Cărţi Ortodoxe

din
“Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair (1942-1989) – Apusul vrăjitoriei”

Maxim Bulungo

„Trăiesc la internatul pentru băieţi al Misiunii şi studiez la şcoala acesteia. Am primit lecţii de catehism un an de zile, iar apoi am fost botezat de Rusalii în 1996. Mi-am luat numele de Maxim în cinstea Sfântului Maxim Mărturisitorul.
Înainte de a păşi în apă, mi-a fost teamă şi ruşine că stăteam în faţa atâtor oameni care mă înconjurau. Cu toate acestea, atunci când părintele Meletie m-a botezat, în clipa în care m-am urcat pe treptele baptisteriului, teama şi frica m-au părăsit. Am simţit multă bucurie şi uşurare în inimă. Înainte de aceasta simţeam ceva greu în cap care, după botez, m-a lăsat.
La ceasul Dumnezeieştii Împărtăşanii, când am primit întru mine pentru prima dată Trupul şi Sângele lui Hristos, am simţit o căldură prin tot trupul şi am auzit o voce care-mi spunea: «Ai găsit mântuire în această credinţă». Am început chiar să mă rog în gând cu mare uşurinţă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest mare dar pe care mi l-a dat mie, păcătosului.”

Timotei Kakwata

„Sunt elev la Şcoala Medie a Misiunii Ortodoxe. Am fost catehizat de mai bine de opt luni, fiind botezat de Rusalii în 1996. La botez am luat numele de Timotei. După botez am simţit o bucurie lăuntrică extraordinară. Inima mi s-a făcut uşoară. Am simţit că într-adevăr, acum, sunt o fiinţă umană adevărată. Dragostea lui Dumnezeu mi-a intrat în inimă şi acum Îl iubesc pe Dumnezeu foarte mult, căci m-a condus către adevărata Biserică.”

Grigorie Saega

„Am fost botezat în 1992 de către părintele Meletie. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru bunătatea Sa cu care m-a călăuzit pe calea cea dreaptă a Ortodoxiei, calea adevăratei fericiri. Ortodoxia este Biserica care a ţinut neschimbată până astăzi tradiţia Sfinţilor Apostoli şi Părinţi. Slavă Atotbunului Dumnezeu!”

Emanuel Ngandu

„Sunt elev la Şcoala Medie a Misiunii din Kolwezi. Înainte să fiu botezat, sub călăuzirea părintelui Meletie, m-am spovedit pentru prima dată în viaţă. Am simţit ceva ca o greutate care se depărta din inimă.
Sâmbătă 8 iunie 1996 am fost botezat împreună cu alţi prieteni şi colegi, luând numele de Emanuel. Am simţit ca şi cum acest trup al meu plecase şi alt trup, nou, curat şi mai uşor, i-a luat locul. Înlăuntrul acestui trup nou simt acum propriul meu rai. Am simţit chiar cum faţa mi s-a schimbat şi această lume în care trăisem până atunci m-a părăsit. O nouă lume vine şi mă învaţă cum trebuie să fie viaţa unui adevărat creştin.”

Damaschin Kalenga

„Sunt elev la Misiunea Ortodoxă din Kolwezi. Am fost botezat de Rusalii, în 1996, luând numele de Damaschin.
Am simţit întru mine o schimbare fără precedent. Am simţit ceea ce simte cineva atunci când, după ce stă o vreme închis în puşcărie, este eliberat. O astfel de eliberare am simţit atunci când am ieşit din apă! Tot trupul şi inima au fost spălate într-o baie de bucurie de nedescris şi uşurare interioară. Greutatea care apăsa asupra inimii a fost înlăturată pentru totdeauna. A căzut în acelaşi fel cum cad solzii de pe peşte.
Simt că de la botez viaţa mea se află sub călăuzirea Sfântului Duh. Recunosc pe Cel Ce sălăşluieşte în mine şi care mă îndrumă. În vremea când eram păgân închinător la idoli nu ştiam cum să fac deosebire între ceea ce este rău şi ceea ce este bine.”

