Cărţi Ortodoxe

din “Mai aproape de Dumnezeu”

În mai 1981, cu un an înainte de moartea sa, Părintele Serafim Rose a fost invitat să ţină o conferinţă la Universitatea Santa Cruz din California. Auditoriul său era format din studenţi de la o secţie de religii comparate, numită Religiile lumii în Statele Unite.
Santa Cruz fusese un centru al mişcării de căutare spirituală din Statele Unite, care a atins punctul culminant la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 şi a continuat să aibă ecouri până în anii ’80. Prin urmare, tinerii care au venit să asculte cuvântul Părintelui Serafim parcurseseră deja o mare varietate de căi spirituale. La momentul respectiv, erau populari în Santa Cruz diferiţi guru care promiteau iluminarea şi orbeau lumea cu miracole: Rajneesh, Muktananda, Sri Chinmoy şi numeroşi alţii care dobândiseră o faimă trecătoare. Mulţi dintre tinerii „căutători” de la universitate, ocolind disciplinele spirituale predate de aceşti guru, căutau direct experienţa religioasă prin droguri halucinogene. Alţii, nesatisfăcuţi de sărăcia spirituală a culturii occidentale, căutau o realitate mai înaltă în budismul tibetan şi zen sau în formele anglicizate ale şamanismului indian american. În sfârşit, mai rămâneau cei care doreau să caute adevărul în propria moştenire creştină. În orice caz, creştinismul occidental se despărţise de multă vreme de plinătatea tradiţiei sale străvechi şi prin aceasta de conştiinţa principiilor spirituale şi metafizice pe care se întemeiase. De aceea, cei care au încercat să valorifice creştinismul occidental contemporan aveau tendinţa să se simtă cumva inferiori în faţa tuturor tradiţiilor religioase orientale popularizate, despre ai căror învăţători am putea spune că „aveau metafizica în mânecă”.
Părintele Serafim a venit în faţa acestei varietăţi de curente spirituale având ceva diferit de spus, ceva care nu mai fusese prezentat niciodată înainte auditorilor săi. El reprezenta creştinismul, tradiţia care (aproape inconştient) influenţa încă întreaga cultură occidentală, şi totuşi, în discursul său nu era vorba de creştinismul american, anemic şi superficial, pe care îl părăsiseră atâţia dintre cei ce căutau, după ce îşi aruncaseră privirile în altă parte. În experienţa sa, părintele a pornit de la revelaţia deplină a adevărului lui Hristos, transmisă de învăţătorii iluminaţi de Dumnezeu de-a lungul ultimelor douăzeci de secole. Creştinismului i „se dăduse un nume prost” în Occident; şi totuşi, cât de mulţi căutători sinceri nu ar fi ezitat să-l îmbrăţişeze dacă ar fi cunoscut ce fusese cu adevărat?
Ca şi studenţii cărora li se adresa, Părintele Serafim fusese cândva un tânăr american idealist în căutarea adevărului. După ce a respins credinţa protestantă din anii săi de formare, a întreprins un studiu riguros al înţelepciunii orientale, învăţând limba Chinei antice pentru a traduce textele religioase. Dar sufletul, aşa cum a înţeles mai târziu, căuta în mod firesc un Dumnezeu personal; în felul acesta a fost condus, aproape în pofida voinţei sale, înapoi la adevărul irezistibil al lui Hristos. Cu toate acestea, convertirea sa nu s-ar fi petrecut niciodată dacă nu ar fi descoperit Biserica Ortodoxă, care era cu totul necunoscută în societatea Occidentală. A înţeles că această Biserică era într-adevăr Biserica istorică întemeiată de Hristos şi de Apostolii Săi, pentru că numai aceasta a păstrat continuitatea şi autenticitatea învăţăturii creştine străvechi. Cu toate acestea, nu atât mărturia istorică l-a determinat să îmbrăţişeze credinţa ortodoxă, de vreme ce şi alte religii îşi pot susţine credinţa pe baza originilor lor istorice; ci mai degrabă faptul că doar ortodoxia i-a putut satisface setea de adevăr: l-a pus în legătură vie cu harul lui Dumnezeu, i-a oferit o disciplină profundă prin care putea creşte spiritual şi, în acelaşi timp, i-a furnizat principiile metafizice prin care mintea sa pătrunzătoare putea percepe universul ca pe un întreg coerent.
Părintele Serafim se dăruise întru totul acestei căutări a adevărului şi, după ce l-a găsit, i-a slujit cu toată fiinţa sa. Împreună cu un alt creştin ortodox care avea aceeaşi intenţie a întemeiat în San Francisco o frăţie misionară, cu o librărie şi un periodic (The Orthodox Word). După câţiva ani, vrând să părăsească tumultul lumii şi să-l caute pe Dumnezeu în singurătate, frăţia ortodoxă s-a mutat în munţii din nordul Californiei, unde şi-a continuat activitatea misionară prin intermediul cuvântului tipărit. A petrecut următorii treisprezece ani, ultimii din scurta sa viaţă, ca monah în această pustietate; timp în care s-a integrat într-un mod de viaţă aproape necunoscut în zilele noastre. Această transformare interioară a fost determinată de integrarea în ciclul liturgic al Bisericii şi de aprofundarea scrierilor mereu actuale al Sfinţilor Părinţi. Prin studiul plin de râvnă al textelor patristice cu scopul aplicării lor practice în creşterea duhovnicească, a devenit capabil să gândească, să simtă şi să creadă aşa cum au făcut-o primii Părinţi ai Bisericii, ajungând în cele din urmă să devină unul dintre ei: un Sfânt Părinte al timpurilor moderne, unul dintre puţinii transmiţători ai înţelepciunii din totdeauna a lui Hristos pentru lumea contemporană.
