana îngrozitoare care ne provoacă toate durerile păcatelor. Smerenia este virtutea cea mai îmbucurătoare. În omul smerit, diavolul nu poate intra niciodată.
* Nenumărate sunt milele lui Dumnezeu şi din iubire pentru noi S-a răstignit. Poate o asemenea iubire să conducă la nedreptate? Dumnezeu este Acelaşi, nu Se schimbă niciodată. Dacă nu avem în noi conştiinţa iubirii lui Dumnezeu, ne vom clătina.
* Ca să fim fericiţi, trebuie să ne apropiem de lumina şi bucuria lui Dumnezeu, prin rugăciune şi viaţă virtuoasă, şi să ne străduim să supunem conştiinţa, când ne cercetează, prin ascultare.
* Pe pământ, lucrurile nu sunt statornice, lumea când îl înalţă pe om, când îl umileşte, şi asta se întâmplă pentru că omul este nestatornic. Nestatornice sunt lucrările lui, gândurile lui, nestatornice sunt cele ce se petrec în viaţa lui în această lume. Minunată este smerenia Hristosului nostru. Întreaga viaţă a Domnului nostru nu este altceva decât un exemplu de smerenie, ca să ne ajute să ne smerim cugetele noastre, căci mereu vrem să avem mai mult şi să satisfacem egoismul nostru întunecat.
* Viaţa lui Hristos, de la Naşterea Lui şi până la răstignire, nu este altceva decât o lecţie cutremurătoare de smerenie. Prin smerenie l-a învins Hristos pe diavol. Iar omul a fost înfrânt de diavol prin egoismul său.
* Aşa şi acum, când facem ascultare la strigătele diavolului, la cugetele rele la care ne îndeamnă, la mândrie, la egoism, la împotrivire, ne înfumurăm. Şi, fiind înfumuraţi, facem greşeli în gândire, în vorbire, facem gesturi urâte şi multe altele.
* Smerenia nu ne lasă să alunecăm, să păcătuim grav. Însă când ne cuprinde mândria, căderea noastră va fi prăpăstioasă.
* Hristos a propovăduit pretutindeni iubirea şi iertarea, prin smerenia Lui. De aceea smerenia este frumuseţea creştinilor.
* Întreaga înfăţişare a lui Hristos este smerită, simplă, fără slăviri şi cinstiri… Prin smerenie vine la pătimirea mântuitoare. L-a înfruntat pe diavol în faţă, cu smerenie, şi l-a dezarmat.
* Smerenia adevărată şi sinceră, izvorâtă din experienţă, este veşmânt dumnezeiesc. Cel ce este înveşmântat cu smerenie adevărată este înveşmântat cu Dumnezeu.
* În firea omenească şi-a ascuns Hristos Dumnezeu dumnezeirea Sa, şi a coborât pe pământ şi a vorbit cu omul. În firea omenească şi cu smerenie a dat marea luptă cu diavolul, şi ca învingător al luptei l-a câştigat pe om cu Sângele Lui şi ne-a adus la Dumnezeu Tatăl…
* Dumnezeu l-a biruit pe diavol cu smerenia Lui; şi noi, îmbrăcaţi cu smerenia, îl vom birui pe vrăjmaş. Dar din păcate, pe noi ne învinge diavolul, pentru că suntem egoişti. Egoismul nostru devine pricina datorită căreia diavolul ne loveşte cu cugete necurate, patimi, neputinţe, întrucât nu dispunem de veşmânt dumnezeiesc prin puterea căruia să-l izgonim pe diavol de lângă noi. Se apropie de noi pentru că nu avem veşmântul dumnezeirii, smerenia adevărată în inima noastră.
* Când noi, oamenii, luptăm de partea egoismului, diavolul ne înşeală, şi noi nu îl pricepem… La asemenea nesocotinţă ne aduce egoismul nostru înfricoşător. De aceea Hristos a venit pe pământ, ca să ne salveze şi să ne dea şi leacul pentru a ne face bine. A venit să ne înarmeze cu armele luminii ca să-l războim pe vrăjmaş. Şi armele luminii sunt în mâinile noastre. Să îngenunchem şi să ne rugăm cu lacrimi, iată o armă; altă armă este smerita cugetare, apoi arme sunt şi iubirea, studierea Sfintei Scripturi, participarea la slujbele Bisericii, spovedania, Sfânta Împărtăşanie. Şi ce nu avem? Avem cuvintele duhovniceşti, avem trezvia, atunci când cercetăm omul lăuntric ca să nu primim microbi. Aceasta este lucrarea privegherii: să ţină departe pe orice vrăjmaş. Şi astfel păstrăm în noi dumnezeiasca pace.
* Dumnezeu, dragii mei, cu toată slava Sa, este smerit, iar noi, oamenii sărmani, plăsmuiţi din lut, ne înălţăm fruntea şi cerem dreptate, şi atunci cădem în nesocotinţă, care ne face să fim încontinuu vinovaţi în faţa smereniei lui Dumnezeu.
* Când dinadins nu oferim, când fără să ne dăm seama ne revoltăm, atunci vom merge cu traista goală. N-o să avem nimic să-i oferim lui Hristos. Ce-i vom da? În loc să avem în traistă aur, diamante, lucruri frumoase şi preţioase, vom avea paie, gunoaie, resturi. Acestea vor fi lucrările noastre. Şi ne va zice Hristos: “Bine, în toţi anii pe care i-aţi trăit, pe care vi i-am dat, atât aţi reuşit? Asta aţi lucrat? Asta Mi-aţi adus?“… Atunci conştiinţa ne va spune adevărul. Atunci vom avea martorul acuzării care este conştiinţa şi omul va tăcea, îşi va închide gura, nemaiavând nimic cu care să se apere.
* Dacă nu ne smerim cugetul şi dacă nu credem neşovăielnic că suntem mici şi neînsemnaţi, că suntem cei mai păcătoşi, nu vom putea simţi bucuria Învierii. Dumnezeu ascultă rugăciunea celui smerit. Doar prin smerenie se curăţeşte inima. Fiecare virtute, strădanie şi trudă are ca scop curăţirea inimii. Iar smerenia este medicamentul cel mai puternic. Cerurile s-au deschis şi Hristos a coborât între noi şi noi, oamenii, nu ne închinăm frunţile în faţa Domnului. Nu ne smerim cugetele, ci lăsăm să trăiască în noi duhul mândriei.
* În vreme ce Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, a zis că este smerit şi blând, noi, cei mici, păcătoşi, plini de patimi, miluiţi din belşug de Dumnezeu, ne mândrim şi ne închipuim că suntem cineva?… Egoismul spurcat este acela care făureşte toate relele din viaţa noastră.
* Cei smeriţi Îl vor vedea pe Dumnezeu în lumea cealaltă. Cei mândri vor fi lăsaţi afară din împărăţia Cerurilor.
* Să ne luptăm împotriva egoismului înarmaţi cu rugăciunea. “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“ să nu se oprească, dacă e posibil, zi şi noapte. Când rugăciunea lipseşte din suflet, acesta devine locaş al bolilor molipsitoare. E nevoie de luptă pentru a-L slăvi pe Dumnezeu în Sfânta Treime, şi cu glasul şi cu duhul.
* Aşa cum Hristos ne-a învăţat prin exemplul Său, suntem chemaţi şi noi să urmăm smerenia, iertarea, iubirea şi îndelung-răbdarea Sa. Şi precum Tatăl nostru ceresc este îndurător, milostiv, îndelung-răbdător şi preabun, aşa trebuie să fim şi noi cu semenii noştri, pentru ca Hristos să ne deschidă porţile Împărăţiei Lui. Aici e toată înţelepciunea. Ecuaţia preţioasă a mântuirii omului se află în fraza: orice dai, vei lua.
* Să ajungem la o asemenea iubire şi smerenie încât să ne rugăm pentru fraţii noştri cu lacrimi.
* Dacă nu ne smerim şi nu-l iertăm pe fratele nostru, nu vom fi în stare să-L urmăm pe Hristos în lucrările Lui şi să ne aflăm împreună cu El.
* Dacă vreţi să aveţi pace în casa voastră, la lucru, oriunde aţi fi, smeriţi-vă. Doar în anumite cazuri ne putem dezvinovăţi…
* Smerita cugetare este cea mai mare virtute. Pe aceasta a îmbrăcat-o Cuvântul lui Dumnezeu şi a venit pe pământ, a luat trup şi l-a biruit pe diavol. Aşa şi noi, dacă vom îmbrăca smerita cugetare, îl vom birui pe diavol, vom birui patimile noastre, vom deveni şi noi hristoşi şi dumnezei după har.
* Să credem că, dacă avem smerenie, vom atrage harul-această mare putere a lui Hristos. Prin smerenie vom atrage puterea lui Hristos şi vom învinge.
* Să studiem cele care ne-au fost date spre învăţătură, ca să se modeleze în noi Hristos în virtuţile Lui.
* Îndată ce începem justificările, “eul“ şi “de ce-ul“, smerenia îşi ia zborul şi pleacă. Numai prin smerenie şi pocăinţă suntem conduşi cu siguranţă la intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.
* Noi putem să aducem harul lui Dumnezeu în ajutorul nostru când avem smerenie şi cerem sprijin de la Dumnezeu.
* La toate găsim vindecare, dar nu vrem să ne trudim pentru a ajunge la vindecare.
* Osândirea de sine are înlăuntrul ei umilinţă, are harul smereniei, care este mireasma lui Hristos.
* Nu trebuie nici să-l deznădăjduim şi nici să-l lăudăm pe om înainte de sfârşit şi înainte de moarte. Toată sporirea, tot rezultatul duhovniciei omului constă în dobândirea smereniei, care conţine discernământ. Discernământul se schimbă şi se anulează când omul este cuprins de duhul mândriei.
* Dacă nu hrănim fiara egoismului cu delăsări, încet-încet va fi stârpită cu harul lui Dumnezeu.
* Orice om mândru şi egoist se îndepărtează de Dumnezeu, pe când omul smerit se face iubit şi îndrăgit de Dumnezeu.
* Harul lui Dumnezeu trebuie să vină ca să ne îndepărtăm de omul vechi, ca să ne facem oameni ai lui Hristos, ai Adevărului şi Învierii. Lupta nu este uşoară, şi izbânda şi triumful împotriva egoismului – această fiară cu multe capete – nu se obţine în timp scurt. Lupta noastră trebuie să fie continuă şi rugăciunea neîntreruptă.
* Leacul principal împotriva egoismului este smerenia şi blândeţea, pentru că ne dăruiesc odihnă duhovnicească în suflet şi lumină, încât să vedem lucrurile mai limpede. Diavolii tremură în faţa smereniei.
* Când omul pune încuietoare gurii şi limbii sale, scapă de o mulţime de păcate.
* Mândria şi egoismul îl macină pe om în interior, şi duhoarea ajunge şi se simte în fapte şi în vorbe, şi ne facem de râs.
* Dacă inima nu s-a curăţit, dacă nu a scăpat de egoismul scârbos, de trăirea mândră, şi dacă în ea nu şi-a făcut sălaş smerenia lui Hristos, lumina Învierii nu e văzută de ochii sufletului, nu e simţită de inimă. Hristos ne-a arătat drumul curăţiei. “Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“.
* Ce dovedesc greşelile şi păcatele noastre? Dovedesc egoism… Astăzi Dumnezeu trebuie să ne trimită milă nesfârşită ca să ne curăţească.
* Când lipseşte rugăciunea, asceza, păzirea minţii, pocăinţa, privegherea, spovedania, Sfânta Împărtăşanie, studierea cuvântului dumnezeiesc, atunci răutatea va pătrunde adânc în noi. Lipsurile devin cauza intrării relelor…
* Nu avem acea osândire de sine care să zdruncine sufletul din temelie şi să-l facă să se smerească şi să plângă. Adică avem un simplu simţământ al păcatelor şi al păcătuirii. Acest simţământ nu este profund şi de aceea nu avem în ochii noştri lacrimile ce izvorăsc din adânc, şi folosul este foarte mic.

* Sfântul Apostol Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, a luat dragostea lui Hristos şi a vorbit despre dragoste. A împărţit dragostea, a răspândit-o în lume şi lumea s-a îmbogăţit prin cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu. Ne spune: “Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut de Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire“.
* Când dragostea există între oameni, îi uneşte, le uneşte inimile. Vrei să vezi dacă-L iubeşti pe Dumnezeu? Vezi asta din cât îl iubeşti pe fratele tău. Dragostea adevărată se vede când aproapele tău nu se poartă bine cu tine, când te învinuieşte. Atunci se dovedeşte cât îl iubeşti tu pe acest om.
* Dumnezeu, pe omul care pleacă de lângă El şi trăieşte departe, în păcat, îl vizitează în diferite feluri, ca să-l aducă aproape de El şi să-l miluiască. Dacă nu facem şi noi la fel, nu avem dragoste în sufletul nostru, nu suntem ai lui Dumnezeu.
* Omul care iubeşte nu suferă. Suferă acela care urăşte, care simte răutate, care este întunecat de rele, care este cuprins de invidie şi gelozie. Răutatea este apăsătoare, dragostea şi virtutea sunt uşoare. Dragostea lui Dumnezeu este odihnă duhovnicească.
* Să ne rugăm la Dumnezeul iubirii să intre în noi, să-L simţim şi, când Îl simţim pe Dumnezeu, ne vom dărui şi noi fratelui nostru… Pentru a ne izbăvi de datoria păcatelor noastre trebuie să ne dăruim aproapelui nostru…
* Omul creştin trebuie să măsoare, să cântărească iubirea lui Dumnezeu şi să ia poziţia cuvenită. Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu este să-L mulţumească pe Dumnezeu. Dumnezeu este mulţumit când omul face voia Lui, adică atunci când împlineşte poruncile Lui. Porunca dragostei şi porunca smereniei. Când omul are smerenie şi dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el.
Smerenia şi iubirea lui Hristos trebuie să ne cutremure şi să ne înveţe. Dacă Dumnezeu cel fără de păcat S-a smerit într-atât, din iubire pentru noi, încât a murit pe cruce, noi, care suntem din fire umili, oameni de lut, cât ar trebui să ne smerim şi să urmăm exemplul Lui mântuitor?
* Iubirea către Dumnezeu şi către aproapele sunt cele două mari virtuţi pe care se sprijină tot edificiul duhovnicesc. Dacă lipsesc aceste două mari virtuţi, toate celelalte nu au nici un fundament.
* Când harul lui Dumnezeu aprinde inima, omul duhovnicesc simte dragoste nesfârşită pentru fratele său. Simte înlăuntrul său că îi îmbrăţişează pe toţi, şi fraţi, şi prieteni, şi duşmani, şi toată zidirea neînsufleţită.
* Dragostea cere efort la început, dar pe urmă dă multă odihnă… Când un om are îndelungă răbdare şi bunătate, acestea arată că are iubire în el. Iar când nu are îndelungă răbdare, milă şi bunătate, este lipsit de dragoste, lipsit de Dumnezeu. Sfântul Cosma Etolianul ne spune: “Am văzut două iubiri care mântuiesc şi acestea sunt iubirea către Dumnezeu şi iubirea către aproapele“.
Ce ne cere Dumnezeu? Să-L iubim cu toată inima, puterea şi fiinţa noastră; să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Să ne schimbăm purtarea şi Acela ni se dăruieşte nouă, ne deschide raiul. Şi totuşi nu facem asta, şi ne chinuim.
* De aceea noi, creştinii, prin iluminarea lui Dumnezeu, putem multe. Putem face multă milostenie şi îndeosebi milostenie sufletească, care are o valoare uriaşă. Trebuie să începem toţi o nouă cruciadă de milostenie pentru aproapele nostru. Să-l ajutăm pe aproapele nostru nu atât pe plan economic, cât duhovnicesc.

* Milostenia se răsplăteşte în această lume, iar în cealaltă ni se dă înapoi însutită. Să ne îngrijim mereu de săraci şi să-i ajutăm, căci ei mijlocesc pentru noi la Dumnezeu. Milostenia are mare putere. Suntem datori să facem mai întâi milostenie sufletească, să arătăm iubire către oameni, şi apoi, cu sinceritate, dragoste şi discernământ, să-i ajutăm pe ei.
* Oamenii lui Dumnezeu trebuie să aibă dragoste. Dragostea are limbajul ei, limbajul lui Hristos, şi cine îl are pe acesta este bine călăuzit în lucrările lui.
* Milostenia formală nu are mare însemnătate. Însemnătate are când mila conţine în ea dragoste şi, mişcată de această dragoste, îl miluieşte pe sărac.
* Domnul nu dă importanţă lucrului mult sau puţin, ci intenţiei pentru milostivire, şi pe aceasta o preamăreşte.
* Milostenia noastră trebuie să izvorască din iubirea de oameni, care au nevoie nu numai de lucruri materiale, ci şi de ajutor sufletesc. Să-i ajutăm şi duhovniceşte. Când îi dăm curaj şi putere unui om deznădăjduit să continue lupta sa, greaua lui încercare, şi în felul acesta îl scăpăm de primejdia unei catastrofe, această milostenie este foarte mare. De aceea orice oferim aproapelui nostru să izvorască din inima noastră şi să nu fie o faptă formală. Să cunoaştem bine că răsplata milosteniei noastre, de la Însuşi Dumnezeu, este însutită. Dăruieşti ceva şi Dumnezeu îţi dă de o sută de ori mai mult. Orice dăruim săracilor ni se va da înmulţit în ceruri; şi, când sufletul o să plece din această viaţă, îşi va ridica răsplata milosteniei lui.
* Noi suntem ţinuţi în viaţă de mila lui Dumnezeu. Zi şi noapte cerem milă şi iertare. Le vom primi atunci când şi noi le vom înfăptui la rândul nostru.
* Milostenia urcă până la tronul lui Dumnezeu. Face să coboare mila lui Dumnezeu la om. Milă face, milă găseşte. Iubire răspândeşte, iubire primeşte.
* La a Doua Venire, Hristos va preamări şi va osândi. Îi va preamări pe cei de-a dreapta, deoarece au arătat iubire şi milostenie celor înfometaţi şi însetaţi, străinilor, bolnavilor şi întemniţaţilor, şi îi va osândi pe cei de-a stânga, pentru că nu au avut aceste virtuţi.
Să cerem aşadar de la Dumnezeu să ne dea duh de iubire, căci cel care are iubire ştie cum să miluiască.
* Noi toţi să-i miluim pe semenii noştri şi îndeosebi pe cei care sunt îndepărtaţi de Dumnezeu… Nimic în lume nu poate sta în faţa valorii şi mântuirii unui suflet. Să ne străduim să-i miluim pe oamenii care sunt săraci la suflet, şi răsplata noastră va fi foarte mare înaintea lui Dumnezeu. Să-l ajutăm pe aproapele nostru cât putem, pe plan material şi duhovnicesc.
* Durerea preschimbă sufletul omului, îl face sensibil, şi astfel primeşte să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar când durerea face pregătirea şi se apropie de un om al lui Dumnezeu, ajută la mântuirea lui…
* Milostenia nu constă doar în cele materiale, ci mai mult în cele duhovniceşti. V-aţi gândit vreodată să vă rugaţi pentru sufletele care sunt în aşteptarea osândei lui Dumnezeu? Pentru acele suflete cine se va ruga? Aici este marea milostenie. Această milostenie este cea mai mare pe care o poate înfăptui creştinul.
* Hristos a murit pe cruce pentru fiecare suflet şi cere pricină ca să-i miluiască pe aceşti oameni. Dumnezeiasca dreptate caută să găsească pricină pentru scăparea omului de la osândă. Iar noi, oamenii, întunecaţi de păcat, de neştiinţă, nu dăm nici un motiv pentru care iubirea lui Hristos să miluiască aceste suflete.
* Dumnezeu iubeşte milostenia din sufletul omului mai mult decât orice altă virtute. Milostenie faci? Milostenie vei găsi.
Deoarece nu avem iubire, nu avem milostenie în suflet. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea iluminarea, harul şi puterea. Să ne dea harul milosteniei, ca să miluim acele suflete care sunt în cealaltă lume. Şi dacă noi nu le vom uita, nici pe noi nu ne va uita Hristos…
* Când cineva dăruieşte celuilalt din puţinul lui, asta are valoare. Cei doi bănuţi ai văduvei au fost lăudaţi, nu cei mulţi pe care i-au dat alţii. Şi dacă din puţinul nostru dăruim celuilalt, Dumnezeu este drept, odihna şi bucuria acelor suflete ne vor aduce nouă folos. Aceia îşi află odihnă, noi primim răsplată.

* Frica de Dumnezeu este făclia care ne luminează ca să păşim pe drumul drept, care ne călăuzeşte la Împărăţia lui Dumnezeu. Frica dumnezeiască este absolut necesară ca să înaintăm pe calea Domnului.
*Să ne ridicăm de la frica slugii şi, sporind, să ajungem la frica fiului, care este cea mai nobilă treaptă a fricii de Dumnezeu.
* Creştinii noştri, având frica de Dumnezeu în sufletul lor, păzesc legea lui Dumnezeu. Păzind legea lui Dumnezeu, îşi păzesc sufletul şi îl apără de cel viclean, şi astfel se învrednicesc să ia parte la moştenirea viitoare.
* După măsura fricii de Dumnezeu pe care o avem în noi, aşa este şi grija cu care ne trăim viaţa.

* Postul este izgonitorul diavolilor. Cu post şi rugăciune, a zis Domnul, diavolii sunt alungaţi.
* De pântecele plin, Sfântul Duh nu se apropie.
* Fiecare creştin care vrea să trăiască creştineşte trebuie să pună la temelie postul, rugăciunea şi trezvia, căci atunci omul ajunge la o măsură mare a virtuţii.
* Boala este un post fără de voie, bolnavul prin răbdare şi mulţumire va înlocui postul pe care nu-l poate face datorită bolii.
* Când postul este întărit şi însoţit de rugăciune, citirea cărţilor duhovniceşti, trezvie, participare la slujbele Bisericii, spovedanie, Sfântă Împărtăşanie, fapte bune şi milostenie, atunci se întregeşte frumuseţea pregătirii sufletului pentru intrarea în Săptămâna Mare. Atunci va simţi Sfintele Patimi. În toată această perioadă, inima se va preschimba, sufletul va deveni sensibil şi va simţi mai intens Pătimirea lui Hristos. Va cunoaşte cât de puternică este dragostea lui Hristos pentru om. Va vedea că Hristos Dumnezeul nostru a trăit muceniceşte viaţa Sa pe pământ, ca să ne ajute pe noi, trândavii, să ne nevoim. Dacă Hristos a suferit, oare, noi, ucenicii Lui, vom alege alt drum?
* Dacă îl judecăm pe fratele nostru, postul nu ne e de folos. Nu ne e de folos să postim dacă nu suntem atenţi la gândurile, la cuvintele şi la inima noastră. Postul e de folos când conţine şi dragoste către fratele nostru.
* Numai prin smerenie vom înainta. Postul este bun, iubirea bună, milostenia este frumoasă, la fel şi îndurarea. Dar ce este mai presus de toate? Trebuie să devenim smeriţi. Şi mai sus de smerenie ce este? Puterea de deosebire. Dacă puterea de deosebire lipseşte din virtuţi, greşim. Şi virtuţile au nevoie de cârmuire. Binele, dacă nu se naşte cu cuvioşenie, nu este bine. Postul este bun, dar este mijloc, nu scop. Mijloacele au scop şi scopul este smerenia, şi din smerenie vine puterea de deosebire.
De aceea trebuie să armonizăm tot ce facem, prin discernământul duhovnicului. Duhovnicul îţi va spune cât să posteşti, când să te împărtăşeşti, cum să cugeţi, cum să-l loveşti pe vrăjmaş, ce trebuie să faci aici, şi astfel, cu discernământul duhovnicului iluminat prin Sfântul Duh, pregăteşte-ţi sufletul tău. Deci postul este sfânt, dar este o cale. O vom aranja cum ne spune duhovnicul şi după puterile noastre psihotrupeşti. Să nu facem mai mult decât se cuvine, mai mult decât putem face. Trebuie măsură în toate. Pentru că lipsa de măsură nimiceşte folosul.

Rugăciunea dăruieşte oxigen duhovnicesc. Creştinul nu poate să trăiască creştineşte, cu nădejdea vieţii veşnice, dacă nu inspiră oxigenul rugăciunii. Trebuie să ne rugăm, să cugetăm la numele lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului. Nu este greu. Cum ne putem gândi la orice lucru şi nu ne putem gândi la numele lui Hristos şi al Maicii Domnului? Putem, e de-ajuns să vrem.
Desigur, avem piedicile diavolului, căci diavolul nu vrea rugăciune, ci vorbă lungă şi deşartă. Vrea să rătăcim cu mintea noastră, să colindăm cu gândul prin toată lumea, ne permite intrarea oriunde, dar ne împiedică intrarea către Hristos şi Maica Domnului. Însă noi să ne străduim cu orice preţ să comunicăm într-una cu Dumnezeu, să luăm oxigen.
În orice necaz, supărare, ispită şi problemă grea ne-am afla, să nu uităm rugăciunea. Să ne rugăm cu râvnă şi durere în suflet, şi Dumnezeu ne va da de veste, şi cererea noastră va fi împlinită…
Cu numele lui Hristos, asceţii au războit toate patimile; prin rugăciune au fost învredniciţi de eliberarea de patimi, au primit mari harisme. Când suntem săraci la suflet înseamnă că nu avem rugăciune. Harul lui Dumnezeu vine prin rugăciune.
* Când mintea omului se întinează de aducerea aminte de Dumnezeu, când îl uită pe Dumnezeu, când creştinul nu se roagă şi nu împlineşte voia lui Dumnezeu, când nu ţine poruncile lui Hristos, atunci se află în neascultare, cade în păcate.
* Mintea omului se molipseşte lesne şi se curăţeşte lesne. Inima se molipseşte greu şi se curăţeşte greu. Inima este împovărată de rădăcinile împătimirii. Toate patimile sunt înrădăcinate în această inimă. De aceea pe toţi ne doare când Dumnezeu, Care voieşte mântuirea noastră, încearcă din când în când să ne scoată cu cleştele duhovnicesc rădăcinile patimilor şi să ne dăruiască sănătatea sufletească şi eliberarea duhovnicească.
* Toate ne sunt trimise şi ni se dau prin pronia Preabunului nostru Dumnezeu, ca să dobândim sănătatea sufletească pe care am pierdut-o. Sănătatea sufletului, a inimii, este eliberarea de patimi, este sfinţenia, adică adevărata sănătate.
* Când vedem în noi revolta egoismului şi cugetele necuviincioase, atunci să întrebuinţăm osândirea de sine. Să ne osândim pe noi înşine. Pentru că tulburarea şi cugetele arată că fiara scârboasă a egoismului locuieşte înlăuntrul nostru.
* Cu toate că vedem fiara înlăuntrul nostru, de multe ori orbim de bunăvoie şi ne prefacem că nu o vedem; şi într-un fel rămânem orbi sufleteşte, şi inima noastră, ca şi când ar fi moartă duhovniceşte, nu simte.
* Când avem scandaluri, necazuri, ispite, primejdii, să îngenunchem şi să ridicăm mâinile, rugându-ne cu căldură şi smerenie la Hristos şi la Maica Domnului, şi să lăsăm cererile noastre să fie rezolvate. Să nu lăsăm mintea şi gura noastră fără rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne pe noi. Fără rugăciune, diavolul ne fugăreşte, prin cugete murdare, gânduri, cuvinte, trândăvie şi atâtea altele. Şi mai târziu ne înşeală cu totul. De aceea rugăciunea noastră trebuie să fie cât se poate de fierbinte şi neîntreruptă.
* Cu cât se roagă cineva mai mult, rugăciunea devine mai adâncă, înmiresmată şi plină de har, schimbă inima omului şi acesta îi iubeşte pe semeni cum se cuvine şi fără patimă.
* Fără trezvie şi rugăciune, inima nu se curăţeşte. Inima curată Îl vede pe Dumnezeu, Îl vede prin simţurile ei. Această parte sensibilă a inimii, când este curăţită prin nevoinţă şi rugăciune, îl simte pe Dumnezeu.
* În rugăciunea noastră să cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască iluminarea bună pentru a ne cunoaşte pe noi înşine, pentru a cunoaşte măreţia noastră duhovnicească. Să ne străduim să împodobim sufletul nostru binecuvântat şi dăruit de Dumnezeu cu cât mai multe virtuţi. Să îl hrănim, să îl adăpăm, să îl înveşmântăm, să îl gătim, încât în ochii lui Dumnezeu sufletul nostru să fie frumos.
* Când ne apropiem de Dumnezeu cum se cuvine, luăm, simţim, gustăm însuşirile lui Dumnezeu. De pildă: când ne rugăm, simţim iubirea lui Dumnezeu, bucuria Lui, milostivirea Lui, devenim şi noi milostivi. Devenim şi noi luminaţi, plini de dragoste, curaţi, pentru că luăm de la Dumnezeu puterea de a ne curăţi… Când omul se tăvăleşte prin păcat, sufletul se sluţeşte.
* Omul împătimit are nevoie de vindecare ca să scape de patimi, căci acestea sunt adevăraţi tirani.
* Mare valoare duhovnicească are rugăciunea făcută cu credinţă şi lacrimi.
* Când inima omului se roagă şi se uneşte cu Dumnezeu, se simte bine. Trebuie neapărat ca inima să se facă precum un tron al lui Dumnezeu, ca un jertfelnic pe care să se aducă jertfă şi să se pomenească numele lui Hristos. Şi la fel cum jertfa lui Hristos pe sfânta masă aduce binecuvântări mulţimii din biserică, aşa şi numele lui Hristos, pomenit în inimă, aduce binecuvântări dumnezeieşti în ea şi, în felul acesta, inima se simte unită cu Dumnezeu.
* După cum spune Sfântul Apostol Pavel, suntem templu al lui Dumnezeu. Pentru a păstra templul lui Dumnezeu curat, aşa cum se cuvine faţă de Dumnezeu, trebuie să ne rugăm în continuu. Să-l ţinem pe diavol departe. Nici un hoţ nu poate fura o sobă aprinsă şi încinsă, pentru că se va arde pe de-a-ntregul; însă când o vede fără foc în ea, o fură uşor. Aşa şi diavolul, cel ce vrea să ne fure sufletul. Când îl vede pe acesta mort, rece, îngheţat, ne fură lesne curăţia şi neprihănirea, ne fură orice lucru bun avem în noi. Ne fură sufletul cu totul. Dar când îl vede aprins cu flacăra rugăciunii, îi este greu să îl fure şi chiar să se şi apropie de el. Trebuie să reaprindem mereu în noi dorinţa şi râvna pentru rugăciunea minţii.
Rugăciunea minţii şi, în general, trezvia aduc rezultate bune şi cu un efort ascetic mai mic; dar efortul ascetic mare, fără rugăciunea minţii, are folos foarte mic. Trezvia şi rugăciunea aduc mari bunuri în suflet, rodnicie duhovnicească, mângâiere în vreme de necaz şi alinare pe calea mântuirii.

* Pe pământ nimeni nu este fără păcat, toţi suntem păcătoşi, vinovaţi şi purtăm cu noi păcatele cu care ne-au împovărat neatenţia, patimile şi slăbiciunile noastre. Toţi avem nevoie să luăm iertare de la Dumnezeu. Ca să reuşim iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu trebuie să ţinem seama de cuvântul evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor greşelile lor, Părintele Ceresc ne va ierta şi nouă greşelile noastre. Împlinind acest cuvânt vom lua iertare de la Dumnezeu pentru greaua povară a păcatelor pe care le purtăm în spate. Ducem toţi un catastif cu păcate diferite, grele sau uşoare, multe sau puţine, şi nimeni nu face excepţie, în afară de Dumnezeu. Aşadar, dacă iertăm, vom fi iertaţi, dacă lăsăm, ne va lăsa şi nouă Părintele Ceresc greşelile noastre. Nu e cu putinţă, în nici un caz, să luăm iertare de la Dumnezeu, dacă noi nu-l iertăm din inimă pe aproapele nostru.
* Iertarea nu cere efort şi greutate. E nevoie doar de smerenie. Vom primi iertarea nenumăratelor noastre păcate dacă îi dăm şi noi iertare fratelui nostru.
* Aşa cum vrem să ne iubească Dumnezeu, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne apere şi să ne ocrotească prin Pronia Lui, dacă oferim toate acestea aproapelui nostru, să fim siguri că le vom lua de la Dumnezeu când ne vom întâlni cu El. Toată viaţa noastră continuăm să păcătuim, cu gândul, cu inima, şi cu toate simţurile trupeşti şi duhovniceşti ale sufletului. Gândiţi-vă cât de mare este izvorul păcatelor noastre. Dacă îi iertăm păcatele aproapelui nostru, secăm tot acest izvor al păcatelor.
* Când nu avem iubire şi iertare, harul lui Dumnezeu ne părăseşte.
* Iertarea pe care Dumnezeu o dă omului este necuprinsă, şi vine acum omul sărman, omul de lut, cel vinovat şi împovărat cu osândă grea şi îndepărtat de Dumnezeu, şi nu vrea să-i ierte seamănului său un cuvânt, o greşeală mică. Cum îi va da Dumnezeu dacă el nu dă, dacă nu-l iartă pe aproapele lui?
* Dumnezeul nostru este ocean nesfârşit de iubire, milă şi iertare. Gândiţi-vă ce Dumnezeu avem! De aceea să nu pierdem îndrăzneala şi nădejdea pocăinţei şi întoarcerii noastre. Dacă ne pocăim, iubirea Lui ne primeşte cu inima deschisă… Dacă tâlharul a deschis poarta Raiului cu cheia cuvintelor lui, cu atât mai mult pocăinţa, întoarcerea şi lacrimile vor deschide uşor poarta Împărăţiei Cerurilor.
* Dacă noi iertăm greşelile fratelui nostru, avem tot dreptul să spunem: “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“. Aşa cum eu iert greşelile celorlalţi, Doamne, iartă şi Tu păcatele mele. Adică cu puterea, cu inima şi cu hotărârea cu care am dăruit iertarea noastră, înmiit o vom primi înapoi. Iată calea pe care ne putem mântui!
* Cât putem, fiii mei, să iertăm cu toată inima noastră, ca să ne ierte şi nouă Dumnezeu. Aceasta este condiţia, învoiala lui Dumnezeu cu oamenii.
* Părinţii Bisericii au avut grijă să îl iubească pe aproapele lor, aşa cum învaţă Evanghelia, şi izbutind aceasta, au ajuns la sfinţenie. Iertând din toată inima noastră, vom fi iertaţi de Dumnezeu.
* Unul singur este adevărul, că fiecare om va sfârşi odată viaţa sa şi va ajunge în veşnicie. Şi întrucât aşa se va întâmpla, să avem grijă. Trebuie să fim pregătiţi, curăţiţi, spovediţi, iubitori şi celelalte. Să facem asta acum, când avem timpul la dispoziţia noastră. Să ne silim să credem acest adevăr, că vom muri şi vom fi judecaţi după Evanghelie. Să luăm Evanghelia şi să ne străduim să o punem în practică.
* Omul care are dorinţa de a se mântui va fi urmărit de mila lui Dumnezeu. Îl va urmări până în ultima clipă, pentru că Dumnezeu găseşte cu lupa pe care o are moleculele dorinţei de mântuire din inima sa. Le va pune pe acestea în valoare şi îi va da omului puterea de a se mântui până la urmă. Sfânta Evanghelie a lui Hristos aduce multă mângâiere şi vă povăţuiesc mereu să o cercetaţi ca să aveţi lumina Lui în viaţa voastră.
* Cum va şterge Dumnezeu toate volumele în care sunt scrise păcatele noastre, când noi nu vrem să ştergem nici măcar o pagină din greşelile fratelui nostru? E nevoie de luptă împotriva ţinerii de minte a răului, împotriva duşmăniei şi a răzbunării.
Ce au câştigat toţi cei care au plecat fără să-i ierte pe ceilalţi? Nu se vor căi acum amarnic, fără folos şi fără îndreptare?… De vreme ce ne aflăm încă în această viaţă, de vreme ce cortina teatrului lumii prezente nu a căzut şi firul vieţii noastre nu s-a rupt, mai putem încă ierta.
* Hristosul nostru este o rugă desăvârşită, mângâiere înaltă, largă şi întinsă; nu are măsură. Prin urmare trebuie să-L iubim şi să pomenim cât putem de des numele Lui sfânt.
* Hristos a venit să ne înveţe cu întreaga Lui viaţă şi exemplul Lui, cu felul în care a trăit, cum trebuie să trăim şi noi. Hristosul nostru este îndurare, dragoste şi milostivire către aproapele nostru… De aceea noi toţi ar trebui, cu duhul recunoştinţei noastre, să-L iubim pe Hristos, să-L cinstim, să cugetăm la El. Să-I promitem că vom asculta voia Lui. Să ne recunoaştem păcatele şi să-I mulţumim pentru îndurările Sale. Mulţumirea noastră împlineşte o datorie de recunoştinţă către Dumnezeu şi totodată Îl provoacă şi Îl îndeamnă pe Dumnezeu să ne dea şi mai multe harisme decât ne-a dat până acum.
* Noi, oamenii, vrem multe de la Dumnezeu. Vrem să ne iubească, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne ocrotească… Dar pentru a dobândi acestea de la Dumnezeu, trebuie să le dăm noi mai întâi aproapelui nostru şi atunci le vom primi. Vom dărui iubire, blândeţe, nejudecare, milostivire, ajutor şi le vom primi cu siguranţă de la Dumnezeu.
Va trebui să ne petrecem cât mai mult timp cu Hristosul nostru. Să-L iubim, să-L cinstim, să-L slăvim, să ne închinăm Lui, să-L mărturisim şi să-L urmăm în exemplul Său. Când vom face toate acestea, să credem neîndoielnic că luăm în noi însuşirile lui Hristos.