Hristodoulos Muchaila

„Lucrez ca şi croitor pentru Misiunea Ortodoxă din Kolwezi şi sunt fratele după trup al schimonahiei Tecla.
Am fost botezat pe 8 iunie 1996 cu numele de Hristodoulos. Când am ieşit din apă am simţit în inimă o lumină şi o putere dumnezeiască. Sufletul meu simţea că de atunci încolo inima va fi călăuzită de Sfântul Duh. Simt că în numele lui Iisus Hristos am devenit un om nou. Acum mă rog Sfintei Treimi ca să lumineze şi alţi oameni care n-au ajuns să cunoască Biserica Ortodoxă; pentru ca Hristos să-i fericească cu Sfântul Botez şi să experieze ceea ce am trăit şi eu. Îmi îndrept mulţumirile mele către părintele Meletie, care m-a călăuzit către Hristos, precum şi către sora mea, monahia Tecla, care m-a catehizat. Slavă Ţie Doamne! Amin.”

Meletie Mazeze

„Sunt elev la Şcoala Medie de la Misiunea Ortodoxă din Kolwezi. Dau slavă lui Dumnezeu pentru că m-a ajutat să recunosc adevărata Biserică şi Dreapta Credinţă.
Înainte de Botez nu ştiam să merg pe calea cea dreaptă. Când am început să particip la cursurile de catehism şi să cânt în biserică, puţin câte puţin, sufletul meu a început să se veselească, implorându-mă într-un fel să urmez cu credincioşie lecţiile şi slujbele Bisericii. Încă mai aveam o înclinaţie către păcatele cărnii. După Botez, am simţit înlăuntrul meu o schimbare majoră. Mi-am luat numele de Meletie. Trupul mă îndemna la păcatul cu femeile, dar o voce lăuntrică mă împiedica zicând: «Nu face asta, e păcat». Mă bucur foarte mult pentru acest act de dragoste pe care Dumnezeu mi l-a arătat. Îi mulţumesc neîncetat lui Dumnezeu pentru aceasta. Dorinţa mea este să devin colaborator al Misiunii în lucrarea de răspândire a Ortodoxiei în toată ţara. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Despina Yav

„Sunt elevă la Şcoala Medie din Kolwezi. Am fost botezată în 1996, de Rusalii.
După botez am simţit o mare bucurie în inimă, iar când am ieşit din apă, trupul meu devenise foarte uşor. Familia mea, în special soţul surorii mele, spunea că faţa mea arăta ca cea fetiţelor, chiar dacă eu am 19 ani.
Duminică, ziua următoare Botezului, un frate creştin ne-a oprit şi ne-a zis: «Despina, faţa ta s-a schimbat şi vocea ta pare alta». Cu toate acestea, în adâncul meu, nu pot să-mi dau seama cum a avut loc o astfel de schimbare. Câteva zile mai târziu, am rămas uimită atunci când mi-au arătat fotografia de la botez: faţa mea avea o lumină duhovnicească, fiind aproape de nerecunoscut. De atunci şi până acum, când scriu aceste rânduri, în inima mea este numai bucurie. Sufletul mă cheamă să merg în fiecare zi la biserică. Aproape în fiecare duminică mă apropii şi mă împărtăşesc cu Sfintele Taine, când, din nou, inima mea se umple de o bucurie negrăită. Niciodată în viaţă n-am mai experiat o asemenea bucurie. Lumina pe care o simt uneori că se revarsă pe faţă este fără îndoială harul Duhului Sfânt.
Această dragoste pentru Biserică m-a mişcat atât de mult încât am hotărât să devin ucenică la Mănăstirea Sfântul Nectarie din cadrul Misiunii. Nădăjduiesc ca în toată viaţa să pot trăi intens taina iubirii Hristosului nostru. Fie ca voia lui Dumnezeu să fie aceea de a deveni monahie! O caut [voia lui Dumnezeu - n.n.] şi, ca un dar al lui Dumnezeu, o aştept din mâinile Lui. Amin.”