Iată valoarea omului care stătea în faţa grupului de studenţi de la Universitatea Santa Cruz. Cu ochii săi pătrunzători, cu barba lungă şi cu haina neagră, apariţia sa era tot atât de frapantă ca a acelor guru în jurul cărora se adunau tinerii. Dar intenţia sa nu a fost să-i impresioneze la un nivel atât de exterior: el ştia că nici unul dintre studenţi nu putea să ajungă la plinătatea adevărului fără să se petreacă ceva mai profund în interiorul său.
Părintele Serafim era cât se poate de conştient de insensibilitatea duhovnicească a omului modern şi ştia că oamenii au adesea nevoie de „fenomene supranaturale”, de experienţe spirituale perceptibile la nivelul simţurilor, pentru a trezi un ecou în ei. Aşa se face că atât de mulţi tineri care Îl căutau pe Dumnezeu au urmat unor falşi „oameni sfinţi” sau grupuri religioase datorită miracolelor pe care le făceau sau pentru rezultatele pe care le promiteau, tot acesta fiind motivul pentru care drogurile halucinogene, practicile oculte şi aşa-zisele experienţe „harismatice” deveniseră atât de populare. Părintele Serafim dorea să le spună studenţilor că această dorinţă de a experimenta sau de a vedea ceva „spiritual”, ceva care să depăşească viaţa mundană de fiecare zi, nu era motivul corect pentru a întreprinde o căutarea spirituală. Cine caută sincer nu va dori altceva decât plinătatea adevărului (aşa cum a făcut Părintele Serafim însuşi) şi nu se va opri la un stadiu unde are acces doar la un fragment de adevăr, provocând un sentiment amăgitor al satisfacţiei.
Este adevărat că Părintele Serafim a fost martorul multor minuni de-a lungul vieţii sale. Unul din călăuzitorii săi, arhiepiscopul Ioan Maximovici, era un lucrător al minunilor întocmai ca primii Apostoli. Părintele Serafim le-a relatat studenţilor câteva din aceste minuni, dar a făcut-o numai pentru a-i conduce la consideraţii mai profunde. Scopul său ultim era, fireşte, acela de a-i trezi pe oameni la ceea ce doreau ei cu adevărat: pe Hristos cel viu. El recunoştea că, în ciuda opacităţii spirituale a omului occidental contemporan, convertirea sa nu se deosebea fundamental de cea din epocile anterioare. Convertirea are loc atunci când este atins ceva în inimă, când inima începe să „ardă” la primirea adevărului revelat de Dumnezeu. Înainte de a se întâmpla aceasta, persoana trebuie să simtă adesea absenţa acestui adevăr şi să cunoască din experienţă suferinţa provocată de dorirea lui. Oamenii din prospera lume occidentală au adesea acest sentiment al suferinţei spirituale, pe care însă conştiinţa îl reprimă pentru a se putea preocupa liniştiţi de procurarea confortului şi a stimulilor pentru viaţa aceasta. În ţările unde oamenii sunt privaţi de libertate şi confort, pe de altă parte, foamea spirituală a omului devine imediată şi disperată. Astfel, Părintele Serafim a înţeles că oamenii din lumea liberă au de învăţat o lecţie importantă de la cei din spatele Cortinei de Fier în ce priveşte conştiinţa credinţei religioase. Dar ar putea oare cei dintâi, care trăiesc în ceea ce s-ar putea numi „paradisul nebunilor”, să transpună experienţa reală şi esenţială a celor din urmă într-o formă pe care să o poată înţelege? Părintele Serafim spera că da, pentru că era conştient de faptul că fără cunoaşterea Golgotei şi a Crucii nimeni nu poate ajunge la o reală cunoaştere a lui Hristos, Dumnezeul cel întrupat. Una dintre intenţiile Părintelui Serafim în cuvântul său către studenţi a fost să le arate că viaţa duhovnicească nu este doar ceva care îţi provoacă „plăcere”, ci mai degrabă un fel de câmp de luptă în care sufletul se curăţeşte prin suferinţă. Pentru mulţi dintre studenţi acesta era un concept nou; cine dintre personalităţile religioase ale timpurilor moderne, aflate în goană după popularitate, ar fi chemat oamenii pe o cale a neîncetatei suferinţe şi lupte? Totuşi, acesta a fost drumul pe care l-a urmat Hristos Însuşi şi pe care i-a îndemnat pe oameni să-l urmeze. Iar Părintele Serafim, arătându-le studenţilor această cale îngustă, i-a făcut pe unii dintre ascultătorii săi să-şi ia crucea şi să meargă pe această cale.