* Când aveţi un necaz, o ispită, o supărare sufletească, economică, trupească, fie că-i boală, fie ispită sau orice alt rău, îngenuncheaţi şi rugaţi-vă să se facă voia lui Dumnezeu şi nu a voastră… Domnul, Care a îngăduit ispita, îi dă totodată omului şi mijlocul prin care să o depăşească.
* În orice ispită am cădea, dacă nu îngenunchem, dacă nu ridicăm mâinile şi nu vărsăm lacrimi de implorare, ispita nu se îndepărtează… Ajutorul îl vom lua de la Hristos numai prin rugăciune.
* Dacă suntem nepăsători şi trândavi în înfruntarea ispitelor, acestea se întăresc, devin mai ameninţătoare, şi păcatul devine mai primejdios.
* Rugăciunile pe care le facem cu căldură, de bunăvoie, cu durere şi lacrimi vor fi ascultate.
* E cu neputinţă ca Dumnezeu să-l lase să piară pe omul pocăinţei şi al rugăciunii; e imposibil.
* Ceea ce vrea Hristos de la noi e să înţelegem păcătoşenia noastră, să avem cunoaştere de sine, să cerem iertare şi să-L iubim sincer. Această iubire o cere Dumnezeu de la om, că altfel îl iubim pe diavol şi ne ducem în iad.
* Dumnezeu nu va nesocoti rugăciunea smerită în duhul adevărului, ci se va îngriji şi o va răsplăti. Când rugăciunea noastră este smerită, când este însoţită de faptele iubirii şi milosteniei, Dumnezeu o va asculta şi va răspunde.
* Prin ispitele de folos trebuie să trecem ca să ne mântuim, dar să ne rugăm la Dumnezeu să nu ne lase să trecem prin cele fără de folos şi primejdioase.

* Ascultarea dăruieşte lipsa de griji, căci grija este o tuberculoză duhovnicească, care încet-încet, precum microbul tuberculozei otrăveşte viaţa omului, sufletul şi trupul, şi treptat aduce moartea. Aşa face grija vieţii, îl macină pe om ca microbul şi îi ucide sufletul.
* Ascultarea se raportează la Hristos şi nu la omul de care ascultă cineva. Şi când ucenicul ascultă fără gânduri ascunse, ci doar din iubirea pentru Hristos, atunci ascultarea lui este cuviincioasă înaintea lui Hristos. Să ascultăm doar din iubire pentru Hristos, şi astfel drumul nostru către Hristos va deveni statornic şi fără povârnişuri.
* Care om de pe pământ nu a făcut greşeli şi nu a fost rănit în lupta cu diavolii, cu patimile şi cu lumea? Nu e vorba despre aceste răni, ci despre faptul că trebuie să vedem încontinuu locul unde trebuie să ajungem. Cu cele două virtuţi, ascultarea din iubire pentru Hristos şi rugăciunea, vom reuşi să dobândim iubirea lui Hristos. Şi când iubirea lui Dumnezeu va veni în sufletul nostru, atunci vom primi lumină pe drumul nostru. Atunci dragostea lui Hristos îndepărtează orice greutate şi simţim că suntem foarte fericiţi în viaţă.
Ascultarea îl smereşte pe om şi smerenia alungă orice lucrare ispititoare. Unde este smerenie, diavolul piere. Unde este mândrie şi egoism, acolo îşi face apariţia diavolul, ispitele şi patimile. Ascultarea este o virtute foarte frumoasă, deoarece îl înarmează pe om cu multă smerenie atunci când ascultă din iubire pentru Hristos, cu luare-aminte.

* Părintele Ceresc a lăsat judecata Fiului, ca Acesta să judece lumea, şi Hristos ne spune să nu judecăm. Vine omul şi ia judecata lui Dumnezeu şi judecă. Fiul lui Dumnezeu nu judecă, dar judecă omul!
* Rădăcina păcatului judecării începe din egoism şi mândrie, care sunt mari boli duhovniceşti. Toate patimile, păcatele şi căderile îşi au punctul de plecare în egoism.
* Să nu judecăm şi să nu osândim, căci acesta este păcat înfricoşător. Avem atâtea păcate asupra noastră, suntem atât de împovăraţi, avem atâtea greşeli personale, şi nu trebuie ca din cea mai mică pricină, când auzim ceva, să începem să bârfim, şi în felul acesta să-i dăm diavolului dreptul de a scrie învinuiri în catastiful greşelilor noastre. Să nu judecăm lesne. Părintele meu Iosif spunea: “Omul care nu-l judecă pe fratele său se va mântui. Căci dacă îşi cârmuieşte cum se cuvine limba sa, înseamnă că se cârmuieşte pe sine după voia lui Dumnezeu“.
Mântuirea noastră este foarte importantă şi este o lucrare plină de primejdii.

* Taina pocăinţei este cea mai mare şi mai binecuvântată taină, care ne pregăteşte minunat pentru ceruri… Nici un păcat de pe pământ nu este de neiertat pentru omul care s-a pocăit şi pentru Dumnezeul iubirii Care îl primeşte… Dumnezeu este mulţumit şi Îşi află odihnă în omul care se pocăieşte, oricât de păcătos ar fi fost el. Pocăinţa este mereu deschisă pentru fiecare om păcătos. Dumnezeu voieşte doar mărturisirea greşelii. De aici înainte se sfârşesc toate. Prin smerenie, ajungem la spovedanie şi spovedania aduce curăţia, iar curăţia aduce vederea lui Dumnezeu.
* Lacrimile sufletului pocăit curăţesc inima, mintea, sufletul, trupul, viaţa, cuvântul, curăţesc chiar şi fiecare gest al omului.
* Niciodată să nu pierdem nădejdea. Oricât am cădea şi ne-am răni, să nu deznădăjduim. De vreme ce Dumnezeu ne dăruieşte viaţa, aceasta constituie o garanţie a lui Dumnezeu că ne aşteaptă. Dacă Dumnezeu nu ar fi preamilostiv, nimeni nu s-ar mântui… Hristos ne aşteaptă, nu trebuie să întârziem şi să amânăm.
* Dacă harul lui Dumnezeu nu ne luminează, nu ne vom schimba. Dacă ne schimbăm, dacă ne pocăim, dacă ne gândim să ne întoarcem, este harul lui Dumnezeu. Însă pentru ca harul lui Dumnezeu să vină la noi, trebuie să fim primitori… Nepăsarea şi trândăvia împiedică bunătăţile lui Dumnezeu să vină spre noi.
* Postul Mare este perioadă de curăţie, lacrimi, rugăciune şi apropiere de Dumnezeu. Biserica, ca mamă duhovnicească ce ne este, are grijă de sănătatea sufletului nostru şi, printre alte leacuri, ne oferă şi leacul postului, al rugăciunii, al milosteniei, al spovedaniei şi al Sfintei Împărtăşanii.
* Postul, printre altele, înfrânează poftele dobitoceşti pe care le avem şi este mereu de folos sufletului şi trupului.
* Toţi suntem păcătoşi. Nici unul nu a umblat pe pământ fără de păcat, numai Dumnezeul-om, Iisus Hristos. Prin urmare, toţi avem nevoie de pocăinţă şi de întoarcere la Dumnezeu, şi doar prin pocăinţă sinceră şi spovedanie ne vom curăţi. Căci oricine vine în lumina sfintei spovedanii va primi iertare de la Dumnezeu prin reprezentantul Său – duhovnicul.
* Oricât ne-am murdări şi oricât am păcătui, când ne pocăim, când ne întoarcem, când cădem la Dumnezeu cu pocăinţă curată şi mărturisire adevărată, e cu neputinţă să nu primim iertare de la Dumnezeu.
* Trebuie să credem pe deplin în puterea Tainei, că toate primesc iertare şi se şterg, şi cartea păcatelor noastre devine albă. Ceea ce nu a fost mărturisit, aceasta se va judeca. Orice greşeală care a trecut prin tribunalul spovedaniei este ştearsă şi omul trece cu bine.
* Virtutea pocăinţei niciodată nu ajunge la desăvârşire.
* Cugetarea la răstignirea, punerea în mormânt şi Învierea lui Hristos, şi la alte cugetări sfinte să nu înceteze nicicând din lucrarea noastră lăuntrică, deoarece toată această lucrare este: păzirea minţii, a inimii şi a trupului. Când această lucrare se înfăptuieşte, cealaltă, a diavolului, este alungată. Împiedicăm cugetele rele şi nu le lăsăm să se apropie de noi. Şi fiecare cuget rău este o muşcătură a diavolului. Şi fiecare muşcătură a diavolului are înăuntru otravă duhovnicească. Otrăveşte inima cu licoarea plăcerii pătimaşe. Otrăveşte, de asemenea, şi cugetul, căci fiecare imagine scârboasă conţine în ea chiar această otravă.
* Când cugetele rele ne înţeapă cu otrava plăcerii şi le alungăm, când alungăm imaginea rea, păcătoasă, pătimaşă şi scârboasă din închipuirea noastră, atunci vom scăpa de moartea sufletească adusă de păcat.
Aceasta o vom izbuti când vom lucra trezvia. Când ne vom aduce aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu, de iad, de rai, de veşnicie. Însă când lăsăm mintea noastră liberă, fără luare-aminte, această libertate o va conduce la risipire. Risipirea va aduce scârboşenie, şi în continuare pierzanie. Dar când suntem cu luare-aminte la ce ni se întâmplă, când lucrăm trezvia şi priveghem pentru sufletul nostru, atunci oprim tot acest şir de păcate.
* Cartea curată a faptelor noastre se pregăteşte de aici, precum paşaportul… Când paşaportul sufletului nostru va fi bine întocmit faţă de Legea dumnezeiască, nu ne vor putea opri vameşii văzduhului care împiedică mersul sufletului spre înălţimi.
* Omul care-şi plânge păcatele sale nu piere. Omul care plânge nu pierde râvna şi frica dumnezeiască din viaţa sa. Lacrimile pocăinţei sunt o îmbăiere a sufletului.
* Pocăinţa sinceră şi adevărată ia locul primului botez, pe care l-am murdărit cu toţii, ca nişte păcătoşi.
* Conştientizarea stării de păcătoşenie i-a ajutat pe mulţi să devină mai smeriţi şi smerenia este cea care-l familiarizează mai tare pe omul păcătos cu Dumnezeu.
* Orice vine în lumina spovedaniei, oricâte păcate sunt mărturisite, primesc automat iertare, însă vindecarea rănilor sufleteşti se face în timp, după cât de mult s-a rănit pe sine acela.
* Pocăinţa îndurerată şterge păcatele şi Dumnezeu le uită, ca şi când nu ar fi avut loc.
* Deoarece noi, oamenii, suntem păcătoşi, avem dreptul să ne pocăim şi să ne sfinţim. Păcatele sunt ale noastre, sfinţirea este a lui Dumnezeu.
* Să alergăm cu toţii, ca păcătoşi ce suntem, la Taina atotputernică a Sfintei Spovedanii, ca să ne îmbăiem şi să ne mântuim fără plată.
* Încrederea în sinele nostru este egoism şi mândrie. Când se urmează pilda Sfântului Apostol Petru, care a plâns amarnic, vina se şterge. Lacrimile spală greşeala, oricât de rea, murdară, învrăjbită, cruntă şi plină de ură ar fi ea. Greşeala pe care am făcut-o se spală cu lacrimile amare ale pocăinţei şi omul revine la starea lui de dinainte.
* Stăruind, pomenind numele lui Dumnezeu, se sfinţeşte mintea, inima şi gura omului… Lucrul de care suntem chemaţi să ne îngrijim foarte mult este lupta pentru mântuire.
* Orice ne-ar face, să-i iertăm şi să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, pentru toţi. Dar dacă ne rugăm doar cu buzele şi în interior avem ură şi nu iertăm, nu facem nimic.
* Să ne nevoim acum şi să facem pregătiri pentru Cer. Căinţa de după moarte nu ne va folosi deloc.
* Când omul se pocăieşte de păcate şi se întoarce către Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu îşi întinde braţele şi-l îmbrăţişează pe omul păcătos care se întoarce, şi oricâte murdării şi pete ar avea, se curăţeşte şi devine porumbel neprihănit… Pocăindu-se sincer, omul ajunge la o măsură înaltă a virtuţii şi se mântuieşte.
* Sfinţii Părinţi erau severi cu ei înşişi, dar cu alţii erau foarte îngăduitori, căci îi vedeau cu duhul iubirii lui Dumnezeu.
* Atât de frumos este Dumnezeu! Avem o credinţă atât de frumoasă, avem o Ortodoxie atât de minunată, avem un asemenea Dumnezeu, dar nu vrem să-L înţelegem.
* Nu există suflet de creştin ortodox pentru care, atunci când acesta îşi plânge păcatele, Dumnezeu să nu iconomisească mijloc de mântuire. Când omul caută mântuirea, găseşte căi şi mijloace ca să atragă mila lui Dumnezeu asupra sa, de aceea trebuie să nu trândăvim, ci să ne pregătim.
* Dacă Dumnezeu vede lacrimile omului, pocăinţa lui, îl iartă. Cu cât mai mare este pocăinţa, cu atât se bucură Dumnezeu şi îşi află odihnă în omul pocăit.
* Dumnezeu îngăduie de multe ori ca cei mândri să cadă, pentru a se statornici mai bine în pocăinţă profundă, şi totodată pentru a se folosi şi ceilalţi…
* Dumnezeu ne iartă toate păcatele mărturisite, e de-ajuns să ne pocăim. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea pocăinţă, întoarcere, dorinţă de mântuire, şi să ne arate cum să ne ispăşim păcatele noastre încât ele să ne fie şterse şi să găsim milă.
* Când cineva are grijă să evite, pe cât e posibil, greşelile, nu se va cutremura în faţa dreptăţii lui Dumnezeu.
* Sfinţii plângeau şi noi suntem nepăsători. Ne gândim la atât de multe lucruri, dar un lucru trebuie, şi acestui lucru foarte important, pregătirii şi aducerii aminte de moarte, nu îi dăm nici o atenţie.
* Să ne rugăm ca ochii liniştiţi ai Hristosului nostru să nu se întoarcă de la noi în ceasul Judecăţii. Să ne privească cu veselie şi să ne dea de veste că El Îşi află odihna în noi pentru că ne-am nevoit pentru numele şi iubirea Sa.
* Frumuseţea Feţei dumnezeieşti a lui Hristos nu poate fi egalată de mii de raiuri!… Chinurile, ispitele, necazurile şi durerile vieţii de acum sunt nimicuri în comparaţie cu ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe El, pentru copiii Lui!
* Când se teme un om? Se teme când îl apasă povara conştiinţei. Iar povara conştiinţei începe cu fărădelegea. Cum e posibil ca un om să aibă mângâiere de la Dumnezeu când nu ţine poruncile Lui? Când conştiinţa lui îl acuză că este călcător de lege? Omul primeşte mare binecuvântare când se împacă cu Dumnezeu prin pocăinţă adevărată şi spovedanie curată; atunci curajul lui este de o valoare duhovnicească nepreţuită.
* Vă dăruiesc din toată inima urările mele de sporire duhovnicească şi fie ca lucrarea curăţiei să fie mai rodnică, taina pocăinţei să se întindă pretutindeni şi sufletele să găsească această îmbăiere izbăvitoare, să se curăţească, să devină neprihănite şi să dobândească mângâierea lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru toţi oamenii care suferă trupeşte şi sufleteşte.

* Unul este adevărul neîndoielnic: sufletul omului este nemuritor şi după moarte intrăm în veşnicie. Şi de aici depinde unde va fi aşezat sufletul omului după moarte. Să ne îngrijim deci de sufletul nostru şi să-l avem cât se poate de curat.
* Conştiinţa fiecărui om va fi cel mai mare acuzator la judecata lui Dumnezeu. De aceea, acum, când suntem în viaţă, să ne schimbăm şi să ne pocăim. Să-L rugăm pe Dumnezeu ca sfârşitul vieţii noastre să fie creştinesc şi să dăm răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată.
* Prezenţa lui Dumnezeu înseamnă prezenţa îndurării, iubirii, prezenţa îmbrăţişării lui Dumnezeu. Noi suntem cauza pentru care nu suntem îmbrăţişaţi de Dumnezeu, nu primim dragostea Sa şi astfel rămânem lipsiţi sufleteşte şi suferim. Şi toate acestea pentru că nu avem legătură sufletească cu Dumnezeu. Dumnezeu este lumină; dacă noi simţim întuneric, înseamnă că nu avem în noi lumină dumnezeiască. Dacă simţim povara conştiinţei este pentru că nu ne-am împăcat cu Dumnezeu.
* Fiecare om va avea de înfruntat greutatea morţii. Însă cu cât devine omul mai duhovnicesc, cu atât mai puţin va gusta din chinurile ieşirii sufletului. Va trebui să ne găsim în rugăciune, pocăinţă şi trezvie. Să fim cu luare-aminte la gândurile, cuvintele, simţurile şi faptele noastre. Să răbdăm ispitele şi să-i iertăm din inimă pe cei ce ne învinuiesc.
* Orice înfăptuim pentru aproapele nostru ni se va întoarce de către Dumnezeu. Iertăm, vom fi iertaţi, iubim, vom fi iubiţi, facem milostenie, vom fi milostiviţi. Nu îl judecăm pe seamănul nostru, nu ne va judeca nici Dumnezeu pe noi. Toate se vor face în mod egal. Orice dăruim, aceasta vom primi.
* Când cunoaştem calea de mântuire, este uşoară mântuirea… Este imposibil ca omul care iubeşte, care nu judecă, care iartă, trece cu vederea şi miluieşte, să rătăcească drumul mântuirii. Să fim atenţi să nu pierdem mântuirea sufletului nostru, căci lumea întreagă nu preţuieşte cât un suflet nemuritor.
* Moartea este puntea care-l trece pe om din lumea aceasta spre cealaltă. După ce se închid ochii trupului, se deschid îndată ochii sufletului şi acesta vede lucruri pe care nu le vedea înainte cu ochii trupului.
* Sufletul care se nevoieşte, care rabdă, care crede neclintit în existenţa lui Dumnezeu şi în viaţa cealaltă, în zilele în care primeşte harul se simte ca şi când ar fi înarmat cu armele luminii şi capătă încredere deplină în Dumnezeul şi Părintele Ceresc.
Pentru a ajunge cineva la această măsură, trebuie ca mai înainte să depună aici, în lume, eforturi după porunca lui Dumnezeu. Să rabde ispitele, necazurile, durerile. Să se smerească încontinuu. Să izgonească cugetele rele imediat ce acestea îşi fac apariţia. Să fie cu luare-aminte la propria viaţă. Şi atunci, în vremea când nu se aşteaptă, va simţi cercetarea harului lui Dumnezeu.
* Sufletul este duh, este suflarea lui Dumnezeu. A venit de la Dumnezeu şi la Dumnezeu se va întoarce. Sufletul este important şi este superior îngerilor. Această suflare va pleca în ceasul morţii, îl va întâlni pe Dumnezeu Tatăl şi, dacă a înfăptuit lucrările lui Dumnezeu, se va mântui veşnic, dacă le-a făcut pe ale diavolului, va merge cu diavolul… De aceea să ne îngrijim să ajutăm sufletul care a plecat, prin Sfinte Liturghii, prin rugăciuni, prin milostenii. Toate aceste fapte mijlocesc în faţa lui Dumnezeu pentru sufletul care a plecat.
* Sufletele sunt nemuritoare. Moartea nu atinge sufletul. Acesta nu cedează dispare şi are valoare nepreţuită. Şi pentru că este veşnic şi nemuritor trebuie să avem foarte multă grijă de el, ca să nu-l pierdem. Sufletul nostru piere când urmăm calea păcătoasă, când ne îmbolnăvim de cancerul păcatului. Atunci vom avea parte de moartea sufletească, care este despărţirea veşnică a sufletului de Dumnezeu.
* Orice lucru de pe pământ poate fi înlocuit, dar dacă pierdem sufletul nostru, nimic nu ne mai poate salva, de aceea să-l apărăm cu orice sacrificiu, strădanie şi nevoinţă.
* Mila Hristosului nostru nu are limite, este abis. Dumnezeu îl iubeşte nespus pe om. Să punem în valoare această milă a Sa, prin pocăinţă, prin spovedanie şi prin viaţa noastră credincioasă.
* Să întrebuinţăm timpul şi clipele pentru mântuirea sufletului nostru. Să nu ne atragă lucrurile pământeşti, să ne fie de-ajuns cele strict necesare.
* Să nu lăsăm mintea noastră să rătăcească fără scop. Să-i dăm de lucru numele lui Hristos şi al Maicii Domnului. Să cugetăm la moarte, la Judecată, la cum să facem binele, la cum să-L mulţumim pe Dumnezeu… De vreme ce microbii umblă şi ne molipsesc cu gânduri rele, noi să ne apărăm cu rugăciunea:
Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă; Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă; Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă.
Rugându-ne, asigurăm sufletul nostru, îl păstrăm sănătos, curat şi pregătit.
* Moartea este înfricoşătoare, nu am gustat-o şi nu o ştim. Când va veni, nu vom putea mărturisi despre ea, doar o vom îndura… De aceea îl vedem pe muribund cum înghite, lăcrimează şi are privirea înceţoşată. Nu are contact cu cele de lângă el şi vede alte lucruri… Prin această moarte vom trece cu toţii. Să ne pregătim deci să înfruntăm moartea conştient, să nu ne acuze conştiinţa, şi să avem şi fapte bune să punem în balanţă.
* Când omul este pregătit, înfruntă moartea înfricoşătoare cu leacul nădejdii, cu uşurarea conştiinţei. Acestea vin şi îndulcesc chinul şi frica, şi dau curaj neliniştii sale.
* Trebuie să ne dăm seama că lumea este deşertăciune şi că plecăm cu adevărat în viaţa veşnică. Ne aşteaptă o altă lume, duhovnicească, veşnică, sfântă. Aici toate sunt mincinoase. Cel care merge acolo nu vrea să se mai întoarcă nicicând înapoi.

Traducere din limba sârbă
Miljurko Vukadinovici şi Traian Manta

Carte tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Părinte GALACTION,
Episcopul Alexandriei şi  Teleormanului