Gheorghe Kasongo

„M-am botezat în 1995 de praznicul Bobotezei împreună cu soţia mea Marianthi şi copiii mei Cristina, Irina, Nicolae, Ioan şi Theano. Mi-am luat numele de Gheorghe. Sunt profesor de engleză la Şcoala Lumina lui Hristos din cadrul Misiunii din Kolwezi. Întâi am primit îndrumările duhovniceşti despre adevărata Biserică Ortodoxă prin directoarea şcolii, doamna Efterpia Ilias, iar apoi de la arhimandritul Meletie, care m-a învăţat că omul    n-ar putea afla mântuire nicăieri în afară de sânul Bisericii lui Hristos. La început am fost romano-catolic, după care am fost la protestanţi, iar în final am intrat pentru totdeauna în Biserica Ortodoxă.
Principiul conform căruia mântuirea  nu se poate găsi decât în Biserică îl auzisem încă de când i-am părăsit pe romano-catolici. Într-o zi, un preot catolic mi-a spus de asemenea că nimeni nu-şi va găsi mântuirea sufletului dacă ar rămâne protestant până la sfârşitul vieţii sale. Astfel, am hotărât, ca şi Iosua, să mă alătur adevăratei Biserici împreună cu toată familia şi să-L slujesc pe Dumnezeu în sânul Bisericii Ortodoxe. Am luat-o cu mine chiar şi pe nepoata mea, care s-a botezat cu numele de Despina Yav Kabey, împreună cu restul familiei mele.
După Botez am simţit o mare bucurie în tot trupul şi sufletul. Întreg trupul s-a eliberat de greutate şi a devenit foarte uşor. Această bucurie dă pace sufletului meu. Nu pot descrie această bucurie astfel încât alţi oameni să o poată înţelege şi simţi. Am simţit de parcă mi se aprinsese în inimă un foc şi o dragoste de a merge întotdeauna la biserică. Îmi place foarte mult să mă rog, să cânt şi să ascult cântările Bisericii noastre.
Îi am în minte pe monahii noştri ca pe nişte îngeri, atunci când slujesc Liturghia. Diavolul urăşte această bucurie şi-mi aduce ispite. Dar Dumnezeu mă ajută să lupt. Niciodată n-am simţit această bucurie în celelalte biserici în care am fost înainte să devin creştin ortodox.”

Silvestru Kambaşi

„M-am botezat în 1996 de Praznicul Rusaliilor la vârsta de 14 ani. Părintele Meletie mi-a dat numele de Silvestru.
Nici un membru al familiei mele nu este ortodox, dar între ei nu este nimeni care să mă fi împiedicat să intru în Biserică. Am intrat singur în Biserică, fără ca cineva să-mi spună despre ea. Îmi place mai mult decât celelalte. Îmi plac părinţii care se ostenesc aici, căci n-am auzit şi n-am văzut vreo ticăloşie pe care să o fi făcut. Le sunt recunoscători pentru că m-au povăţuit cu exemplul lor. Cu atât mai mult cu cât au traversat mări şi ţări pentru a fi aici cu noi ca să ne aducă adevărata Evanghelie a lui Hristos.
Cred în Sfânta Treime şi în Sfintele Taine ale Bisericii noastre, prin care nădăjduiesc să fiu mântuit. Mă rog lui Iisus Hristos, Împăratul întregii lumi şi Judecătorul omenirii să-i păzească pe toţi care au venit aici să ne ajute. În Biserica Ortodoxă am fost readus la viaţă şi voi muri ortodox. Nu mai am altceva să scriu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt Ortodox.