Din păcate, judecând după întrebările care i   s-au pus la sfârşit, majoritatea studenţilor păreau să fi „scăpat esenţialul”. El vorbise despre realitatea elementară a  vieţii creştine, despre ceea ce înseamnă convertirea inimii şi transformarea ei de către Hristos. El a numit căutarea adevărului o „chestiune de viaţă şi de moarte”. În contrast cu această urgenţă, multe din întrebările care i s-au pus erau motivate mai mult de o curiozitate deşartă. A fost pus la zid cu întrebări despre diferitele organizaţii creştine, despre unde se află sau nu se află Duhul Sfânt, despre cele „1001 de mici diferenţe” dintre Ortodoxie şi Romano-Catolicism etc. – de parcă ar fi încercat mai degrabă să „categorizeze” cuvântul său, decât să se lase mişcaţi de el. Ceea ce te însufleţeşte însă este că, obligat să răspundă la aceste întrebări, a continuat să transmită adevărul în dragoste, aşa cum a făcut pe parcursul întregii sale prelegeri şi să orienteze minţile oamenilor pe o cale mai duhovnicească de înţelegere a lucrurilor.

din “Mai aproape de Dumnezeu”

1. Căutarea
De ce studiază omul religia? Se pot găsi multe motive incidentale, dar unul singur este valabil dacă persoana ia lucrurile în serios: într-un cuvânt, este vorba de intrarea în contact cu realitatea, de găsirea unei realităţi mai profunde decât realitatea de fiecare zi care se schimbă atât de repede, dispare fără să lase nimic în urmă şi nu oferă fericire durabilă sufletului uman. Orice religie autentică încearcă să deschidă calea către această realitate. Aş dori să spun astăzi câteva cuvinte despre modul în care creştinismul ortodox încearcă să facă acest lucru – să deschidă celui care caută calea către realitatea duhovnicească.
Căutarea realităţii este o misiune periculoasă. Aţi auzit probabil cu toţii istorii despre tineri ai acestor vremuri de căutări, care „au ars de tot” încercând să găsească realitatea şi, fie au murit de tineri, fie au eşuat într-o existenţă plicticoasă în care nu au pus în valoare decât o fracţiune din potenţialul minţii şi sufletului lor. Eu însumi îmi amintesc de un prieten din zilele propriilor mele căutări de acum 25 de ani, când Aldous Huxley tocmai descoperise presupusa valoare „spirituală” a L.S.D.-ului şi îi determinase pe mulţi să îi urmeze. Acest tânăr, un căutător de hrană spirituală tipic pentru vremurile noastre, care poate ar fi audiat un curs ca acesta, mi-a spus odată: „Indiferent ce ai spune despre pericolul drogurilor, trebuie să admiţi că orice altceva este mai bun decât viaţa americană cotidiană, care din punct de vedere spiritual este moartă”. Nu am fost de acord, pentru că încă de pe vremea aceea începusem să-mi dau seama că viaţa spirituală se desparte în două direcţii: poate conduce la o viaţă mai înaltă decât această viaţă cotidiană supusă stricăciunii, însă la fel de bine te poate conduce într-un plan inferior, producând literalmente atât moartea spirituală cât şi pe cea fizică. El şi-a urmat calea şi înainte de 30 de ani era deja o epavă de om, îmbătrânit, mintea îi era ruinată şi abandonase orice căutare a adevărului.
Exemple similare ar putea fi găsite printre oamenii care caută diferite forme de experienţe psihice, experimentarea stărilor „extracorporale”, întâlnirea cu OZN-uri şi altele asemenea. (Experienţa sinuciderii în masă din Jonestown, din 1980, e de ajuns pentru a ne reaminti pericolele inerente căutării religioase.) Literatura ortodoxă cu o tradiţie de două mii de ani are câteva exemple pline de învăţătură în acest sens. Voi cita aici doar unul din viaţa Sfântului Nichita de la Lavra Pecerska, care a trăit cu aproape o mie de ani în urmă în Rusia:
Plin de râvnă, Nichita i-a cerut stareţului său binecuvântare pentru a trăi în singurătate. Stareţul (care pe atunci era Sfântul Nicon) i-a interzis spunându-i: „Fiule, nu se cuvine unui tânăr ca tine să fie trândav. E mai bine pentru tine să trăieşti cu fraţii. Slujindu-i pe ei nu te vei lipsi de răsplata ta. Singur ai văzut cum Isaac a fost amăgit de demoni în pustie. El ar fi pierit dacă nu l-ar fi scăpat harul lui Dumnezeu dăruit lui pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie.
„Părinte – a răspuns Nichita – eu nu voi fi niciodată amăgit de ceva de felul acesta, ci doresc să stau cu hotărâre împotriva înşelăciunilor demonilor şi să-i cer lui Dumnezeu darul facerii de minuni, precum i s-a dat lui Isaac Zăvorâtul, care săvârşeşte multe minuni şi în ziua de astăzi.”
„Dorinţa ta – i-a spus stareţul – întrece puterile tale. Fii cu băgare de seamă ca nu cumva, înălţându-te, să cazi în ispită. Eu, dimpotrivă, îţi poruncesc să slujeşti fraţilor şi vei primi cunună de la Dumnezeu pentru ascultarea ta.”