Editura Bunavestire

Galaţi, 2003

www.editurabunavestire.ro

Cuprins

VIAŢA PĂRINTELUI JUSTIN

ÎNMORMÂNTAREA PĂRINTELUI JUSTIN ŞI POMENIREA LA PATRUZECI DE ZILE

CUVÂNTUL EPISCOPULUI IOAN LA ÎNMORMÂNTAREA PĂRINTELUI JUSTIN

CUVÂNTAREA MITROPOLITULUI IRINEU LA ÎNMORMÂNTAREA PĂRINTELUI JUSTIN

DISCURSUL PĂRINTELUI GHEORGHE GRIGORIATUL LA PARASTASUL DE 40 DE ZILE AL PĂRINTELUI JUSTIN

CUVÂNTUL PĂRINTELUI ARHIMANDRIT MARKO LA ÎNMORMÂNTAREA PĂRINTELUI JUSTIN

NOTA EDITORULUI

DESPRE DESFRÂUL EUROPEI

Este porunca dumnezeiescului Apostol: Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evrei 13, 7-8).
Şi într-adevăr, Domnul nostru Iisus Hristos este Cuvântul Veşnic al lui Dumnezeu – Logosul Dumnezeiesc şi Veşnica Înţelepciune Dumnezeiască, şi ieri şi azi şi în veci acelaşi, acelaşi din veşnicie în veşnicie şi Unicul Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeul nostru Mântuitor. Ca veşnică Iubire Dumnezeiască şi Veşnic Iubitor de oameni, El la început a adus neamul omenesc de la nefiinţă la fiinţă şi, la plinirea vremurilor, El S-a întrupat din Sfânta Fecioară din iubire pentru noi, pentru oameni, şi pentru mântuirea noastră. El, cum spune înţeleptul Solomon, şi pe cel mic şi pe cel mare El i-a făcut şi pronia Lui e la fel pentru toţi (Înţ. lui Solomon 6, 7) şi de aceea El a dat Prooroci şi Judecători în Vechiul Testament ca să înveţe şi să conducă poporul lui Dumnezeu; El i-a ales şi pe Sfinţii Săi Apostoli şi i-a trimis în lume ca să propovăduiască Cuvântul Evangheliei pentru mântuirea fiecărui trup şi a fiecărei făpturi; El şi astăzi dă şi aşează Învăţători şi Dascăli şi Părinţi şi Păstori în Sfânta Sa Biserică şi prin ei ne conduce şi ne învaţă Cuvintele dumnezeirii Sale, şi ei, generaţie după generaţie, depun mărturie prin Duhul Sfânt despre Dumnezeul Cel Viu şi adevărat, despre Adevărul veşnic şi Dreptatea lui Dumnezeu, despre mântuirea veşnică şi viaţa veşnică prin El – despre unicul Dumnezeu şi Mântuitor al nostru, şi aici pe pământ şi în veşnica Împărăţie Cerească.
Despre aceasta a proorocit şi a vorbit şi Înţeleptul Solomon, când spunea că înţelepciunea este una, toate le poate, şi rămânând una cu sine însăşi, ea toate le înnoieşte, şi răspândindu-se, prin veacuri, în sufletele sfinte, ea întocmeşte din ele prieteni ai lui Dumnezeu şi prooroci. Cu adevărat Dumnezeu nimic nu iubeşte, fără numai pe cel ce petrece întru înţelepciune (Înţ. lui Solomon 7, 27-28). Domnul Hristos, Puterea şi Înţelepciunea Dumnezeiască, Iubirea Divină şi Iubirea de oameni ne dăruieşte prin Biserica Sa Prooroci şi Apostoli, Dascăli şi Învăţători, Părinţi şi Păstori, care prin Sfântul Duh mărturisesc şi propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu, mărturisesc şi întăresc credinţa Ortodoxă Dumnezeiască, trăind-o ei înşişi mai întâi şi traducând-o în fapt în viaţa şi în purtarea lor, în vieţuirea lor bineplăcută lui Dumnezeu şi în fapte de binefacere. De aceea testamentul şi porunca Sfântului Apostol Pavel despre neîncetata aducere aminte şi pomenire a Învăţătorilor şi despre neîncetata cugetare la viaţa lor şi urmarea credinţei lor – este pentru noi, ortodocşii, însuşi testamentul lui Hristos, pentru că Hristos a vorbit şi prin Pavel, aşa cum ne-a vorbit şi ne vorbeşte prin Dascălii şi Părinţii noştri, slujitori, ucenici şi prieteni credincioşi ai Săi.
În timpurile de demult ale Bisericii Creştine, Hristos, ca şi cap al Sfintei Sale Biserici, după Sfinţii Apostoli a dat neamului omenesc mari şi slăviţi Părinţi şi Dascăli în fiecare generaţie, care au propovăduit neamului omenesc Evanghelia şi l-au condus spre mântuire. Din dragoste statornică, El însuşi, conform făgăduinţei Sale sincere (cf. Matei 28, 20), face acelaşi lucru şi astăzi prin urmaşii Sfinţilor Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi, prin Sfinţii Episcopi şi Păstori, Preoţi şi Dascăli, Duhovnici şi Mărturisitori ai Ortodoxiei, de la vechii Sfinţi Părinţi până la Sfinţii Chiril şi Metodie, Sfântul Fotie, Sfântul Sava şi Sfântul Grigorie Palama, şi prin Sfântul Marcu din Efes şi Sfântul Tihon de Zadonsk, până la Sfântul Vasile de la Ostrog şi Sfântul Nectarie din Eghina şi până la cei mai noi Sfinţi Mucenici şi Mărturisitori ai credinţei vieţii ortodoxe.
Un asemenea sfânt Dascăl şi Învăţător, Părinte apostolicesc şi Păstor, Duhovnic şi Mărturisitor al lui Hristos, purtător de Duh, a fost în zilele noastre, în Sfânta Biserică Ortodoxă, slujitorul credincios şi plăcut lui Dumnezeu – Părintele Justin. Căci dacă, după Apostoli, cineva a propovăduit în zilele noastre Cuvântul lui Dumnezeu şi a trăit şi a murit vrednic de mântuirea Evangheliei propovăduite, atunci acela a fost cu adevărat fericitul adormit Părinte Justin. De aceea ne-a şi rămas ca un model şi un exemplu demn de urmat: în cuvintele Evangheliei şi în modul de viaţă evanghelic, în eroismul credinţei ortodoxe în Hristos – Omul în care S-a întrupat Dumnezeu – ieri, azi şi în veac, şi în fiecare faptă creştineasca a sfintei credinţe şi a sfintei virtuţi. Căci, după Înţeleptul Solomon , fiecare dintre cei care ţin şi păstrează cele sfinte ale Domnului, el însuşi se sfinţeşte şi devine luminat, astfel şi acest slujitor şi prieten credincios al Domnului, păstrând şi păzind cu credinţă şi sfinţenie cele mai mari valori – credinţa şi viaţa Evangheliei lui Hristos, el însuşi s-a sfinţit şi s-a luminat, şi a rămas ca atare o pildă şi un model dat nouă de Dumnezeu pentru a fi urmat şi imitat.
De aceea, împlinind porunca de mai sus a unuia dintre cei mai de frunte Apostoli, Sfântul Pavel, înfăţişăm aici o scurtă expunere a vieţii şi lucrării sale evanghelice, unora cunoscută întrucâtva, dar multora puţin cunoscută sau total necunoscută. Căci nici noi care l-am cunoscut şi care, deşi nedemni, însă după nemărginita milă a lui Dumnezeu şi marea bunăvoinţă a acestui fericit Părinte, am fost ucenicii şi fiii săi duhovniceşti, nici noi înşine, chiar până la fericita lui înfăţişare la Domnul, n-am ştiut îndeajuns cine şi ce fel de om al lui Dumnezeu a fost.
Dar cum să purcezi la descrierea vieţii unui om, a unei făpturi omeneşti după chipul lui Dumnezeu, mai ales a unui asemenea om plăcut lui Dumnezeu, neîndeplinind mai întâi ceea ce însuşi Părintele Justin a făcut întreaga sa viaţă şi a recomandat şi altora: de fiecare fiinţă omenească şi de fiecare creatură a lui Dumnezeu să te apropii înainte de toate cu o rugăciune; că ruga la Domnul mijloceşte apropierea noastră de fiecare fiinţă, de sfânta taină a oricărui suflet, a oricărei persoane după chipul lui Dumnezeu, căci doar prin mijlocirea celui pomenit în rugăciunea către Domnul Hristos se poate întâlni şi cunoaşte şi iubi în mod corect şi fără greşeală creaţia dumnezeiască, orice fiinţă omenească după chipul lui Dumnezeu. Din acest motiv temeinic, şi apropierea noastră aici de viaţa şi lucrarea fericitului adormit Părinte Justin va fi, şi ne vom strădui să fie, o apropiere prin rugăciune. Căci astfel a fost şi apropierea lui faţă de noi în timpul vieţii pământeşti şi suntem siguri, – credem aceasta, o ştim şi o simţim – astfel este şi acum legătura sa cu noi din ceruri, din Împărăţia Cerească a lui Hristos, unde rugăciunea este trăire veşnică şi răsuflare veşnică în Duhul Sfânt şi cu Duhul Sfânt.
Părintele Justin s-a născut de Bunavestire (25 martie) 1894, în vechiul Vranje sârbesc , din părinţi de credinţă ortodoxă de origine sârbă – Spiridon şi Anastasia. Tatăl lui Spiridon, cunoscut ca Popa Alexa, a fost preot, al şaptelea la rând cel puţin (iar după unii chiar al 13-lea) din vechea familie Popovici, despre care însuşi numele ne spune că este de origine preoţească. Unul dintre vechii preoţi ai acestei familii s-a strămutat, se spune, din ţinuturile sudice în apropiere de Vranje, aducând cu sine în panere de nuiele pe căluţ copilaşii şi lucrurile pe care le avea.  Dintre preoţi, înaintea Popii Alexa ne sunt cunoscute numele înţeleptului Popa-Naka şi al altor patru: Đorđe, Velićko, Marko şi Antonie, păstrate în cărţuliile Părintelui Justin, pentru că recunoscătorul nepot şi urmaş le pomenea zilnic la Sfintele Liturghii. (Despre aceşti preoţi se mai cunoaşte încă ceva: că, în timpul exarhatului bulgar, ca sârbi curaţi, s-au ţinut mai aproape de fraţii greci, şi turcii i-au numit “greco-romani”, pentru că era interzis a te numi sârb, mai ales în timpul războaielor sârbo-turce, până la eliberarea oraşului Vranje şi a împrejurimilor, la 19 ianuarie 1878).
Popa Alexa a fost preot în acea vreme în satul Gornje Žapsko (mai la sud de Vranje, peste Morava) şi a fost paroh la Toplačka sau Ćukovačka. În satul Gornje Žapsko se afla mănăstirea Sfântul Ştefan (metoc al mănăstirii Sfântul Prohor Pčinjiski) în care era o şcoală mănăstirească, aşa numitul Seminar Teologic de Muzică Psaltică , unde fiul lui Alexa, Spiro, a învăţat psaltichia, dar numai doi ani, pentru că după aceştia tatăl l-a readus acasă. Astfel, pentru o generaţie, în casa Popovici s-a întrerupt şirul de preoţi, pentru ca fiul lui Spiro şi nepotul lui Popa-Alexa, Blagoje – Justin, să îl reia şi astfel s-a restabilit cu adevărat tradiţia familiei. Ca vechi seminarist, Spiridon i-a sprijinit mai târziu pe preoţi în lucrările de organizare a hramurilor, astfel că el şi familia sa au rămas în atmosfera preoţească, bisericească şi religioasă, şi într-un asemenea mediu s-a născut şi crescut micul Blagoje.
La eliberarea oraşului Vranje, Popa-Alexa a reuşit să ridice aici două case, câte una pentru fiecare fiu, Spiridon şi Dragutin, care se află în piaţa orăşenească de jos, numită Tekija. Din acea vreme s-a mutat la Vranje întreaga sa familie şi a locuit acolo. Spiridon, care de atunci s-a ocupat cu economia, era un tânăr foarte cinstit şi evlavios; în curând s-a însurat cu o fată cinstită şi credincioasă, Anastasia, mai tânără decât el, fiica lui Ştefan şi a Katei din Donje Trebišnije, lângă Vranje. În primii ani de căsnicie, tinerilor soţi le mureau copiii la vârste fragede. Li s-au născut opt copii, din care au rămas în viaţă doar trei: mai întâi fiica Stojna (numită astfel de acord cu naşul, Kosta Ioanović, preot din Vranje, chipurile pentru ca fetiţa să reziste şi să stea în picioare, adică să rămână în viaţă), apoi cu doi ani mai mic, Stojadin (numit de asemenea astfel pentru a rămâne în viaţă) şi, în cele din urmă, Blagoje, cu doi ani mai mic decât el, numit astfel după sărbătoarea Buneivestiri a Sfintei Fecioare, când s-a şi născut.
Fără îndoială că prin naşterea lui Blagoje de Bunavestire şi prin faptul că a rămas ca al treilea copil în viaţă (părinţii au pierdut încă un copil după el), deşi nu este prestabilit, totuşi se arată un semn important sub care se va derula viaţa lui pe pământ: din ziua venirii sale în aceasta lume, binevestitul Blagoje a trăit şi s-a ridicat sub semnul celei mai înalte bunevestiri date cândva neamului omenesc – bunavestire a Întrupării Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară, pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră, şi bunavestire referitoare la taina Sfintei Treimi dătătoare de viaţă, la Dumnezeul nostru, în al Cărui nume a fost botezat micul Blagoje, la biserica din Vranje care avea acest hram . Pornit în lume prin voia lui Dumnezeu “din nefiinţă spre întreaga fiinţă”, cum va scrie el însuşi mai târziu în Dogmatica sa, din ziua Buneivestiri a anului 1894 şi până la Bunavestire din 1979, când a părăsit această lume şi s-a mutat la viaţa veşnică, a fost un mesager şi un binevestitor permanent şi un neîntrecut teolog al tainei întrupării Fiului lui Dumnezeu – a lui Hristos Omul Dumnezeu, din Sfânta Fecioară şi al tainei Sfintei Treimi, unicul şi Adevăratul nostru Dumnezeu.
În sânul familiei sale creştine şi preoţeşti a crescut şi tânărul Blagoje, împreună cu sora sa mai mare şi cu fratele său, educat în spiritul a tot ceea ce este cinstit şi evlavios şi plăcut Bunului Dumnezeu. Multe lucruri bune a învăţat mai cu seamă de la bunica sa Stana, preoteasa, care a trăit 105 ani şi pe care a iubit-o mult şi, de asemenea, de la credincioasa sa mamă Taša-Anastasia, astfel că în aceasta privinţă copilăria sa a fost asemenea copilăriei Sfântului Vasile cel Mare, care mărturiseşte singur pentru sine (în Scrisorile 204 şi 223) că în primul rând a primit şi învăţat credinţa ortodoxă de la mama sa Emilia şi de la bunica sa Macrina, ucenică a Sfântului Grigorie făcătorul de minuni, episcop al Neocezareei, locul de naştere al lui Vasile. Mama şi bunica lui Blagoje nu l-au avut pe Sfântul Grigorie ca învăţător, dar în schimb au avut în ţinutul lor mănăstirea făcătorului de minuni al lui Hristos – Sfântul Prohor Pčinski . Ele, ca şi alţi locuitori şi locuitoare din Vranje, mergeau des la mănăstire şi-şi duceau cu ele şi copiii şi nepoţii. Cât de mare era credinţa cinstiţilor locuitori din Vranje  ca şi devotamentul faţă de Sfântul Prohor şi mănăstirea lui ne-o spune însăşi numele cu care ei îl denumesc şi azi pe Sfântul Prohor, adresându-i-se cu numele comun de Sfântul Părinte şi arătând prin aceste cuvinte relaţia dintre ei. Căci vechea mănăstire a Nemanjićilor şi sfântul ei ocrotitor şi făcător de minuni – Sfântul Prohor Izvorâtorul de Mir, a fost casa părintească spirituală comună şi leagănul duhovnicesc în care s-au născut, sau mai bine zis au renăscut, multe suflete credincioase ale acestui ţinut, printre care şi tânărul Blagoje Popovici.
Mergând acolo cu părinţii săi, a fost adesea şi martorul vindecărilor care s-au petrecut la moaştele acestui sfânt al Domnului. Mulţi ani mai târziu, el însuşi ne-a spus că a fost martor ocular al vindecării binefăcătoare a mamei sale Anastasia (1929), care se îmbolnăvise de o grea boală la picior, nevindecabilă nici de oameni, nici de doctori. După ce i s-a citit rugăciunea şi i-a fost uns piciorul cu mir vindecător de la moaştele Sfântului Părinte Pčinjski, piciorul i s-a tămăduit în chip minunat şi ea s-a însănătoşit . Şi mai târziu, în timpul vieţii sale, sincerul şi seninul cinstitor al Sfântului Părinte Pčinjski, Blagoje – Justin, ori de câte ori a putut nu a scăpat prilejul de a merge din nou la Luminătorul ţinutului său natal pentru închinare şi binecuvântare, mai ales că un timp, ca profesor la Universitate, a aparţinut, ca monah, frăţiei mănăstirii Sfântul Prohor  . De la credincioasa sa mamă, tânărul Blagoje a învăţat şi practica de bază a credinţei evanghelice ortodoxe: rugăciunea şi postul. Adesea ne povestea cum mama sa, alături de alte credincioase din Vranje, ţinea cu străşnicie un post sever, fără nici un fel de mâncare sau apă, în timpul primelor trei zile ale Postului Mare, lucru pe care el, mai târziu, în viaţa sa riguroasă, nu numai că l-a păstrat cu credinţă, ci l-a şi amplificat, cum vom vedea mai departe.
Despre credinţa şi cinstea tatălui său, Spiridon, ne aduc mărturie spusele multor oameni care îl cunoşteau, căci el a fost într-adevăr omul lui Dumnezeu, după bunătatea inimii şi blândeţea sufletului, dar şi după curăţia vieţii sale dăruite Domnului şi după înţelepciune.
Dar cum a fost mama lui Blagoje, Anastasia, ne-a lăsat mărturie chiar fiul ei, mărturie pe care considerăm că este cel mai bine să o redăm aici în întregime. Această mărturie a fost notată câteva luni mai târziu după binecuvântata ei moarte. Şi anume, pe marginea tălmăcirii Sfintei Evanghelii a lui Ioan (de Paşte, în 1945), Părintele Justin a notat sub titlul “Simţirea fizică a nemuririi” următoarele: “Am trăit acel simţământ alături de mama mea moartă. Ea, cea mai dragă, a adormit întru Domnul de Sfântul Gavril Lesnovski (15/28 ianuarie 1945), duminică, la ora 22:30. A fost înmormântată a doua zi la orele 16:00. Pe faţă ei se revărsa un fel de nemărginită blândeţe şi bunătate. Despărţindu-se de trupul ei fără viaţă, sufletul i-a lăsat pe faţă o blândeţe şi o frumuseţe nemuritoare.       Într-adevăr, numai blândeţea nemuritoare şi frumuseţea nemuritoare pot fi atât de plăcute. Şi una şi alta, transformate într-o bunătate nemuritoare. Şi toate acestea m-au impulsionat spre o mai mare şi mai mare dorinţă de a mă ruga. Pur şi simplu o oarecare simţire fizică a nemuririi s-a revărsat asupra fiinţei mele. Şi eu, într-adevăr, alături de mama mea moartă, am trăit cea mai mare dovadă a nemuririi ei: dovada fizică. Acest lucru este paradoxal, dar din punct de vedere evanghelic autentic: Bobul de grâu, dacă nu moare, nu rodeşte; iar dacă moare, aduce roadă bogată. Pe o faţă moartă – o asemenea evidentă nemurire! Nemurirea sufletului, nemurirea întregii fiinţe a scumpei mele mame… Şi eu am plâns de tristeţe şi duioşie, iar acele sentimente îmi stăpânesc şi acum întreaga fiinţă. Faţa ei minunată era o trecere fizică naturală spre nemurirea ei. Iar eu? De atunci mă gândesc la ea în rugăciune: fiecare simţământ către ea şi fiecare gând la ea se prefac pe neobservate într-o rugăciune duioasă… Toate gândurile mele picură lacrimi şi curg în rugăciune… Binecuvântarea înseamnă a fi om cu sentimente, cu sentimentele fizice ale nemuririi… Acesta este ultimul dar pământesc de la mama, de la nemuritoarea mea dăruitoare de haruri… Prin sufletul tulburat trece dulcele fior damaschinic al adevărului veşnic: «Sunt icoană a slavei Tale de nespus…» Scântei ale puterilor învietoare roiesc somptuos pe faţa blândă şi dragă a adormitei mele mame, pentru a se contopi bucuroase într-un foc al Învierii în ziua Judecăţii de Apoi şi pentru a străluci într-o lumină veşnică, ea – sluga lui Dumnezeu: Anastasia – Cea Înviată…”
Această notiţă discretă a fiului despre mamă ne mărturiseşte desigur despre calităţile şi credinţa unei asemenea mame care a educat un asemenea fiu, dar însăşi trăirea descrisă a nemuririi ne vorbeşte mult mai mult despre credinţa şi evlavia însăşi a fiului ei, Blagoje – Justin, omul care întreaga sa viaţă a mărturisit, împreună cu Sfântul Isaac Sirul, că nemurirea nu este nimic altceva decât simţirea lui Dumnezeu: “A simţi pe Domnul Hristos în tine înseamnă să simţi nemurirea, să te simţi nemuritor”, a notat el, confesându-se într-una din cărţile sale (Abisuri filosofice). Cu toată smerita recunoaştere a păcătuirii noastre şi a deplinei noastre nevrednicii, putem şi noi să mărturisim astăzi că un asemenea simţământ al nemuririi şi al veşniciei sau unul asemănător, însă asemenea nevredniciei noastre spirituale, într-o mult mai mică măsură, ne-a dăruit el – fericitul nemuritor întru Hristos, Justin – nouă, păcătoşilor şi nevrednicilor, la ceasul său – de Bunavestire a lui Hristos şi a Maicii Domnului – al fericitei mutări la Domnul şi în timpul odihnei de după moarte în chilia trupului său purtător de duh, toate cele trei zile de dinainte de înmormântare.
S-ar putea spune multe încă despre creşterea şi educarea tânărului Blagoje, dar este timpul să trecem mai departe la relatarea vieţii lui. În orice caz, aici trebuie imediat accentuat, ca foarte important fapt pentru o asemenea apariţie spirituală în această vreme a noastră atât de tulbure şi şovăitoare în credinţă, cum este apariţia personalităţii Părintelui Justin, că toată pioşenia şi cinstea copilărească au fost, conform minunatelor şi nebănuitelor căi ale Cuvântului Dumnezeiesc, statornicite şi întărite începând cu vârsta de 14 ani şi în tot restul vieţii sale.
Despre aceasta ne mărturiseşte el însuşi când spune că de la 14 ani a început să citească conştiincios şi să studieze Evanghelia lui Hristos şi când afirmă şi recunoaşte cu sinceritate ca şi Pavel: “Dacă nu aş fi întâlnit atunci Chipul Domnului Hristos, nu ştiu ce s-ar fi ales de mine”. Un lucru este neîndoielnic, chiar de la începutul şi până la sfârşitul vieţii pământeşti a Părintelui Justin, şi acesta este faptul că el de copil şi până la 85 de ani a fost adevărat şi drept, integru şi neprefăcut om cu chip de la Dumnezeu, şi de aceea un om al credinţei şi iubirii dumnezeieşti întru Domnul Iisus Hristos, al său şi al nostru. Şi ni se pare acum, în timp ce prezentăm viaţa şi întâmplările din copilăria sa până în ultima zi şi întâmplări ale vieţii sale pământeşti, că tot parcursul vieţii este cel mai bine schiţat şi exprimat de cuvintele Sfântului Apostol cel mai drag lui, nu mai puţin drag decât Pavel cel de neînlocuit – Sfântul Ioan Evanghelistul şi Teologul: Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este, spune Sfântul Boanerges (Fiul Tunetului, cum semna uneori însuşi Părintele Justin ), să păzim poruncile Lui; şi poruncile Lui nu sunt grele. Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. Cine este cel ce biruieşte lumea, dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu? Acesta este Cel care a venit prin apă şi prin sânge: Iisus Hristos; nu numai prin apă, ci prin apă şi prin sânge; şi Duhul este Cel ce mărturiseşte, că Duhul este adevărul    (I Ioan 5, 3-6). În aceste sfinte cuvinte şi în adevărurile care se află în ele şi în spatele lor este cuprinsă toată taina drumului vieţii Părintelui Justin Popovici, toată taina personalităţii sale omeneşti şi de aceea şi a lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Prin iubirea de Dumnezeu şi prin ţinerea poruncilor Lui, el a întreţinut credinţa în Hristos până la capăt şi de aceea a biruit lumea şi de aceea este mărturisit de Duhul Adevărului.
Dar să ne întoarcem din nou la copilăria sa. Toţi trei copiii lui Spiridon şi ai Anastasiei au terminat şcoala elementară în Vranje şi toţi trei cu calificativul excepţional. Stojina a rămas după aceea acasă, iar Stojadin a continuat gimnaziul la Vranje şi după terminarea acestuia a plecat să studieze Dreptul la Belgrad, în timp ce cel mai tânăr, Blagoje, după cele patru clase elementare terminate în 1905 cu succes deplin, a plecat la Seminarul Sfântul Sava din Belgrad (1905–1914) . Şi pentru tânărul Blagoje şi pentru părinţi, plecarea sa la teologie a venit “aşa, de la sine”, cum ne mărturiseşte sora sa, ceea ce însemna că dorinţa sa a coincis cu cea a părinţilor. În acea vreme, admiterea la Seminarul Teologic Sfântul Sava, în Belgrad, nu era uşoara pentru că se înscriau câteva mii de candidaţi, dar intrau doar până la o sută, din această cauză trecându-se cu greu examenele de admitere. Blagoje a trecut examenele cu “excepţional”, cum excepţional a fost şi mai departe în timpul studiilor. La Seminarul Sfântul Sava viaţa se desfăşura în internat, iar aceasta însemna o viaţă frăţească şi colectivă, aproape ca în familie. Profesorii – printre care cel mai însemnat pentru tânărul Blagoje, dar şi pentru alţi elevi era, desigur, ca dascăl şi pedagog, Nicolae Velimirovici, pe atunci ieromonah şi doctor în filosofie şi teologie  -, aveau preocupările lor şi cursuri cu tinerii seminarişti, iar elevii însăşi aveau asociaţiile lor şcolăreşti, frăţiile lor literar-spirituale în care se instruiau reciproc şi se ajutau între ei în înălţarea spirituală şi în educarea în credinţa şi religia ortodoxă . Însuşi Părintele Justin ne-a povestit mai târziu că aceste frăţii ale elevilor, mai ales unele personalităţi dintre seminariştii mai vechi, au contribuit la trezirea şi dezvoltarea sa spirituală şi le-a rămas recunoscător pe viaţă şi pe aceşti prieteni mai mari i-a pomenit până la capătul vieţii, necontenit, în rugăciunile sale personale şi mai ales la Sfintele Liturghii.
În aceste asociaţii literare, tânărul Blagoje strălucea prin elocinţă şi stilul său, prin inteligenţă şi prin cunoaşterea excepţională, deja de pe atunci, a literaturii universale şi a problemelor ei. În general era foarte îndrăgit de tovarăşii săi, dintre care mulţi l-au numit “prieten la cataramă” şi acest lucru îl atestă şi anumite fotografii păstrate şi ilustratele primite de la prieteni. Dar tânărul Blagoje nu era numai un tovarăş vesel şi bun. Deja de atunci îi dădeau târcoale acestui suflet tânăr şi dornic de dumnezeire tristeţi şi nostalgii ale veşniciei, deloc pământene . Chiar acestor ani tineri ai Seminarului îi aparţine şi acea perioadă – al 14-lea an de viaţă – când a început să citească cu regularitate Sfânta Evanghelie. (Poate că atunci a lăsat prin legământ, pentru sine şi pentru alţii care doresc aceasta, regula ca zilnic să citească trei capitole din Noul Testament; s-a ţinut de această regulă până la capătul vieţii).
Aceasta este perioada trezirii conştiente a tânărului în faţa tainei vieţii şi a sensului existenţei, când Blagoje, asemeni tânărului din Evanghelie, şi-a pus sieşi cea mai serioasă întrebare: cum să dobândeşti viaţă veşnică? La această fundamentală întrebare evanghelică (Matei 19, 16; Marcu 10, 17) el a revenit adesea şi mai târziu, mai ales când avea întâlniri şi discuţii cu tineri şi cu studenţi, şi le spunea: “Nimeni nu i-a pus Domnului Iisus o întrebare la fel de importantă şi hotărâtoare pentru om cum este cea pusă de tânărul din Evanghelie”. De aceea a iubit întotdeauna fără rezerve tinereţea şi sufletele tinere şi le-a dedicat mult din timpul şi iubirea sa, atât ca profesor, cât şi ca duhovnic, mai târziu. Interesul conştient al lui Blagoje pentru lume şi Cuvântul Viu al lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură nu a fost doar acea învăţare şcolărească obligatorie pentru examene, ci a fost căutarea pâinii celei de toate zilele pentru viaţă şi fapte, căutarea răspunsului şi a hranei duhovniceşti pentru sufletul lui flămând şi însetat de Dumnezeu, însetat şi flămând de împlinirea şi sensul vieţii şi aici pe pământ şi în întreaga veşnicie.
Despre ce şi cât a însemnat şi a reprezentat pentru el personal Cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător, mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, care pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4, 12), ne mărturisesc două scrieri mai târzii ale sale şi întreaga sa viaţă de teolog plină de fapte alese. Faptul că, pentru doritorul de Dumnezeu şi iubitorul de Hristos Blagoje – Justin, Cuvântul Evangheliei e sfânt şi însufleţit prin Duhul lui Dumnezeu, că e Cuvântul adevărului şi izbăvirii veşnice, a fost într-adevăr foarte însemnat şi în tinereţe şi mai târziu, ni-l arată şi faptul că el, de felul lui dăruit excepţional cu un har aparte al înţelegerii şi cugetării, cu rarul şi atât de multiplul şi sensibilul şi de aceea uneori amarul dar al înţelepciunii lui Solomon, – toate gândurile şi cugetările inimii şi minţii sale le-a expus fără cruţare judecăţii adevărului şi înţelepciunii Sfântului Duh, Duhul vieţii în Biserica Ortodoxă a lui Hristos şi al experienţei şi tradiţiei ei, doar parţial notată şi cristalizată în Sfânta Scriptură. Acest lucru ni-l mărturisesc încă o dată toate lucrările sale, începând cu notiţele şi caietele şcolăreşti şi studenţeşti păstrate, până la ultimele mari lucrări editate sau rămase în manuscris. Pur şi simplu Părintele Justin a crescut, a trăit şi a respirat în atmosfera Evangheliei şi a Sfintei Scripturi. În aceasta constă poate una din tainele iubirii sale deosebite faţă de Sfântul Ioan Gură-de-Aur şi faţă de Sfântul Apostol Pavel.
În anii de seminar îşi face apariţia interesul său viu pentru problemele literaturii universale şi ale filosofiei, mai ales pentru acele probleme la care a făcut referire scriitorul de origine slavă – Dostoievski în operele sale atât de adânci. Trebuie să spunem din capul locului că în această privinţă Părintele Justin a fost asemenea Părinţilor Bisericii Ortodoxe, mai ales asemenea Sfântului Justin Martirul şi Filosoful şi Sfinţilor Vasile şi Grigorie. Prin literatura şi filosofia grecească pe care le-au cunoscut ca nimeni alţii în vremea lor, aceşti sfinţi au cunoscut din înseşi aceste opere toată nimicnicia şi deşertăciunea înţelepciunii omeneşti lipsite de Hristos, au simţit poziţia chinuită şi fără ieşire a fiinţei omeneşti în neputinţa de a ajunge până la ultimul adevăr şi sens al acestei vieţi şi al acestei existenţe şi de aceea s-au dedicat şi s-au consacrat şi mai mult lui Hristos şi atunci au mărturisit şi au propovăduit, au tălmăcit lumii şi oamenilor, au lămurit cu înţelepciune dumnezeiască unicul şi de neînlocuitul Adevăr al Evangheliei lui Hristos, ca pe o ştiinţă şi o înţelepciune izbăvitoare pentru om.
După exemplul acestor Sfinţi Părinţi şi mergând pe calea lor până în timpurile noastre, şi Părintele Justin a studiat cu atenţie în tinereţe înţelepciunea universală şi filosofia… din predania omenească (Coloseni 2, 8), atât filosofia clasică greacă, cât şi cea mai nouă şi contemporană, cea europeană şi cea slavă, astfel că în această privinţă a fost dăruit ca nimeni altul în vremurile noastre. Din toate problemele filosofice profunde şi multiple, de natură foarte sensibilă şi răsunătoare, el a simţit şi a cunoscut toate tainele şi labirinturile spiritului şi fiinţei umane în această lume şi viaţă şi totuşi, pe toate căile şi în răscrucile înfocate ale duhului şi gândului omenesc, cum singur spunea, el, asemenea Sfinţilor Părinţi, s-a menţinut ca filosof sfânt şi înţelept, adică un adevărat şi nesăţios iubitor al adevăratei şi nepieritoarei Înţelepciuni. Căci, după necruţătoarea de sine sinceritate şi iubirea de adevăr a sufletului său căutător şi doritor de Dumnezeu şi după harul dăruit de Dumnezeire, el s-a aşezat chiar de la începutul vieţii pe calea unică, salvatoare şi dreaptă – calea Adevărului însuşi, care duce şi introduce în Viaţa Veşnică şi acesta este numai Domnul Hristos, Omul-Dumnezeu – Calea, Adevărul şi Viaţa, unicul Iubitor de oameni şi unicul Mântuitor al omului. De aici  s-a aprins în tânărul Blagoje o iubire atât de puternică către Domnul nostru Hristos, iubire care a ars în inima sa fără încetare, până la ultima suflare a vieţii sale pământeşti. Confesiuni şi mărturii minunate ale acestei iubiri nesfârşite pentru Mântuitorul Hristos găsim în toate lucrările şi scrierile sale, dar incomparabil mai mult am văzut şi am trăit acea iubire a lui pentru Hristos în el însuşi în cursul vieţii şi în faptele sale.
Interesul tânărului Blagoje şi mai târziu al tânărului monah Justin pentru Dostoievski şi pentru alţi titani ai gândirii umane şi ai tragicei ei problematici a apărut la el, înainte de orice, din proprii iniţiative interioare. Într-un anume sens, Dostoievski a fost într-adevăr “învăţătorul şi călăul” său, cum singur spunea, dar aceasta tocmai pentru că amândoi s-au găsit şi s-au întâlnit în legătură cu aceleaşi probleme veşnice şi pentru că amândoi doar în Hristos au găsit şi au descoperit şi au trăit rezolvarea chinuitoarelor lor probleme, unica ieşire salvatoare din toate fundăturile şi din tragismul vieţii omeneşti. Părintele Justin a trăit drama umană a lui Dostoievski ca pe propria sa dramă, adică drama de neînlăturat şi de neocolit a oricărei fiinţe omeneşti şi pentru că Dostoievski a pornit pe urmele Domnului ca un prooroc şi apostol ortodox contemporan, tânărul Blagoje a pornit pe urmele lui Dostoievski în acest sens, mai mult ca tovarăş de drum al acestuia, pe calea spre veşnicul Emaus, pentru că pe acel drum sigur se întâlneşte şi se alătură omului Blândul şi Înviatul Domn Hristos, ca mai demult lui Luca şi Cleopa, şi i Se descoperă în ardoarea inimii prin credinţă şi iubire, prin frângerea pâinii vieţii şi prin gândul veşnic .
Însă ar fi greşit să exagerăm influenţa lui Dostoievski asupra tânărului Blagoje – Justin, ca şi influenţa oricărui alt scriitor, filosof sau teolog universal (ca de exemplu a lui N. Florenski). Pur şi simplu pentru că ştim sigur şi cu certitudine despre o influenţă cu mult mai mare şi mai hotărâtoare şi mai durabilă asupra personalităţii lui, şi aceasta din anii tineri de teologie şi până la capătul vieţii, influenţă pe care nici nu trebuie să o numim astfel, ci paternitate duhovnicească şi naştere, renaştere şi întruchipare spirituală, formare după chipul şi asemănarea lui Hristos, asemeni celei despre care le vorbeşte Apostolul Pavel copiilor săi duhovniceşti:         O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi! (Galateni 4, 19).
Aceasta este influenţa şi paternitatea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, mai ales a Sfântului Ioan Gură-de-Aur, a Sfântului Macarie Egipteanul, a Sfinţilor Atanasie cel Mare şi Vasile cel Mare, a Sfântului Isaac Sirul şi a Sfântului Simeon Noul Teolog. Ei, şi pe lângă ei desigur şi toţi ceilalţi sfinţi şi sfinţiţi de Dumnezeu, au fost pentru Blagoje – Justin conducători şi dascăli permanenţi, cu nimic mai prejos şi nici altfel decât Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti, a căror descriere a vieţii lui Hristos o citea el zilnic în Sfânta Scriptură. Aceşti sfinţi au fost întruchiparea vie a lui Hristos; viaţa şi chipul lui Hristos, practic, în fapte, ei le-au purtat şi le-au arătat în sufletul lor şi în întreaga experienţă de viaţă şi în faptele lor. Prin aceasta au dezvăluit şi au arătat fiecărei fiinţe omeneşti sincere în căutarea ei că unica şi singura taină a personalităţii umane este: Omul-Dumnezeu Iisus Hristos.
De aceea tânărul Blagoje a pornit pe urmele lor cu toată inima sa dornică de dumnezeire şi cu tot sufletul, cu tot trupul şi fiinţa sa dornice de Hristos, pentru că în ei a găsit şi a descoperit preapreţiosul şi veşnic viul chip al lui Hristos. “În fiecare sfânt, va scrie el mai târziu (în prefaţa la Viaţa Sfântului Sava, personalitate de asemenea de o importanţă hotărâtoare pentru imaginea şi calea sa în viaţă), Domnul Hristos este tot şi toate şi în sufletul lor, şi în conştiinţa lor, şi în inima lor, şi în viaţa lor, şi în lucrul lor. Aceasta şi este psihologia şi antologia sfinţeniei în general, şi a fiecărui sfânt în parte.” “De aici, adaugă el mai departe pentru sine, şi creştinul din ziua de azi poate fi un creştin adevărat numai dacă va fi condus de sfinţi zi de zi.”
Tânărul şi de Hristos iubitorul Blagoje, ca şi monahul Justin de mai târziu, s-a abandonat în întregime spre conducerea zilnică de către sfinţii lui Hristos, mai ales de către Sfântul Ioan Gură-de-Aur pe care l-a iubit neobişnuit de mult şi căruia i s-a rugat permanent cu o sinceritate şi cu o duioşie copilărească. Iată doar unele din sentimentele de dragoste şi evlavie faţă de Sfântul Ioan Gură-de-Aur: “Sentimentul unei milostive apropieri a Sfântului Ioan faţă de mine păcătosul. Îmi zboară sufletul către el prin rugăciune: milostiveşte-mă cu mila ta; învredniceşte-mă să făptuiesc faptele tale. Seninătatea cerului îmi pătrunde sufletul şi mă cuprinde bucuria că-l am pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur” (notă din Jurnalul anului 1923). Sau aceasta: “Scumpe Părinte Gură-de-Aur, fiecare gând la tine e pentru mine sărbătoare şi bucurie, şi rai, şi extaz, şi ajutor, şi însănătoşire, şi înviere… Sfântul Ioan este zorii veşnici ai sufletului meu şi ai întregii Biserici Ortodoxe. El e personalitatea mijlocitoare cea mai dragă; el e cea mai expresivă limbă dată de Dumnezeu, a pământului către cer, cu care pământul exprimă cerului oftatul său, bolile sale, speranţele sale, rugăciunile sale”.
Neîndoielnic există unele taine ascunse în viaţa Părintelui Justin, în legătura sa cu Domnul Hristos, mijlocită de Preasfânta Maică a Domnului şi de Sfântul Ioan Gură-de-Aur. (Şi Sfântul Sava al sârbilor, încă de tânăr, după Preasfânta Maică a Domnului cel mai mult l-a iubit pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur şi lui i-a ridicat prima biserică, aşa cum şi Părintele Justin i-a ridicat hram Sfântului Ioan Gură-de-Aur, sau mai bine zis lui Hristos care a trăit în acest Sfânt şi prin care a lucrat şi vorbit). O arătare a Sfântului Ioan Gură-de-Aur, mult mai târzie, în visul Părintelui Justin, ne dovedeşte o parte a acelei intime, spirituale şi sfinţite taine; ne-a rămas un înscris despre aceasta (în Micul Molitfelnic portabil al său) ca o mărturie personală a Părintelui Justin: “În ajunul prăznuirii Sfântului Prooroc Ieremia, 1/14 mai 1955, la miezul nopţii, la Leskovac, l-am văzut în vis pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur, într-o minunată mantie de aur arhierească, cu o scumpă Evanghelie de aur în mâini, vine către mine, eu alerg în întâmpinarea lui, cad la picioarele lui, îi sărut poala şi picioarele, el îmi pune Sfânta Evanghelie pe cap şi citeşte. Când termină de citit, eu îl întreb cu bucurie ce-a citit. El îmi răspunde: “Din Evhologhion-ul meu”. Încântare, o bucurie de neexprimat în suflet. M-am trezit în această stare bună. Şi am rămas mult timp cu acest extaz al bucuriei şi cu această încântare de nespus .
Astfel, acest doritor de dumnezeire şi iubitor de Hristos, înaintea altor conducători şi dascăli, a fost condus şi călăuzit, luminat şi îndrumat şi, în final, adus şi dăruit lui Hristos-Dumnezeu de către sfinţii lui Dumnezeu faţă de care a nutrit atâta iubire şi cinstire încât le-a închinat întreaga sa viaţă, studiind şi propovăduind credinţa lor şi experienţa şi bunavestire a lui Hristos şi scriind şi traducând vieţile şi faptele lor, ştiinţa lor ortodoxă dată de Dumnezeu şi teologia. De aceea, le-a urmat exemplul înaintea tuturor celorlalţi şi a crescut şi s-a dezvoltat sub influenţa şi îndrumarea lor duhovnicească. De aceea le-a devenit apropiat şi asemenea, pentru că încă din tinereţe a intrat în binefăcătoarea comuniune a rugăciunii cu ei şi de atunci şi-a petrecut întreaga viaţă împreună cu toţi sfinţii, cum învăţa în toată vremea Apostolul Pavel (Efeseni 3, 18) şi cum recomanda tuturor . Această comuniune a sa cu sfinţii lui Hristos şi, prin ei şi cu ei, cu Mântuitorul Hristos, a realizat-o tânărul Blagoje, mult mai concret, ceva mai târziu, în ansamblul anumitor evenimente care   s-au petrecut când a terminat studiile la Seminar. Aceste evenimente au fost poate decisive pentru calea lui în viaţă, deşi este mai bine şi mai corect spus că ele doar au ajutat să se realizeze lucrul pe care şi-l dorea cu ardoare şi ceea ce dorea în adâncul sufletului. Fiindcă, deşi Dumnezeu vorbeşte oamenilor prin evenimente, totuşi în viaţă şi în istoria fiecărui om este decisivă taina intimă a fiecărei personalităţi în parte, de care ştie doar atoateştiutorul Duh Dumnezeiesc şi întrucâtva duhul omenesc.
Blagoje a fost un băiat cu o fire vioaie şi temperamentală. A fost şi a rămas ager şi sprinten nu numai în copilărie, ci şi până la capătul vieţii. În copilărie, spun colegii lui de şcoală, alerga iute ca un iepure, era mai iute decât toţi colegii lui. Ca tânăr seminarist, juca la horă, iar când a devenit monah făcea mii de mătănii mari, fără întrerupere şi fără a obosi. Ca profesor la Seminar mergea pe coridoare parcă neatingând pământul şi intra în clasă repede, ca înaripat  . Până cu câţiva ani mai înainte de moarte, era la fel de vioi şi de viguros, iute în mişcare şi în facerea mătăniilor, chiar şi când ţinuse post zile întregi şi era slăbit din cauza nemâncării. Vioiciunea spiritului său şi o tinereţe interioară trainică s-au reflectat şi în trupul său şi în comportament de-a lungul întregii vieţi. Atât de vioi şi temperamental în tinereţe, Blagoje, ca şi toţi copiii din lume, a făcut şi unele năzbâtii copilăreşti, dar întotdeauna cu naivitate şi fără răutate. Ştia să se şi supere, uneori se întâmpla să se şi certe, dar întotdeauna supărarea era de scurtă durată. Întotdeauna a fost primul care s-a stăpânit imediat şi primul care a cerut scuze unui coleg sau prieten, chiar dacă nu era el însuşi vinovat.
La înfăţişare era frumos şi foarte distins, întotdeauna îngrijit şi curat; nobleţea sufletului se reflecta asupra-i şi pe dinafară. În tinereţea lui de la Vranje multe fete îşi doreau ca el să le ceară mâna, iar una dintre ele, foarte frumoasă şi bogată, chiar a insistat prin părinţii ei şi ai lui să se mărite cu el. Aceasta s-a întâmplat în ultimii ani de studii la Teologie, aşa că părinţii lui începuseră să se gândească la căsătoria fiului lor cum termină studiile. Ca tânăr, dar şi mai târziu ca om matur, monah şi duhovnic, a fost întotdeauna deschis faţă de toată lumea; se apropia cu sinceritate şi dragoste de fiecare fiinţă şi creatură a lui Dumnezeu, „de la floare şi furnică până la om şi heruvim”, cum îi plăcea lui însuşi să spună şi acest comportament al său probabil că i-a insuflat fetei anumite speranţe legate de dragoste şi căsătoria cu el. Şi totuşi Domnul i-a încălzit inima tânărului Blagoje cu o altă iubire, iubirea pentru o viaţă de fapte şi de feciorie, asemeni atâtor Sfinţi Feciori şi el s-a supus dorinţei de a duce o viaţă monahală. La aceasta l-a determinat în final şi moartea tragică a fratelui său Stojadin, care s-a petrecut în această perioadă . Moartea fratelui iubit a fost ceea ce în final l-a decis să ţină seama de tainica sa dorinţă, ascunsă până atunci în inima tânărului Blagoje al lui Hristos: tânărul de 18 ani a spus atunci deschis tuturor că-şi va dedica viaţa lui Hristos ca monah, pentru a fi mai strâns unit cu El şi astfel să fie cât mai aproape de fratele său. Niciodată mai târziu nu s-a clintit în ferma sa hotărâre. Văzând totuşi că fata pomenită mai înainte încă mai spera să se mărite cu el, îi spune atunci deschis că nu are ce aştepta şi să se mărite, fiindcă altfel pierde vremea, ceea ce fata a şi făcut.
Când au aflat părinţii de hotărârea sa fermă de a se călugări, mai ales când Blagoje, terminând în iunie 1914 ultima clasă de teologie, s-a decis ca imediat să accepte tunderea în monahism, au făcut tot ce au putut pentru a-l împiedica. S-au dus la episcopul de Niš, au scris o scrisoare lui Dimitrie – Mitropolitul Belgradului, şi i-au rugat pe amândoi şi au implorat ca Blagoje să nu fie călugărit. Mitropolitul a promis părinţilor şi, pentru că în acea vreme, în august 1914, s-a măritat şi sora Stojna, nu s-a ajuns la călugărire. Curând după aceea, la o săptămână după căsătoria surorii sale, a izbucnit războiul Austriei contra Serbiei, adică Primul Război Mondial, şi toţi tinerii au fost chemaţi la oaste şi a fost mobilizată şi generaţia lui Blagoje Popovici. Ca seminarişti, împreună cu colegii săi de clasă a fost repartizat la detaşamentul sanitar de pe lângă spitalul militar din Niš (“Turnul de cranii”).
De cum a intrat în armată a scris o scrisoare mişcătoare şi detaliată părinţilor, din bivuacul de la Niš, în care le comunică faptul că este ferm decis să trăiască doar pentru Hristos şi îi roagă să-l binecuvânteze pentru a putea deveni monah. Temătorul de Dumnezeu Blagoje a făcut aceasta pentru că îşi iubea mult părinţii şi fiindcă nu dorea să-i întristeze din nou atât de repede după moartea fratelui. Ca urmare, părinţii au trimis rapid la el pe sora lui şi pe ginerele lor ca să-l viziteze şi să-l facă sub orice formă să renunţe la călugărie, ceea ce Blagoje le-a şi promis provizoriu. Promisiunea făcută nu însemna nimic altceva decât o renunţare de moment la primirea tunderii în monahism, o renunţare exterioară, în timp ce, în interiorul său, Blagoje era deja monah al lui Hristos.
Deja de atunci se vedea şi în exterior o schimbare bruscă, o oarecare retragere în sine şi o predispoziţie pentru rugăciunea tăcută, astfel că rudele şi cunoscuţii s-au mirat de ceea ce se întâmplă cu el. Există şi anumite semne care arată că în această perioadă a trăit o oarecare schimbare şi o renaştere a sufletului, care a lăsat asupra lui o urmă de neşters, pentru că începând de atunci întreaga sa viaţă a luat asupra lui fapte mari, mai ales de post şi rugăciune, aşa cum se va vedea mai departe.
Îngrozitoarea tragedie a războiului care cuprinsese întregul popor sârb nu l-a ocolit nici pe Blagoje. Ca sanitar în slujba răniţilor şi bolnavilor a împărtăşit durerea şi suferinţa poporului său, pentru ca la finele anului 1914 să fie el însuşi cuprins de o cumplită boală, tifos exantematic, ce bântuia atunci armata sârbă vlăguită şi poporul trecut prin chinuri şi suferinţe . Prin mila lui Dumnezeu, el a trecut peste momentele critice ale acestei boli mortale  şi a fost lăsat să plece acasă pentru câteva zile ca să se întremeze puţin. La 8 ianuarie 1915 se afla deja din nou la datorie ca sanitar la Niš şi aici rămâne până la retragerea armatei sârbe spre Kosovo şi apoi prin Albania.
În acest timp, cât dura războiul, cu unele schimbări în bine, a existat intenţia guvernului sârb şi mai ales a Mitropolitului sârb Dimitrie, următorul prim Patriarh de după refacerea Patriarhiei Sârbe, ca tinerii teologi să fie feriţi de masacru şi să fie trimişi din Niš în Rusia, la Academia Duhovnicească la studii, pentru ca la sfârşitul războiului să fie de mai mult folos poporului lor . Între timp, această intenţie nu a fost atunci realizată, pentru că în curând s-a ajuns la retragerea generală a întregii armate sârbeşti spre gloriosul şi tristul Kosovo şi apoi mai departe, peste Albania stâncoasă şi de nestrăbătut, până la Skandar şi Karfu. Şi Blagoje Popovici a trecut atunci pe drumul spinos de la Peć până la Skandar, cu grupa formată din colegii săi de şcoală şi din sanitari (direcţia lor de marş era prin Rožaja şi o parte din Muntenegru).
Cum au supravieţuit acelui drum într-adevăr de Golgota, drum pe care, în carsturile muntelui Prokletije şi în ceilalţi munţi greu de străbătut, în mijlocul iernii, drum al bolilor şi foametei, şi-au lăsat oasele aproape 100 000 de ostaşi sârbi, ne-o arată cel mai bine această scurtă descriere a acelor albanezi exilaţi şi urgisiţi, scrisă de un martor ocular – trimisul francez de atunci în Serbia, Auguste Bop, care el însuşi s-a retras atunci prin Albania spre Skandar. “Toţi erau – scrie acest martor ocular – istoviţi până la ultima limită: adevărate cadavre mişcătoare. Umblau greu, slăbiţi şi palizi, cu ochii trişti. Marşul lor jalnic se prelungea de zile întregi prin ploaie şi noroi. Nici o plângere nu ieşea din buzele acestor oameni care suportaseră de toate; parcă goniţi de soartă, ei mergeau în tăcere; totuşi, uneori se putea auzi cum spun – pâine!; acesta era singurul cuvânt pe care mai aveau putere să-l rostească. Majoritatea nu gustaseră nimic de câteva zile; iar în taberele unde s-au adunat, în apropierea oraşelor (la Skandar), în adăposturile de ploaie, zăpadă şi ger – guvernul abia avea să le dea o sărmană porţie de pâine” .