Nota autorului: Acest copil trăieşte la internatul Misiunii. El se distinge prin uimitoarele progrese la studiu şi în dragostea faţă de Biserică şi dumnezeieştile ei slujbe. Dorinţa lui, după cum mi-a zis, este să studieze Dreptul şi să lucreze ca om de stat în ţara sa pentru răspândirea credinţei ortodoxe.

din
“Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair (1942-1989) – Apusul vrăjitoriei”

Africa a fost binecuvântată cu o îndelungată istorie creştină. Începând cu prezenţa Maicii Domnului şi a Dreptului Iosif, care luându-L pe pruncul Iisus au fugit de Irod în nordul continentului, căutând adăpost pe pământul Egiptului, şi prin venirea Sfântului Evanghelist Marcu, Africa a avut şi ea parte de mărturisirea dreptei credinţe.
Astăzi, din ce în ce mai mulţi africani ajung să cunoască dreapta credinţă, mai ales în Kenya. Biserica Ortodoxă din Kenya este Biserica Ortodoxă africană cu cel mai mare număr de credincioşi localnici. În cadrul acestei Biserici, doar câţiva sunt europeni, majoritatea credincioşilor fiind indigeni kenyeni. Deşi din cauza sistemului de comunicare foarte puţin dezvoltat este dificil de aflat adevăratul număr al credincioşilor, se presupune că în Kenya sunt aproximativ 500 000 de ortodocşi. Peste 130 de preoţi indigeni păstoresc tot atâtea parohii, în mediul urban sau rural.
Permanent, numeroşi alţi localnici sunt botezaţi în credinţa ortodoxă, după ce au cunoscut cuvintele Evangheliei.

Între dramă şi speranţă.
Mărturisirile unui misionar ortodox

Un grup de tineri ortodocşi americani renunţă la confortul civilizaţiei pentru a vesti Cuvântul lui Dumnezeu, asemeni Apostolilor din vechime. În acelaşi timp, încearcă să aducă şi un sprijin material, ajutând la construirea unei şcoli în Kenya, pe continentul african.
Hector Firoglanis este unul dintre aceştia. Membru al organizaţiei Centrul de Misiune Creştin Ortodox (OCMC), el a descris cele văzute acolo, fiind impresionat de oamenii întâlniţi şi de caracterul acestora.
„Stând în cortul ce mă apără de ţânţari, închid ochii, iar sunetul tamburinelor din depărtare mă ţine treaz. Tamburinele pot fi auzite în fiecare noapte, începând de pe la mijlocul nopţii. Deşi în timpul primei mele săptămâni în Kenya nu aveam probleme cu dormitul din cauza sunetului acestora, repetarea sumbră a acestui cântec mă ţine treaz în această minunată noapte de iunie.
În această zi am asistat la funeraliile unui băieţel care murise de malarie. În timpul serviciului funerar am observat acelaşi răpăit al tamburinelor. Dar de această dată un pustiitor sentiment de tristeţe însoţea ritmul ce îmi devenise atât de familiar. Un localnic mi-a explicat că aproape în fiecare zi, în această zonă, un copil este ucis de malarie. Acum ştiu că acest cântec al tamburinelor în noapte înseamnă pentru o altă familie moartea cuiva drag.
În Kenya am făcut cunoştinţă cu o cultură în care oamenii sunt mai totdeauna lipsiţi de cele necesare traiului şi luptă cu greu pentru a supravieţui.

Bucurie în suferinţă

Când echipa noastră a ajuns în oraşul Chavogere pentru prima dată, sute de localnici ne-au înconjurat, bucurându-se de sosirea noastră prin cântece, dansuri şi zâmbete ce exprimau bucuria sinceră pentru mult aşteptata noastră sosire. Trebuia să-i ajutăm, să lucrăm la ridicarea şcolii alături de ei, sub fierbintele soare african.
În timpul primelor mele zile în Kenya nu ştiam cât de mari sunt lipsurile suferite de aceşti oameni. Apoi, când am aflat, am început să mă întreb de unde poate fi atâta bucurie şi dragoste pentru Dumnezeu în inimile unor oameni ce suferă atât de mult? Dar probabil că numai adevărul Evangheliei poate lumina această taină.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura (Matei 5, 6). Cel ce însetează după dreptate este cel ce se hrăneşte cu pâinea vieţii, fie el kenyan sau american. După cum spunea unul dintre Sfinţii Părinţi: cum ar putea ţine vasul de lut apa dacă nu ar fi mai întâi ars în foc? Fiecare kenyan duce de la naştere o viaţa ascetică, curăţindu-şi sufletul în greutăţi, aşa cum focul purifică aurul. Astfel, când ajung să fie botezaţi în credinţa ortodoxă, Sfântul Duh umple sufletul kenyenilor şi rămâne în sufletele lor pure.
Acelaşi Mângâietor luminează şi sufletul însetat de dreptate al oamenilor ce aparţin culturii noastre, dar de cele mai multe ori această cultură îi face pe oameni să caute mai mult propria lor plăcere. Prin urmare, darul Duhului slăbeşte încet-încet în acest suflet.