Dar Nichita, împins de cea mai mare râvnă pentru viaţa de singurătate, nu avea nici cea mai mică dorinţă să împlinească ceea ce i-a spus stareţul şi a făcut ceea ce-şi pusese în gând. S-a închis în sihăstria sa şi a continuat să se roage fără să mai iasă măcar o dată afară din chilie. După o vreme, pe când se ruga, a auzit un glas rugându-se împreună cu el şi a simţit o mireasmă minunată. Amăgit de aceasta, şi-a spus: „Dacă nu ar fi înger, nu s-ar ruga cu mine şi nu ar avea mireasma Duhului Sfânt…” Nichita a început să se roage sincer: ”Doamne, arată-Te mie în chip desluşit, ca să Te pot vedea”.
Apoi a fost o voce care i-a spus: „Nu mă voi arăta ţie, pentru că eşti tânăr şi, ca nu cumva înălţându-te, să cazi”.
Sihastrul i-a răspuns cu lacrimi: „Doamne, niciodată nu mă voi lăsa amăgit, pentru că stareţul meu m-a învăţat să nu primesc amăgirile diavoleşti, însă voi face tot ceea ce îmi porunceşti”.
Astfel, câştigând putere asupra lui, şarpele cel stricător de suflete i-a spus: „Nu este cu putinţă omului, în trup fiind, să mă vadă. Dar iată, îţi trimit îngerul meu să rămână cu tine. Împlineşte voia lui”.
După aceste cuvinte, un demon în chip de înger i-a apărut sihastrului. Nichita a căzut la picioarele lui şi i s-a închinat ca unui înger. Demonul i-a spus: „De acum să nu te mai rogi, ci să citeşti cărţi. În felul acesta vei ajunge la o vorbire neîntreruptă cu Dumnezeu şi vei primi puterea să dai cuvânt de folos celor care vin la tine, iar eu mă voi ruga Ziditorului a toate pentru mântuirea ta”.
Sihastrul a crezut acestor cuvinte şi a fost amăgit încă mai mult. A încetat să se mai roage şi se ocupa numai cu lectura. Îl vedea pe demon rugându-se neîncetat şi se bucura, crezând că demonul se roagă pentru el. Apoi a început să le vorbească mult din Scriptură celor care veneau la el şi să proorocească asemenea sihastrului din Palestina.
Faima lui s-a răspândit printre oamenii lumeşti şi a ajuns până la curtea marelui cneaz. De fapt, Nichita nu proorocea, ci le spunea celor care veneau la el unde le fuseseră puse lucrurile furate sau ce se întâmplase într-un loc îndepărtat, obţinând aceste informaţii de la demonul care-l însoţea. Astfel, i-a spus marelui cneaz Izeaslav despre uciderea cneazului Gleb de Novgorod şi l-a sfătuit să-l trimită pe fiul său pentru a prelua conducerea principatului. Asta a fost de ajuns pentru oamenii lumeşti ca să-l socotească pe Nichita un adevărat profet. E un fapt dovedit că oamenii lumeşti şi monahii fără discernământ duhovnicesc sunt mai totdeauna atraşi de către mincinoşi, impostori, ipocriţi şi de către cei aflaţi în înşelare diavolească, luându-i drept sfinţi şi slujitori adevăraţi ai lui Dumnezeu.
Nimeni nu se putea întrece cu Nichita în cunoaşterea Vechiului Testament, dar nu putea să suporte Noul Testament şi niciodată în discuţiile sale nu pomenea de Evanghelii sau de Epistolele Sfinţilor Apostoli, neîngăduind nici unuia dintre vizitatorii săi să menţioneze ceva din Noul Testament. Din această stranie alegere, părinţii Lavrei au înţeles că era înşelat de diavol. Pe atunci vieţuiau la mănăstire mulţi sfinţi monahi înzestraţi cu daruri duhovniceşti şi cu har. Ei l-au alungat pe diavol de la Nichita prin rugăciunile lor. Nichita a încetat să-l mai vadă. Părinţii l-au scos pe Nichita din locul în care se zăvorâse şi i-au cerut să le spună ceva din Vechiul Testament. Dar el a spus sub jurământ că nu citise niciodată cărţile pe care mai înainte le ştia pe de rost. S-a dovedit că uitase şi să citească, atât de mare fusese puterea înşelăciunii satanice; şi cu mare greutate a învăţat din nou să citească. Cu rugăciunile sfinţilor părinţi şi-a venit în fire, a recunoscut şi a mărturisit păcatul, a plâns pentru el cu lacrimi amare şi a atins o mare înălţime a sfinţeniei şi darul facerii de minuni printr-o viaţă smerită printre fraţi. Mai târziu, Sfântul Nichita a fost hirotonit episcop de Novgorod.
Această istorisire ridică pentru noi, astăzi, o întrebare: cum poate o persoană care caută experienţa religioasă autentică să evite capcanele şi deziluziile care îl pândesc în căutarea sa? Nu există decât un singur răspuns la această întrebare: omul nu trebuie să caute experienţele religioase, care pot să înşele, ci adevărul. Oricine studiază serios religia ajunge la această problemă, care este una de viaţă şi de moarte.