După asemenea chinuri şi suferinţe, pe Golgota întregii Serbii şi a Albaniei, Blagoje şi tovarăşii săi de drum au ajuns în oraşul Skandar în ajunul Sfântului Nicolae (sărbătoarea familiei sale în cinstea patronului lor duhovnicesc) în anul 1915. După odihnă şi după oarecare întremare, dornicul de Hristos Blagoje s-a adresat acum Mitropolitului Sârb Dimitrie, care plecase de asemenea din Serbia cu guvernul sârb şi cu armata, cu rugămintea ca măcar acum să-l călugărească. Fiindcă, spunea el: “Acum mă puteţi călugări nestânjenit, acum nu sunt aici părinţii mei. Cine ştie dacă ne vom mai vedea în viaţă. Lor le va face plăcere doar să audă că sunt viu, dar că sunt sau nu monah, ei nu-şi vor pune problema”. La astfel de insistenţe, Mitropolitul i-a dat binecuvântarea, şi arhimandritul Venijamin, următorul episcop de Braničevo, l-a călugărit pe el şi pe colegul său Milan Đorđević (mai târziu episcopul Irineu Dalmatinul) în ajun de Sfântul Vasile cel Mare 31 decembrie/1 ianuarie 1915/1916, în biserica ortodoxă din Skandar. Prin călugărire, Blagoje a luat numele Sfântului Mucenic şi Filosof Justin, prin care şi-a manifestat dubla dorinţă ascunsă a sufletului său iubitor de înţelepciune şi dornic de Hristos: să fie filosof al Sfântului Duh, asemenea sfinţilor înţelepţi ai lui Hristos, cum a fost şi Sfântul Justin Filosoful, şi în acelaşi timp să fie martor-mucenic al lui Hristos în această lume şi-n această viaţă (deoarece cuvântul grecesc μα’ρτνς – mucenic – înseamnă înainte de toate: a fi martor loial, martor până la moarte, martor care e gata să-şi confirme mărturia cu viaţa sa). Că monahul Justin a devenit într-adevăr filosoful Justin, adică iubitor al adevăratei înţelepciuni dumnezeieşti – a Domnului Hristos, ştim aceasta şi de aceasta s-a putut convinge oricine l-a cunoscut mai îndeaproape. Căci fiind din fire iubitor de înţelepciune – filosof, el a şi fost întreaga viaţă filosof, rămânând întotdeauna sensibil şi deschis problemelor filosofice esenţiale (lucru confirmat şi prin lucrările sale Abisuri filosofice şi Filosofia ortodoxă a Adevărului). Numai că filosofia sa, punând ca bază smerenia (ca şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care spune: “Temelia filosofiei noastre – creştine – este smerenia”, căci “fără aceasta adevărul e orb”), a depăşit filosofia… din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii (Coloseni 2, 8) şi a devenit “filosofia după Hristos” – filosofia, nu după om, ci după Dumnezeu-Omul, înălţându-se din minte şi din suflet în rugăciune şi rostire de slavă, înaintea lui Dumnezeu. De aceea spunea mereu: “Vai de orice gând al meu care nu se înalţă, nu se transformă în rugăciune”. Iar faptul că monahul Justin a devenit mucenic după dorinţă şi intenţie, e adevărat că nu mucenic al sângelui, ci mucenic al conştiinţei, cum numesc Sfinţii Părinţi viaţa monahală, ca totală apropiere de Hristos pentru deplina unire cu El, şi ne-am încredinţat şi de aceasta de asemenea, şi aceasta ne mărturiseşte fapta sa eroică de autorenunţare şi viaţa smeririi în sine înaintea lui Hristos .
Nu a fost uşor să-l aduci pe Blagoje, pe Justin spre urmarea smereniei lui Hristos-Dumnezeu, dar el a făcut aceasta cu bucurie, ca patriarhul Avraam cu singurul lui copil, ca marele Pavel cu Saul al său.
La scurt timp după călugărire, Mitropolitul Dimitrie a obţinut de la guvernul sârb, iar acesta de la aliaţi, aprobarea ca grupa celor mai tineri şi mai talentaţi teologi să plece din Skandar în Rusia, la studii, pentru că s-a chibzuit la viitorul ţării şi al poporului. Şi într-adevăr, au pornit la drum din Skandar spre Petrograd (ianuarie 1916): monahul Justin, Irineu Đorđević, Dušan (Ioan) Stojanović şi Pavle Jevtić. Au fost transportaţi până la Bari cu un vapor italienesc vechi, de aici, cu trenul prin Paris, au ajuns la Londra unde îi aştepta ieromonahul Nicolae (Velimirovici), care le propune să şi rămână aici, simţind deja cunoscutele tulburări din Rusia. Ei totuşi ţin cont de binecuvântarea Mitropolitului şi, trecând prin Norvegia, Suedia şi Finlanda, ajung la Academia din Petrograd (unde în acea vreme se afla ca student singhelul Damaschin, următorul mitropolit al Zagrebului . La Petrograd intră la Academie – studii la zi. După câteva luni, trei dintre colegii lui Justin părăsesc Rusia şi trec în Anglia, în timp ce el rămâne acolo până în iunie 1916. În acest timp relativ scurt, el a cunoscut bine şi a îndrăgit şi mai mult Rusia pravoslavnică, nu mai puţin ca pe propria patrie Serbia sau Grecia ortodoxă vecină. Iubirea sa ortodoxă, sobornicească şi universală pentru toţi ortodocşii, mai ales pentru fraţii ruşi şi greci, a fost şi a rămas pe viaţă una dintre caracteristicile sale principale. Întreaga sa viaţă s-a rugat la fel pentru toţi ortodocşii, cu deosebire pentru fraţii greci şi ruşi, dar prin aceasta nu a iubit mai puţin poporul său sârb. Dumnezeu i-a dat posibilitatea să cunoască la faţă locului şi Rusia şi Grecia ortodoxă, cum vom vedea mai departe, şi de aici el s-a smerit cu iubire în faţă ortodoxiei sfântului Bizanţ şi a sfintei Rusii, şi astfel a preţuit şi a iubit aşa cum trebuie şi sfânta sa Serbie ortodoxă.
În Rusia, Părintele Justin a avut ocazia să studieze nu numai teologia ortodoxă rusă, care până la revoluţie a fost într-adevăr la o înălţime de invidiat, şi să citească în original nu numai pe Dostoievski şi alţi scriitori ruşi, ci înainte de toate şi mai mult de atât: să cunoască sufletul ortodox al poporului rus, să cunoască raiul şi iadul lui, cum spunea el însuşi mai târziu . Să cunoască, înainte de toate, lucrurile sale sfinte şi pe sfinţii ei. Desigur, din acele vremuri provine şi marea lui iubire pentru Sfântul Serghie de Radonej, Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Ioan de Kronştadt şi pentru mărturisitorii de mai târziu: patriarhul Tihon, mitropolitul Antonie şi alţii. Pentru el era clar încă de pe atunci că a cunoaşte un popor şi credinţa şi sufletul său, înseamnă a-i cunoaşte sfinţii, căci adevărata ortodoxie constă în iluminare, în purtarea Duhului, în dobândirea Sfântului Duh şi în aceasta se află ţelul vieţii omeneşti pe pământ, aşa cum a dovedit prin propria experienţă Sfântul Serafim de Sarov, care i s-a şi arătat Părintelui Justin într-o perioadă târzie a vieţii .
Dar, din cauza cunoscutelor evenimente furtunoase de atunci, Părintele Justin nu a putut să rămână mai mult timp în Rusia şi, în iunie 1916, trece în Anglia, unde ieromonahul Nicolae îl primeşte şi-l cazează într-unul din Colegiile Oxfordului (au locuit la St. Stephen’s House, în casa cedată studenţilor sârbi, care atunci erau în număr mare în Anglia). Aici, ca student din afara Colegiului, a urmat cursurile de Teologie la zi (8 semestre, din noiembrie 1916 până în mai 1919), susţinând regulat toate examenele şi, în afară de aceasta, citind şi studiind mult (acest lucru îl dovedesc şi anumite caiete păstrate şi cărţi transcrise ale sale ). La finalul tuturor acestor studii, el nu a primit totuşi o diplomă, pentru că nu i-a fost acceptată lucrarea de doctorat pe care o elaborase între timp din Dostoievski (“Filosofia şi religia lui F. M. Dostoievski”). Şi iată de ce.
Părintele Justin a călătorit şi în alte zone ale Angliei, a ascultat profesori renumiţi, a citit în cele mai bune biblioteci şi, mai ales, a cunoscut la faţa locului pe omul european din Apus, sufletul lui şi filosofia lui de viaţă. Pătrunzând în cultura europeană până în profunzimile ei, el – cu inima şi mintea ortodoxului răsăritean, nu a putut să o accepte fără criticile radicale şi necruţătoare la adresa antropocentrismului său. Cine l-a cunoscut sincer, cât de puţin, pe blândul Părinte Justin, nu numai prin cărţi, ci mai ales personal, a putut simţi şi înţelege de ce a subliniat el, atât şi astfel, existenţa profundei diferenţe, chiar contradicţii de neîmpăcat, între înţelegerea ortodoxă a Evangheliei, a vieţuirii ortodoxe binecuvântate în învăţătura lui Hristos Omul-Dumnezeu şi cultura apuseană umanistă şi hoministă, cum spunea el însuşi. Adică antropocentrismul apusean în diversele lui manifestări: în ştiinţă, în filosofie, teologie, ecleziologie, civilizaţie, cultură. El nu s-a împotrivit învăţăturii şi ştiinţei apusene ca atare, cât raţionalismului ei sec şi distructiv pentru om, pentru că îl închide în sine şi doar în lumea şi în viaţa această.
Nu mai puţin de atât s-a împotrivit şi “misticii” Orientului Îndepărtat, pentru că şi ea este de asemenea ucigătoare şi dezumanizantă pentru om. Fiindcă pentru Părintele Justin omul este întotdeauna fiinţa dumnezeiesc-umană, fiinţă asemeni Domnului şi hristocentrică. Pentru că doar în Iisus Hristos Omul Dumnezeu omul este om adevărat, creat şi arătat ca atare şi de aceea acest iubitor de oameni şi de Hristos toată viaţa sa s-a luptat pentru un astfel de om adevărat în toate dimensiunile sale nemărginite şi veşnice, dumnezeieşti şi dumnezeiesc-omeneşti şi în toate şansele în aspiraţiile sale împlinite în Hristos Omul-Dumnezeu. De aici împotrivirea sa faţă de orice umanism chiar şi în cea mai bună variantă a sa. Părintele Justin făcea totul în numele teoumanismului, în numele îndumnezeirii omului. “În numele omului adevărat, noi rămânem alături de Omul-Dumnezeu”, va scrie şi va mărturisi el. Fiindcă, “lupta ortodoxă pentru omul lui Dumnezeu (îndumnezeit) este în realitate lupta pentru om”, pentru omul dumnezeiesc şi îndumnezeit, nu înstrăinat de sine, ci adus în Hristos până la cea mai de sus slavă şi cinstire, şi blândeţe, şi desăvârşire.
Este evident că aici Părintele Justin a fost înainte de toate ucenicul Apostolului Pavel şi al Apostolului Ioan şi ucenicul Sfinţilor Părinţi Ortodocşi, a căror învăţătură şi binefăcătoare experienţă referitoare la tragica fundătură a omului egocentric, supus greşelii şi nerenăscut duhovniceşte, a încercat-o amar asupra-şi şi a trăit-o, tot aşa cum, la fel, în sine a încercat şi a trăit experienţa binefăcătoare a însănătoşirii şi izbăvirii omului din robia păcatului şi a morţii prin binefăcătoarea renaştere, metamorfoză şi îndumnezeire în Hristos Dumnezeu.
Taina izbăvirii omului în Hristos Dumnezeu el a trăit-o nu ca pe o cârpire şi o simplă îmbunătăţire a omului vechi, aşa cum învaţă şi propovăduieşte creştinismul apusean, cel romano-catolic şi protestant, ci ca o nouă viaţă radicală a noului om întru Dumnezeu. În această privinţă, el a găsit în Dostoievski numai confirmarea sa personală a înţelegerii trăirii omului, aşa cum o prezintă ortodoxia răsăriteană. De aceea, în ultimul capitol al menţionatei sale disertaţii despre Dostoievski a făcut o critică aspră umanismului apusean şi antropocentrismului, mai ales celui romano-catolic. Profesorii englezi au cerut însă să schimbe acele teze ale sale, dar Justin nu ar fi fost Justin daca ar fi acceptat aceasta, de aceea a părăsit Oxfordul fără diplomă .
O întâmplare din timpul şederii Părintelui Justin în Anglia ne arată cel mai bine şi cel mai simplu în ce constă diferenţa esenţiala dintre creştinismul umanist apusean şi creştinismul ortodox dumnezeiesc-uman. Un tânăr monah englez, făcând cunoştinţă cu tânărul monah Justin, ciudat pentru ei toţi, l-a îndrăgit şi s-a apropiat de el. Văzând de aproape viaţa sa şi mai ales rugăciunile sale neîncetate şi lacrimile abundente – fapte care vor caracteriza viaţa Părintelui Justin până la capătul existenţei sale pământeşti – într-o zi a recunoscut sincer în faţa acestui ortodox din mijlocul Apusului: “Eu am înţeles abia acum, zice el, că la noi căinţa şi credinţa sunt altceva decât ceea ce ştim şi ce-am învăţat noi despre aceasta în Apus. Acum văd că noi în Apus nu ştim ce e aceea căinţa”. Monahul englez avea dreptate. În monahul Justin el a văzut ceea ce se vede foarte rar în Apus sau nu s-a văzut din timpuri de demult: credinţa vie şi căinţa ca temelie a vieţii evanghelice, înainte de orice altceva. Pentru că numai prin acea Evanghelie prescurtată, cum spun Sfinţii Părinţi, se curăţă şi renaşte omul şi se zămisleşte viaţa nouă în Duhul Sfânt.
Părintele Justin a luat în serios şi cu stăruinţă chemarea Evangheliei mântuirii lui Hristos, ca pe o obligaţie a sa personală, ca pe o obligaţie care porneşte în primul rând de la sine însuşi, căci altfel rămâne teorie şi ştiinţă pe hârtie. Regula sa de viaţă a fost aceea pe care Sfântul Grigorie Teologul a exprimat-o prin aceste cuvinte adânci (pe care Părintele Justin le avea scrise pe prima pagină a Evangheliei sale pe care o citea zilnic): “Trebuie mai întâi să te cureţi pe tine şi apoi să-i înveţi pe alţii curăţia; trebuie mai întâi să devii tu înţelept şi apoi să-i înveţi pe alţii înţelepciunea; trebuie mai întâi să devii tu însuţi lumina şi apoi să-i luminezi pe alţii; trebuie întâi să te apropii tu însuţi de Dumnezeu şi apoi să-i aduci pe alţii la El; trebuie mai întâi să devii tu însuţi sfânt şi apoi să-i sfinţeşti pe alţii”.
Începând cu anul 1919, Părintele Justin se întoarce în patria sa împreună cu grupa de teologie de la Oxford. De acum Iugoslavia era deja liberă. După un şir de ani de război şi suferinţe, acum se vede pentru prima oară cu părinţii săi, dar nu ca Blagoje, ci ca monahul Justin. Încă tânăr, dar nespus de serios pentru anii săi, melancolic, îngândurat şi trist în căinţă, le părea acum cumva ciudat şi misterios. Ca părinţi îi cunoşteau inima bună şi duioasă, dar taina acelei inimi nu o puteau înţelege acum. În această perioadă era iubitorul de rugăciune îndelungată şi de lacrimi liniştite, aşa că, după cum ne mărturisesc sora şi nepoata sa, adesea se retrăgea în camera sa şi petrecea acolo ore întregi într-o linişte de neînţeles pentru ele. Aşa se purta când se afla la mama sa la Vranje şi aşa făcea şi la sora sa la Vladičin Han şi mai târziu la Leskovac. Mama şi sora sa se temeau să nu i se fi întâmplat ceva, iar el nu se exterioriza în faţă lor şi nici nu vorbea despre viaţa sa lăuntrică. Totuşi, faptele lui nu puteau rămâne neobservate şi nepoata lui de soră spunea cu acest prilej: “El n-ar fi fost Justin dacă nu s-ar fi plictisit de sine”, având în vedere, desigur, faptele sale de neînţeles pentru ea şi pentru ei toţi atunci.
Iar faptele tânărului monah Justin erau tot mai mari şi mai râvnitoare, mai ales rugăciunea şi lacrimile. Tot sufletul şi tot trupul său, toate însuşirile sale duhovniceşti şi trupeşti, prin purificare şi răstignire de sine le închina Preadulcelui Domn Hristos, cum Îl numea pe Mântuitorul cel mai des în acea vreme, şi prin aceasta îşi exterioriza profunda foame şi sete de mântuire, de Viul şi Adevăratul Dumnezeu, de Unicul Iubitor de oameni. “Ce să fac cu ochii deasupra prăpastiei acestei vieţi păcătoase, spunea el (şi a şi scris aceasta într-o scrisoare mai târzie), dacă nu varsă lacrimi? Sufletul, ce să fac cu sufletul dacă nu e al lui Hristos? Fiindcă fără El, este un iad fără de moarte.” Sau îşi spunea sieşi: “Ochi ai mei, nu sunteţi ai mei, ci ai Domnului, de aceea – slujiţi-L pe Domnul! Urechi ale mele, trup al meu, conştiinţă a mea, suflet al meu, gânduri ale mele, simţuri ale mele, voi nu sunteţi ale mele, ci ale Domnului, de aceea – slujiţi-L pe Domnul sau consolaţi-vă cu moartea după care nu este înviere . Fără să se cruţe pe sine, el însuşi s-a transformat într-un erou al vremurilor noastre şi de aceea în acele zile şi în acestea ale noastre s-a dovedit în toate asemănător cu Sfinţii Părinţi şi cu adevăraţii teologi ai lui Hristos.
Totuşi, când el şi colegii de la Oxford s-au adresat Mitropolitului, atunci deja Patriarhul Serbiei, Preasfinţitul Dimitrie, le-a dat binecuvântarea de a porni imediat în aceeaşi toamnă spre Grecia – “ca să se umple de ortodoxie”, cum spunea Preasfinţitul, şi prin aceasta arată că nu avea încredere în creştinismul apusean şi în învăţăturile lui. Părintele Justin a plecat cu colegii spre Atena ca bursier al Sfântului Sinod al Bisericii Sârbe, la sfârşitul lui septembrie 1919 şi a rămas acolo până la 31 mai 1921. În acest timp a urmat la zi cursurile la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena şi şi-a dat toate examenele necesare pentru a-şi da doctoratul în teologia ortodoxă .
De data aceasta şi-a pregătit doctoratul din nou şi încă pe o temă şi mai specific ortodoxă: învăţătura Sfântului Macarie Egipteanul despre taina personalităţii umane şi taina cunoaşterii ei. Adică: cum este personalitatea umană în starea de cădere şi păcătuire şi cum este în starea de renaştere şi binecuvântare, după Sfântul Macarie; cum este acolo robia şi dincoace libertatea; cum este acolo cunoaşterea necurată şi greşită şi autocunoaşterea, şi cum este aici sfânta şi luminoasa şi izbăvitoarea cunoaştere umană şi cunoaşterea dumnezeiască. Când lucrarea a fost terminată şi examenele necesare trecute (examenele din Dogmatică şi Teologie comparată, care condiţionau dreptul la examenul de doctorat), Sfântul Sinod din Serbia i-a suprimat brusc bursa pe mai departe, iar aceasta era necesară pentru tipărirea lucrării (aşa cum este necesar la Facultatea din Atena) şi ierodiaconul Justin   a trebuit să se întoarcă imediat în patrie, din nou fără să ducă la capăt ceea ce începuse. Doctoratul îl va relua ceva mai târziu (din ianuarie până în iunie 1926) cu aceeaşi lucrare, cu profesorul Diovuniotis, de asemenea la Atena, dar trecând printr-un necaz şi o încercare mare: a trebuit să scrie din nou lucrarea, pentru că din răutate omenească şi invidie (la Sremski Karlovac) lucrarea terminată i-a fost furată de pe birou, pentru ca în acest fel să îi împiedice cariera teologică ulterioară, iar pe urmaşi să îi lipsească de cărţile sale atât de înţelepte întru Dumnezeu şi folositoare sufletului.
Independent de lucrul la doctoratul în teologia ortodoxă, şederea Părintelui Justin în Grecia ortodoxă a fost de o mare importanţă şi folos pentru el însuşi şi pentru cauza Bisericii lui Dumnezeu în Serbia şi în Grecia. La Atena a cunoscut mai îndeaproape poporul grec ortodox, religiozitatea lui străveche şi viaţa vie bisericească, şi prin aceasta s-au îmbogăţit şi el şi poporul său. Mai târziu ne-a povestit cu obişnuita sa smerenie că, locuind la o bătrână grecoaică credincioasă, a învăţat de la ea mai multă religie decât de la mulţi alţii din Universitate. Ea, zicea Părintele Justin, ştia aproape toate Vieţile Sfinţilor pe de rost şi eu, ca monah, m-am ruşinat şi m-am minunat în faţa evlaviei ei. (Atunci Părintele Justin şi-a procurat din Atena unele ediţii ale Vieţii Sfinţilor şi le-a adus în Serbia pentru a le folosi mai târziu în lucrul său asupra traducerii Vieţii Sfinţilor în limba sârbă).
La Atena el a cunoscut minunatele slujbe bizantine în bisericile bizantine arhipline cu oameni credincioşi. Într-una din aceste biserici bizantine vechi din centrul Atenei, în care ţineau slujbe fraţii ruşi (în cea mai mare parte emigranţi din Rusia, care veniseră la Atena prin Constantinopolul de atunci şi erau primiţi de fraţii greci), el slujea adesea ca ierodiacon, şi acolo se ruga cel mai des.
Din ziua când a fost numit ierodiacon şi a început să slujească Sfânta Liturghie, Părintele Justin, putem s-o spunem deschis, a început să reînnoiască în sine şi în jurul său vechiul ethos şi stil liturgic al vieţii creştine conform Sfinţilor Părinţi, adică tradiţia şi practica permanente ale vieţii bisericeşti: ca aceasta să fie în întregime şi întru totul centrată în jurul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii. Pentru că, după spusele Sfinţilor Părinţi, întregul moral creştin ortodox şi caracterul vieţii duhovniceşti constă în “reculegerea în rugăciune cu evlavie”, prin care această reculegere nu este doar o autoreculegere personală, ci şi reculegerea tuturor credincioşilor la Sfânta Liturghie, în Biserică – Trupul lui Hristos, astfel ca Sfânta Liturghie să fie într-adevăr inima şi plămânii prin care trăieşte şi respiră întreaga Biserică şi fiecare credincios în parte. Părintele Justin s-a contopit şi s-a unit cu Liturghia ca şi cu inima omului îndumnezeit şi atunci şi mai târziu în viaţa sa, şi prin aceasta a trăit şi a respirat, atât în biserică, precum şi în viaţa de toate zilele în afara bisericii. De aceea, de atunci şi până la capătul vieţii pământeşti, a slujit Liturghia cu o trudă neobosită şi cu bucurie, ca un înviat pe cruce al lui Hristos şi respira prin ea şi mirosea ca ea .
Despre această slujire a sa la biserica din Atena cu fraţii săi de suferinţă ruşi, ca şi despre rugăciunile şi lacrimile sale de fiecare zi şi din fiecare noapte în chilia sa în tot timpul şederii la Atena, ne mărturiseşte însuşi Părintele Justin mişcător şi impresionant într-un Jurnal de rugăciuni prescurtat. Acestea au fost de fapt însemnările vieţuirii sale zilnice de monah, trăite zi de zi şi noapte de noapte, unde a notat numărul şi felul rugăciunilor sale şi anumite cugetări şi stări în rugăciune, apărute în cursul acelor zile şi ani. Acest Jurnal ne dezvăluie toată măreţia şi efortul faptelor râvnitoare de Dumnezeu ale tânărului ierodiacon Justin, care trăia în rugăciune şi de lacrimi pentru sine şi pentru alţii, încât pentru noi astăzi nu mai este nici o ciudăţenie de unde provine la el, mai târziu, acel belşug de haruri şi virtuţi spirituale.
După o mărturisire categorică, el se ruga atunci şi plângea zi şi noapte pentru toţi şi toate: pentru fraţii săi aflaţi în mari nevoi şi încercări, pentru toţi urgisiţii şi mucenicii, pentru toţi desfrânaţii şi sinucigaşii, pentru cei pentru care nu are cine să se roage, pentru flori şi vegetaţie, pentru păsări şi animale, pentru toate creaturile de sub bolta cerească. Şi toate acestea le făcea cu o nemărginită autosmerire înaintea Preadulcelui Domn Iisus şi toate cu liniştite şi abundente pârâuri de lacrimi calde. Deşi el ascundea toate acestea cu bun simţ, totuşi oamenii din jurul lui, mai ales cei din biserica rusă din Atena, observaseră şi se minunau de lacrimile şi de rugăciunile lui şi i se adresau cu rugămintea să se roage la Dumnezeu pentru ei şi pentru necazurile lor care nu erau mici în acea vreme. Acest iubitor de Hristos şi de fraţi se ruga atunci şi mai mult pentru ei toţi şi pentru fiecare în parte şi, de asemenea, pe unii îi ajuta şi în alt fel, cât şi cum putea. Doar câte ceva din toate acestea este notat în amintitul jurnal.
Despre acest Jurnal de rugăciuni ţinut atunci, blândul nostru Bătrân nu a vorbit nimic niciodată şi probabil că nici el însuşi nu şi-a mai amintit de el mai târziu (pentru că acel caiet a fost găsit după moartea sa vârât undeva printre cărţi). Faptul că el nota atunci zilnic rânduiala sa de rugăciune şi că fără să vrea ne-a lăsat mărturia faptelor sale, nu trebuie să ne mire şi să ne surprindă. El nu era singurul care a făcut aşa ceva. Ceva asemănător a făcut şi Sfântul Simeon Noul Teolog, care vorbea deschis despre faptele sale binefăcătoare şi despre întâmplări minunate, ca nici un alt sfânt înaintea sa, dar întotdeauna cu nemărginită smerenie şi osândire de sine. În timpurile mai noi, la fel au făcut unii dintre părinţii din Pustia Optina în Rusia, dar şi sfinţii Ioan de Kronştadt şi Siluan Athonitul. Iubitorul de rugăciune Părinte Justin a făcut aceasta numai la început şi doar pentru sine, ca un fel de spovedanie zilnică, ca o verificare a gândurilor sale şi un autocontrol al conştiinţei sale (mai târziu a întrerupt ţinerea unui astfel de jurnal, exceptând faptul că uneori nota unele gânduri şi sentimente ale sale pe bucăţele mărunte de hârtie, lăsându-le apoi în cărţile sau în caietele sale ca semne sau ca material pentru vreo nouă lucrare pe care intenţiona să o scrie).
În toate acestea trebuie să avem în vedere şi acea neobişnuită meditaţie şi rarul simţ filosofic pe care îl avea Părintele Justin, prin care el ne aminteşte adesea de profunda înţelepciune şi chibzuinţă a lui Iov şi Solomon, dar şi chinul sufletului, aşa că nu e de mirare că el, asemeni mult cugetătorului şi mult pătimitorului Iov, şi-a dorit ca ceva din acele chinuri ale formării intelectuale şi spirituale ale sale, în care se năştea omul nou şi apărea raţiunea duhovnicească în el, să le noteze şi să le pună într-o carte spre amintire (cf. Iov 19, 23-24).  În Jurnalul de rugăciuni este notată multa tristeţe şi jale a Părintelui Justin din acele zile, dar aceasta este tristeţea şi jalea după Dumnezeu, iar ea este de neînlăturat pe calea fiecărui suflet dornic de Dumnezeu în această lume păcătoasă, ticsită de amărăciunea răului şi suferinţelor şi de capcanele şi încercările iadului. Această jale şi tristeţe nu au fost uşor depăşite nici de marii Părinţi ai Bisericii. Ca fire tânără, nevinovată şi sensibilă la toate durerile şi suferinţele omeneşti, creată şi cu prisosinţă dăruită pentru iubirea lui Dumnezeu, Părintele Justin a trecut cu curaj prin cunoscuta lege a vieţii duhovniceşti, după care în această lume şi într-o astfel de lume, tocmai aceste suflete se verifică şi se pun la încercare, pentru ca prin lungi şi chinuitoare fapte eroice să ardă în ei tot ceea ce este străin iubirii lui Hristos. Pe lângă toate acestea, este cunoscut din experienţa străveche a ortodoxiei şi faptul că actul de curaj al salvării omeneşti este actul de curaj al morţii de bunăvoie şi al răstignirii omului, pentru a se naşte şi a se ridica treptat, binefăcător, un om nou întru Hristos, format după chipul Aceluia Care l-a creat (Coloseni 3, 9-10). Acel chinuitor şi îndelungat act de curaj spiritual se petrece prin ţinerea cu stăruinţă a tuturor poruncilor evanghelice, dar cel mai roditor se petrece prin lacrimi de rugăciune şi pocăinţă, în care arde şi se topeşte vechea inimă şi vechea minte în om şi se concepe şi se formează o nouă inimă şi o nouă minte, cum vorbeşte despre aceasta, într-un mod de neîntrecut, Sfântul Macarie Egipteanul, pe care Părintele Justin l-a studiat cu deosebire în vremea şederii la Atena, aplicând asupra sa învăţătura duhovnicească şi experienţa acestuia.
Ni se pare că, în această perioadă a actelor lui de curaj evanghelice şi monahale, tânărului Părinte Justin se poate şi trebuie să i se aplice ceea ce a scris el un an mai târziu despre tânărul monah Rastko la plecarea la Muntele Sfânt: “Rastko s-a revoltat împotriva răului în sine şi în lume, împotriva morţii în sine şi în lume. De aceea toată viaţa lui monahală a fost o neîncetată luptă cu răul şi cu moartea şi stăpânirea păcatului şi morţii prin rugăciune, post, veghe, lacrimi, pomană, smerenie, îmblânzire, iubire de Dumnezeu, iubire de frate, şi prin celelalte virtuţi evanghelice”. “Nu există încercare şi nici păcat, va scrie Avva în alt loc, care să nu ardă complet în focul rugăciunii sufletului nostru; nu există nici pasiune care să nu plătească la fel; nu există nici diavol care să nu ardă în flacăra neîncetată a rugii noastre înlăcrimate”. “Aproape niciodată nu am coborât în sine, notează el în Jurnalul său, fără a-mi plânge neputinţele, fără a mă revărsa în lacrimi şi plâns cu suspine… Prin grozăviile vieţii păcătoase în lume, numai prin rugăciune şi lacrimi poate omul să răzbată până la minunatul Chip al lui Hristos… Umple, Doamne, inima mea de Tine, dar mai înainte goleşte-o de tot ce e lumesc şi de toate celelalte dorinţe.”
Din toate cele spuse, un lucru este neîndoielnic: actul rugăciunii şi al pocăinţei Părintelui Justin în această perioadă a şederii la Atena a fost excepţional consolidat şi a fost un semn cert al binefăcătoarei cercetări a Domnului, cum a fost şi la toţi cei plăcuţi lui Dumnezeu, căci harul lui Dumnezeu şi mila Lui sunt cu aleşii Săi şi… poartă grijă de sfinţii Săi (Înţ. lui Solomon 4, 15). Conform căilor necunoscute de noi ale blândei Providenţe Dumnezeieşti e sigur că aşa şi trebuia să se petreacă cu el pentru ca acest neobişnuit ascet al lui Hristos să treacă prin toate luptele şi să fie neînvins şi astfel cununile nevoinţei şi răsplata să se înmulţească. Domnul, care – după vorbele Proorocului – cercetează inimile şi rărunchii (Ieremia 11, 20), a vegheat asupra slugii Sale credincioase în actele de curaj şi în luptele contra păcatului chiar până la sânge, cum spune Sfântul Apostol (Evrei 12, 4) , şi l-a arătat pe el ca pe un biruitor luminos şi iscusit cunoscător al tuturor tainelor luptei duhovniceşti, pentru ca mai târziu, cu experienţa sa bogată, să le fie altora de folos şi mântuire.
Într-unul dintre textele sale mai târzii ne-a expus şi ne-a descris singur, pe scurt, principalele momente şi stadii ale luptei duhovniceşti, precum şi roadele ei binefăcătoare, în următoarele cuvinte cutremurător de adevărate: “Pentru a nu mai mirosi a lut, câţi ani trebuie să introducă omul pacea cerului în aluatul fiinţei sale, câţi ani să se prelucreze pe sine prin virtuţile evanghelice? Din peştera întunecată a trupului meu Te privesc, Doamne, şi arăt, dar nu pot să zăresc deloc. Şi ştiu, presimt şi ştiu că tu eşti un arhitect, Doamne, care poate construi casa veşnică a sufletului meu. Iar zidarii sunt: rugăciunea, lacrimile, postul, iubirea, smerenia, blândeţea, răbdarea, nădejdea, pocăinţa… Atunci tot ce aparţine omului este în mişcare, în emoţii, într-o plăcută vibraţie, într-o frică gradată. Ca pe soare şi în soare: totul este ca într-un haos şi ca într-o furtună agitată; erupţii neîntrerupte, arteziene de foc, ninsori cu scântei de foc, protuberanţe kilometrice. Şi soarele astfel agitat revarsă asupra lumii noastre pământene o lumina calmă şi liniştită şi dătătoare de viaţă, care parcă nu ştie de nici o furtună şi de nici un viscol. La fel se întâmplă şi cu oamenii lui Hristos, mai ales cu sfinţii: ei se retopesc pe sine în extazul rugăciunii iubirii şi credinţei şi din trăirile lor furtunoase, prin care leagă pământul cu cerul, torc raze tăcute şi calme, a căror lumină blândă şi gingaşă căldură linişteşte furtunoasele inimi omeneşti şi îmblânzeşte sălbaticele suflete omeneşti… Omule, cerul este acoperişul pământului. Iată, ce mult ţi-e dat să creşti în înălţime! Dar la fel şi să te scufunzi în adâncurile sinelui! Să nu fie înălţimea vârfului disproporţionată faţă de adâncimile rădăcinii.” (În josul cascadei timpului)
Tot acest act de curaj atenian al Părintelui Justin, care s-a continuat şi mai târziu şi a durat de fapt până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, a fost o revărsare şi o trezire a viei sale credinţe şi a nemăsuratei iubiri pe care o avea faţă de Preadulcele Domn Hristos. Pe El L-a iubit mai mult decât pe oricine altul şi pentru El a trăit şi a murit prin toate actele sale de curaj şi mai ales prin rugăciune şi lacrimi. De aici şi la el, ca şi la alţi mulţi sfinţi ortodocşi, rugăciunea a fost nu numai căutarea iertării şi primirea mântuirii, ci şi mult mai mult decât atât: expresia şi revărsarea iubirii şi a iubirii lui Dumnezeu, despre care mărturisesc şi aceste cuvinte ale unui Luminat, cu adevărat pline de smerenie: “Doamne, eu sunt om doar pentru a greşi, iar Tu eşti Dumnezeu doar pentru a mă ierta!”. Părintele Justin a fost într-adevăr un neobişnuit şi un excepţional iubitor de Hristos, cu adevărat iubitor al Unicului Iubitor de oameni, şi de aceea toate actele lui de vitejie duhovnicească se pot explica doar prin iubirea faţă de Hristos. De fapt, doar iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi iubirea de Hristos a omului pot să explice până la final toată taina ascunsă care se petrece între Hristos şi sfinţii Săi şi în această lume şi în cealaltă.
Mulţi ani mai târziu, un coleg al lui de şcoală şi prieten apropiat, de fel din Atena, iar acum profesor de teologie şi un renumit teolog ortodox, ne-a spus că în timpul şederii la Atena, tânărul Părintele Justin a lăsat asupra lui cea mai puternică impresie prin faptul că înainte de toate era un om al credinţei vii şi un om al rugăciunii, un adevărat om evanghelic. Şi într-adevăr, credinţa vie şi puterea rugăciunii Avei Justin, ca şi autorăstignirea lui lăuntrică din dragoste de Hristos, autosmerirea lui în mijlocul amarei taine a vieţii şi a lumii cufundate în păcat, se răsfrângeau şi pe faţa lui melancolică şi plină de duh şi atunci şi mai târziu. De aceea l-a şi îndrăgit acel prieten al său.
Datorită faptelor şi virtuţilor sale, Părintele Justin atrăgea la sine mulţi oameni ca un magnet, în timp ce altora acest lucru le provoca respingere. Acestora din urmă li se părea că prin faptele sale şi prin aspiraţiile sale duhovniceşti îi persecuta, pentru că ei, în indolenţa lor, nu aveau voinţă, nici ardoare ca să-l urmeze în actele lui de curaj. Astfel că s-a repetat şi la el, mai ales cu vreun an mai târziu, acel îndeobşte cunoscut adevăr care li s-a întâmplat tuturor oamenilor lui Dumnezeu, adică faptul că omul drept este chinuit în această lume şi că viaţa lui Dumnezeu este pentru oamenii acestei lumi obositoare şi respingătoare. Dar psihologia oamenilor care nu acceptă, ba chiar îi alungă pe oamenii drepţi, a fost de mult întrevăzută şi descrisă de Înţeleptul Vechiului Testament cu aceste cuvinte: Să vânăm pe cel drept, fiindcă ne stinghereşte şi se împotriveşte isprăvilor noastre şi ne scoate vină că stricăm legea şi ne învinovăţeşte că nu umblăm cum am fost învăţaţi din copilărie; Căci viaţa lui nu seamănă cu viaţa celorlalţi şi cărările lui sunt schimbate (Înţ. lui Solomon 2, 12;15). Soarta a mare parte dintre oamenii sfinţi şi râvnitori ai lui Dumnezeu este în această lume aşa cum s-a arătat şi în cazul Sfântului Ioan Gură-de-Aur, şi anume că aceştia ori îi trezesc, ori îi irită, deci oricum nu-i lasă indiferenţi. În acest sens, ei sunt judecători ai acestei lumi încă din viaţă (cf. 1 Corinteni 6, 2; Ioan 3, 19).
Părintele Justin s-a întors în ţară de la Atena în anul 1921, în ajun de Pogorârea Sfântului Duh. Întâi a trecut pe la părinţii săi din Vranje şi apoi a luat legătura cu Patriarhul la Belgrad şi Sremski Karlovac. Patriarhul Dimitrie l-a primit foarte frumos, pentru că întotdeauna l-a iubit părinteşte şi l-a binecuvântat ca de atunci să lucreze la Seminarul Sfântul Sava (mutat de la Belgrad la Karlovac în acea vreme). În vara aceea, înainte de a-şi lua în primire îndatorirea de dascăl, Părintele Justin a vizitat unele mănăstiri ale noastre împreună cu colegii şi prietenii, aşa cum a făcut şi mai târziu în viaţă, pentru că mănăstirile i se lipiseră de inimă pentru totdeauna.
Intrând deci ca dascăl la Seminar (în octombrie 1921), a predat Sfânta Scriptură a Noului Testament, iar după aceea şi Dogmatica şi Patrologia. Cum a predat şi cât de inspirat a tălmăcit Evanghelia Mântuirii, ne-o dovedesc interpretările sale, notate cu pasiune pe atunci şi multiplicate de elevii săi, iar acum deja publicate parţial . Înaintea fiecărei predări din Evanghelie sau din Apostoli, el se ruga călduros, cu lacrimi, şi anume cu aceste cuvinte ale rugăciunii, scrise spre mărturisire: “Doamne, Cel mai slăvit de Sfântul Evanghelist şi Apostol al Tău, binecuvântează-mă pe mine păcătosul şi învaţă-mă ce şi cum să vorbesc”. Prin asemenea rugăciuni scurte sau prin altele la fel se ruga de asemenea şi când trebuia să propovăduiască în biserică sau să ţină undeva vreo prelegere din Sfânta Scriptură sau în general din învăţătura teologică .
Despre felul în care a predat Dogmatica şi Patrologia din nou ne mărturisesc cel mai bine textele multiplicate sau tipărite ale Dogmaticii, în care se vede cunoaşterea de către el a Sfinţilor Părinţi, a ştiinţei lor înţelepte şi a teologiei. Ce au însemnat pentru el Sfinţii Părinţi şi teologia lor dogmatică, ne-o vor arăta cel mai bine următoarele cuvinte ale sale, pe care nu putem să nu le amintim: “Ortodoxia şi ortodoxia iluminării. Iluminarea este viaţa în Sfântul Duh şi prin Sfântul Duh. Nu există ortodoxie în afară iluminării, în afară purtării de duh. În lumea realităţilor umane iluminarea este măsura ortodoxiei. În măsura iluminării e măsura ortodoxiei. Ortodox este numai ceea ce este de la sfinţii purtători de duh, de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Teologia ortodoxă este o teologie evanghelică pentru că este de la Duhul Sfânt, pentru că este de la Apostolii şi Sfinţii Părinţi purtători de duh: «Cu Sfântul Duh al teologiei»… Da, cu adevărat, teologia evanghelică este numai prin Duhul Sfânt, se dobândeşte numai prin El şi se creează numai cu El. De aici, pentru noi, ortodocşii, Părinţii Bisericii sunt purtători de duh – singurii teologi adevăraţi, singurii cunoscători ai tainei ortodoxiei, singurii dascăli ai veşnicului adevăr despre Dumnezeul în Trei străluciri. Ei sunt conducătorii noştri, ei – învăţătorii de teologie, ei – trâmbiţele Duhului Sfânt, ei – păstrătorii tainei Sfintei Treimi, ei – ochii lui Hristos. Din cauza tuturor acestora, ei sunt măsura şi îndreptarul a tot ceea ce este ortodox, a tot ceea ce este evanghelic. Ce nu este de la ei, ce nu este în duhul lor, nu este ortodox. Numai ceea ce se poate adeveri prin duhul lor este ortodox, este evanghelic, este veşnic. Studierea Sfinţilor Părinţi este din această cauză o chestiune primară a teologiei ortodoxe. Această idee se botează în apă vie şi toată se scurge în viaţa veşnică. Sufletul întinereşte, simţământul devine veşnic, gândul prinde aripi şi zboară ca vulturul în înălţimi curate. Şi creşte prin toate nemărginirile dumnezeieşti, stimulat de logosul său purtător de dorinţa de dumnezeire”.
Din prea marea sa iubire faţă de sfinţi şi faţă de teologia ortodoxă a Sfinţilor Părinţi, Părintele Justin, imediat după venirea la Seminarul din Karlovac şi împreună cu ieromonahul Irineu Đorđević, a cerut ca la Seminar să se introducă Vieţile Sfinţilor ca obiect constant în planul şi programa de învăţământ . Pentru că el s-a luptat de la început împotriva modului scolastic lipsit de viaţă şi protestant-raţionalist al instruirii tinerelor suflete şi de aceea a cerut ca predarea şi studierea ştiinţei ortodoxe şi bisericeşti să se facă prin metode ortodoxe şi ale Sfinţilor Părinţi. Şi, în general, putem spune că pentru Părintele Justin adevărata ştiinţă şi cultură creştine au fost întotdeauna legate de sfinţenie şi sfinţire şi aceasta înseamnă act de curaj şi nevoinţă: “Sfinţenia este un act de curaj şi de aceea cultura este un act de curaj”. De aici, el a avut adesea greutăţi cu forurile bisericeşti şi s-a izbit de neînţelegere tocmai din partea lor, ceea ce l-a costat şi dese mutări dintr-o şcoală în alta şi diverse prigoniri şi marginalizări. Dar el nu a şovăit, ci, atât prin viaţa sa cât şi prin învăţătură şi prin predare şi educare, L-a mărturisit pe Domnul Hristos şi opera Sa de mântuire, învăţare, culturalizare şi transformare a oamenilor. De aceea, pentru mulţi oameni şi mulţi elevi ai săi, Părintele Justin până azi a fost şi a rămas modelul şi idealul dascălilor şi profesorilor seminarişti şi de asemenea şi al Facultăţii, când a predat mai târziu acolo.
Părintele Justin a fost şi pedagog la Seminar. El a educat evanghelic ortodox numeroase generaţii de teologi, seminarişti şi clerici şi i-a îndrumat spre slujba bisericească şi în ştiinţa teologică. El nu a fost dascăl şi profesor “de catedră”, ci înainte de toate un viu şi adevărat martor al lui Hristos, şi de aceea întreaga sa viaţă de profesor şi pedagog şi munca sa au fost o “bună mărturisire” despre Hristos Mântuitorul, pentru care el a ştiut să aprindă atât de minunat iubirea elevilor săi şi mai târziu a studenţilor. Sunt nenumărate mărturisirile acestor dragi elevi ai săi şi noi vom reproduce aici una: “Chipul omenesc al pedagogului nostru, al Părintelui Justin, scrie unul dintre elevii săi, şi modul în care ne-a introdus în tainele Evangheliei au fost ceea ce ne-a adus şi ne-a legat de el. Cel mai frumos şi mai de preţ lucru pe care l-am învăţat de la el a fost să-L iubim pe Hristos. Iubirea faţă de Hristos, pură şi plină de elan tineresc, a fost ceea ce ne-a legat de dascălul nostru care în curând a devenit părintele nostru duhovnicesc. Şi toţi l-am numit Părintele Justin ”.
Munca sa educativă cu elevii Părintele Justin a perceput-o ca pe o lucrare asupra vieţii lor veşnice căci, aşa cum a spus ocazional într-un discurs, el însuşi a procedat astfel: “Cine nu-i învaţă pe ceilalţi să se pregătească pentru viaţa veşnică este un pedagog mincinos”. Metoda lui în munca de educare era doar Evanghelia şi scopul tot evanghelic: de a deveni desăvârşit, aşa cum desăvârşit este Tatăl nostru ceresc   (cf. Matei 5, 48). Aceasta se obţine cu ajutorul Bisericii ortodoxe şi al vieţuirii duhovniceşti, iar el a fost întruchiparea vie a uneia şi a alteia. El i-a învăţat pe copii mai ales starea de rugăciune ortodoxă, adică mersul la biserică şi exersarea voluntară, cu plăcere, a actelor de curaj şi a virtuţilor ortodoxe.
Nu toţi elevii săi erau la fel de receptivi la munca sa de educare şi la străduinţa pentru ei şi sufletele lor, dar toţi erau siguri că-i iubeşte şi că se roagă la fel pentru toţi. Unul din rapoartele sale de pedagog  ne spune cel mai bine ce însemna pentru el şi care anume era relaţia sa cu elevii: “Instruirea de către pedagog în practicarea Evangheliei – acesta este scopul educării în teologia ortodoxă. Acesta şi nimic altceva. Cine impune un alt scop este contra lui Hristos. Minunatul Domn Iisus a venit în această lume a groazei şi a morţii: ca El să fie tot în toate. Cei ce trec pe lângă El, fără El, împotriva Lui – sunt hoţi şi tâlhari. Conştiinţa despre El ca unicul şi de neînlocuitul Dumnezeu şi Domn domină în fiecare suflet cu adevărat ortodox. Dacă ceva din educaţie nu conduce către El, neîndoielnic duce la antihrist. Educaţia ortodoxă năzuieşte: ca Evanghelia Mântuitorului să cuprindă tot sufletul omului, toate nemărginirile şi imensităţile sale şi astfel metamorfozează omul într-o fiinţa veşnică şi dumnezeiesc-umană. De aceea educaţia ortodoxă este un act multilateral personal. Ea nu se poate impune cu forţa, nici în mod mecanic. De la început şi până la sfârşit este voluntară, o lucrare personală a omului ca posesor şi purtător al sufletului său. De aceea este necesar un efort duhovnicesc neîntrerupt, un act de curaj personal. Educarea în spiritul Evangheliei nu este altceva decât colaborarea evanghelică a pedagogului şi a celor care învaţă în tot ceea ce este al lui Hristos. În aceasta constă bucuria şi suferinţa; bucurie – fiindcă omul lucrează pentru împlinirea chemării unicei bucurii adevărate: Evanghelia, suferinţă – fiindcă este greu să stăpâneşti sufletul şi de bună voie să-l supui legilor dumnezeieşti ale Evangheliei… Începutul autoeducării evanghelice a omului este: să devii critic necruţător faţă de tine însuţi. Şi încă critic evanghelic, ceea ce iarăşi înseamnă: neîncetat şi necruţător să critici prin Evanghelie fiecare gând al tău, fiecare dorinţă a ta, fiecare sentiment al tău, fiecare lucrare a ta. Şi toate acestea sunt exprimate cu înţelepciune dumnezeiască în acele cuvinte ale unui sfânt părinte: «Osândirea de sine este începutul izbăvirii». “Soarta a tot ceea ce este evanghelic a exprimat-o Domnul Hristos prin minunata Sa pildă despre Semănător şi sămânţă. Şi această pildă s-a realizat în mică măsură şi în munca de educare în seminarul nostru. Un teren bun a dat seminţei evanghelice un rod de o sută de ori, de şaizeci de ori mai mare; şi au fost şi spini care au sufocat destule seminţe evanghelice şi pietre care s-au comportat indiferent faţă de sămânţă. Dar acesta din urmă este un motiv special care întăreşte rugăciunile noastre şi dorinţele din rugăciune: ca minunatul Semănător Ceresc să înmulţească pământul cel bun din sufletele celor pe care îi educăm”.
Părintele Justin s-a rugat mult, în mod deosebit pentru elevii săi ca pentru copiii săi duhovniceşti, şi s-a preocupat de problemele şi nevoile lor trupeşti şi duhovniceşti. I-a ajutat cât a putut, şi spiritual şi material, iar la terminarea şcolii i-a condus cu binecuvântarea sa, cu rugăciuni şi lacrimi, la munca în via Domnului . Şi în general în această perioadă de muncă în Seminar se ruga foarte des şi mult, poate nu mai puţin decât mai înainte la Atena. În această perioadă a fost hirotonit ieromonah şi de atunci a slujit încă şi mai des şi s-a rugat cu fervoare pentru alţii, mai ales la Sfintele Liturghii. Şi hirotonisirea sa a fost astfel.
În anul 1922, praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul a căzut într-o luni. În ziua de dinainte, Patriarhul Dimitrie îl hirotonise pe prietenul lui Justin, Irineu, ca ieromonah. În ajunul acelei duminici, Patriarhul i-a propus şi lui să îl sfinţească ieromonah la acelaşi praznic. Dorind, din smerenie, să rămână ierodiacon, asta şi pentru că iubea mult acest rang şi slujba, el l-a rugat pe Patriarh să nu facă aceasta şi să-l lase cum a fost până acum. În acea noapte s-a rugat foarte mult şi cu lacrimi Domnului Cel Preadulce şi Fecioarei şi de asemenea Sfântului Ioan Gură-de-Aur să-l lumineze şi să-l înveţe ce are de făcut. A doua zi, duminică după-amiaza, la Seminarul de la Karlovac, episcopul Nicolae ţinea ca de obicei o interesantă prelegere, iar elevii şi Părintele Justin au întârziat la biserică la vecernie. Când a ajuns Părintele Justin la biserică a văzut că însuşi bătrânul Patriarh şi-a pus patrafirul şi a început să slujească. “Acest lucru, zice el, m-a lovit atunci atât de tare încât am simţit în sinea mea o schimbare puternică şi am spus: voi primi ascultarea şi numirea”. Astfel că a doua zi Sfinţia Sa Dimitrie l-a hirotonit preot. În timpul hirotoniei întru preot a plâns în faţa sfântului scaun ca un copil mic, din pricina măreţiei tainei preoţiei.