Seminţele adevărului

Există suflete însetate şi înfometate de adevăr în Kenya, aşa cum există şi în Albania şi în Mexic, şi sunt sigur că există în toate ţările în curs de dezvoltare din lume.
În fiecare sat în care am lucrat, locuitorii doreau să înveţe despre credinţa noastră. După ce le povesteam despre credinţa ortodoxă şi răspundeam la întrebări timp de vreo două-trei ore, ei ne rugau să mai stăm şi să le spunem mai mult. Când seminţele adevărului cădeau pe pământul fertil al sufletului acestor localnici, prindeau rădăcină puternică şi aveau ca roade: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Galateni 5, 22).

Acasă la Mama Teodora

Un exemplu frumos este povestirea despre o femeie kenyană pe care noi am numit-o Mama Teodora. Noi am numit-o aşa, cu drag, mama, deoarece este o devotată conducătoare a comunităţii creştine ortodoxe din Chavogere. Ea ne-a dăruit pentru o lună micuţa sa casă ca să avem unde locui. Împreună cu copiii şi cu nepoţii săi ne-a primit în casa lor cu atâta ospitalitate, ca şi cum ar fi fost o mamă adevărată pentru noi toţi. După câteva zile de locuit în casa ei am aflat o ştire zguduitoare. Cu o săptămână înainte de venirea noastră în Kenya, fiica de 21 de ani a Mamei Teodora a fost înţepată de o albină şi a murit în urma unei reacţii alergice grave. Ospitalitatea Mamei Teodora ne-a oferit o nouă lecţie: această femeie radia de pace şi de dragoste într-unul dintre cele mai dureroase momente ale vieţii ei. Astfel, am văzut că pacea Domnului, ce depăşeşte orice înţelegere omenească, păzeşte inima şi mintea celui ce este unit cu Hristos. Plecând acasă, ne gândeam la faptul că prin puritatea sufletească şi asprimea ascetică a vieţii lor, mulţi kenyeni sunt de admirat pentru viaţa în Hristos pe care o duc.”

din
“Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair (1942-1989) – Apusul vrăjitoriei”

O poveste despre curaj şi înţelepciune

Deşi curajul nu este însoţit întotdeauna de înţelepciune, totuşi povestea unui om arată că alăturarea acestora este aducătoare de izbândă, mai ales atunci când împrejurările sunt potrivnice sau chiar periculoase.
Apariţia Bisericii Ortodoxe în Indonezia este legată tocmai de o astfel de poveste, despre curajul şi înţelepciunea unui om.