Credinţa noastră ortodoxă, spre deosebire de confesiunile occidentale, este adesea numită „mistică”, pentru că se află în legătură cu o realitate spirituală care conduce la rezultate numite în mod frecvent „supranaturale” – adică depăşesc logica şi experienţa acestei lumi. Nu e nevoie să căutăm exemple în literatura veche, pentru că viaţa unui făcător de minuni din zilele noastre e plină de elemente mistice. Arhiepiscopul Ioan Maximovici, care a murit cu cincisprezece ani în urmă şi care a trăit în această parte a Californiei ca Arhiepiscop de San Francisco, a fost văzut strălucind de lumină, levitând în timpul rugăciunii, era înainte-văzător şi a săvârşit vindecări minunate… Nici una din aceste minuni nu este remarcabilă în sine, pentru că poate fi imitată cu uşurinţă de falşi făcători de minuni. Cum putem şti că era într-adevăr în legătură cu adevărul?

  2. Revelarea
Dacă deschizi un manual de teologie ortodoxă, vei afla că adevărul nu poate fi găsit prin puterile limitate ale omului. Poţi citi Scripturile sau orice altă carte sfântă şi să nu înţelegi ce vor să spună. Există un exemplu de acest fel în Faptele Apostolilor, şi anume istoria Apostolului Filip şi a eunucului etiopian:
Şi un înger al Domnului a grăit către Filip, zicând: Ridică-te şi mergi spre miazăzi, pe calea care coboară de la Ierusalim la Gaza; aceasta este pustie. Şi, ridicându-se, a mers. Şi iată un bărbat din Etiopia, famen, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei, care era peste toată vistieria ei şi care venise la Ierusalim ca să se închine, se întorcea acasă; şi, şezând în carul său, citea pe proorocul Isaia. Iar Duhul i-a zis lui Filip: Apropie-te şi te alipeşte de carul acesta. Şi alergând, Filip l-a auzit citind pe prorocul Isaia şi i-a zis: Înţelegi, oare, ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el. Iar locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: «Ca un miel care se aduce spre junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine-l va spune? Că se ridică de pe pământ viaţa Lui». Iar famenul, răspunzând, a zis lui Filip: Rogu-te, despre cine zice prorocul acesta, despre sine sau despre altcineva? Iar Filip, deschizând gura sa şi începând de la scriptura aceasta, i-a binevestit pe Iisus. Şi, pe când mergeau pe cale, au ajuns la o apă; iar famenul a zis: Iată apă. Ce mă împiedică să fiu botezat? Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, este cu putinţă. Şi el, răspunzând, a zis: Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Şi a poruncit să stea carul; şi s-au coborât amândoi în apă, şi Filip, şi famenul, şi l-a botezat. Iar când au ieşit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut. Şi el s-a dus în calea sa, bucurându-se (Fapte 8, 26-39).
Există mai multe elemente supranaturale, mistice în această relatare: îngerul îi spune lui Filip unde să meargă (deşi etiopianului i se pare o întâlnire întâmplătoare pe un drum pustiu) şi, mai târziu, după botez, Duhul Domnului îl ia pe Filip, care dispare din faţa ochilor etiopianului. Dar nu aceste lucruri l-au determinat pe eunuc să se boteze şi să devină creştin. Altceva îl mişcase: nu minunile, ci ceva înlăuntrul inimii lui. Minunile, deşi uneori ajută o persoană să ajungă la credinţă, nu sunt motivul adevărat al primirii creştinismului. În aceeaşi carte a Faptelor Apostolilor citim istoria lui Simon Magul, care dorea să dea bani pentru a se putea alătura Bisericii şi a primi darurile Duhului Sfânt, întrucât acestea erau foarte spectaculoase şi miraculoase. Simon Magul era vrăjitor „profesionist” într-o vreme în care cu cât cineva săvârşea mai multe acte supranaturale, cu atât putea obţine mai mulţi bani şi mai mult prestigiu, de aceea a încercat să se alăture Apostolilor care săvârşeau mai multe asemenea lucruri decât în lumea păgână. Aşa cum aflăm din cartea Faptelor, Apostolul Petru nu primeşte cererea lui Simon, care a sfârşit rău şi de la care ne-a rămas cuvântul „simonie” care desemnează încercarea de a cumpăra harul lui Dumnezeu.
Spre deosebire de această întâmplare cu Simon Magul, în inima eunucului se produce o schimbare când Filip îi vorbeşte. În Fapte se spune că a ajuns să „creadă”; adică inima lui a fost mişcată de adevărul pe care l-a auzit. Cuvintele Scripturii sunt foarte puternice şi atunci când li se dă tâlcuirea adevărată se „deschide” ceva în fiinţa umană, dacă inima aceea este pregătită. De aceea eunucul L-a primit pe Hristos cu tot sufletul său; devenise alt om. Şi asta nu din pricina minunilor, ci pentru ceea ce Hristos a venit să aducă pe pământ.