A simţit că a trecut vremea slujbei lui dragi de ierodiacon şi că acum pe umerii lui apasă o slujbă şi o responsabilitate mult mai grea: binefăcătoarea slujire pastorală care nu îi va mai oferi atâta timp liber pentru rugăciune şi pentru grija faţă de sufletul său.
Şi într-adevăr, de când a devenit ieromonah, a devenit nu numai preot slujitor, ci şi păstor al multor suflete. Multora le va deveni în scurt timp părinte duhovnicesc, atât elevilor de la Seminarele unde preda, cât şi multor altor suflete credincioase din Biserica sârbă, atât pentru cei mai tineri cât şi pentru oamenii cu serioase probleme duhovniceşti. Adesea este invitat la bisericile parohiale şi la mănăstiri ca să slujească şi să predice. De asemenea, este adesea invitat să ia parte la adunări duhovniceşti şi de rugăciune sau la adunări de însemnătate creştinească, bisericească, teologică şi internaţională mai largă. Îi iubea în mod deosebit pe pioşii fraţi cucernici şi îi ajuta sub toate aspectele şi îi susţinea, dar îi şi avertiza asupra posibilelor pericole .
El a considerat mişcarea ortodoxă a Bogumililor drept o reacţie populară a sufletelor simple, flămânde de Dumnezeu, împotriva culturii străine europene care, în locul aplecării ortodoxe înaintea lui Hristos, impune poporului nostru aplecarea înaintea omului şi a idolilor. “La sufletul poporului nostru nu merge cultura raţionalist-scolastică a Europei catolice şi protestante” a spus şi a scris el; de aceea a apărut în popor mişcarea Bogumilă ca revoltă împotriva “culturii europene mecanice şi distrugătoare”. “Profundă e foamea sufletului nostru – spune el mai departe – mai profundă decât bănuiesc mulţi inteligenţi de-ai noştri”. Şi apoi adaugă: “Acea foame nu o poate potoli nimeni în afară de Domnul Hristos şi de Sfinţii Lui”. De aceea fraţii bogumili l-au iubit pe Părintele Justin şi atunci şi mai târziu şi l-au considerat – după episcopul Nicolae, drept conducător al lor, părinte duhovnicesc şi învăţător.
Faţă de episcopul Nicolae, Părintele Justin avea atunci o relaţie filială şi de ucenic, ca faţă de dascălul şi învăţătorul său. Relaţia lor de atunci era în multe privinţe asemeni modelului de relaţie şi iubire dintre Sfântul Antonie cel Mare şi Sfântul Atanasie cel Mare. Este emoţionant un eveniment care s-a petrecut între ei în acei primi ani petrecuţi la Karlovac. Când au ieşit Rugăciunile de pe lac ale Preasfinţitului Nicolae, Părintele Justin le-a prezentat cu o excepţională însufleţire şi mulţumire către Dumnezeu pentru că a dat poporului sârb un asemenea rugător şi duhovnic. Prezentarea a încheiat-o cu o rugăciune: “Doamne, Iubitorule de oameni, învredniceşte-mă cu puterea prealuminatului rugător Părintele Nicolae” . Atunci Preasfinţitul pustnic de la Ohrida, misionar apostolic al acelor vremuri, a compus şi a dedicat ieromonahului Justin un minunat Acatist al lui Iisus Biruitorul morţii. A scris Acatistul cu mâna sa şi s-a semnat pe el modest, cu numele de “monahul Nicolae”. Părintele Justin a notat acel eveniment şi în Jurnalul său de rugăciune cu aceste cuvinte: “Scriind prezentarea la Rugăciunile de pe lac am plâns scriind despre mine cât sunt de închis în simţiri şi strâns ca un şurub: am simţit bucuria că Domnul Multpreamilostiv ni l-a dat pe Preasfinţitul Nicolae, cel prea drag… Iar când am primit Acatistul am plâns din cauza sentimentului păcătoşeniei mele şi al lipsei rugăciunii”. Este într-adevăr emoţionantă până la lacrimi această iubire reciprocă şi marea smerenie a unuia faţă de celălalt, dascăl şi elev, care arată Marea Înţelepciune a lui Dumnezeu şi Iubirea de oameni Dumnezeiască pentru noi (cf. Matei 11, 25-26).
În această perioadă, Părintele Justin a mai avut relaţii duhovniceşti deosebit de strânse şi cu un alt mare şi sfânt om al lui Dumnezeu. Acesta a fost ierarhul şi teologul ortodox rus – Mitropolitul Antonie Hrapoviţki, care se afla atunci la Sremski Karlovac. Părintele Justin se ducea la el foarte des, se spovedea la el şi slujea împreună cu el, şi a dobândit de la el mult folos duhovnicesc şi s-a împărtăşit de experienţa sa ascetică. În multe rânduri a şi scris despre el, mai ales după binecuvântata răposare a lui Antonie . Ceea ce a învăţat de la el şi cum l-a simţit a descris în această scurtă frază: “ La noi Mitropolitul Antonie a intrat deja în tradiţie, şi încă în cea mai mare parte tradiţie preoţească. El a scris mai puţin, dar a trăit viaţa din Vieţile Sfinţilor şi de aceea este preţios tot ce a rămas scris de la el”.
În afară de Mitropolitul Antonie, Părintele Justin  s-a apropiat duhovniceşte şi de Preasfinţitul arhiepiscop al Chişinăului – Anastasie, pe care l-a preţuit în mod deosebit datorită rugăciunilor sale îngereşti. De asemenea, a fost într-o strânsă prietenie spirituală cu părintele protoiereu Aleksei Neljubov (al cărui nume, zice el, era în contradicţie cu ceea ce era el în realitate: era tot numai iubire şi rugăciune fierbinte). La el s-a şi spovedit o vreme. Şi de altfel Părintele Justin îi iubea foarte mult pe fraţii ortodocşi ruşi, aşa cum îi iubea şi pe fraţii ortodocşi greci şi bulgari. În Bulgaria a mers mai târziu: când a devenit profesor la Facultatea de Teologie şi-a dus studenţii în vizită la locurile sfinte şi la mănăstirile din Bulgaria. Iubirea duhovnicească şi prietenia l-au legat şi de încă o personalitate remarcabilă a vremii noastre: când era profesor la Bitola, a fost confrate şi coleg cu plăcutul lui Dumnezeu – Sfântul Ioan Maximovici, ultimul episcop de Shanghai, care, în duh de rugăciune şi de nevoinţă, a trecut la Domnul în San Francisco (America), fiind cunoscut încă din timpul vieţii prin abundenţa harismelor dumnezeieşti.
Dar pe cine n-a iubit Părintele Justin ? Durerea şi tristeţea fiecăruia le simţea ca şi cum ar fi fost durerea şi tristeţea sa, plângea cu fiecare şi se ruga insistent pentru acela, cel mai adesea în taină şi pe ascuns. De aceea, parcă ar scrie despre sine şi se spovedeşte când spune: “În această lume tristă şi amărâtă, darul lacrimilor este cel mai emoţionant şi mai dumnezeiesc dar. A plânge deasupra tristei taine a lumilor – le este dat doar aleşilor. Iar prin cei mai aleşi a plâns întreaga creaţie, prin cei care se roagă au plâns ochii trişti ai sfinţilor întristaţi ai neamului omenesc”. Într-adevăr, el a şi fost unul din aceşti rari sfinţi întristaţi şi mijlocitori de rugăciune înaintea lui Dumnezeu pentru întregul neam omenesc mult încercat şi pentru fiecare fiinţă omenească cu chip dumnezeiesc şi al lui Hristos şi pentru fiecare creatură.
Uneori această întristare compătimitoare din rugăciune venea la Părintele Justin pe de o parte ca urmare a smereniei sale şi a căinţei, şi pe de alta în urma prea multor preocupări cotidiene şi împovărării cu treburi şi griji legate de viaţa şi munca în şcoală şi-n alte locuri, până la puternica dorinţă de a părăsi lumea şi a se retrage într-o mănăstire sau chiar la Sfântul Munte Athos. Presat de treburi şi griji, de predări la şcoală şi în alte locuri, pe lângă aceasta şi de redactarea revistei pe care o edita în acei ani cu colegii săi , el, ca şi Sfântul Sava cândva, tânjea după timpul răpit rugăciunii şi după liniştea rugăciunii. De aceea a fost firesc faptul că a apărut în el dorinţa de a părăsi toate acestea şi de a se retrage undeva într-o mănăstire în pustiu, pentru rugăciuni mai sârguincioase şi pentru fapte. Din Jurnalul de rugăciuni se vede că atunci se dojenea adesea singur şi plângea, ca şi cum ar fi “neglijat” şi “ar fi abandonat de tot” faptele sale monahale. Astfel, în Jurnalul din 1922, în ajunul Sfântul Ioan Gură-de-Aur – Sfântul pe care îl iubea cel mai mult şi căruia s-a rugat neîncetat întreaga viaţă – în plânsul rugăciunii şi, învinovăţindu-se, îşi spune sieşi: “Oare sunt eu monah? Toate faptele mele sunt pierdute… Trebuie să las toate acestea şi să merg în pustiu, la Athos, şi să mă dedic rugăciunii şi postului… Când am să pornesc eu odată cu totul după Preadulcele Domn spre viaţa de nevoinţă din mănăstire?”.
La sfârşitul aceluiaşi an, cântărind anul care se termina, el socoteşte despre sine cu smerenie că viaţa sa de post şi rugăciune a murit şi de aceea se roagă cu lacrimi Sfântului Vasile cel Mare: “Sfinte Părinte Vasile cel Mare, învie-l pe mortul din mine în Noul An”. Totodată, în aceeaşi noapte, la scurgerea anului 1922 şi la începutul noului an, el face în jur de două mii de mătănii şi rugăciuni şi termină cu smerenie însumarea rezultatelor spirituale cu această expresie evanghelică care ne dezvăluie demnitatea lui, nu mai puţin cu rugăciunile şi lacrimile: “Ca de obicei – pătimesc”. Cât este totuşi de necesară şi binefăcătoare sfânta virtute a pătimirii pe calea dumnezeiesc-umană a vieţii spirituale şi a izbăvirii omului drept credincios o ştiu numai cei care au trăit personal acel adevărat cuvânt al Izbăvirii în Sfânta Evanghelie: Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19). Ca şi bunavestire a Apostolului: ca Domnul şi Dumnezeul nostru se numeşte şi este nu numai Dumnezeul iubirii ci şi Dumnezeul răbdării şi al mângâierii (Romani 15, 5). Într-adevăr, în actul răbdării evanghelice, răbdarea pentru Dumnezeu şi pentru Biserica lui Hristos, ale cărei necesităţi pastorale au şi pretins rămânerea lui în lume, Părintele Justin a perseverat biruitor şi de aceea a dobândit pentru sine noi cununi de la Dumnezeu. El într-adevăr şi-a salvat sufletul prin răbdare.
Rămânând în lume şi făcând o lucrare apostolească, el s-a trudit ca munca sa şi preocupările sale zilnice să le împlinească şi să le sfinţească prin rugăciunea din minte şi inimă către Iisus. Evident, a dorit ca unei asemenea rugăciuni să i se dedice şi mai mult, de aceea îl atrăgea înfocată dorinţa spre mănăstire şi pacea pustiei. Că acea rugăciune i s-a lipit de suflet încă de atunci, se vede din Jurnalul său de rugăciune. În mai multe locuri din acestea, de exemplu în anul 1922, notează că zile la rând a făcut câte cinci sute, o mie şi două mii de rugăciuni ale lui Iisus. Acest lucru se vede şi din faptul că citea cu sârguinţă scrieri ale sfinţilor asceţi pustnici, ca şi scrieri ale lui Ignatie Briancianinov despre importanţa acestei rugăciuni sfinte: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” cu care s-au hrănit de când lumea nenumărate suflete doritoare de dumnezeire.
Munca Părintelui Justin la Seminarul din Karlovac a continuat până în anul 1927. De fapt, în acel an, în martie, el a dat şi a luat examenul de profesor, iar lucrarea de diplomă a fost un studiu profund ortodox, ascetic şi teologic: “Teoria cunoaşterii la Sfântul Isaac Sirul”. Aceasta este o lucrare care prezintă concis toate tainele şi profunzimile nevoinţelor ortodoxe, pe calea renaşterii şi mântuirii duhovniceşti, de la omul vechi păcătos până la omul nou renăscut şi îndumnezeit în Hristos. Tot în această vreme, el împreună cu prietenii săi, în cea mai mare parte colegi de studii la Oxford, a editat şi a redactat Viaţa creştină (revistă pentru cultură creştină şi pentru viaţa bisericească). Nevoitor şi râvnitor în orice act plăcut lui Dumnezeu, Părintele Justin a fost plin de râvnă şi în munca sa asupra insuflării conştiinţei bisericeşti în poporul nostru şi în aflarea criteriilor ortodoxe după care trebuie să se călăuzească Biserica. Cum din copilărie era iubitor de dreptate, şi mai ales acum ca monah-ascet şi teolog iluminat al Sfinţilor Părinţi, în acea iubire de adevăr şi iubire de dreptate, el – asemenea preferatului său iluminat Sfântul Ioan Gură-de-Aur sau sfinţilor monahi studiţi, a expus în public părerile sale şi uneori şi criticile privitoare la viaţa bisericească, la faptele şi comportarea unor slujitori ai Bisericii sau organizaţii religioase . Prezentând şi examinând atent problemele vieţii şi muncii bisericeşti, ieromonahul Justin, ca redactor al revistei, nu a “criticat” doar, cum au spus unii şi atunci şi mai târziu, cu rea intenţie. Au fost şi critici, desigur, dar cele mai multe au fost evaluările şi examinările pozitiv-ortodoxe ale evenimentelor şi timpurilor în care s-a trăit şi s-a lucrat, au fost atenţionări frăţeşti şi filiale şi rugăminţi, susţineri şi laude unde trebuia, dar şi entuziaste clarviziuni profetice. Toate scrierile sale de atunci, şi mai ales articolele, nu au pierdut nici astăzi nimic din prospeţimea şi actualitatea lor, căci toate sunt îmbibate de spiritul şi dragostea Sfinţilor Părinţi, de duhul binefăcător pentru Biserica lui Hristos şi pentru mântuirea oamenilor. Tot ce este cu adevărat omenesc, cu adevărat bisericesc şi ortodox, chiar dacă ar părea greu şi amar, şi-a găsit ecoul şi sprijinul în revista Părintelui Justin şi a colaboratorilor săi: “Este uşor să fii romano-catolic, scria el atunci, şi mai uşor să fii protestant, dar e greu – prea greu este să fii ortodox. Căci a fi ortodox înseamnă: a face permanent act de curaj de la om la Dumnezeul-om, a fi în permanentă zidire a ta însăţi prin fapte dumnezeiesc-omeneşti.”
Însă unora dintre slujitorii Bisericii, şi mai ales celor de pe poziţii mai înalte, această muncă şi o astfel de lucrare nu le-au fost pe plac. Trebuia să ai vitejie duhovnicească şi abnegaţie şi autocritici ascetice ca să poţi suporta acea reamintire şi arătare a adevărului, dar şi critica pentru neadevăr şi nedreptate, iar acest lucru nu a fost niciodată uşor pentru oameni şi deci nici de această dată. Unii s-au ridicat împotriva revistei Viaţa creştină şi împotriva oamenilor care lucrează la ea, adică în principal împotriva Părintelui Justin. Însuşi Părintele Justin a aflat şi a simţit ce se petrece în jurul său, dar din iubirea sa de adevăr şi din iubirea de dreptate în slujba Bisericii lui Hristos, nu a dat înapoi, nici atunci şi niciodată în viaţă. Iată ce scrie el însuşi, după câţiva ani de la apariţia revistei, despre Viaţa creştină : “Viaţa creştină iese încărcată de binecuvântările multor cititori, dar şi de insultele unora. Dacă nu ar fi acestea din urmă, Viaţa creştină nu ar fi creştinească, căci tot ce este de la Hristos «este piatra încercării», «piatra indignării». Viaţa creştină ştie ce vrea şi vrea ceea ce vrea Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, de aceea i-a revoltat pe aceia care parţial nu vor aceasta. Biserica ortodoxă este ceva atât de sfânt, atât de preacurat, atât de supraomenesc şi de binefăcător, încât de tot ceea ce este bisericesc trebuie să te apropii cu frică de Domnul Iisus cel Viu. Viaţa creştină recomandă neîncetat o asemenea preoţească, ortodoxă metodă de lucru în Biserică… Ea mărturiseşte neîncetat că Domnul Hristos cu Duhul Sfânt conduce Biserica prin Sfinţii Părinţi. Nu ne propovăduim pe noi, ci pe Domnul Iisus prin Sfinţii Părinţi, de aceea Viaţa creştină nu este iubită de cei care se propovăduiesc pe sine, care se impun pe sine în locul Sfinţilor Părinţi, care normează după timp… Noi nu încetăm să accentuăm că în Biserică cel mai bine gândesc cu Duhul Sfânt… Sunt unii care cer reformism în cadrul Bisericii, dar nu simt că reformismul modern este pentru Biserica ortodoxă la fel ca deformismul! Viaţa creştină este contra acestuia; ea are un punct de vedere ortodox când afirmă că prin sfinţi ni s-a arătat calea ortodoxă pentru transformarea personalităţii şi a societăţii: reformează-te întâi pe tine însuţi prin generozitatea Sfântului Duh, iar Domnul însuşi îi va reforma pe alţii prin tine. Din cauză că am dat înapoi din faţa Sfinţilor Părinţi şi a Asceţilor noştri ortodocşi de neînlocuit, ne-am molipsit de reformismul apusean. Am uitat porunca: Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit (Romani 12, 2).”
Din cauza unei astfel de poziţii verticale şi juste, Părintele Justin a avut necazuri şi înainte de acestea, când s-a preocupat de binele material şi spiritual şi de progresul elevilor săi de la Seminar. Din pricina unui asemenea caz, anumiţi arhierei care s-au simţit atinşi prin scrierile sale au vrut să-l trimită pe ieromonahul Justin în faţă judecăţii Sfântului Sinod . L-a scăpat de judecată Sfinţitul Patriarh Dimitrie, arhiereul său superior, răspunzându-le arhiereilor respectivi că ceea ce a scris Părintele Justin este purul adevăr. De altfel, Patriarhul Dimitrie l-a iubit şi preţuit pe ieromonahul Justin, şi cu această ocazie, chemându-l la el, i-a spus cu blândeţe părintească: “Ştii, fiule, tu eşti un bun monah şi totul este bine, numai că trebuie să scrii mai puţin, căci ai pana ascuţită şi pe unii oameni îi doare.”
Între timp, nici Prea Fericitul Patriarh nu a putut să împiedice să se împlinească şi asupra slugii credincioase a lui Hristos – Părintele Justin – adevărul Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi că “dreptatea pe lumea această merge pe picioarele pătimirii”. Toţi oamenii lui Dumnezeu, mai ales cei mai înfocaţi şi mai zeloşi lucrători în Via Domnului, din vremurile apostoliceşti şi până în zilele noastre, au trecut prin nevoi, încercări şi suferinţe. Purtând şi mărturisind Adevărul Dumnezeiesc, ei au întâmpinat întotdeauna în jurul lor rezistenţă şi împotrivire. Căci virtutea e lucru greu şi aspru pentru oamenii care nu sunt gata ca de dragul ei să suporte truda şi jertfirea de sine. De aceea, soarta tuturor oamenilor virtuoşi şi sârguincioşi în lucrarea dumnezeiască este de a întâmpina rezistenţă şi împotrivire în jurul lor şi până la urmă să fie şi prigoniţi. Aşa a fost şi cu Părintele Justin. În vara anului 1927, deşi formal “mutat”, a fost de fapt expulzat la Prizren .
În spatele acestei “mutări” stătea intenţia clară a celor care l-au izgonit ca în felul acesta să facă să piară şi revista Viaţa creştină, ceea ce s-a şi obţinut (pentru că la Prizren nu erau condiţii de editare şi tipărire). În articolul scris cu acea ocazie , Părintele Justin nu se lamentează, nici nu se plânge din cauza prigoanei şi a suferinţelor personale (“Omul îl goneşte pe om – molia o goneşte pe molie, scria el. Ce e grozav în aceasta? Nimic”) şi nici din cauza revistei Viaţa creştină. Dar el simte nevoia să-şi apere calea şi poziţia ortodoxă, fiindcă prin aceasta apără Adevărul. Cu această ocazie, scrie: “Eu trebuie să apăr calea pe care merg, nu pentru că e a mea, ci – a Lui, a lui Hristos, pe care El a descoperit-o, El a deschis-o, El a statornicit-o. Această calea dintâi şi unica, din prăpastia urât mirositoare a pământului până în înaltul înmiresmat al cerului. Prima şi unica şi – altă cale nu există. Toate celelalte căi se rotesc într-un inel al grozăviilor fără de ieşire.
Calea Sa e Personalitatea Dumnezeiesc umană, nesfârşită şi nemărginită. Dacă omul păşeşte pe ea, păşeşte în Adevărul veşnic şi în viaţa veşnică, deoarece Calea, Adevărul şi Viaţa sunt una în Domnul Iisus… Jalnic e sufletul omului până la moarte şi după moarte dacă Domnul – făcător de minuni – nu-l conduce pe calea Sa dumnezeiască. Acea cale a lui Hristos se păstrează în Biserica Ortodoxă prin Duhul Sfânt, prin Sfinţii Părinţi…     Dacă eu sunt Iona pe corabia Bisericii Sârbe, aruncaţi-mă în mare, doar s-o linişti furtuna, să se salveze corabia. Şi poate că vreun chit mă va primi în pântecele său şi, când va fi nevoie, mă va arunca pe mal… E binevenită orice suferinţă de dragul Domnului Celui de neînlocuit. Cu cât mai multe suferinţe se prăvălesc peste credinţa mea, aceasta se înfige şi mai profund în inima mea. Pentru un creştin, suferinţele sunt purgatoriu; şi încă ceva – primăvară pentru sufletul lui, şi prospeţime, şi întinerire… În lupta pentru ortodoxie, eu am mers pe calea Sfinţilor Părinţi direct spre Adevărul ortodox al lui Hristos şi niciodată nu am făcut pe placul oamenilor, căci dacă aş fi făcut pe placul lor, atunci nu aş fi fost nici ultima slugă a lui Hristos. Eu sunt convins încă în continuare că numai prin însuşirea filosofiei Sfinţilor Părinţi şi a înţelegerii ortodoxiei prin acte de curaj poate reînvia sentimentul nostru bisericesc, letargic şi paralizat… Şi în timp ce lumile se dezlănţuie deasupra noastră şi păcatele noastre în noi, sufletul ortodox dornic de Dumnezeu tânjeşte după viaţa sfântă întru Domnul Hristos, după Sfânta lucrare în biserica noastră mult încercată, tânjeşte şi se roagă cu suspine: «Preasfântă, preacurată, binecuvântata, slăvita noastră Născătoare de Dumnezeu şi Preapropiată Marie cu toţi sfinţii pomenind-o, pe noi înşine şi unul pe altul şi toată viaţa noastră, lui Hristos să o dăm. Ţie, Doamne!»”.
Şi într-adevăr a fost păcat că Viaţa creştină s-a stins aşa de repede şi în felul acesta. Pentru că mulţi, mai ales păstorii tineri predispuşi spre nevoinţă şi misionarism, găseau în ea un bogat material ortodox şi sprijin şi însufleţire pentru munca lor. Mulţi şi-au îndreptat atenţia asupra poziţiei redactorului acestei reviste strict bisericeşti şi ortodoxe şi nu numai că au luat la cunoştinţă, ci au fost călăuziţi spre o ortodoxie sobornicească şi au fost îndemnaţi la o iubire creştinească pentru fraţii lor din întreaga lume, mai ales pentru cei în suferinţă şi pentru mărturisitorii din Rusia de sub noul Diocleţian. În afară de aceasta, revista urmărea regulat toate mişcările bisericeşti şi teologice în ortodoxie şi în general coincidea cu părerea Sfântului Sinod al Arhiereilor sârbi care era reticent faţă de toate activităţile noi, reformatoare, care veneau de la Patriarhii de atunci ai Constantinopolului şi de la Congresele tuturor ortodocşilor şi de la Sinodul Ecumenic care se pregătea (la care Părintele Justin şi atunci şi până nu de mult a făcut referiri critice), sau de la ruşii din „Biserica vie” . De asemenea şi atunci, ca şi mai târziu, în această publicaţie el atrăgea atenţia asupra pericolului propagandei uniate romane şi asupra papismului şi protestantismului neacceptate de omul ortodox .
La finalul publicaţiei erau excelente articole teologice, atât ştiinţifice cât şi de popularizare, din toate domeniile, şi de asemenea şi traduceri din toate domeniile şi traduceri ale lucrărilor Sfinţilor Părinţi, pe care în general le tradusese însuşi Părintele Justin (Discursurile Sfântului Ioan Gură-de-Aur, ale Sfântului Macarie Egipteanul, ale Sfântului Efrem şi ale Sfântului Isaac Sirul, şi, ceva mai târziu, şi Lavsaiconul lui Paladie).     Părintele Justin, ca şi poporul nostru ortodox, a fost dintotdeauna interesat de citirea cărţilor duhovniceşti, de aceea a susţinut şi lăudat tot ceea ce a apărut la noi din acest domeniu şi atunci şi mai târziu. Deşi el însuşi nu a reuşit niciodată să meargă la Sfântul Munte Athos , recomanda întotdeauna şi credincioşilor şi preoţimii, mai ales monahilor, să viziteze ca pelerini Muntele Sfânt şi să înveţe cucernicia celor de acolo şi sârguinţa în nevoinţă.
Părintele Justin a rămas la Seminarul de al Prizren doar un an (din august 1927 până în iunie 1928), apoi a fost readus la Sremski Karlovac. Deşi a petrecut acolo doar un an, el s-a bucurat de dragostea elevilor şi a învăţătorilor, pentru că prin viaţa şi munca sa a dovedit ca teologia “nu este dialectică, nici jonglerie abilă cu textele Sfintei Scripturi, ci o vie şi binefăcătoare creştere în marea taină a lui Hristos şi a Bisericii lui Hristos”, cum scrie despre el unul din elevii lui de atunci din Prizren. Aşa a fost şi câţiva ani mai târziu, când era profesor la Seminarul din Bitola (din 1932 până în 1934), despre care ne mărturisesc şi scrisorile elevilor săi şi mărturisirile lor prin viu grai.
După moartea rectorului Dobrosav Kovačevič      (9 octombrie 1929), la Karlovac au apărut noi necazuri pentru Părintele Justin. Atunci Sfântul Sinod l-a numit pe Părintele Justin pentru a îndeplini funcţia de rector. Mai târziu ne-a spus că atunci dorea cu adevărat să devină rectorul Seminarului, nu din vanitate, ci numai pentru a putea să organizeze mai bine viaţa şi munca tinerilor seminarişti, spre mai marele folos al Bisericii sârbe. În martie 1930, a fost numit rector nu un profesor de teologie, ci un profesor de la gimnaziul de fete din Belgrad, N.Đ., un om cu alte principii decât cele ale Părintelui Justin şi ale majorităţii profesorilor. Repede au izbucnit conflicte între cei cu spirit de sacrificiu şi domnul bon-vivant. Acest lucru s-a reflectat şi asupra unei divizări a elevilor, iar noul rector a început prigonirea elevilor care-l iubeau pe Părintele Justin şi care îi rămăseseră loiali. Cei care aveau puterea erau de partea rectorului şi Părintele Justin a fost din nou îndepărtat de la Seminarul de la Karlovac. De data aceasta a fost trimis la o muncă grea în afară ţării, dar care până la urmă s-a arătat a contribui la sporirea sa şi la o mai mare slavă a lui Dumnezeu şi folos Bisericii Ortodoxe.
Conform hotărârii Sfântului Sinod al Arhiereilor Bisericii Sârbe, la jumătatea lunii decembrie a anului 1930, Părintele Justin a fost trimis ca însoţitor şi ajutor al episcopului de Bitola, Iosif (Cvijović), delegat al Sfântului Sinod în Rusia Subcarpatică şi Cehoslovacia. Sarcina lor era să ajute la o mai bună înţelegere a ortodoxiei şi o mai bună organizare bisericească a ortodocşilor din Cehoslovacia, mai ales în ţinuturile subcarpatice, unde în ultimii zeci de ani, creştinii de acolo începuseră să se întoarcă la ortodoxia de care se îndepărtaseră din cauza impunerii forţate a unirii cu Roma în vremurile de dinainte. Acest ajutor din partea Bisericii sârbe fusese cerut de înşişi creştinii din Cehia şi de aceea acolo deja se afla şi lucra episcopul de Niš – Dositej. Acum trebuia, tot cu discreţie, să fie ajutaţi concret aceşti fraţi ortodocşi, cu atât mai mult cu cât situaţia bisericii din Cehoslovacia era complicată din cauza sciziunii a înşişi ortodocşilor. Biserica Sârbă a răspuns acestei chemări cu apostolească iubire, trimiţându-l pe episcopul Iosif şi pe Părintele Justin.
La Praga i-a aşteptat şi i-a primit frăţeşte episcopul ortodox Gorazd, iar apoi i-au primit şi reprezentanţii puterii cehe, căci trebuia ca totul să fie legal şi fără vreo impunere. Începând cu 17 decembrie 1930, ei au pornit în lucrarea lor misionar-apostolică prin regiunile subcarpatice, vizitând întâi oraşele: Ujgorod, Hust, Iza (unde ortodoxia fusese propovăduită din 1904), Brno, Mukačevo, Vladimirovo, Preševo şi Cracovia, iar apoi şi numeroase sate, atât în ţinuturile de şes, cât şi în Carpaţii deluroşi . S-au oprit şi la unele mănăstiri ortodoxe abia deschise: la mănăstirea de călugări Sfântul Nicolae (aproape de oraşul Iza) şi la mănăstirea de maici Lipši, unde se întâlneau peste 70 de surori care erau, cum notase Părintele Justin, “bogate în sărăcie şi simplitate”.
Aceşti doi misionari apostolici au călătorit peste tot, prin toate localităţile ortodoxe, pe ploaie şi zăpadă, au slujit Sfintele Liturghii şi au propovăduit Evanghelia lui Hristos şi învăţătura ortodoxă, ca mai demult egalii lor întru apostolat – Fraţii Chiril şi Metodie. Ei şi-au dus la îndeplinire sarcina de misionari cu abnegaţie, mai ales Părintele Justin (fiindcă Mitropolitul Iosif s-a întors la Belgrad după câteva luni, din cauza unor treburi bisericeşti), întărindu-i cu orice chip pe aceşti tineri şi prea puţin consolidaţi enoriaşi. După impresia generală a Părintelui Justin, poporul era simplu şi religios, suferise mult din cauza uniaţilor, în timp ce printre preoţi, pe lângă cei cinstiţi şi zeloşi, erau şi neglijenţi şi modernişti.     Activitatea misionară a Părintelui Justin consta în slujire şi propovăduire, în instruirea în ceea ce priveşte conducerea duhovnicească, în organizarea bisericesc-parohială şi a vieţii monahale, a slujirii liturghiei obişnuite şi a altor orânduieli canonice ortodoxe. Prin toate acestea trebuia să fie întărit şi înrădăcinat poporul lui Dumnezeu în adâncurile binefăcătoare ale Sfintei Ortodoxii, să fie răsădit ca măslinul şi viţa de vie din raiul duhovnicesc al Celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos. Cu alte cuvinte, trebuia întărită Biserica ortodoxă din Cehoslovacia.
În această grea lucrare dar plăcută lui Dumnezeu, ieromonahul – iar după aceea protosinghelul Justin (pentru că Mitropolitul Iosif i-a înmânat o medalie şi i-a transmis aprecieri din partea Sfântului Sinod) l-a ascultat filial şi din toată inima pe Mitropolitul Iosif, astfel că mai târziu acesta l-a lăudat Sfântului Sinod şi Patriarhului spunând că nimeni niciodată în viaţa lui nu l-a ascultat astfel şi nu l-a slujit ca Părintele Justin. Pentru lucrarea apostolică plină de abnegaţie din Cehia, Mitropolitul Iosif a propus Sfântului Sobor Arhieresc al Bisericii Sârbe să-l aleagă pe Părintele Justin ca episcop al nou înfiinţatei eparhii la Mukačevo în zona Subcarpatică. În legătură cu aceasta, între Părintele Justin şi episcopul Iosif s-a dus o lungă corespondenţă şi muncă de convingere, dar la sfârşit Părintele Justin nu a acceptat totuşi să primească rangul şi poziţia.
Despre acestea s-a păstrat o scrisoare a sa către Presfinţitul Iosif  (remisă prin corespondenţă şi Patriarhului Varnava şi Episcopului Nicolae), în care Părintele Justin motivează refuzul său astfel: “Rog pe Preasfinţia Voastră să mă ierte că fac aceasta. Scriu acestea aşa cum îmi dictează imperios conştiinţa mea. Este vorba de calea pe care îmi conduc sufletul prin lumea aceasta, către lumea cealaltă… Preasfinţia Voastră mi-a adus la cunoştinţă în câteva rânduri şi mai ales în aceste zile înainte de plecarea la Sfântul Sobor Arhieresc că trebuie să rămân episcop în Rusia Subcarpatică. Eu am refuzat aceasta şi refuz şi acum. Şi acest refuz al meu nu este rezultatul unor stări sufleteşti de moment, ci este rodul unor cugetări îndelungate şi ceea ce este mai important: rodul sentimentului meu permanent şi neschimbat că eu nu sunt potrivit pentru rangul de episcop… Eu m-am privit îndelung şi serios în Evanghelie, m-am privit în Evanghelie, m-am judecat prin Evanghelie, şi am ajuns la o concluzie şi o hotărâre de nezdruncinat: în nici un caz nu pot şi nu-mi permit să primesc rangul de episcop, pentru că nu am nici cele mai elementare însuşiri evanghelice pentru aceasta. Dacă aş primi acest rang aşa cum sunt, eu – conştient, şi de aceea fără a mă ierta – aş fi condamnat de judecata din pilda Mântuitorului despre omul care, fără a chibzui, a început să-şi zidească un turn şi nu a putut să-l termine, căci mai întâi nu a stat să socotească ce-l va costa şi dacă are putere şi mijloace ca să-l termine. Eu mă cunosc foarte bine pe mine însumi: îmi este foarte greu să-mi ţin propriul suflet în limitele binelui lui Hristos, darămite sute de mii de suflete străine. Şi să răspund pentru ele în faţa lui Dumnezeu! Măsurându-mă cu măsurile evanghelice, judecându-mă cu judecata grozavă a Evangheliei, găsesc pretutindeni în mine dezolante lipsuri şi defecte păguboase, de aceea am luat cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată fiinţa, hotărârea de neînlocuit: ca sub nici o formă să nu accept visul de a fi episcop… Pe lângă acestea: eparhia Mukačevo este de o asemenea factură încât în ea, cu cel mai mare chin, abia se poate descurca ca episcop un om cu o imensă experienţă şi înţelepciune. Cum însă aş putea-o face eu – neexperimentat, de-a dreptul stângaci? Aici totul este într-o haotică agitaţie; nu s-a vărsat încă nimic în formele (canonice) legal definite, nici în obiceiurile religios-bisericeşti şi în tradiţii… De aceea, aici este necesar un episcop în vârstă, încercat, care dispune de o mare şi binefăcătoare experienţă şi de o rutină în muncă bine călită. Fără acestea, se poate duce totul de râpă”.
Deşi Mitropolitul Iosif a încercat să-l convingă sub orice formă şi să-l înduplece pe Părintele Justin să primească episcopia (“Nu pierdeţi din vedere nici faptul, îi scria el, că felinarul nu se pune sub bancul de nisip… de aceea împăcaţi-vă cu ceea ce vine”), smeritul Avva a fost de neclintit în decizia sa. La toate argumentele Mitropolitului, el răspundea de obicei cu argumente din Sfânta Scriptură, iar Mitropolitul Iosif, care de altfel îl iubea, mai în glumă mai în serios, i-a spus: „Tot ce este necesar constă în faptul că tu cunoşti Sfânta Scriptură în acest fel!”. Legăturile Părintelui Justin cu credincioşii din zona Carpaţilor au rămas totuşi strânse şi după înapoierea din Cehia (la începutul anului 1932), pentru că nu numai că mulţi îi scriau de aici, numindu-l părintele lor duhovnicesc, şi nu doar pentru că el i-a ajutat pe unii şi din Serbia, ci avea şi un număr considerabil de elevi ai săi şi mai târziu studenţi din ţinuturile Subcarpatice, care considerau Biserica Sârbă – Biserică-mamă.
La înapoierea din călătoria misionară din Cehia, Părintele Justin nu a primit imediat post în Seminar, ceea ce a fost poate rezultatul nemulţumirii din cauza refuzării rangului de episcop (pe care mai târziu nu i l-au mai oferit niciodată). Între timp, în această perioadă scrie în grabă primul său volum din Dogmatica pe care o şi publică chiar în acel an (octombrie 1932). Abia în luna august a anului 1932 va fi numit profesor la Seminarul din Bitola, unde lucrează cu abnegaţie doi ani întregi. Ca şi în altă parte, şi în Bitola a depus multă trudă şi dragoste în instruirea teologică şi în educarea evanghelică a tinerilor seminarişti, predând şi aici Sfânta Scriptură şi Dogmatica. Ca întotdeauna, a fost foarte iubit şi preţuit de către elevii săi şi, de asemenea, şi de profesori şi dascăli, astfel încât doi ani mai târziu când a fost condus de la Bitola la Belgrad, unde a fost ales lector la Facultatea de Teologie, a fost condus de întreaga şcoală şi de un număr mare de locuitori evlavioşi din Bitola.
Deşi cunoscut deja de mult în lume ca un teolog ortodox al Sfinţilor Părinţi, alegerea Părintelui Justin ca profesor la Facultatea de Teologie din Belgrad nu s-a petrecut fără dificultăţi, dar dificultăţi care depun mărturie despre autoritatea sa şi despre micimea sufletească şi răutatea altora. Majoritatea profesorilor de la Facultatea de Teologie, şi anume cei mai buni şi mai demni şi ca oameni şi ca teologi, era de mult pentru aceasta şi acţiona în acest sens. Căci se ştia deja că încă din cursul anului 1928 Mitropolitul ortodox al Bisericii poloneze şi Universitatea din Varşovia l-au invitat în câteva rânduri pe doctorul Justin Popovici să ocupe catedra de teologie dogmatică la secţia acestei Universităţi pentru studierea teologiei ortodoxe . De asemenea era preocupat de acestea şi cunoscutul teolog rus Nicolae Glubokovski care atunci preda la Universitatea de la Sofia, care a şi scris (încă din 1932) Patriarhului sârb Varnava, ca fostului său elev, că trebuie să i se dea posibilitatea Părintelui Justin să lucreze în mod special la Seminarul ortodox, observând cunoştinţele sale, energia şi experienţa duhovnicească . Patriarhul nu a răspuns la această scrisoare şi nu este treaba noastră să cercetăm dacă a contribuit cu ceva la venirea Părintelui Justin la Facultatea de Teologie. Asupra unora dintre profesori şi ale altor personalităţi din afară (printre care se număra şi amintitul rector), care s-au străduit chiar să întârzie fie diplome, fie lucrări teologice ale Părintelui Justin, noi nu dorim să ne oprim aici, căci la ce-ar folosi să ne ocupăm de deşertăciunea şi de ranchiuna omenească?
Slavă Domnului că a învins chibzuinţa şi, prin aceasta, renumele Facultăţii de Teologie din Belgrad a fost păstrat şi încă mai sus ridicat, iar cel care îl va înălţa cel mai sus şi îl va proslăvi va fi chiar lectorul ei şi după aceea profesor, arhimandritul Justin Popovici, ca dogmatician ortodox. Pentru că încă din cursul anului 1935 el publică şi al doilea imens volum al Dogmaticii sale în care – într-un unic şi de nerepetat mod, de la Sfinţii Părinţi până astăzi – expune universalul adevăr al Ortodoxiei: despre Dumnezeul-om şi opera sa (Hristologia şi Soteriologia). După aceea Dogmatica sa a început să se predea în şcolile şi facultăţile teologice din Grecia, Bulgaria şi America  şi putem spune deschis că Teologia ortodoxă sârbă nu este aşa de renumită în toată lumea ortodoxă, pentru altceva în afară de Filosofia Ortodoxă a Adevărului a lui Justin Popovici (cum a intitulat el însuşi Dogmatica sa).
După referatul pozitiv a doi profesori de la Facultatea de Teologie (1 februarie 1934), Părintele Justin este ales lector la catedra de Teologie comparată şi a intrat în post la 21 decembrie în acelaşi an. (Mai târziu este ales profesor de dogmatică). La 16 ianuarie 1935 a ţinut la Facultatea de Teologie prelegerea sa de prezentare pe tema “Despre esenţa axiologiei şi criteriologiei ortodoxe”, care reprezenta o mărturisire ortodoxă a credinţei în Dumnezeul-om Hristos şi în Sfânta sa Biserică Ortodoxă, cum nu s-a mai auzit din vremea Sfântului Sava şi a Sfântului Grigorie Palama, şi care nu mai fusese auzită prin universităţi. “Domnul Hristos, ca personalitate dumnezeiesc-umană este cea mai mare valoare şi măsura infailibilă; fiind o asemenea personalitate, El este în acelaşi timp şi cel mai înalt criteriu al tuturor valorilor adevărate… Căci nu există Dumnezeu alături de Dumnezeul-om, nici om alături de Dumnezeul-om…     Întreaga sa învăţătură şi lucrare Domnul Hristos o reduce la personalitatea Dumnezeiesc-umană şi o explică prin ea. De aceea şi Biserica Apostolească, Ortodoxă a lui Hristos, în creştinism se reduce la personalitatea dătătoare de viaţă a Dumnezeului-om: şi învăţătura, şi adevărul, şi dreptatea, şi binele, şi viaţa. Chipul lui Hristos este cea mai înaltă valoare a ei şi cea mai preţioasă. Pentru că, creştinismul este creştinism prin Dumnezeul-om; în aceasta constă însemnătatea sa excepţională, şi valoarea, şi puterea. Domnul Hristos s-a lăsat pe Sine, personalitatea Sa Dumnezeiesc-omenească Bisericii; de aceea Biserica este numai Biserica Dumnezeului-om şi în El Dumnezeul-om este esenţa, este scopul şi ideea şi toată valoarea Bisericii; El este sufletul ei, şi inima ei, şi viaţa ei; El este însăşi Biserica în pliroma dumnezeiesc umană, căci Biserica nu este altceva decât Dumnezeul-om Hristos, continuat în toate veacurile.”
După asemenea mărturisire a lui Dumnezeu-omul, ca a Sfântului Pavel şi a Sfinţilor Părinţi, lectorul a vorbit despre Biserică – Trupul lui Hristos şi despre credincioşi ca despre celule vii şi mădulare ale acestui trup dumnezeiesc-uman. După aceea a aruncat o privire critică asupra creştinismului apusean umanist, asupra romano-catolicismului şi protestantismului în care “temelia Creştinismului a trecut de la veşnicul Dumnezeu-om la omul trecător”, prin care s-a produs “o dureroasă şi tristă deformare a Dumnezeului-om, a lucrării Sale şi a învăţăturii Sale”. Numai Biserica Apostolească Ortodoxă a păstrat adevăratul Chip şi personalitate a Dumnezeului-om Hristos. De aceea, nu poate cineva să fie creştin fără credinţa în Dumnezeul-om Hristos şi în trupul Său dumnezeiesc uman – Biserica, în care El a lăsat toată Personalitatea Sa minunată.”
În tot acest timp în care Îl mărturisea astfel pe Dumnezeul-om, Domnul Hristos, de la catedra universitară, Părintele Justin Îl mărturisea, nu mai puţin şi nu mai uşor şi în faţă judecăţilor şi în faţa principiilor acestei lumi. Şi anume, în timpul acesta, un om lipsit de Dumnezeu, Dragoljub Damjanović, a editat la Belgrad cartea Viaţa lui Iisus Nazarineanul, pe care Părintele Justin a recenzat-o în revista Viaţa creştină (nr. 1/1935) şi a prezentat-o ca pe o “carte gangsterească” despre Domnul Iisus, arătând caracterul ei neştiinţific, pamfletar şi anti-Hristos. Din această cauză, numitul Damjanović l-a acţionat în justiţie pe Părintele Justin, iar acesta a răspuns în faţa judecătorilor făcând apologia Iubitului său Dumnezeu şi Domn. A început cuvântarea sa de apărare cu aceste cuvinte mărturisitoare ca ale Sfinţilor Părinţi: “Domnilor, deşi domnul Damjanović Îl neagă pe Domnul Hristos şi Sfânta Sa Evanghelie, astăzi în faţa noastră a tuturor se întâmplă totuşi o profeţie a lui Hristos: Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul (Matei 10, 17). Astfel, iată, Evanghelia lui Hristos se adevereşte neîncetat şi arată veridicitatea ei… În ce mă priveşte, în această lume nu mă tem de nici o condamnare, în afară de cea a lui Hristos. Dacă trebuie să pătimesc de dragul Domnului Hristos, sunt pregătit s-o fac cu bucurie”. Această judecată s-a terminat, spre slava lui Hristos, cu victoria slugii şi mărturisitorului Său credincios şi cu ruşinea celui fără Dumnezeu. Din nefericire, aceşti oameni fără Dumnezeu începuseră să fie la noi tot mai mulţi .
Părintele Justin L-a mărturisit public şi neîncetat pe Domnul Hristos şi la alte tribune publice şi adunări, ca de exemplu la prelegerile de la Universitatea populară din Belgrad-Kolarac (unde a ţinut o strălucită prelegere despre Învierea lui Hristos, în 1939), sau în compania intelectualilor sârbi printre care se mişca şi cu care se împrietenise. Având o inteligenţă excepţională, de o instruire excepţională şi de o cultură vastă, el se bucura de reputaţie printre adevăraţii intelectuali a poporului nostru, dar ceea ce simţeau ei în el ca principal şi cel mai important lucru, era spiritualitatea lui, pentru că la el spiritualul împingea înapoi omenescul şi binefacerea depăşea intelectul. Astfel că el a fost unul dintre întemeietorii Societăţii Filosofice Sârbe (înfiinţată la 22 octombrie 1938 la iniţiativa filosofului Brane Petronijević). A participat şi la alte diverse reuniuni culturale, literare şi filosofice (a fost prieten mai ales cu Branislav Nušić), dar întotdeauna şi pretutindeni L-a propovăduit pe Hristos şi nu pe sine, despre El şi nu despre sine sau altcineva a mărturisit. Cu prilejul unei anumite conduite a unei părţi a intelectualităţii noastre, încă din 1926 a publicat un strălucit articol cu titlul “Intelectualitatea noastră şi Biserica”, în care atrage atenţia acelei intelectualităţi care scapă din vedere dimensiunea dumnezeiesc-umană a omului şi prin această limitează, diminuează şi degradează omul, în timp ce pe de altă parte lăuda acea intelectualitate care îşi îndreaptă atenţia către om mai detaliat, mai profund, mai înalt, către omul mai puţin muritor şi mai mult nemuritor întru Hristos Dumnezeul-om .
Astfel, Părintele Justin a fost întotdeauna deschis şi plin de iubire pentru fiecare fiinţă umană, mai cu seamă pentru intelectualitatea căutătoare şi setoasă de adevăr şi cu deosebire pentru tineretul studenţesc. Prelegerile lui erau foarte frecventate de studenţi şi audiate cu bucurie, iar cărţile şi articolele lui erau citite, şi se citesc şi astăzi, ca delicatesă literară şi spirituală şi mai mult decât atât: ca pâinea cea de toate zilele şi ca indicator de drum duhovnicesc. Studenţii şi intelectualii se interesau în mod deosebit de cartea sa despre Dostoievski (pe care în acele zile dinainte de război a refăcut-o şi reeditat-o, dedicând-o noilor Mărturisitori ai Ortodoxiei: Sfântului Patriarh Varnava al sârbilor şi Sfântului Tihon al Rusiei), ceea ce arată apropierea lui permanentă şi sinceritatea cotidiană pentru problemele general umane.
Întotdeauna, în tulburea şi funesta luptă, Părintele Justin a fost apărător clar şi indubitabil al Sfintei Biserici Ortodoxe, apărător al libertăţii sufletului şi al duhului poporului nostru ortodox, mai ales al tinerilor ucenici ai lui Hristos şi al lucrătorilor în Via Domnului. Din această cauză l-au luat în nume de rău unele persoane bisericeşti şi de stat cu poziţii înalte, dar nu s-a speriat de acest lucru, căci niciodată nu a făcut nimic pe placul oamenilor, ci numai al Domnului Hristos şi al Bisericii Sale, iar toate acestea de dragul mântuirii omului şi a neamului său. Cât a simţit şi a trăit tragismul acelei vremi şi condiţiile în care se trăia în preajma războiului, se constată într-o vedenie pe care a avut-o în acele zile (despre care ne-a lăsat el însuşi o mărturisire scrisă): A văzut un monah necunoscut, cu părul şi barba crescute, cu un baston în mână şi într-o mantie scurtă, iar când această persoană a dispărut, s-a arătat capul Mântuitorului cu coroana de spini, care a dispărut, şi iar a apărut, şi iar a dispărut.
Aceeaşi stare sufletească a trăirilor sale din acele zile şi ani o trădează şi un fragment din scrisoarea către un prieten din şcoală şi din viaţă, scrisă în 2/15 aprilie 1938: “În ce mă priveşte, mă simt aici (la Belgrad) ca Iona în pântecele chitului. Nu există nici un dram de aer al veşniciei: plămânii sufletului sunt gata să se usuce. Mâinile cuiva adună tot mai mult jăratec peste tinerele răsaduri ale lui Hristos din Via Domnului părăsită şi abandonată. Sfântul Sava are multe motive să cutremure cerurile cu plânsul său. Iar noi pe pământ – încă mai mult şi mai tare. N-a fost niciodată mai de trebuinţă înarmarea cu întregul arsenal al lui Dumnezeu ca astăzi. Iar ţelul este înarmarea cu rugăciune. Pe care să ne-o dăruiască Dulcele Domn cât mai multă şi cât mai bogată!… Am nevoie ca cei apropiaţi mie să facă de pază în jurul sufletului meu cu rugăciunile şi cu faptele lor.”