Aflată în sud-estul Asiei, Indonezia este cea mai mare ţară musulmană din lume, cu o populaţie de aproximativ 200 milioane de locuitori. Este formată din mai mult de 13.670 insule mici si mari dintre care cele mai mari sunt Sumatra şi Java. Departamentul religiilor recunoaşte religia islamică, hinduismul, budismul şi doar confesiunile catolică şi protestantă din religia creştină. Toate celelalte religii şi confesiuni care au încercat să pătrundă mai apoi, dacă nu aparţin de cele cinci, sunt considerate ilegale.
Istoria Bisericii Ortodoxe în Indonezia a început când un tânăr musulman aflat în căutarea adevărului lui Dumnezeu, a citit în Coran (3, 45) un verset unde se spune că Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu.
Prin mila Domnului, el şi-a dat seama de importanţa acestor cuvinte. După îndelungate căutări pe la bisericile protestante din zonă, a găsit la librărie o carte, scrisă de Kallistos Ware, intitulată „Biserica Ortodoxă”. Această carte l-a ajutat să înţeleagă că aceasta era Biserica pe care o căutase atâţia ani. În final, în septembrie 1983 a primit botezul ortodox în Coreea de Sud. A plecat în Grecia la Muntele Athos şi a început să traducă cărţi liturgice în limba indoneziană, păstrând şi o corespondenţă continuă cu prieteni din Indonezia. La sfârşitul anului 1984 a plecat în Statele Unite să studieze teologia ortodoxă în Boston.
Tânărul despre care am povestit este cunoscut astăzi sub numele de Părintele Daniel Bambang Dwi Byantoro. Rezultatul corespondenţei sale în Indonezia a fost convertirea a patru tineri care acum au devenit preoţi în această ţară.

Primii paşi

În iunie 1988, tânărul preot Daniel a părăsit Statele Unite pentru a merge în Indonezia. La început s-a dus în locurile natale din estul insulei Java. Aici a început să-i convertească pe cei din familia sa, să-i înveţe să facă prescură şi veşminte din materialele locale. Apoi s-a mutat în centrul insulei Java, unde era aşteptat de un grup de prieteni. Aici a început să ţină ore de studiu al Evangheliei în paralel cu alte activităţi misionare.

Cu papucii la uşa bisericii

Preotul Daniel făcea eforturi susţinute să explice credinţa creştin-ortodoxă celor din jurul său. Pentru a-şi atinge scopul folosea nu numai limbajul local, dar şi obiceiurile locale cum ar fi: statul jos pe podea pentru conversaţii, lăsatul pantofilor la intrarea în biserică sau comemorarea morţilor cu colivă de orez în loc de grâu. În acest timp mici clase de studii teologice constituiau începutul unui viitor seminar, iar o căsuţă din apropiere le slujea drept lăcaş de cult.

Piedici

Pe de altă parte, se confruntau cu multe greutăţi, nu numai financiare, ci şi din partea unor localnici musulmani care ar fi făcut orice ca să-i oprească. De câteva ori părintele Daniel a vrut să lase totul baltă, dar de fiecare dată o nouă portiţă i se deschidea, un nou ajutor îl făcea să depăşească problemele care i se păreau de nerezolvat, astfel încât a reuşit să-şi continue misiunea.
Numărul membrilor Bisericii Ortodoxe Indoneziene creştea continuu. În 1991, Biserica Ortodoxă Indoneziană a fost recunoscută oficial după multe şi dificile eforturi. Dar construirea unei biserici, deşi mult aşteptată de enoriaşi, a fost oprită din cauza protestelor musulmane, iar construcţia încă neterminată a devenit o ruină. Încercarea de a construi biserici în alte oraşe s-a soldat, de asemenea, cu eşecuri.
Strângând cu greu o nouă sumă de bani, prin donaţiile prietenilor ortodocşi şi obţinând cu greu un permis de construcţie, s-a reuşit până la urmă construirea unei biserici.

Un drum lung
De-a lungul acestor ani Sfânta Liturghie s-a săvârşit la Consulatul Grec din Jakarta. Mai târziu, în 1995, după convertirea la ortodoxie a unui pastor protestant, din ce în ce mai mulţi localnici au devenit interesaţi de credinţa creştin-ortodoxă şi au urmat astfel multe botezuri. Sfânta Liturghie în Jakarta se desfăşoară într-o parte a casei pusă la dispoziţia Bisericii de unul dintre enoriaşi, domnul Roy Martin, un faimos actor de film din Indonezia, ce a trecut la credinţa ortodoxă împreună cu soţia sa.
În prezent, părintele Daniel ţine cursuri de catehism arabilor şi evreilor, în fiecare duminică după-amiaza, de la ora 1 la ora 6.
După arderea bisericilor din Indonezia, misiunea ortodocşilor din această ţară devine şi mai dificilă. Dar Sfântul Duh lucrează, aşa că munca misionarilor nu poate fi oprită. Deşi aceştia nu ştiu ce le oferă viitorul, ei cred că Domnul nu va permite ca ceea ce El a creat în Indonezia să fie distrus.