Acelaşi lucru îl vedem şi în alt loc din Noul Testament, când doi dintre ucenicii lui Hristos mergeau pe drumul către Emaus (Luca 24). Hristos Însuşi, chiar în ziua Învierii Sale, S-a întâlnit cu ei şi au mers împreună, întrebându-i de ce sunt atât de tulburaţi. La rândul lor, ei L-au întrebat dacă era singurul care nu ştia ce se întâmplase în Ierusalim. I-au spus că un mare profet a fost ucis şi, se pare, că ar fi înviat din morţi, dar ei nu ştiau ce să creadă. Hristos a început atunci să le deschidă inimile şi să le explice ce spunea Vechiul Testament că se va întâmpla cu Mesia. În tot acest timp ucenicii nu L-au recunoscut, pentru că nu venise la ei să-i orbească prin semne şi minuni. Mai târziu, când au ajuns la Emaus, Hristos S-a făcut că merge mai departe şi ar fi plecat de la ei fără să Se lase recunoscut, dacă ei nu L-ar fi rugat – din dragoste pentru un străin în nevoie – să petreacă noaptea cu ei. În cele din urmă, când S-a aşezat cu ei şi „a frânt pâinea” aşa cum făcuse la Cina cea de Taină, ochii lor s-au deschis şi au văzut că era Hristos Însuşi, dar El a dispărut apoi din faţa ochilor lor. Cei doi au început să se întrebe şi să-şi aducă aminte cum ardeau inimile lor în tot acest timp cât a călătorit cu ei pe drum. Ceea ce i-a făcut să-L recunoască la sfârşit a fost tocmai această „ardere a inimii” şi nu faptul că dispăruse din faţa lor, pentru că şi magicienii făceau acelaşi lucru. Prin urmare, nu minunile Îl descoperă pe Dumnezeu oamenilor, ci acel ceva despre Dumnezeu se descoperă în inima pregătită pentru asta. Este ceea ce se numeşte „arderea inimii”, prin care cei doi ucenici au intrat în relaţie cu Dumnezeul Cel Întrupat.
Aici vedem cum se petrece ceea ce se numeşte „revelaţie”: inima este mişcată şi schimbată de prezenţa lui Dumnezeu, de o persoană plină de Duhul Sfânt sau numai auzind propovăduirea adevărului despre El. În felul acesta, în primele decenii de după Învierea lui Hristos, Apostolii au avut puterea să ajungă efectiv în toate regiunile locuite de pe pământ – în India (şi poate chiar în China), până în Rusia, în nord, unde locuiau sciţii, în Britania, în vest, şi în Abisinia în sud – pentru a predica Evanghelia la toate neamurile.
La fel se întâmplă şi astăzi, deşi oamenii au devenit mult mai insensibili şi opaci sufleteşte, mult mai puţin simpli şi nu mai reacţionează cu atâta uşurinţă la adevăr. În cazul arhiepiscopului Ioan, cei care au ajuns să creadă prin el nu au fost mişcaţi în primul rând de minunile sale, ci de ceva din el care atingea inimile lor. Vă voi da un exemplu din viaţa sa, un incident care s-a petrecut la Shanghai, unde a fost episcop în timpul celui de al doilea război mondial. Întâmplarea a fost povestită de o bună prietenă a noastră care a murit cu câţiva ani în urmă, o profesoară de dicţie, pe nume Ana. Aşa cum ne-a explicat, posturile arhiepiscopului Ioan erau atât de aspre, încât maxilarul de jos îşi pierduse puterea în timpul acestor perioade de post şi vorbea foarte neclar. Ana avea însărcinarea de a-i da lecţii în care să-şi exerseze maxilarul şi să-l facă să vorbească ceva mai clar. Arhiepiscopul venea întotdeauna la ea la intervale regulate şi la sfârşitul fiecărei lecţii îi lăsa o bancnotă de douăzeci de dolari. În timpul războiului, această femeie a fost rănită şi era pe moarte întru-un spital francez din Shanghai. Era noaptea târziu; afară începuse o furtună cumplită şi toate legăturile cu oraşul se întrerupseseră. În acele momente femeia nu se mai gândea decât la un singur lucru. Cum doctorii îi spuseseră că avea să moară, singura ei speranţă era să vină Arhiepiscopul Ioan, să-i dea Sfânta Împărtăşanie şi să o scape cumva. I-a implorat pe cei din jur să-i trimită vorbă, dar i-au spus că era cu neputinţă. Telefonul nu funcţiona din pricina furtunii, iar spitalul se închidea în timpul nopţii (din cauza războiului). Aşa că singurul lucru pe care l-a putut face a fost să strige: „Ajutor! Arhiepiscope Ioan, vino!”. Bineînţeles, lumea credea că sărmana femeie delirează, pentru că nu era posibil nici un contact cu arhiepiscopul. Dar în acea noapte, pe când striga ea aceste cuvinte, uşile s-au deschis chiar în toiul furtunii şi a intrat Arhiepiscopul Ioan purtând Sfânta Împărtăşanie. A venit la ea, a spovedit-o, a liniştit-o (pentru că era, fireşte, copleşită de bucurie), i-a dat Sfânta Împărtăşanie şi a plecat.
Femeia a dormit optsprezece ore după aceea şi, trezindu-se a doua zi, a simţit că îşi revenise. „Cu siguranţă asta s-a întâmplat pentru că Arhiepiscopul Ioan a venit aici”, a spus ea. „Care Arhiepiscop Ioan?”, au întrebat infirmierele, spunându-i că nimeni nu putuse să intre, pentru că spitalul fusese încuiat în noaptea aceea. Persoana din patul alăturat i-a spus că într-adevăr fusese cineva acolo, dar nimeni nu o credea. Începuse să se întrebe dacă nu cumva avusese halucinaţii. Dar în timp ce asistentele îi făceau patul în ziua aceea, au descoperit sub perna ei o bancnotă de douăzeci de dolari. „Aha – a spus ea – asta este dovada că a fost aici”.