Părintele Justin a venit la mănăstirea Sfinţii Arhangheli – Ćelie de la Valjevo la 14/27 mai 1948 şi a rămas aici ca preot slujitor şi duhovnic. Despre această perioadă a vieţii sale, ce altceva să spunem decât aceasta: “Când viaţa dăruită întru Hristos trece în viaţa preoţească, atunci nu se poate cuprinde în cuvinte.”
În Ćelie şi-a sfârşit Părintele Justin viaţa pământeană, având binecuvântatul sfârşit al omului drept şi plăcut lui Dumnezeu, cu faţa spre Bunavestire din 1979.
Fără să propovăduiască altceva în afară de credinţa sa întru Domnul şi sfinţii Săi, mărturisind prin rugăciune, cu rugăciune începând, cu rugăciune sfârşim: Preacuvioase Părinte Justin e, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

După ieşirea binecuvântatului suflet al Părintelui Justin din trupul său zidit de Domnul şi închinat Lui, a fost îmbrăcat în veşmintele alese de către elevii săi, preoţi monahi, şi anume în odăjdii preoţeşti albastru deschis, acelea în care de atâtea ori slujise până atunci Sfânta şi Dumnezeiască Liturghie, iar şi acum în aceleaşi odăjdii de Liturghie a plecat la soborul preoţilor slujitori cereşti unde – în Biserica Cerească – se împărtăşeşte veşnic cu Hristos, mai apropiat şi mai direct. După terminarea îmbrăcării, trupul său cald, binecuvântat, a fost coborât într-un sicriu nou şi apoi aici, în camera unde a şi răposat, s-a slujit scurta pomenire după adormire. Într-o procesiune solemnă a tuturor surorilor de la Ćelie şi a numeroşilor credincioşi, pentru că mulţi după sărbătoarea Buneivestiri nu plecaseră, iar alţii abia începuseră să vină – pentru că vestea despre prăpădirea Părintelui Justin se dusese repede şi în aceeaşi seară a ajuns deja până la Sfântul Munte şi Atena  – trupul Avvei a fost mutat la biserica mănăstirii Sfinţii Arhangheli şi depus în pridvorul bisericii.
Citirea Sfintelor Evanghelii, întâi Evanghelia după Ioan, începută încă din timpul ieşirii sufletului fericitului Bătrân şi neîntreruptă în timpul îmbrăcării, a continuat la biserică şi s-a prelungit astfel în cursul a trei zile şi trei nopţi, până la ceasul slujbei de parastas. Citirea celor patru Evanghelii s-a întrerupt doar pentru sfintele slujbe de pomeniri, făcute în acele zile şi s-a înlocuit periodic cu citirea Psaltirii de către surorile călugăriţe şi de către credincioşii creştini care au petrecut toate aceste zile şi nopţi în biserica mănăstirii în schimburi, până la ceasul parastasului şi depunerea binecuvântatului trup în pământ.
Credincioşi din toate părţile, din împrejurimile oraşului Valjevo şi al Belgradului, din toată ţara noastră şi din străinătate au început să sosească chiar din acea seară, pentru ca împreună, tineri şi vârstnici, mai ales tineretul seminarist şi studenţesc, împreună cu maicile şi surorile, să privegheze lângă sicriul fericitului Avva şi să ia parte la ascultarea şi citirea sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu al Cărui netăcut binevestitor şi neîntrecut tâlcuitor a fost acest nou Gură-de-Aur sârbesc.
Iar preafericitul Bătrân îşi odihnea trupul în faţa noastră, cu binecuvântata pace dumnezeiască pe chipul său, care strălucea asupra noastră, binecuvântându-ne şi mângâindu-ne cu duhul său. Fericita sa binecuvântare se arăta cel mai mult în lacrimile rugăciunii, tăcute şi abundente, vărsate din inimile şi ochii noştri, cu valurile tristeţii şi bucuriei, inexplicabil schimbate şi prelinse în sufletele noastre.
Într-adevăr, în acele trei zile şi trei nopţi, dar şi după aceea chiar până la patruzeci de zile, am trăit în experienţa reală acel adevăr al Sfinţilor Părinţi şi asceţi ortodocşi: că există un binefăcător plâns dătător de bucurie – numit în greceşte harmolipi, – care este în acelaşi timp şi plâns adevărat şi bucurie adevărată. Lângă sicriul Părintelui Justin am trăit aceasta cu adevărat în toate acele zile: lacrimile nu se puteau opri; dar acelea erau lacrimi trist-bucuroase şi de înviere, care se produc doar în ceasurile de adevărată şi binefăcătoare pocăinţă.
Aici totul era liniştit şi blând, nu erau ţipete şi plânsete cu suspine, văicăreli şi bocete; doar ploaia tristeţii şi mângâierii, ţesută cu binefăcătoarea şi paradisiaca melancolie – cu sentimente atât de proprii sfântului Avva şi probabil de aceea acum şi nouă, dăruite de el. Parcă am fi sărbătorit Paştele şi asta înainte de Paşte, ceea ce a şi spus un muntenegrean: „Înmormântarea Părintelui Justin a fost sărbătoarea de Paşte”. Aceasta s-a simţit în acele trei zile şi nopţi şi în atmosfera din jurul sicriului Părintelui Justin: fericitul adormit plăcut lui Dumnezeu, odihnindu-se după truda faptelor sale în pacea Domnului său, parcă respira liniştit în sicriu – ceea ce după spusele părintelui Profirie din Grecia era de asemenea semnul dumnezeieştii desfătări şi al binefăcătoarei umbriri – şi răsuflarea sa liniştită şi dătătoare de pace, mai bine zis suflarea Duhului Sfânt, s-a transferat şi asupra noastră. N-am simţit deloc durerea şi oboseala, doar ne-am bucurat cu melancolie de speranţa dulce a învierii, cu sentimentul viu al nemuririi Avvei. Nu putem spune că în aceeaşi măsură, dar oricum într-o oarecare măsură, şi noi am simţit lângă sicriul său ceea ce a simţit el însuşi lângă răposata sa mamă, amintită în biografia sa mai înainte: un adevărat şi real simţământ al nemuririi. Hristos Înviatul în învierea universală era o realitate, intervenită acum şi aici, nu numai pentru dispărutul Avva, ci şi pentru noi cei prezenţi lângă sfântul său trup plăcut mirositor. Şi pentru acest dar să fie slăvit Domnului Atotmilostiv şi să fie lăudat cel plăcut Lui, care şi prin moarte a mărturisit ceea ce a propovăduit şi mărturisit întreaga viaţă: că învierea lui Hristos şi a noastră întru El, Alfa şi Omega creştinătăţii, şi că “bucuria paradisiacă a existenţei se trăieşte prin înviere”.
Şi pe lângă toate acestea, minunat a fost faptul că şi mulţi alţii ne-au mărturisit la fel: cum în acele ceasuri şi zile, rugăciunile noastre pentru Părintele Justin s-au prefăcut şi s-au schimbat, lent şi pe neobservate, în rugăciuni către el şi Domnul lui şi al nostru, pentru noi păcătoşii şi nevrednicii.
În acea prima seară, sâmbătă, s-a slujit toată noaptea priveghiul de înviere, de la ora 10 seara până la 3 după miezul nopţii, iar duminică dimineaţa Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare. După citirea Sfintelor Evanghelii şi a ecteniilor de odihnă deasupra sicriului Părintelui Justin, a vorbit ieromonahul Atanasie despre propovăduirea în toată viaţa a Buneivestiri – a Evangheliei acestui binevestitor al lui Hristos. Blagoje – Justin, singurele binevestiri faţă de multe vestiri amare în această lume şi viaţă. După Sfânta Liturghie, la care toate surorile s-au împărtăşit, s-a pus masa la mănăstire pentru toţi cei prezenţi întru pomenirea adormitului Părinte iubitor de străini. Şi în următoarele două nopţi, până la parastas, iar s-au slujit slujbe toată noaptea, iar în următoarele două zile s-a slujit şi Sfânta Liturghie.
Marţi 10 aprilie (28 martie pe stil vechi), dimineaţa devreme a sosit Preasfinţia Sa Episcopul de Šabac şi Valjevo, Ioan, cu Preasfinţitul Episcop de Zvornik şi Tuzla, Vasile şi cu numeroşi alţi preoţi. Cu lacrimi în ochi s-a întâlnit Preasfinţitul Episcop Ioan cu egumenii şi surorile mănăstirii şi cu toţi copiii duhovniceşti ai Părintelui Justin, spunând în acelaşi timp că nu ştie cine şi cui trebuie să prezinte condoleanţe mai degrabă, pentru că durerea pentru pierderea Părintelui Justin este aceeaşi la toţi şi generală. Plecându-se în faţa trupului Avvei Justin şi slujind mica pomenire, a dat apoi binecuvântarea ca Sfânta Liturghie să fie slujită de Episcopul Vasile împreună cu numeroşi preoţi şi diaconi. Liturghia a început la ora 9 şi după ea s-a făcut parastasul.
Încă din zorii dimineţii începuse să sosească lume credincioasă din toate părţile, din apropiere şi de departe, din ţară şi din străinătate. Toţi se grăbeau să se aplece şi să sărute sfântul trup al Sfântului Avva, pentru că în trecut mulţi se spovediseră la el şi se formaseră, s-au încurajat duhovniceşte şi au renăscut. Acest slujitor al lui Dumnezeu şi ascet întru Hristos într-adevăr a arătat în ziua înmormântării sale cât a fost de preţuit, iubit şi respectat. Căci la înmormântarea sa s-au văzut şi chipuri necunoscute până atunci, dar atrase de adormirea unui asemenea om al lui Dumnezeu şi sârb, adevărat creştin şi purtător de Hristos.
În jurul amiezii, în biserica Sfinţilor Arhangheli a început marea slujbă de parastas, în odăjdii preoţeşti strălucitoare, deasupra trupului binecuvântat al Părintelui Arhimandrit. În frunte cu Episcopul de Bačka, Nicanor, a slujit Mitropolitul Irineu al Bisericii ortodoxe greceşti din Creta (Patriarhia Constantinopolului) şi Episcopul de Vranje, Dometie, care a venit din Vranje ca Episcop al locului natal al Părintelui Justin. Au fost prezenţi, alături de episcopul gazdă de Šabac şi Valjevo şi părinţii arhierei din eparhiile vecine, elevii şi prietenii Părintelui Justin: Preasfinţiţii Hrisostom din Braničevo, Ştefan din Žička, Irineu din Niš şi deja amintitul Vasile de Zvornik şi Tuzla.     La slujba de parastas au luat parte şi numeroşi arhimandriţi, egumeni şi ieromonahi din mănăstirile noastre, nu numai din eparhia Šabac şi Valjevo, ci şi din alte eparhii mai apropiate sau mai îndepărtate şi de asemenea, dacă nu chiar mai numeroşi, au fost prezenţi preoţi şi diaconi, elevii de altădată, prieteni loiali şi cei care îl cinsteau pe Părintele Justin. Numeroşi monahi şi numeroase monahii din mănăstirile noastre de pe tot cuprinsul ţării n-au putut să nu fie prezenţi la conducerea pe ultimul drum a Părintelui Justin – modelul lor de monah, dascăl şi călăuză spre Împărăţia Cerurilor. Nepoata de soră a Părintelui Justin, cu familia ei din Belgrad şi anumite rude mai îndepărtate ale sale din Vranje şi Niš au fost de asemenea la înmormântare, în timp ce sora sa Stojna nu a putut călători din cauza bătrâneţii şi neputinţei.
Nu numai clericii şi monahii sârbi l-au condus pe Binecuvântatul Avva, ci a fost considerabilă şi participarea, la slujba de parastas a acestui Părinte ortodox, a numeroşi clerici şi laici din alte Biserici ortodoxe, în primul rând din Grecia şi din Biserica ortodoxă Rusă şi de asemenea din diaspora ortodoxă. Părinţii arhimandriţi: Gavril din Atena şi Marko din Wiesbaden, protopopul Vasile al Bisericii Ruse din Belgrad, preoţii ortodocşi Nicolae şi Vasile din Atena, ierodiaconul Gavriil din Hilandar de la Sfântul Munte, monahul Ghervasie de la Patras din Pelopones, egumena Justin a de la mănăstirea Sfânta Treime de lângă Atena, toţi cei legaţi spiritual de Părintele Justin de asemenea au fost prezenţi, mărturisind că iluminarea lui spirituală a devenit de mult a tuturor ortodocşilor şi universală. Cine ar mai fi putut să numere uriaşa mulţime a credincioşilor prezenţi: din satul Lelić şi de pe întinsul ţinutului Valjevo, din Belgrad şi de pe cuprinsul Serbiei, din Prizren şi Kosovo, Bosnia şi Macedonia, Muntenegru şi Voivodina? S-au făcut auzite nenumărate valuri populare de tristeţe prin telegrame şi scrisori, care s-ar fi putut aduna în următoarele cuvinte ale cunoscutului poet popular din Muntenegru, bătrânul Hadži Radovan Bećirović: “Nu am putut veni, dar am fost cu voi în acea zi, duhul meu m-a condus: parcă am privit din acele grandioase chilii de deasupra podului nou cum îl purtaţi şi cum redaţi maicii ţărâne osemintele de mucenic ale unui mare ales al lui Dumnezeu…”
Adunării trist-fericite i s-a alăturat un grup de cucernici creştini şi creştine, simpatizanţi şi elevi ai Părintelui Justin, din Atena şi din cuprinsul Greciei şi chiar şi din Europa (din Germania şi Franţa) care nu s-au plâns de trudă, nici de drum pentru a ajunge să se închine trupului Părintelui Justin şi să capete ultima lui binecuvântare şi să se alăture, în comuniunea credinţei ortodoxe a iubirii şi rugii, conducerii pe ultimul drum a sufletului acestuia spre ceruri şi a trupului binecuvântat în pământ, până la învierea din morţi şi a doua slăvită Venire a lui Hristos. Unitatea Ortodoxiei, pe care Părintele Justin a şi simţit-o pe viu şi a accentuat-o puternic în timpul vieţii şi pe care a mărturisit-o prin credinţă, iubire, rugăciune şi slujire a Domnului, departe peste graniţele poporului său şi ale Bisericii sale, s-a manifestat aici spontan la înmormântarea sa: în unitatea sobornicească a credinţei şi iubirii, a rugăciunilor şi cântărilor. Cântările de înmormântare, ecteniile de odihnă, glasurile şi rugăciunile şi, înainte de toate, Cuvântul Evangheliei, s-au auzit la înmormântarea lui în mai multe limbi ortodoxe. Surorile de la Ćelie au cântat sârbeşte, preoţimea sârbă şi rusească în slavonă iar fraţii din Grecia în greacă.
Aproape în tot timpul întregii slujbe de parastas, iar ea a durat în jur de patru ore, s-au salutat şi şi-au luat rămas bun de la Părintele Justin mulţi credincioşi şi multe credincioase, majoritatea în linişte şi rugăciune, iar câteva zeci cu voce tare. Mai întâi şi-a luat rămas bun de la Părintele Arhimandrit şi duhovnic la Ćelie, episcopul său – Preasfinţitul Ioan, ca arhipăstor şi gazdă (discursul lui îl prezentăm mai departe în întregime). După aceea, a vorbit în greacă Mitropolitul Irineu din Creta (şi discursul său îl prezentăm mai departe), iar după el Episcopul din Vranje Dometie, salutându-l pe Justin din Vranje în numele concetăţenilor săi.
Părintele ieromonah Amfilohie Radović, lector al Facultăţii de Teologie, a prezentat apoi calea vieţii şi munca acestui mare duhovnic şi teolog ortodox, salutându-l pe marele Avva în numele numeroşilor săi fii duhovniceşti şi de asemenea din partea Facultăţii de Teologie a Bisericii Sârbe, unde a fost profesor Părintele Justin. În numele diasporei ortodoxe şi-a luat un cald rămas bun arhimandritul Marko Arndt, neamţ ortodox din Wiesbaden (al cărui scurt discurs îl prezentăm în întregime) iar în numele Facultăţii de Teologie din Salonic şi al Centrului Patriarhal de studii de Patrologie din Salonic – lector Atanasie Anghelopulos. De la Seminarul din Karlovac, pepiniera duhovnicească a Părintelui Justin, a vorbit rectorul şi protopopul Mladomir Todorović, iar după el – din nou în greacă – a vorbit despre Avva teologul Emanuil Harkjolakis din Atena, în numele său, în numele profesorului de teologie Muratidis din Atena şi în numele altor credincioşi care-l respectă pe Părintele Justin pentru poziţia sa de mărturisitor. Cu această ocazie s-au transmis şi condoleanţele a doi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Greceşti: ale Mitropolitului din Eghina, Hierotei, şi ale lui Policarp din Corfu, care nu au putut ajunge la înmormântarea Părintelui Justin.
În numele numeroşilor studenţi teologi prezenţi din Facultatea noastră de Teologie şi-a luat rămas bun de la Părintele Justin – ca ideal al lor în teologia ortodoxă – Veljko Milutin, teolog diplomat. Aproape toate salutările de conducere şi de rămas bun au fost însoţite de lacrimile întregului popor. Adunarea poporului lui Dumnezeu în această sfântă zi în jurul bisericii Sfinţii Arhangheli şi a trupului preoţesc al Bătrânului Justin era pătrunsă de o plăcută pace a veşniciei.
La terminarea cântărilor din biserică s-a trecut la ocolirea de trei ori a bisericii mănăstirii cu sicriul purtat pe umeri, iar după aceea, trupul a fost redat ţărânii pământeşti – a fost coborât în pământ la sud de altarul bisericii Ćelie. Înainte de coborârea în mormânt, cuvântul de mulţumire şi rămas bun a fost adresat Părintelui Justin de ieromonahul Artemie, şi aceasta mai ales în semn de mulţumire a tuturor monahilor sârbi către acest mare Monah şi iubitor al monahilor.
După ultimele cântări de înmormântare şi rugăciuni, în timp ce smeriţii gropari – în general ţărani din împrejurimi, acei minunaţi şi simpli oameni ai noştri care îl iubiseră atât pe Părintele Justin, precum şi el i-a iubit părinteşte şi frăţeşte – au început să acopere scumpul mormânt, din multe piepturi ale preoţilor şi monahilor prezenţi a început să răsune de trei ori cucernic şi cu bucurie, în slavonă, greacă şi sârbă: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruind! Şi în timp ce sfântul pământ al mănăstirii Ćelie acoperea această nou descoperită Comoară a Înţelepciunii, s-a auzit neaşteptat şi neanunţat vocea poetului:
“A mers condus de dreptate,
de iubirea Ta
apărat, Hristoase!
Veşnică pomenire Ţie
noule evanghelist creştin!…”