Creştin într-o ţară musulmană

Povestea vieţii Părintelui Daniel din Indonezia pare că este o istorisire din Evanghelie. Întâlnindu-l, te aştepţi să vezi un ascet slăbit, cu înalte studii teologice, ce l-ar putea face să folosească un limbaj greu de urmărit pentru oamenii simpli. Zâmbetul ce-i luminează mereu chipul oriental te face să-l simţi ca pe un vechi prieten pe care îl revezi după o călătorie îndelungată.

Cum reuşiţi să explicaţi unui musulman diferenţa dintre creştinism şi islam în aşa fel încât să se convertească?
Pr. Daniel: Cred că în munca misionară trebuie mai întâi să înţelegi cultura acelui popor, deoarece altfel rişti să nu fii ascultat sau înţeles. Mai întâi, când vorbeşti cu un musulman trebuie să subliniezi că Dumnezeu este unic. Şi aceasta nu numai din cauză că ei cred deja acest lucru, ci deoarece ei ne acuză (pe noi, creştinii) că avem trei dumnezei. Aceasta e problema. Nu încercaţi să folosiţi limbajul tradiţional cum ar fi Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, deoarece pentru ei aceasta înseamnă trei Dumnezei.
Eu le explic că Dumnezeu este unul, dar acest Dumnezeu unic este un Dumnezeu Viu şi prin urmare are şi o minte. În mintea lui Dumnezeu este Cuvântul. Deci, Cuvântul lui Dumnezeu este în Dumnezeu Însuşi. Şi Cuvântul S-a arătat oamenilor. Acesta este Fiul. De aceea, Tatăl şi Fiul nu sunt doi Dumnezei diferiţi. Tatăl este Dumnezeu, iar Fiul este Cuvântul Său. Musulmanii cred că Dumnezeu a creat lumea cu ajutorul Cuvântului. De aceea musulmanii cred în Cel pe care creştinii Îl numesc Fiu, numai că ei Îl numesc Cuvânt.
Şi deoarece Dumnezeu este un Dumnezeu Viu, El trebuie să conţină principiul Vieţii în El Însuşi. Acesta este Sfântul Duh. Deci Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu. În acest mod le explic musulmanilor despre Sfânta Treime astfel încât să mă înţeleagă clar.
În creştinism Cuvântul S-a făcut om, S-a întrupat pentru noi ca să fim uniţi cu El. Ca să fim uniţi cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu întruparea, crucificarea, moartea şi Învierea lui, trebuie să fim una în această persoană, în moartea şi Învierea Domnului Iisus Hristos. Cum? Prin botez. De asemenea, trebuie să ne unim cu Viaţa şi Învierea Cuvântului întrupat. Cum? Prin Sfântul Duh, prin Sfânta Împărtăşanie. De aceea Sfintele Taine sunt foarte importante pentru noi. Când Dumnezeu S-a făcut om, El a sfinţit astfel lumea noastră materială, astfel încât elemente din aceasta pot fi folosite pentru a ne uni cu Hristos prin aceste taine. Deşi există câteva paralele între islamism şi creştinism, conţinutul este foarte diferit. Principala diferenţă este că în Ortodoxie Cuvântul S-a făcut om, iar la musulmani cuvântul Domnului este o carte (Coranul).
Care sunt dificultăţile pe care le întâlnesc creştinii înconjuraţi de musulmani?
Pr. Daniel: Ştiţi, când trăieşti înconjurat de musulmani, uneori te temi să nu fii întrebat despre credinţa ta. Musulmanii sunt totdeauna gata să te atace că ai trei Dumnezei, despre cruce, despre credinţele fundamentale ale creştinului. Creştinii nu sunt pregătiţi întotdeauna să răspundă la astfel de întrebări. Fiecare indonezian este bombardat de informaţii pro-musulmane, la televizor sau pe stradă, oamenii vorbesc împotriva creştinismului. Poliţia nu face nimic. Sunt multe cărţi scrise împotriva creştinismului şi nu ai cum să faci nimic, nu poţi încerca să le răspunzi pentru că dacă se pare că critici islamul, poate fi periculos. În oraşul Solo este un om numit Ahmed Wilson care a devenit creştin. În timpul unui program de radio el şi-a spus părerea ca şi creştin despre ceea ce credea el despre Mohamed. Acum, din cauza asta, are probleme. Este implicat într-un proces despre care nu se ştie cum se va finaliza.
Lucruri ca acestea sunt frecvente. Este foarte dificil când trăieşti într-o astfel de societate. Îţi este permis să critici ideea de Dumnezeu deoarece este un termen general. Budiştii cred în Dumnezeu, hinduşii la fel, creştinii cred şi ei în Dumnezeu, dar nu poţi să-l critici pe Mohamed deoarece le aparţine musulmanilor. Poţi chiar să devii ateu, dar dacă spui ceva rău despre Mohamed poţi să ai mari necazuri.
În Europa citim deseori despre persecuţiile şi martirizările din Indonezia. Cum îi sfătuiţi pe creştini să se poarte în momentele periculoase?
Pr. Daniel: Trebuie, în primul rând, să respecte legile ţării. Dar, dacă ajunge în situaţia de a fi stigmatizat de către musulmani ca eretic şi dacă are de înfruntat martiriul pentru credinţă, atunci trebuie să accepte situaţia. Aceasta îi învăţ pe credincioşi în biserică, dar acelaşi lucru mi-l repet şi mie, că nu există altă cale. Totuşi, noi încercăm să nu-i provocăm pe ceilalţi. Chiar dacă vrem să-i convertim, o facem cât mai paşnic cu putinţă: „aceasta este credinţa voastră, iar aceasta este a noastră”.