Cineva s-ar putea întreba cum de a aflat Arhiepiscopul Ioan? Cum de a reuşit să ajungă la ea, cum de a ajuns mesajul la el, de vreme ce nu se putea stabili nici un contact cu lumea exterioară?  S-ar putea spune că i s-a descoperit, căci multe asemenea lucruri îi mai fuseseră descoperite. Dar cum i s-a descoperit? De ce lui şi nu altcuiva? De ce adevărul se descoperă anumitor oameni şi nu altora? Există oare un organ special prin care se primeşte Revelaţia lui Dumnezeu? Da, într-un anumit sens, există un asemenea organ, cu toate că de regulă îl închidem şi nu îl lăsăm deschis: revelaţia lui Dumnezeu se dăruieşte inimii iubitoare. Ştim din Scripturi că Dumnezeu este iubire; creştinismul este religia iubirii. (Dacă vă veţi uita la creştinii rataţi, îmi veţi spune că nu este dragoste în mijlocul lor, dar vă spun că aceştia în mod greşit se numesc pe sine creştini. Creştinismul este într-adevăr religia iubirii, atunci când este trăit cu adevărat şi practicat cu toată acrivia.) Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi spune că în primul rând după dragostea lor vor fi deosebiţi adevăraţii ucenici.
Dacă întrebaţi pe cineva care l-a cunoscut pe Arhiepiscopul Ioan ce îi atrăgea pe oameni la el – şi încă îi atrage pe oameni care nu l-au cunoscut niciodată – răspunsul este totdeauna acelaşi: revărsa iubire; se sacrifica pe sine pentru semeni dintr-o iubire întru totul neegoistă faţă de Dumnezeu şi de ceilalţi. De aceea i se descopereau lucruri la care alţii nu aveau acces şi pe care niciodată nu le-ar fi aflat pe căi obişnuite. El însuşi învăţa că, aşa cum ni se arată în Vieţile Sfinţilor şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, o persoană cu adevărat ortodoxă este întotdeauna cu picioarele pe pământ, făcând faţă oricărei situaţii. Prin acceptarea situaţiilor date, ceea ce presupune o inimă iubitoare, Îl întâlnim pe Dumnezeu. Această inimă iubitoare este calea prin care oricine ajunge la cunoaşterea adevărului, chiar dacă uneori Dumnezeu trebuie să o zdrobească şi să o smerească pentru a o face receptivă – ca în cazul Apostolului Pavel, care, iniţial, îi persecuta cu înverşunare pe creştini. Dar la Dumnezeu, trecutul, prezentul şi viitorul inimii umane sunt toate prezente şi El ştie unde poate să deschidă şi să intre.
Opusul inimii iubitoare care primeşte revelaţia lui Dumnezeu este calculul rece pentru a obţine tot ce se poate de la oameni; în viaţa religioasă asta conduce la escrocherie şi la toate felurile de şarlatanie. Dacă vă uitaţi la lumea religioasă de astăzi, veţi vedea că în mare măsură se merge pe această cale: e atât de multă escrocherie, poză, calcul, într-o goană după avantajele pe care le oferă vânturile modei care aduce în atenţie fie o religie, fie alta. Pentru a găsi adevărul trebuie să ai o privire mai adâncă.

3. Suferinţa
Cu un an în urmă sau cam atunci, am avut o lungă discuţie cu un tânăr american în timpul unei călătorii cu trenul. M-a întâlnit aparent din întâmplare (fireşte, nu există întâmplare în viaţă) şi mi-a spus că învăţa rusa. Era un om care căuta să cunoască realitatea religioasă şi fusese pe la toate aşa-numitele grupuri creştine, dar peste tot nu găsise decât ipocrizie şi escrocherie şi fusese pe punctul de a renunţa cu totul la orice fel de religie. Dar apoi a aflat că în Rusia oamenii suferă pentru credinţa lor. Acolo unde este suferinţă, s-a gândit el, acolo, probabil, trebuie să existe ceva real şi nu escrocheria de care avem parte în America. De aceea studia rusa, ca să meargă în Rusia şi să întâlnească acolo adevăraţi creştini. Ca preot ortodox rus, am fost uimit să aud asta, pentru că nu văzuse niciodată înainte un preot ortodox şi nici nu asistase la vreo slujbă ortodoxă. Am avut o lungă discuţie despre religie şi am văzut că ideea lui era cât se poate de justificată: şi anume, că suferinţa poate produce ceva autentic, în timp ce viaţa noastră mult prea indulgentă conduce la escrocherie.
În secolul IV, un mare teolog ortodox, Sfântul Grigorie de Nazianz (numit şi „Teologul”) descria religia noastră ca „Ortodoxie pătimitoare” – şi aşa a fost de la începuturi, de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Cei care L-au urmat pe Dumnezeul cel răstignit au suferit persecuţie şi chinuri. Aproape toţi Apostolii au murit ca martiri, Petru fiind răstignit cu capul în jos, iar Andrei pe o cruce în formă de X. În primele trei secole de creştinism, credincioşii se ascundeau în catacombe şi îndurau suferinţe înspăimântătoare. În catacombe, slujbele Bisericii – pe care le celebrăm astăzi într-o formă puţin schimbată – erau săvârşite într-o atmosferă de aşteptare permanentă a morţii. După perioada catacombelor a urmat lupta pentru păstrarea curăţiei credinţei, când mulţi învăţători încercau să substituie învăţăturile revelate ale Domnului nostru Iisus Hristos cu propriile lor opinii. În secolele următoare, ţările ortodoxe au fost invadate de arabi, turci şi alte popoare necreştine, iar în cele din urmă – în zilele noastre – au suferit prigoana comunistă. Comunismul, care a luptat împotriva religiei aşa cum nu se mai întâmplase niciodată înainte, a atacat mai întâi ţările ortodoxe din estul Europei. După cum se poate vedea, credinţa noastră este cu adevărat o credinţă pătimitoare; şi în această suferinţă se petrece ceva care ajută inima să primească revelaţia lui Dumnezeu.