Cum atunci era Postul Mare, nu s-au putut sluji Liturghiile zilnice de odihnă (cele 40 de Sfinte Liturghii sunt slujite neîntrerupt abia de la Paşte), dar de aceea mormântul Părintelui Justin a devenit parte componentă a sfintei biserici a mănăstirii Ćelie, căci de atunci la el se fac cădelniţările şi rugăciunile curente, pomenirile şi parastasele, şi se cântă cântările şi troparele, chiar ca în vechea Biserică a lui Hristos de la mormintele Sfinţilor Mucenici şi Mărturisitori. Căci fiecare credincios al lui Hristos, adormit în comunitatea bisericească şi mai ales un asemenea om plăcut lui Hristos, nu iese niciodată şi nu pleacă, ci rămâne pe vecie şi-şi are locul în Biserică, precum veşnic viul, ceresc-pământescul trup al lui Hristos.
Pomenirea de 40 de zile a Preafericitului Avva a căzut înainte de prăznuirea Paştelui (miercuri 16/3 mai). Atunci s-au adunat iar numeroşi oameni la Sfânta Liturghie la Ćelie şi la parastasul de la mormântul Avvei. Dintre Arhierei, alături de Preasfinţitul Ioan ca gazdă, au fost şi membri ai Sfântului Sobor Arhieresc care se ţinea în acele zile la Belgrad: Episcopii Pavle de la Raška-Prizren, Grigorie al Americii de Vest şi Nicolae al Dalmaţiei. O deosebită iubire şi respect în rugăciune faţă de fericitul adormit Părinte Justin a arătat atunci egumenul mănăstirii Grigoriu de la Sfântul Munte, părintele arhimandrit Gheorghe (anterior lector la Facultatea de Teologie din Atena) pentru că la acest parastas a venit cu doi monahi şi cu un prieten doctor din Salonic, pentru a se ruga la mormântul Avvei şi i-a adresat minunate cuvinte de iubire. (Cuvântul lui la mormântul Avvei îl redăm în întregime mai departe). Au fost iarăşi destui fraţi ortodocşi greci, printre care şi arhimandritul Nicodim, de la o mănăstire de pe Insula grecească Evia, şi de asemenea într-un număr mare au venit din nou studenţii teologi de la Facultatea noastră din Belgrad.
La fel ca la înmormântarea fericitului Avva, şi la parastas tuturor celor prezenţi li s-a oferit o masă bogată a iubirii din partea surorilor mănăstirii, căci aşa este tradiţia ortodoxă monahicească a sârbilor. Sigur s-a bucurat în cer de toate acestea duhul Sfântului Avva, duhul acestei noi “Comori Spirituale” care odihneşte
“Pe malul râului Bistrica,
Lângă temelia bisericii Ćelie
Alături de osemintele lui Birčani Ilije” (P. Bećirović).

Domnul Cel Iubitor de oameni să-l aibă în veşnica Sa pomenire cu toţi ceilalţi sfinţi ai Săi şi pe noi să ne miluiască şi să ne izbăvească cu rugăciunile Sale sfinte.

Ieromonah Atanasie

Fraţi arhierei, voi preoţi şi voi toţi care aţi venit astăzi să ne luăm rămas bun de la Arhimandritul Părinte Justin Popovici.
De astăzi, noi toţi cei din eparhia Šabac-Valjevo suntem orfani. Pentru că noi toţi: şi preoţi, şi ieromonahi şi călugăriţe, mai ales surorile acestei familii de la Ćelie împreună cu mine, prin moartea Părintelui Justin am pierdut pe părintele nostru grijuliu, care s-a rugat zi şi noapte la Dumnezeu pentru noi, a vărsat lacrimi pentru păcatele noastre în fiecare zi şi s-a îngrijit de noi părinteşte. În apropierea lui ne-am simţit cumva siguri, apăraţi sub aripa sa. Într-adevăr, este un mare dar de la Dumnezeu să ai în apropiere un asemenea cuvios în rugăciune.
Am citit undeva că stăpânitorii bizantini socoteau că cea mai mare bogăţie a împărăţiei lor era dacă aveau un asemenea mare om de rugăciune şi ascet. De ce? Pentru că în zilele grele şi de mare încercare ei puteau să ceară de la Dumnezeu milostivire şi să salveze de la nenorocire şi dezastru fie poporul întreg, fie vreun oraş sau vreo sfântă familie. Noi, în eparhia Šabac-Valjevo, în această sfântă familie, am avut această comoară nepreţuită, pe marele duhovnic şi om de rugăciune, pe Arhimandritul Justin.
Iar astăzi, când ne despărţim de el, adică îl conducem spre familia cerească, noi rămânem, cum am spus la început – orfani. Dar ne consolăm ştiind că de astăzi vom avea în Părintele Justin un şi mai mare om de rugăciune şi ocrotitor din cealaltă lume, pentru că suntem siguri că sufletul lui va fi în apropierea lui Dumnezeu.
Părintele Arhimandrit Justin, mai mult de şase decenii pline, prin viaţa şi lucrarea sa, scrie cele mai frumoase pagini ale Bisericii Ortodoxe Sârbe. Astăzi nu se poate imagina lucrarea Bisericii sârbe între cele două războaie mondiale fără Justin Popovici şi profesionalismul său în Sremski Karlovac, Prizren şi Bitola şi mai ales fără munca sa la Facultatea noastră de Teologie din Belgrad.     Părintele Justin Popovici a educat, în munca sa de-a lungul multor ani în seminare şi la facultate, multe şi multe generaţii, care iată, de mai bine de 40 de ani, au ajuns să conducă toate treburile Bisericii Ortodoxe Sârbe. Dar acestea nu sunt toate meritele Părintelui Justin.     Părintele Justin nu a fost numai conferenţiar, pedagog, ci a fost şi unul dintre cei mai mari şi mai profunzi teologi gânditori şi cel mai productiv scriitor teolog, cel mai merituos lucrător în aria teologiei. Fără această muncă a Părintelui Justin, noi am fi şchiopătat cu ambele picioare şi am fi fost aproape necunoscuţi în restul ortodoxiei, şi mai ales în lumea romano-catolică. Într-un cuvânt, Părintele Justin, prin viaţa şi munca sa, s-a întreţesut pe sine în viaţa Bisericii Sârbe, aşa că moartea sa deschide în organismul bisericesc nu numai o mare groapă, ci deschide o prăpastie imensă, care nu se va putea umple multă, multă vreme.
Despre Părintele Justin ca profesor, pedagog, şi mai ales despre Părintele Justin ca scriitor, gânditor şi teolog, eu presupun că vor vorbi aici cei care sunt competenţi să vorbească despre aceasta şi să facă o evaluare profesională a muncii Părintelui Justin.
Eu acum, la despărţirea de Părintele Justin, vreau să exprim cea mai profundă durere a preoţilor de mir şi din mănăstire din eparhia Šabac-Valjevo, a tuturor credincioşilor şi a tuturor membrilor comunităţii creştine a acestei eparhii, care l-au respectat şi l-au iubit în mod deosebit pe Părintele Justin, aşa cum şi el i-a iubit pe ei. Şi mai ales doresc să exprim durerea surorilor acestei sfinte familii de la Ćelie, cu care Părintele Justin a vieţuit peste 30 de ani şi a împărţit cu ele şi binele şi răul care ne-a lovit după acest război, când s-a format ordinul surorilor de la Ćelie. Pentru aceste surori Părintele Justin a fost totul, dar absolut totul: şi duhovnic, şi ocârmuitor, şi aspru părinte, dar şi cel mai iubitor frate şi tată. Surorile l-au numit pe Părintele Justin – Avva, iar acest cuvânt, în gura surorilor, nu însemna ceea ce înseamnă în Orient, ci prin acesta ele îşi exprimau faţă de Părintele Justin un deosebit respect. Pentru ele aceasta însemna ceva dumnezeiesc, ceva ce nu aparţinea nimănui, ci doar Părintelui Justin. Într-adevăr, ele pierd prin moartea Părintelui Justin cel mai mult şi este foarte greu să le poţi consola astăzi.
În acest moment îmi amintesc cum i-a consolat un duhovnic pe copiii cărora le murise tatăl. Duhovnicul a spus: „Pe tatăl vostru l-a chemat la Sine la slujbă cel mai mare şi cel mai puternic Împărat. O să vă întristaţi, oare, din cauza aceasta? Nu sunteţi mândri şi nu vă făliţi că însuşi tatăl vostru nu numai că a devenit mai mult decât a fost, ci din acel loc poate să vă ajute mult mai mult.” Fie ca această alinare să fie şi a surorilor de la Ćelie. De astăzi Părintele Justin este în slujba împărătească în ceruri. Şi într-adevăr, din noua sa slujbă el va putea să facă mult mai mult pentru această sfântă familie decât a făcut pentru ea până acum.
În istoria sa, această mănăstire nu a avut un mai mare monah şi un mai mare stâlp în rugăciune. Mănăstirea Ćelie dă o impresie sărăcăcioasă în toate, şi biserica, şi clădirile, şi proprietăţile, şi din câte ştiu şi frăţia mănăstirii Ćelie a fost modestă de-a lungul veacurilor. Însă, există totuşi în trecutul mănăstirii Ćelie ceva măreţ, ceva plăcut Domnului, dacă mila lui Dumnezeu l-a adus pe el, cel mai mare teolog al Bisericii Sârbe, ca prin el să proclame opera sa principală şi prin aceasta să ridice mănăstirea Ćelie la rangul de mare lavră. Cine nu ştie astăzi de mănăstirea Ćelie? Despre Ćelie se vorbeşte în întreaga Grecie, la Muntele Athos, în ţările Europei şi în America şi probabil şi în alte părţi.
Pentru toate acestea, fie-i nemărginită mulţumire Arhimandritului Justin. Această sfântă casă va păstra rămăşiţele sale pământeşti ca pe cel mai mare sfânt lucru şi va înălţa rugăciuni lui Dumnezeu pentru sufletul lui.
Cinste Părintelui Justin !

Simt o foarte adâncă tulburare că azi mă aflu în această binecuvântată ţară, în acest ţinut spiritual şi minunat, în spaţiul sfinţit al acestei sfinte mănăstiri, în această sfântă biserică. Tulburarea mea creşte şi devine din ce în ce mai mare când mă gândesc la motivul pentru care astăzi, atât de brusc şi neaşteptat, mă aflu aici.
Când păşesc pe pământul unei ţări, al unui oraş, al unei mănăstiri, al unui ţinut unde se proslăveşte Unicul Dumnezeu în Treime, unde azi se vitejesc numeroase suflete şi unde ele deja au făcut acte de vitejie duhovnicească mulţi ani – în acel moment mă simt la fel cum s-a simţit în Vechiul Testament Sfântul Prooroc Moise când s-a aflat pe Pământul Sfânt lângă Rugul care nu se mistuia. Când el a simţit nevoia să exprime teama sa, frica şi tremurul în faţa sfinţeniei dumnezeirii pe care a simţit-o lângă Rugul aprins, atunci şi eu, aflându-mă în acest moment aici, în faţa sfântului sicriu al unui mare şi sfânt om, al unui părinte al Bisericii Ortodoxe, simt că nu pot găsi destule cuvinte pe buzele mele, nici destule gânduri în mintea mea. Fiindcă în faţa luminoasei coroane, în faţa luminosului nimb, în faţa măreţiei, în faţa strălucirii, în faţa binecuvântării unui asemenea om cum este Părintele Justin – cel mai înţelept şi mai bun lucru pe care poate să-l facă omul este să tacă şi să se roage.
Permiteţi-mi, cu toate acestea, să silabisesc câteva cuvinte în faţa acestei triste adunări. În faţă sfinţitei adunări a preasfinţiţilor arhierei, a cinstiţilor clerici şi a poporului credincios iubitor de Hristos. Voi spune câteva cuvinte despre acest mare slujitor al lui Dumnezeu, care e mort, dar e viu, despre Părintele Justin.
Nu am avut acea binecuvântare, acea fericire să-l cunosc pe Părintele Justin în viaţă, aşa cum au avut fericirea să-l cunoască şi să se bucure de cunoştinţa cu el mulţi dintre cei care se afla în ţara în care trăiesc şi eu. În ciuda acestor lucruri, şi eu, ca şi mulţi alţi oameni de pe insula Creta şi din întreaga Grecie, am avut oarecare cunoştinţă în ce priveşte cinstita sa faţă. Nu numai eu, ci şi toţi episcopii, preoţimea şi întregul popor de la noi l-au cunoscut pe Părintele Justin şi au urmărit măcar de la depărtare munca sa.
L-am cunoscut şi-l cunoaştem pe Părintele Justin ca pe un distins şi mare om al ortodoxiei, a cărui distincţie, a cărui binefacere şi sfinţenie au fost vizibile şi în locul unde trăim noi. Aceasta este minunea ortodoxiei şi minunea sfinţilor oameni ai lui Dumnezeu, care, atunci când se ridică la asemenea înălţimi spirituale precum Părintele Justin, devin cunoscuţi şi văzuţi şi ştiuţi în întreaga ortodoxie, în întregul univers. Astfel, Părintele Justin, care zace în faţa noastră, este cunoscut nouă tuturor în Grecia. Eu sunt, de asemenea, recunoscător lui Dumnezeu şi fericit, ca şi ceilalţi arhierei, ca preoţii şi ca şi poporul de pe insula Creta, că l-am cunoscut pe acest minunat răposat şi în alt fel. Rădăcina Părintelui Justin se află în această mănăstire, în această ţară, dar ramificaţiile ei se întind departe, se întind până la insula Creta a noastră. Astfel l-am cunoscut pe Părintele Justin şi pe chipurile elevilor lui, ale fiilor lui duhovniceşti, ale clericilor pe care i-am întâlnit; pe chipurile foarte dragilor şi respectaţilor noştri prieteni – pe chipul părintelui Atanasie, al părintelui Amfilohie, al părintelui Artemie, al părintelui Irineu, al părintelui Pahomie. Am văzut, nu numai eu, ci şi atâţia alţii care, în ţinutul meu, în ţara mea pasc turma lui Dumnezeu, am văzut în ei şi am cunoscut în ei pe Părintele Justin, pe marele teolog, pe teologul ortodox, pe părintele adevărat, pe ascet, pe bărbatul sobornicesc, pe dascălul sobornicesc. Aceasta este cunoaşterea pe care o avem şi eu şi ţinutul în care trăiesc şi biserica pe care o păstoresc, despre cel răposat.
Şi în acest ceas mare, de credinţă, nu numai biserica locală de aici, ci şi întreaga Biserică Sobornicească Ortodoxă îl conduce pe ultimul drum pe marele său fiu, pe Părintele Justin. În acest moment, transmit iubirea şi respectul şi binecuvântarea în faţa lui Dumnezeu a Bisericii din Creta, a arhiepiscopului nostru, a preoţimii şi a poporului nostru. Simţim şi noi că împreună cu Sfânta Biserica Sârbă îl conducem pe ultimul drum şi-l înmormântăm pe respectatul şi iubitul Părinte Justin.
Ştiu că a fost un fel de lipsă de respect faţă de marele răposat faptul că am vorbit atât de mult, când ar fi trebuit să tac, dar am vrut să transmit sentimentele de iubire şi loialitate ale Bisericii Cretane faţă de acest om sfânt. De aceea îl rog pe preasfinţitul Prim-Ierarh al acestei regiuni şi pe ceilalţi preasfinţiţi arhierei, pe cinstiţii monahi şi întreaga tristă adunare care este strânsă aici, să-mi ierte lungul cuvânt.
Am să termin cu mulţumiri aduse din tot sufletul lui Dumnezeu, Care dă toate cele bune lumii Sale şi Bisericii Sale şi Care l-a dăruit pe Părintele Justin Bisericii Sale Ortodoxe. Cu rugăciune, doresc să nu lipsească Dumnezeu de un asemenea dar binecuvântat nu numai Biserica Sârbă locală, ci nici întreaga Biserică Ortodoxă Sobornicească şi Universală, de asemenea personalităţi cum este Părintele Justin.
Să odihnească Domnul cu drepţii sufletul lui şi să fie veşnică pomenirea sa.

Preasfinţiţi arhierei, cinstiţi părinţi şi fraţi,
Cu ajutorul rugăciunilor voastre sfinte, aş spune câteva cuvinte, care vor fi mult prea nevrednice faţă de ceea ce simţim azi noi toţi.
Binecuvântatul pământ al sfintei Serbii este un pământ fericit care primeşte la sânul lui pe preafericitul Părinte Justin, bărbatul care are în sine sămânţa învierii. Preaslăvit fie Domnul cel înviat care ne-a dăruit în aceste vremuri grele ale noastre pe omul trimis de Dumnezeu, al cărui nume este Justin. Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul nostru, care nu lasă nemângâiat poporul său, ci în orice vreme ridică prooroci care mângâie inima Ierusalimului.
Părintele Justin a alinat inima Ierusalimului pământesc şi ceresc. Toţi ortodocşii din lumea întreagă simţim că Părintele Justin nu a vorbit ca o persoană aparte, ci a vorbit cum vorbeşte gura Bisericii – a exprimat conştiinţa Bisericii, credinţa ei, a trăit durerea şi suferinţa ei, a purtat pe umerii săi crucea Sfintei Biserici. De aceea a devenit bucuria şi speranţa Bisericii. De aceea şi simţim acum că aici la mormântul lui se adună şi se reazămă toată Serbia ortodoxă, toată Grecia ortodoxă, Sfântul Munte şi întreaga Ortodoxie.
Am venit cu smerenie de la Muntele Sfânt, din grădina Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, din Sfântul Munte al Sfântului Sava şi al Sfântului Simeon din Hilandar şi a multor alţi sfinţi din diferite familii şi neamuri, pentru a îngenunchea la mormântul Părintelui Justin şi pentru a-i mulţumi că în vremurile noastre grele a reînnoit propovăduirea Apostolilor şi a Părinţilor Bisericii.     Şi ne-a amintit nouă tuturor că:
- numai Domnul Hristos este singura noastră mântuire; nu este altă speranţă pentru om în afara Dumnezeiescului Om Hristos.
- că Mântuirea se află numai în trupul lui Hristos, în Biserica Sa; şi că acest trup este Sfânta Biserică Ortodoxă.
- că alţi creştini, de alte confesiuni, care nu urmează adevărata credinţă a lui Hristos, numai când se întorc prin pocăinţă la adevăratul Hristos pot ajunge la unitatea Bisericilor.
Suntem recunoscători Părintelui Justin pentru că a învins duhul lumii acesteia şi pe cel al vremurilor. El reprezintă prin sine un mare dar al lui Dumnezeu, o puternică fortificaţie împotriva duhului laicismului care ameninţă să cuprindă teologia şi viaţa noastră. În conştiinţa noastră şi-n simţămintele noastre Părintele Justin este părinte al Bisericii Ortodoxe Universale.
Am venit aici să primim rugăciuni, să cerem binecuvântarea şi rugăciunile sale pentru Sfântul Munte, pentru părinţii mănăstirii de unde am venit, mănăstirea Grigoriaţilor şi pentru toţi ortodocşii, pentru ca prin binefacerea lui Dumnezeu să putem rămâne credincioşi până la moarte Dumnezeului nostru, credinţei în Hristos şi Sfintei Biserici Soborniceşti Ortodoxe. Cu cât va mai trece vremea, cu atât mai bine vom putea să înţelegem că propovăduirea Părintele Justin este continuarea adevărată şi firească a predicii Sfinţilor Părinţi şi a ultimului dintre ei – Sfântul Părinte Grigorie Palama, Arhiepiscop de Salonic.
Cu rugăciunile sale ne va ajuta să simţim tot mai adânc şi să înţelegem unitatea Bisericii Soborniceşti Ortodoxe şi adevărul: căci numai Ortodoxia a păstrat neatinsă şi neschimbată credinţa Evangheliei lui Hristos.
Cer binecuvântare şi rugăciuni la Dumnezeu Prea sfinţiţilor arhierei prezenţi aici, ca să nu fim nebinecuvântaţi întru moştenirea duhovnicească pe care ne-o lasă tuturor Părintele Justin.
Preafericitului Bătrân Justin să-i fie veşnică pomenirea!

Când am venit la Belgrad în urmă cu câţiva ani inima mea s-a bucurat pentru că veneam pentru prima oară într-o ţară ortodoxă. Iar acesta este un mare eveniment pentru un om care trăieşte în diaspora, unde ortodocşii sunt în minoritate. Cu toate acestea, când am venit pentru prima oară la Părintele Justin la Ćelie, inima mea a tresărit de bucurie pentru că am ştiut că am venit la izvorul vieţii ortodoxe a Sfinţilor Părinţi în veacul nostru. Dar când am venit mai des, ulterior, m-am întrebat de câteva ori: oare oamenii de aici, din această sfântă mănăstire, din împrejurimi, din această ţară, ştiu şi preţuiesc această mare bogăţie pe care o au în acest loc? În orice caz, nu în asemenea măsură cât l-am preţuit noi în străinătate pe Părintele Justin, care a fost pentru noi şi a rămas sinonim cu ortodoxismul. El a fost stâlpul Ortodoxiei!
Dar în acest moment nu mă voi mai întoarce înapoi, ci voi privi puţin înainte. Şi mă întreb: Ce testament ne-a lăsat Avva al nostru? În mijlocul nostru îi vedem pe elevii săi care – dacă dă Dumnezeu şi cu ajutorul rugăciunilor Avvei, vor continua munca sa. Aceasta este şi o ocazie şi obligaţie pentru noi toţi: să se continue ideea sa. Şi de noi depinde cât vom preţui această ocazie.
Când arunc o privire asupra mea însumi şi asupra voastră, a tuturor creştinilor ortodocşi adunaţi aici, mă întreb din nou: ce testament ne-a lăsat Părintele nostru Justin ? Cred că nu voi greşi dacă spun că testamentul lui pentru noi este: să apărăm şi să păzim ortodoxia de toate atacurile diavoleşti care se năpustesc asupra sfintei noastre Biserici, din toate părţile, în timpurile noastre. Uneori se pare că aceste încercări, aceste năpăstuiri, sunt mai numeroase în interiorul Sfintei noastre Biserici, decât din afară. De noi depinde în ce măsură vom păzi curăţia inimii noastre şi curăţia Sfintei Ortodoxii. În această lucrare ne va fi mijlocitor şi ajutor Părintele Justin prin rugăciunile sale.
Veşnica lui pomenire. Amin.

„Apocalipsa este o carte care, cred eu, are însemnătate prorocească pentru toate generaţiile creştine, până la sfârşitul vremurilor. Ca atare, fiecare generaţie a adaptat înţelesul acestei cărţi la epoca sa, fiindcă în fiecare epocă s-a ridicat împotriva credinţei câte un balaur. Înarmat cu toate puterile pământeşti, cu toate armele luptei împotriva lui Dumnezeu, fiecare balaur s-a ivit, a crescut, a şuierat, a scuipat otravă, dar în cele din urmă a plesnit şi s-a destrămat în cenuşă. Şi Atotputernicul Hristos a rămas întotdeauna biruitor asupra fiecărui monstru apocaliptic care a apărut. Aşa a fost de-a lungul tuturor veacurilor, şi aşa va fi şi în veacul cel de pe urmă, dinaintea Judecăţii lui Dumnezeu” – Sfântul Nicolae Velimirovici.
Plângând desfrâul şi apostazia vremurilor noastre, acest ierarh dădea glas frământărilor unui mare număr de creştini: „V-aţi putea întreba: va fi oare cu putinţă ca această generaţie atât de ticăloasă din istoria umanităţii să revină la cinste şi adevăr? E oare posibil? Fie ca Hristos, pe Care ei Îl dispreţuiesc, să îngăduie aceasta cât mai curând cu putinţă. Dar când se va întâmpla oare acest lucru?
Acest lucru se va întâmpla doar când fraţii noştri din Occident vor începe să scrie cărţi în care să-l slăvească pe Hristos Dumnezeul nostru şi când miile lor de ziare vor tipări laude aduse virtuţilor creştine, precum şi adevăratelor fapte creştineşti, în loc de a scrie despre crime şi blasfemii împotriva dumnezeirii, precum şi despre comerţul cu instinctele cele mai josnice. Atunci când va avea loc această transformare, umanitatea eretică occidentală va fi curăţită şi va avea mireasma tămâiei celei cereşti. Atunci noi, creştinii ortodocşi, ne vom bucura fiindcă îi vom primi pe fraţii noştri rătăcitori. Şi păgânii Îl vor iubi pe Hristos şi vor cere să devină copiii Săi, fiindcă „creştinii” nu-i vor mai împiedica să devină copiii lui Hristos.”
Nu este greu să observăm că lucrurile nu au mers în direcţia în care şi-ar fi dorit Vlădica Nicolae. Fraţii noştri din Occident, în loc să scrie despre Dumnezeul Bisericii şi să laude virtuţile creştine, sunt din ce în ce mai flămânzi după patimi. „Comerţul cu instinctele cele mai josnice” nu s-a împuţinat, ci dimpotrivă: a găsit noi pieţe de desfacere în ţările ortodoxe. În loc să se apropie de Dumnezeu, Europa a alergat să se închine idolilor acestui veac.
Dar, cu toate acestea, Dumnezeu a nimicit balaurul care a prigonit Biserica în secolul trecut: balaurul comunist. Şi asta pentru că, în vremuri de mare încercare, Biserica a născut sfinţi. Sfinţi ca Vlădica Nicolae, sfinţi ca părintele Justin Popovici. Recunoaştem în aceşti sfinţi vitejii care s-au luptat până la jertfă pentru ca adevărul lui Hristos, mărturisit de Biserică, să nu fie sufocat.
Viaţa părintelui Justin este o viaţă de poveste. Bunicii povestesc copiilor basme cu Feţi Frumoşi care omoară balaurii şi zmeii. Această carte ne-a spus şi nouă o poveste, dar una adevărată: viaţa unui erou al lui Hristos.
Mass-media, „evanghelia păgână a zilelor noastre”, ne învaţă să căutăm şi să iubim modele care nu au nimic în comun cu virtutea, cu curăţia, cu sfinţenia. Dar, chiar dacă vocea Bisericii se aude din ce în ce mai slab, ea ne povăţuieşte să căutăm adevăratele modele, să căutăm eroii care ne pot ajuta să ne schimbăm vieţile.
Părintele Justin nu este deocamdată canonizat. Abia a fost canonizat, anul acesta, Vlădica Nicolae.  Dar ucenicul a mers pe urmele dascălului său. Şi, de aceea, poporul aşteaptă acum canonizarea părintelui Justin, acestui mare propovăduitor al credinţei ortodoxe.
Sfinţii nu sunt sfinţi abia de la canonizare. Sfinţenia vieţii a primit pecetea finală încă din clipa adormirii lor. Canonizarea Sfântului Ioan din Kronstadt a  fost iniţiată de către Sfântul Nicolae Velimirovici. Fiind copleşit de sfinţenia părintelui Ioan, el s-a ocupat de strângerea de materiale pentru canonizare. De altfel, chiar dacă oficial canonizarea aceasta a avut loc abia în 1964, în urma iniţiativei Vlădicii Nicolae încă din anul 1930 s-au scris pentru folosul credincioşilor o slujbă şi un acatist al luminătorului din Kronstadt.
Putem spune că aşa cum Sfântul Nicolae Velimirovici a luptat pentru canonizarea părintelui Ioan, tot aşa părintele Justin Popovici a luptat pentru canonizarea Vlădicii Nicolae, pe care îl numea „mărturisitor întocmai cu Apostolii”. La întrebarea: „cine luptă acum pentru canonizarea părintelui Justin?”, există voci care spun: „foştii săi ucenici, care acum sunt episcopi şi preoţi”.
Poate că un răspuns mai potrivit la această întrebare ar fi următorul:
„Pentru canonizarea părintelui Justin luptă sutele şi miile de oameni care au fost mişcaţi de viaţa şi de scrierile sale. Mulţimile de oameni ale căror vieţi au cunoscut o cotitură după ce l-au întâlnit pe Avva Justin sau după ce au citit ceea ce a scris.”
Nădăjduim că citirea vieţii părintelui Justin va fi un dar preţios. Scrierea de faţă a prezentat datele biografice ale cuviosului, fără a insista asupra semnelor minunate de după moartea sa. Tipărirea ei are rolul de a arăta oamenilor că înţelepciunea acestui veac poate fi înfrântă de înţelepciunea cea adevărată. Neînţeles de către unii contemporani ai săi, şi mergând pe drumul prigonirii (pe care a mers şi Sfântul Nectarie din Eghina), părintele Justin – mutat la Mănăstirea Celie pentru a nu mai stingheri pe nimeni cu vocea sa profetică, a ajuns până la urmă acolo unde şi-a dorit: în Împărăţia lui Dumnezeu, alături de îngerii şi sfinţii pe care i-a iubit, i-a cinstit şi i-a urmat…

… Slăvitul prooroc Isaia a proorocit următoarele: “Atunci când Domnul se va ridica spre a lovi pământul grozav… semeţia oamenilor va fi doborâtă şi singur Domnul va fi lăudat în ziua aceea” (Is. 2, 10–11). Iar Domnul s-a ridicat adesea spre a lovi pământul fiindcă oamenii se închinau altor oameni, în loc să I se închine Lui, singurului Dumnezeu; din pricina unor oameni semeţi care se socoteau pe sine dumnezei dinaintea semenilor lor. El S-a ridicat în zilele noastre şi cu adevărat a distrus întregul pământ în dreapta Sa mânie, pentru a termina o dată cu semeţia omenească şi pentru a smeri mândria minţii omeneşti. Modul de reacţie al lui Dumnezeu împotriva omului este adesea asemănător răzvrătirii omului împotriva lui Dumnezeu.
Ereticii timpului nostru I-au oferit Domnului nostru Iisus Hristos cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca şi cum El ar fi cel mai de pe urmă cerşetor, în timp ce ei şi-au aşezat propriii lor oameni mari pe locurile cele dintâi: politicieni, scriitori, oameni de ştiinţă, oameni de afaceri, chiar turişti şi jucători de fotbal. Ochii acestui popor erau fixaţi asupra acestor mari oameni, a acestor dumnezei moderni, în vreme ce doar câţiva ochi erau îndreptaţi către Hristos, biruitorul morţii. Această neruşinată răzvrătire a acestor oameni botezaţi, a ereticilor împotriva Dumnezeului Celui Preaînalt, trebuia să aducă, desigur, o reacţie a Dumnezeului Celui dispreţuit împotriva acestor naţiuni şi a acestor oameni nelegiuiţi.
Iar Dumnezeu S-a ridicat cu adevărat spre a distruge pământul. Iar oamenii pământului au pătimit nenumărate necazuri dinaintea ochilor noştri. Nu numai că aceşti mari oameni zeificaţi s-au dovedit a fi flăcări ce s-au stins, de la care ceilalţi nu mai puteau afla căldură, ci s-au dovedit a fi demni de cuvintele proorocului Isaia, după care oamenii se vor ascunde „în peşteri şi în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului de teama Domnului şi din pricina slavei puterii Sale” (Is. 2, 19).
Şi nu s-a întâmplat acest lucru în ultimul război?    N-au intrat oare oamenii de pe diferite continente în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului pentru a se salva de semănătorii europeni ai morţii, aşa cum s-a întâmplat în ţara noastră (Serbia) şi în alte părţi? Iar aceşti semănători ai morţii nu sunt decât acele mărimi din lumea noastră, acei idoli ai poporului care stăteau în locurile de frunte de la masa acestei lumi, dispreţuindu-L pe Hristos ca pe cerşetorul aflat la celălalt capăt al mesei (…).