Cum vedeţi viitorul în Indonezia?
Deşi nu pot şti ce ne rezervă viitorul, cred că Biserica Ortodoxă va continua să crească. Depinde de câţi oameni vor reuşi să primească o educaţie ortodoxă. În prezent, în Indonezia, când oamenii se gândesc la Ortodoxie, se gândesc la persoana mea. Este nevoie de cât mai mulţi oameni tineri educaţi în spirit ortodox. Eu încerc să fac tot ce pot, să trimit cât mai mulţi tineri să studieze în ţări ortodoxe, dar deoarece nu sunt episcop, îmi este destul de greu să aranjez aceste lucruri. Când voi deveni episcop, voi trimite cât mai mulţi oameni să câştige experienţă şi să fie educaţi în ţări ortodoxe, astfel încât, atunci când voi muri, cineva să poată continua munca mea. Acesta mi se pare cel mai important lucru.
În era telecomunicaţiilor, cum credeţi că se poate adapta Ortodoxia la această societate tehnologizată fără să-şi piardă esenţa?
Folosim aceste mijloace doar ca pe ceva necesar pentru a ne atinge scopul. Folosind internetul cât mai mult posibil pentru a promova Ortodoxia, folosind televiziunea cât mai mult posibil pentru a-i îmbogăţi astfel sufleteşte pe oameni. Asta ar fi mai bine pentru ei decât să-i lăsăm pe guru hinduşi sau pe alţii asemenea să pună stăpânire pe aceste mijloace de informare. Noi de ce nu ne-am folosi de ele?

Ce aţi vrea să le comunicaţi celor ce citesc acest interviu?
Aş vrea să-i îndemn pe toţi creştinii ortodocşi să simtă unitatea Bisericii şi să fie mândri de credinţa lor. Trebuie să suferim unul pentru necazurile altuia, astfel încât să putem fi ca fraţii.