Fraţii noştri botezaţi, înşelaţi de ereziile luterane şi catolice, s-au considerat a fi mai înţelepţi decât Hristos. Ei ne considerau pe noi, ortodocşii, drept oameni ignoranţi şi necivilizaţi. Dar într-adevăr, cuvintele lui Pavel s-au dovedit a fi adevărate şi în cazul lor: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.” (Rom. 1, 22). Iar acest lucru era aşa fiindcă ei au respins înţelepciunea duhovnicească a lui Hristos, Cel smerit şi plin de dragoste şi au adoptat, după exemplul filosofilor păgâni, înţelepciunea trupească şi lumească, plină de mândrie şi viclenie. „Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios… şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului.” (Rom. 1, 23/25).
Cu alte cuvinte, ei au luat toată slava lui Hristos şi au pus-o pe umerii muritorilor, pe care mai apoi i-au adus la rangul de noi Mesia. Astfel ei percepeau slava după înţelepciunea lor lumească. Iar sensul culturii şi al civilizaţiei era pentru ei respect faţă de creatură, adică faţă de natura vizibilă şi închinare la aceasta şi nu închinare la Creator; dumnezei muritori şi natură zeificată!
Aceasta este acum ultimul stadiu al umanităţii occidentale în coborâşul său veşnic şi de necontrolat de pe culmile lui Hristos spre prăpăstiile satanei. Acesta este momentul de vârf al egalizării oamenilor, începând cu vechea idolatrie a Romei şi până la Asia zilelor noastre. Mii de cărţi sunt scrise anual, cărţi care slăvesc oameni celebri, lăudând civilizaţiile lor, iar mii de ziare slujesc acestei glorii efemere şi false zilnic, aflându-se în slujba lucrărilor omeneşti pe care le slăvesc sub numele exagerat de „civilizaţie”.
Din această pricină, Dumnezeu i-a lăsat în seama plăcerilor şi a patimilor lor ruşinoase, pentru a-şi afla satisfacţia doar în cele pământeşti şi nu în cele cereşti, şi doar în ceea ce îi oferă diavolului satisfacţie şi râs, în vreme ce îngerii lui Hristos se vaită. Ei îşi află mulţumirea în plăcerile trupeşti, în jefuirea altora, în exploatarea celor mici şi slabi, în înmulţirea bunurilor pământeşti şi creşterea puterii şi autorităţii prin acapararea de noi zone de influenţă, în distracţii şi petreceri, în respingerea oricărei religii, pe care o numesc superstiţie, în negarea lui Dumnezeu, într-o viaţă cu totul trupească, în neruşinata afirmaţie a descendenţei omului din maimuţă, în coborârea demnităţii umane la nivelul zoologicului.
Dar v-aţi putea întreba: va fi oare cu putinţă ca această generaţie atât de ticăloasă din istoria umanităţii să revină la cinste şi adevăr? E oare posibil? Fie ca Hristos, pe Care ei Îl dispreţuiesc, să îngăduie aceasta cât mai curând cu putinţă. Dar când se va întâmpla oare acest lucru?
Acest lucru se va întâmpla doar când fraţii noştri din Occident vor începe să scrie cărţi în care să-l slăvească pe Hristos Dumnezeul nostru şi când miile lor de ziare vor tipări laude aduse virtuţilor creştine, precum şi adevăratelor fapte creştineşti, în loc de a scrie despre crime şi blasfemii împotriva dumnezeirii, precum şi despre comerţul cu instinctele cele mai josnice. Atunci când va avea loc această transformare, umanitatea eretică occidentală va fi curăţită şi va avea mireasma tămâiei celei cereşti. Atunci noi, creştinii ortodocşi, ne vom bucura fiindcă îi vom primi pe fraţii noştri rătăcitori. Şi păgânii Îl vor iubi pe Hristos şi vor cere să devină copiii Săi, fiindcă „creştinii” nu-i vor mai împiedica să devină copiii lui Hristos. Iar răutatea şi vicleşugul nu vor mai exista printre oameni şi nici războaie între naţiuni, ci va domni pacea lui Hristos care este dincolo de puterea de înţelegere a minţii, precum şi slava Sa, care nu are egal nici în veacul acesta şi nici în veşnicie (…).

Suprema fericire a omului este întruparea lui Dumnezeu; iar cea mai mare catastrofă pentru om este, de asemenea, îndepărtarea sa de la acest Dumnezeu şi reîntoarcerea sa în slujba satanei. La popoarele occidentale neortodoxe, această nenorocire îşi are izvorul mai ales din pricina a două motive. Cel dintâi e ura împotriva unui cler eretic, cel de-al doilea este ura împotriva evreilor. Ambele uri au încolţit în inimile occidentalilor din aceeaşi sămânţă.
Iar această sămânţă este efortul atâtor clerici creştini, precum şi al evreilor, de a domina cu totul viaţa oamenilor şi a statului în orice domenii. Ura unui astfel de cler s-a transformat în ura faţă de Biserică, ura faţă de iudei, care cuprinde şi ura faţă de Domnul nostru Iisus Hristos Care a fost iudeu. Cu adevărat Hristos a fost evreu datorită Maicii Sale şi a poporului în mijlocul căruia S-a născut. Tocmai acest popor a fost cel dintâi care L-a respins şi L-a ucis printr-o moarte cumplită. Şi atunci? Dacă cineva este împotriva evreilor, cum poate fi oare şi împotriva lui Hristos? Împotriva Celui cu care evreii au luptat timp de două mii de ani?
Dar nu există nici o logică în toate acestea. Conduşi de ura faţă de evrei şi de cler, occidentalii L-au respins treptat şi pe Hristos, până când, în cele din urmă, L-au exclus din toate domeniile vieţii şi din instituţiile statului şi L-au limitat doar la cadrul bisericesc. De la Cel Care a spus după slăvita Sa înviere din mormânt: „Datu-Mi-S-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Mt. 28, 18), tocmai de la El au luat aceşti orbi întreaga autoritate. Dar n-au făcut numai atât, ci au îndepărtat de pe pământ orice influenţă a Sa: în şcoli, în societate, în politică, în artă, în relaţiile dintre oameni şi naţiuni, în ştiinţă, în literatură şi în toate celelalte. Dumnezeu, totuşi, nu poate fi batjocorit de toate acestea. Ori de câte ori oamenii, ca oaspeţi, devin prea independenţi la masa lui Dumnezeu, trebuie să vină un eveniment din partea Stăpânului casei.
Două avertismente grozave le-au fost oferite generaţiilor de azi, două războaie mondiale pe parcursul a 20 de ani. Fie ca creştinii să îngenuncheze dinaintea lui Hristos pe Care ei L-au batjocorit şi să-I înapoieze acea autoritate, cinste, slavă şi respect ce i se cuvin doar Lui.
Şi voi, de asemenea, fraţii mei ortodocşi, trebuie să faceţi acelaşi lucru dacă vreţi să scăpaţi de cel de-al treilea război mondial, care va fi mult mai grozav decât primele două (…).

Ce este Europa? Ea este pofta şi dorinţa după putere, plăcere şi cunoaştere. Toate acestea sunt omeneşti: mai întâi dorinţa şi darul omenesc şi în al doilea rând, cunoaşterea umană. Şi cele două sunt personificate de către papă şi Luther. Ce este atunci Europa? Europa este papa şi Luther, dorinţa umană dusă la extrem şi cunoaşterea umană dusă la extrem. Europeanul papă este dorinţa umană de autoritate. Europeanul Luther este hotărârea plină de încăpăţânare a omului ca totul să fie explicat de către minte, raţiune; papa este conducătorul lumii iar omul de ştiinţă este suveranul lumii. Aceasta este Europa în rezumat, din punct de vedere ontologic şi istoric.
Una înseamnă capitularea omenirii în foc, iar cealaltă înseamnă capitularea omenirii în apă. Iar amândouă înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu, fiindcă una înseamnă respingerea credinţei, iar cealaltă respingerea Bisericii lui Hristos. Căci duhul răului lucrează în acest mod asupra trupului Europei de câteva secole. Şi cine poate alunga acest duh rău din Europa? Nimeni, în afara Celui al Cărui nume a fost însemnat cu roşu în istoria neamului omenesc ca fiind Singurul Care alungă demonii din oameni. Ştiţi deja despre Cine vorbesc. E vorba despre Domnul Iisus Hristos, Mesia, Mântuitorul lumii, Cel Care S-a născut din Fecioară, Cel Ce a fost omorât de evrei, Cel Ce a înviat din morţi ca un Dumnezeu, Cel adeverit de-a lungul secolelor, Cel îndreptăţit în ceruri, Cel slăvit de către îngeri, Cel mărturisit de către sfinţi şi primit de către strămoşii noştri.
Atâta vreme cât Europa L-a urmat pe Hristos, ca pe „soarele dreptăţii”, şi pe sfinţii Săi apostoli, mucenici, sfinţi şi nenumăraţi drepţi, precum şi alţi oameni care au bineplăcut Lui, Europa a fost ca o piaţă luminată de sute şi mii de lumânări, mari şi mici, arzând strălucitor. Totuşi, atunci când dorinţa umană şi înţelepciunea omenească au bătut ca două vânturi puternice, lumânările au fost stinse şi întunericul a pogorât pe pământ, precum întunericul din muşuroaiele din pământ în care trăiesc cârtiţele. După dorinţa omenească, orice naţiune şi orice persoană caută puterea, plăcerea şi slava, imitându-l pe papa de la Roma.
După înţelepciunea omenească, orice naţiune şi orice persoană crede că este mai înţeleaptă decât oricine altcineva şi că merită toate lucrurile pământeşti. Atunci cum oare să nu există războaie între oameni şi naţiuni? Cum să nu existe nebunie şi sălbăticie în rândul oamenilor?
Cum să nu existe îmbolnăviri, epidemii şi boli cumplite, secetă şi inundaţii, revoluţii şi războaie? Fiindcă la fel precum puroiul trebuie să se scurgă dintr-o rană infectată şi duhoarea trebuie să iasă dintr-un loc plin de gunoi. Aceasta trebuie să se întâmple. Papalitatea face uz de politică fiindcă aceasta este singura cale de a dobândi puterea. Luteranismul face uz de filosofie şi ştiinţă fiindcă consideră că aceasta este singura cale de a dobândi înţelepciunea. Şi astfel dorinţa i-a declarat război cunoaşterii, iar aceasta s-a declarat împotriva dorinţei. Acesta este noul Turn al lui Babel, aceasta este Europa.
Dar în vremea noastră a apărut o nouă generaţie de europeni care a unit dorinţa cu cunoaşterea prin ateism şi i-a respins atât pe papă, cât şi pe Luther. Acum nici dorinţa nu este ascunsă şi nici înţelepciunea lăudată. Dorinţa şi înţelepciunea omenească sunt unite în vremurile noastre şi astfel s-a născut o uniune care nu este nici Romano-catolică şi nici luterană, ci în mod evident şi declarat satanică.
Europa de azi nu este nici catolică şi nici luterană. Ea se află deasupra şi în afara amândurora. Ea este cu totul pământească, fără a avea măcar dorinţa de a urca la cer, fie cu paşaportul infailibilităţii papei, fie pe scara înţelepciunii protestante. Ea neagă cu totul călătoria din această lume. Ea vrea să rămână aici. Ea vrea ca mormântul să-i fie leagăn. Ea nu are cunoştinţe despre cealaltă lume. Ea nu simte mireasma cerească. Ea nu-i vede pe îngeri sau pe sfinţi în visurile sale. Nu vrea să audă de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Destrăbălarea o face să urască fecioria.
Întreaga Europă este acum cufundată în întuneric. Toate lumânările sunt stinse. Oh, ce întuneric cumplit! Fratele îşi împlântă sabia în pieptul fratelui său, crezând că acesta îi este duşman. Toţi îşi reneagă fiii şi viceversa. Iar lupul este de departe un prieten mai credincios decât este omul.
Oh, fraţii mei! Oare nu vedeţi voi toate acestea? Nu aţi simţit întunericul şi necredinţa unei Europe necreştine asupra voastră? Preferaţi Europa în locul lui Hristos, moartea în locul vieţii? Moise a pus înaintea poporului său aceste două alternative. Iar noi vă punem dinainte aceleaşi două alternative. Trebuie să ştiţi că Europa este moarte iar Hristos este viaţa. Alegeţi viaţa şi veţi trăi în veci (…).

Oh, fraţii mei! Secolul al XVIII-lea este tatăl celui de-al XIX-lea, iar secolul al XIX-lea este tatăl celui de-al XX-lea. Tatăl a rămas grozav de datornic. Iar fiul a plătit datoriile tatălui în întregime, dar el a ajuns şi mai îndatorat, iar datoria sa a trecut mai departe la nepot.
Tatăl era bolnav de o boală foarte gravă, fiul nu s-a vindecat de această boală ruşinoasă a tatălui, ci a îngăduit să se transmită chiar mai departe şi în felul acesta ea a ajuns la nepot de trei ori mai puternică. Nepotul este secolul al XX-lea, adică tocmai secolul în care trăim. Secolul al XVIII-lea semnifică răzvrătirea pontifului roman împotriva Bisericii şi a clerului. Secolul al XIX-lea semnifică răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Secolul al XX-lea reprezintă alianţa cu diavolul. Datoriile s-au mărit şi boala s-a înrăutăţit. Domnul a spus că el va pedepsi păcatele părinţilor până la a treia şi a patra generaţie.
Nu vedeţi oare că Domnul îi pedepseşte pe nepoţi pentru păcatele strămoşilor lor europeni? Nu vedeţi biciul pe spatele nepoţilor din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor? Regele antihrist este începutul secolului al XIX-lea. Papa-antihrist, este mijlocul aceluiaşi secol. Filosofii Europei, antihriştii (de la ospiciul de nebuni) sunt sfârşitul acestui secol: Napoleon Bonaparte, Pius, Nietzsche, cele trei nume fatale ale celor mai bolnavi oameni, suferinzi de boli ereditare. Sunt aceştia victorioşii secolului al XIX-lea? Nu, ei sunt purtătorii bolii cumplite moştenite din secolul al XVIII-lea. Oamenii cei mai bolnavi, Cezar, papa şi filosoful… ei da, nu în Roma idolatră, ci în inima Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci învinşii. Atunci când Bonaparte a râs dinaintea sfintelor biserici ale Kremlinului, când papa Pius a fost declarat infailibil şi când Nietzsche a anunţat public că se închină antihristului, atunci soarele şi-a ascuns faţa sa pe cer, întunecându-se.
Şi dacă ar fi fost o mie de sori, aceştia s-ar fi întunecat cu toţii de ruşine şi necaz din pricina acestui lucru uimitor pe care lumea nu l-a mai văzut vreodată mai înainte: un rege ateu, un papă ateu şi un filosof ateu. Pe vremea lui Nero, măcar filosoful nu era un ateu. Secolul al XVIII-lea a fost secolul lui Pilat: el L-a comandat pe Hristos la moarte. Secolul al XIX-lea a fost al lui Caiafa: el L-a răstignit pe Hristos. Secolul al XX-lea este secolul Sinedriului format din Iude botezate şi nebotezate. Acest Sinedriu a afirmat că Hristos era mort pentru totdeauna şi că nu era înviat. Şi atunci, dacă puteţi crede, fraţilor, au venit neauzite flageluri asupra umanităţii europene, biciuiri până la măduva oaselor ei, prin revoluţii şi războaie. Cine este victoriosul atunci, dacă nu este regele, papa şi filosoful Europei care au respins şi negat creştinismul? Biruitorul este ţăranul din Balcani şi cel rus după cuvântul lui Hristos: „Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare” (Luca 9, 48).
Cine a fost cel mai necunoscut, cel mai neînsemnat şi cel mai mic dintre toţi oamenii secolului al XIX-lea, secolul marelui Napoleon, al infailibilului papă Pius şi a nemaiîntâlnitului Nietzsche? Cine altul, în afara ţăranului pelerin rus „la locurile sfinte” şi luptătorul ţăran din Balcani împotriva semilunii, eliberatorul Balcanilor? Un câmp de luptă satanic, un cler satanic şi o înţelepciune satanică, iată ce au fost împăratul, papa şi filosoful secolului al XIX-lea.
Ţăranul ortodox din Balcani reprezintă antiteza totală a acestora: mai întâi, eroismul purtătorului crucii, în al doilea rând, mărturia clerului şi în al treilea rând, înţelepciunea apostolică a pescarului. Cuvintele rugăciunii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos se referă la ei: „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi le-ai descoperit pruncilor” (Mt. 11, 25). Şi ce le-a descoperit Dumnezeu acestor simpli ţărani? El le-a descoperit curajul, lumina cerească şi înţelepciunea divină. Cu alte cuvinte, El le-a descoperit tot ceea ce era opus împăratului, papei şi filosofului occidental; a fost precum ziua faţă de noapte (…).

Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos şi nu cu civilizaţia ei. Iar marile, dar nebotezatele naţiuni ale Asiei şi Africii, care au înclinaţie către spiritualitate, ar fi încântate să înţeleagă creştinismul şi să-l cinstească aşa cum se cuvine. Şi este aşa fiindcă aceste naţiuni se fălesc cu credinţele lor, cu zeităţile lor, cu cărţile lor religioase: una cu Coranul, alta cu Vedele şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, ei nu se fălesc cu lucrul mâinilor lor sau cu civilizaţiile lor, ci cu ceva mai important pe care ei îl consideră mai măreţ decât aceste lucruri, cu ceva ce este de maximă importanţă pentru poporul lor.
Europenii, însă, nu se fălesc cu Hristos şi cu Sfintele Scripturi, ci cu maşinile lor periculoase şi cu produsele ieftine ale mâinilor lor, cu alte cuvinte, ei se fălesc cu cultura şi civilizaţia lor. Iar consecinţa acestei preamăriri a faimoasei lor „culturi” este ura tuturor naţiunilor necreştine faţă de Hristos şi creştinism. Urându-i pe cei mici, ele îi urăsc şi pe cei mari. Urându-i pe europeni şi produsele lor, aceste naţiuni Îl urăsc şi pe Dumnezeul european. Dar să-i fie ruşine Europei fiindcă acest lucru  n-o supără şi nici nu o îngrijorează. Din pricina altui lucru, ea a fost cea dintâi care şi-a urât şi respins propriul ei Dumnezeu. Din cauza influenţei unei Biserici rătăcitoare, Europa a ajuns în această situaţie nedorită la jumătatea secolului al XIX-lea.
Dar ca să fim drepţi, europenii nu sunt răspunzători de acest lucru; responsabilitatea se află în mâna conducătorilor săi spirituali. Nu turma este răspunzătoare pentru această stare de lucruri, ci păstorii ei. Cel mai bun lucru pentru Europa ar fi să se fălească cu creştinismul ei, cu marea sa valoare şi nepreţuita sa moştenire. Aceasta s-ar fi întâmplat aşa cum s-a întâmplat în primele secole creştine dacă Europa s-ar fi identificat cu creştinismul.
Preamărirea lui Hristos şi predicarea cuvântului Său era misiunea dăruită Europei de către Dumnezeu. În afara lui Hristos, Europa nu are cu ce se făli. Fără de Hristos, Europa este cea mai săracă dintre cerşetori şi cel mai neruşinat exploatator al acestei lumi (…).

Şcolile europene s-au îndepărtat de credinţa în Dumnezeu. Şi tocmai aici se află moartea umanităţii europene. În cazul civilizaţiilor păgâne, ştiinţa n-a fost niciodată despărţită de religie, chiar dacă religiile lor erau primitive şi false. Acest lucru s-a întâmplat numai în Europa, în acea Europă care a primit cea mai desăvârşită credinţă. Din pricina conflictului cu mai marii bisericii, Europa s-a mâniat şi a respins credinţa cea desăvârşită, dar a păstrat ştiinţa desăvârşită. O, fraţilor, ea a respins cunoaşterea divină şi a acceptat ignoranţa omenească! Ce nebunie şi cât întuneric! (…).

Occidentul a devenit ateu. Acesta a fost motivul căderii sale în dizgraţie şi în rătăcire. În vremurile creştine, pe când Occidentul era ortodox, acesta era preocupat de cele duhovniceşti. Dar de îndată ce s-a îndepărtat de adevărul şi virtuţile creştine, vederea sa duhovnicească s-a micşorat din ce în ce mai mult, aşa încât aceasta s-a întunecat cu totul în secolul al XX-lea. Tot ceea ce i-a mai rămas acum sunt ochii fizici cu care vede doar frumuseţea exterioară a lucrurilor. Şi-a înzestrat ochii aceştia exteriori cu numeroase aparaturi perfecţionate aşa încât să poată vedea lumea perceptibilă mai bine şi mai precis, frumuseţea şi culoarea lucrurilor şi a creaturilor, numărul, măsura şi mărimea lor. Ea priveşte minusculii viermi şi microbi cu microscopul. Se uită prin telescop şi vede stelele de parcă acestea s-ar afla chiar deasupra acoperişului casei, aşa cum nimeni n-a mai făcut-o înainte. Dar vederea ei se opreşte aici şi nu poate merge mai departe.
Preocupându-se doar de aspectele cunoaşterii intelectuale a lucrurilor şi a universului ce ne înconjoară, o, fraţii mei, civilizaţia occidentală este astăzi mai oarbă decât Arabia musulmană, India brahmană, Tibetul budist şi China taoistă. De fapt, Hristos nu S-a ruşinat mai mult în ultimele două milenii de nimic altceva decât de Europa, acolo unde oamenii botezaţi sunt mai orbi decât cei nebotezaţi! Din această pricină, marele Pavel i-ar spune aceleaşi lucruri Occidentului ateu de azi, precum odinioară galatenilor botezaţi din vremea sa. Iată ce le scria acestora atunci: „O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi să nu vă încredeţi adevărului, pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit…? Atât de fără de minte sunteţi? După ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în trup?” (Gal. 3, 1-3).
Europa a pornit şi ea cândva în duh, dar acum sfârşeşte în trup, cu alte cuvinte, cu vederi trupeşti, cu raţiuni şi dorinţe trupeşti, de parcă cineva ar fi vrăjit-o! Întreaga sa viaţă se mişcă doar în plan bidimensional în zilele noastre: în lungime şi în lăţime. Nu cunoaşte nimic despre adâncime şi înălţime. Şi din această pricină se luptă pentru pământ, teritorii, pentru spaţiu, cât mai mult spaţiu. Vedeţi cum se ajunge de la un război la altul, de la o teroare la alta, fiindcă Dumnezeu nu a creat omul doar ca pe un simplu animal în spaţiu, ci pentru a pătrunde în adâncurile tainelor cu mintea sa şi pentru ca să urce cu inima spre dumnezeieştile culmi.
Războiul pentru pământ este împotriva adevărului. Războiul împotriva adevărului este război împotriva firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti. O, amărăciune mai amară decât fierea! Cât de mult suferă oamenii, cât de mult se chinuiesc şi cât de mult jertfesc ei pentru această trecătoare şi înşelătoare împărăţie pământească! Dacă ar fi suferit măcar a suta parte din aceste chinuri şi jertfe pentru împărăţia cerurilor, războiul ar fi devenit atât de ridicol încât i-ar fi făcut să râdă până la lacrimi. Doar cu mare greutate Îi oferă doi bănuţi lui Hristos, dar bisericii lui Moloh – satanei – ei îşi dăruiesc întreaga lor avere şi pe toţi copiii lor!
Europa ar trebui să se închine şi să-L urmeze pe Hristos. Ea ar trebui să-şi amintească de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi de cei doisprezece mari apostoli şi solzii i-ar cădea de îndată de pe ochi. Şi ea va fi din nou la fel de frumoasă ca Europa Ortodoxă a lui Hristos din timpul primului mileniu al creştinismului. Atunci ea va fi fericită şi noi vom fi fericiţi împreună cu ea. Atunci toate popoarele suferinde ale Europei se vor bucura şi vor cânta împreună cu noi veşnica doxologie: „Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Ta”. Amin.

(…) Europenii cei mândri şi ambiţioşi nu-şi recunosc propriile lor greşeli. Ei au pierdut conştiinţa păcatului şi a căinţei.
Pentru ei, altcineva trebuie învinuit pentru orice rău din lumea aceasta şi niciodată nu dau vina pe ei înşişi. Atunci cum ar fi oare cu putinţă ca ei să comită vreun păcat, fiindcă ei s-au aşezat pe tronul lui Dumnezeu şi s-au proclamat infailibili?! Conducătorul lor religios, papa, a fost cel dintâi care s-a declarat infailibil. Liderii şi regii occidentului i-au urmat mai apoi exemplul. Fiecare s-a declarat pe sine infailibil, şi cel care purta crucea şi cel ce purta sabia.

Iubitorul de Hristos episcop spune următoarele despre judecata dintre Hristos şi Europa:
“Dacă istoriei ultimelor trei secole – al XVIII-lea, al XIX-lea şi al XX-lea – ar fi să i se dea un nume corect, atunci nu ar exista vreo denumire mai potrivită decât înregistrarea judecăţii dintre Europa şi Hristos. Şi aceasta întrucât nimic nu a avut loc în Europa ultimilor trei sute de ani care să nu fi avut legătură cu Hristos Domnul. În această judecată dintre Hristos şi Europa se întâmplă următoarele: Hristos îi spune Europei că ea a fost botezată în numele Său şi că aceasta ar trebui să-I rămână credincioasă Lui şi evangheliei Sale. La acestea, Europa, cea care se apără, răspunde: toate religiile sunt la fel. Ni s-a spus acest lucru de către enciclopediştii francezi. Şi nimeni nu ne poate obliga să credem în ceva. Europa tolerează toate religiile ca fiind superstiţii, din pricina intereselor sale imperialiste. Ea însăşi nu are nici o religie.
Când, totuşi, îşi împlineşte toate scopurile sale politice, atunci îşi aranjează conturile foarte rapid cu toate superstiţiile oamenilor. Hristos întreabă atunci cu tristeţe: „Cum puteţi trăi, voi, oamenii, doar cu interesele voastre materiale, imperialiste, cu alte cuvinte, doar cu dorinţele animalice pentru satisfacerea poftelor voastre trupeşti? Am vrut să vă fac dumnezei, fiice şi fii ai lui Dumnezeu, dar voi vă îndepărtaţi de Mine şi încercaţi să deveniţi ca animalele de sub jug”. La aceasta Europa răspunde: „Eşti demodat. În locul Evangheliei Tale noi am descoperit biologia şi zoologia. Şi acum ştim că noi nu suntem urmaşii Tăi şi ai cerescului Tău Părinte, ci ai orangutanilor şi gorilelor, adică ai maimuţelor. Noi suntem în stare să devenim dumnezei fiindcă noi nu recunoaştem nici un alt dumnezeu în afară de noi înşine”.
La aceasta Hristos spune: „Voi sunteţi mai încăpăţânaţi decât iudeii de odinioară. V-am înălţat din întunericul barbariei la cereasca lumină, dar voi v-aţi întors în întuneric aşa precum hipopotamul se duce în noroi. Mi-am vărsat sângele de dragul vostru. V-am arătat dragostea Mea atunci când toţi îngerii s-au îndepărtat fiindcă nu puteau suferi mirosul de iad ce venea de la voi. Când eraţi în întregime întuneric şi duhoare, Eu am fost singurul Care am rămas să vă curăţesc şi să vă luminez. Acum încetaţi cu necredinţa, fiindcă vă veţi reîntoarce doar la acel întuneric şi la acea duhoare de nesuportat”.
La acestea Europa strigă batjocoritor: „Pleacă de la noi. Nu Te recunoaştem. Noi mergem pe urmele civilizaţiei şi culturii europene şi a filosofilor greci. Vrem să fim liberi. Noi avem universităţi. Ştiinţa este steaua care ne călăuzeşte. Lozinca noastră este: libertate, fraternitate, egalitate. Iar mintea noastră este dumnezeul tuturor dumnezeilor. Noi Te respingem. Tu eşti doar un mit străvechi în care credeau bunicii şi bunicele noastre”.
Cu lacrimi în ochi, Hristos spune: „Iată, Eu plec, dar voi veţi vedea. Aţi părăsit calea lui Dumnezeu şi mergeţi pe cea a satanei. Binecuvântările şi fericirea v-au fost luate. Viaţa voastră este în mâinile Mele, fiindcă Eu am fost răstignit pentru voi. Şi, totuşi, în ciuda tuturor acestor lucruri, Eu nu vă voi pedepsi, ci păcatele şi apostazia voastră faţă de Mine, Mântuitorul vostru, vă vor pedepsi. Eu am descoperit dragostea Tatălui Meu tuturor, şi prin dragoste am dorit să vă mântuiesc pe voi, pe toţi”.
Europa spune atunci: „Dragostea? În programul nostru se află doar o ură cumplită şi rea faţă de toţi cei ce nu sunt de acord cu noi. Dragostea Ta e doar o poveste. Iar în locul acestei poveşti noi am înălţat steagul naţionalismului, internaţionalismului, al progresului, al evoluţiei şi al cultului personalităţii. Noi ne-am aflat mântuirea în toate acestea, aşa încât pleacă de la noi”.
Fraţii mei, discuţia s-a încheiat în vremurile noastre. Hristos S-a îndepărtat de Europa, aşa cum a făcut-o odinioară cu ţinutul gadarenilor, atunci când gadarenii i-au cerut acest lucru. De îndată ce El a plecat, au izbucnit războaiele şi violenţa, teroarea şi ororile, catastrofele şi prăbuşirea tuturor valorilor adevărate. Barbaria precreştină a revenit în Europa, cea a avarilor, hunilor, lombarzilor, africanilor, numai că a fost de o sută de ori mai rău. Hristos Şi-a luat Crucea şi binecuvântările şi a plecat. Iar ceea ce a rămas în urma Sa au fost întunericul şi duhoarea. Iar acum voi trebuie să decideţi cu cine veţi merge: cu întunericul şi duhoarea Europei sau cu Hristos? (…)

Ce credeţi voi despre Europa? Africanii şi asiaticii îi numesc pe europeni „diavolii albi”. Şi astfel, ei ar putea denumi Europa „demonizarea albă”, „albă” datorită culorii pielii ei.
„Demonizare”, din pricina întunecimii sufletului ei, fiindcă Europa L-a respins pe singurul Dumnezeu adevărat şi a ocupat tronul Cezarilor romani. Şi aceasta este întocmai ca în cazul Cezarilor romani. Este întocmai ca în cazul cezarilor de dinainte de distrugerea Romei care au proclamat tuturor popoarelor lumii faptul că oricine se putea închina la zeii lor după cum le era voia, fiindcă Europa avea să tolereze acest lucru.
De altfel, este de datoria lor să venereze, de asemenea, Europa ca pe cea mai măreaţă dintre toate zeităţile, fie în numele Europei înseşi, fie în numele civilizaţiei. Şi iată cum, fraţii mei, acest vampir, Roma cea satanică, a fost reînviată în vremurile noastre, acea Romă care, înaintea lui Constantin cel Mare, i-a persecutat pe creştini, trecându-i prin foc şi prin sabie, şi a încercat să împiedice venirea lui Hristos în Europa. Dar acum, „demonizarea albă” a devenit o boală mai grea decât în Roma antică fiindcă, dacă Roma păgână era chinuită doar de un demon, „demonizarea albă” e chinuită de şapte duhuri necurate, fiecare dintre ele fiind mult mai puternic decât demonul Romei. Şi iată că astfel avem o nouă Romă idolatră şi o nouă mucenicie a creştinismului.
Fiţi, deci, pregătiţi pentru persecuţia ce va să vină din mâinile „demonizării albe”. Noua Europă păgână nu se făleşte cu vreo zeitate mai mare decât ea însăşi. Ea se făleşte cu înţelepciunea ei, cu bogăţiile ei, cu puterea ei. Fiind ca un balon umflat care este gata să explodeze, ea îi face pe africani şi pe asiatici să râdă de lăudăroşenia ei, care este precum un buboi copt, gata să se spargă şi să umple universul cu duhoarea lui. Aceasta este Europa anticreştină de azi, „demonizarea albă”.
Europa trăieşte în ciclul ticălos al invenţiilor. Ori de câte ori cineva apare cu o invenţie nouă, toţi îl declară geniu. Şi iarăşi, oricine descrie invenţiile altora, a acestor genii, unul ca acesta este proclamat doctor în ştiinţe. Invenţiile Europei sunt numeroase, aproape nenumărate. Şi totuşi, nici una dintre aceste invenţii nu-l face pe om mai bun, mai cinstit sau mai luminat. Şi nici măcar o singură invenţie morală sau spirituală nu a apărut în Europa ultimilor o mie de ani, ci doar invenţii materiale. Şi toate aceste invenţii ale ei au adus Europa pe marginea prăpăstiei, a întunericului spiritual şi a unei pustiiri teribile fără precedent în istoria creştinătăţii.
Nu ştim sigur dacă Europa, cu toate invenţiile sale, şi-a întors faţa de la Hristos cu voia sa proprie sau influenţată fiind de reaua voinţă a altora. Atunci când a fost inventat telescopul aşa încât puteau fi văzute stele îndepărtate, savanţii europeni le studiau în locul Evangheliilor lui Hristos. Atunci când a fost inventat microscopul, ei au râs din nou de Hristos. Atunci când au fost inventate trenul, motorul (maşina) cu aburi, telegraful şi telefonul, aerul vibra de lauda de sine a europenilor pentru a străbate mările, pentru a zbura prin aer, pentru a comunica de la mari distanţe; Hristos a fost considerat de Europa drept nefolositor şi învechit, demodat ca o mumie egipteană.
Din păcate, Europa şi-a folosit toate invenţiile sale în mod sinucigaş în ultimii două sute de ani, pentru războaie mondiale, crime, ură, distrugere, înşelăciune, exploatare nemiloasă, pentru desacralizarea a tot ceea ce este sfânt şi sacru oamenilor, pentru minciuni, nesinceritate, destrăbălări şi ateism în întreaga lume. Şi, astfel, Europa nu înşeală pe nimeni cu toate acestea, ci pe sine însăşi. Naţiunile necreştine au înţeles ce este ea, ce oferă ea şi ce vrea ea; de aceea ei o numesc „demonizarea albă” (demonii cei albi, cu alte cuvinte).
Ascultaţi ceea ce spune împăratul şi proorocul David: „Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru” (Ps. 19, 7). Aceşti fanfaroni vor umfla pernele slavei lor deşarte, iar noi ne vom înălţa. În vreme ce Pavel apostolul strigă şi mai tare: „O, omule, ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu    l-ai fi primit?” (1 Cor. 4, 7). Să ştiţi că toate invenţiile au fost descoperite pe pământul care aparţine lui Dumnezeu, dinaintea ochilor lui Dumnezeu, iar în felul acesta vom învăţa atât smerenia, cât şi cinstirea!