Ce are să ne spună astăzi ortodoxia pătimitoare a Rusiei – religia pătimitoare pe care vroia să o cunoască tânărul pomenit mai sus? În Rusia s-a descoperit adevărul în inimile iubitoare? După logica lumii acesteia, acolo n-ar fi nici o şansă pentru aşa ceva. Comunismul a fost la putere cu o mână de fier mai bine de şaizeci de ani şi încă de la început scopul lui a fost să „dezrădăcineze” religia. Pentru o vreme, la sfârşitul anilor ’30, aproape îşi atinsese ţelul, lăsând foarte puţine biserici deschise. Dacă nu ar fi avut loc invazia lui Hitler şi dacă asta nu ar fi cerut poporului rus să devină patriot şi să aibă şi altă speranţă în viaţă în afara ideologiei comuniste, Biserica ar fi fost cu totul împinsă în subterane. Astăzi situaţia este ceva mai bună, dar există încă o mare presiune asupra credincioşilor. A mai existat o persecuţie în anii ’60, sub Hruşciov, care a avut ca rezultat închiderea a aproximativ trei sferturi din bisericile rămase încă deschise. Astăzi, în afară de oraşele vizitate de turişti (în Moscova sau Leningrad veţi vedea probabil treizeci-patruzeci de biserici deschise), există oraşe mari în provincie cu biserici puţine sau deloc. Astfel, dacă un credincios vrea să-şi boteze copilul trebuie uneori să călătorească sute de mile.
Acum aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre cum se revelează Dumnezeu creştinilor care pătimesc şi acum în Rusia. Probabil că toţi aţi auzit de Alexander Soljeniţîn, un mare romancier şi gânditor rus care a fost exilat din ţară în 1975 pentru că spunea adevărul despre Rusia, aşa cum îl vedea el. Are aproape aceeaşi vârstă ca şi regimul comunist, aşa că nu poate fi acuzat de a fi dobândit prejudecăţi din copilărie. A dus o viaţă tipică pentru Uniunea Sovietică. Născut la un an după Revoluţie, şi-a pierdut tatăl în primul război mondial, a studiat matematica pentru a putea obţine o slujbă practică, a luptat ca soldat în al doilea război mondial şi a mers cu armata sovietică până în Germania. În 1945 a fost arestat pentru faptul de a fi scris nerespectuos despre „mustaţă” (adică despre Stalin) în scrisori private şi a primit opt ani într-un câmp de concentrare. La sfârşitul condamnării, în 1953, a fost exilat (ceea ce nu însemna chiar închisoarea, dar nici nu avea libertatea să meargă oriunde ar fi vrut) într-un oraş din sudul Kazahstanului, la marginea deşertului. Acolo s-a îmbolnăvit de cancer şi a fost la un pas de moarte, dar s-a vindecat într-o clinică specializată (despre care a scris un roman intitulat Pavilionul canceroşilor). În acest loc de exil a predat matematica şi fizica şi pe ascuns scria romane şi povestiri. După moartea lui Stalin a urmat o perioadă temporară de „dezgheţ” sau „îmblânzire”, în care a fost eliberat din exil şi i s-a permis să publice o carte în Rusia în 1961. S-a dovedit atunci că era mai disident decât îi convenea guvernului comunist şi nu i s-a mai permis să scrie nimic. Cu toate acestea, romanele sale au început să fie publicate în afara Rusiei. Această situaţie i-a creat o celebritate foarte incomodă pentru autorităţile sovietice, mai ales în 1970, când i s-a decernat premiul Nobel şi nu i s-a permis să meargă el însuşi să-l primească. În 1975 a fost în cele din urmă exilat cu forţa în Germania de Vest, dându-i-se doar câteva zile la dispoziţie.
Soljeniţîn trăieşte acum în Vermont, unde continuă să scrie. El a vorbit Occidentului despre un lucru foarte important, şi anume, despre semnificaţia experimentului ateist în Rusia. El a abordat acest experiment nu în primul rând din punct de vedere politic, ci dintr-o perspectivă mai profundă şi chiar spirituală. Într-un anumit fel, el este un simbol al reînvierii ortodoxe din Rusia, pentru că a trecut prin mai mult de 60 de ani de suferinţă în mijlocul poporului său şi nu a fost înfrânt de ea. Are o foarte puternică credinţă creştină şi un mesaj către oameni care se întemeiază pe experienţa sa. Monumentala sa carte Arhipeleagul Gulag ar trebui citită de oricine doreşte să înţeleagă ateismul aşa cum a fost practicat în Rusia şi efectele sale asupra sufletului uman.
Soljeniţîn nu este înverşunat după experienţele sale din închisoare şi exil: a ieşit din ele învingător, pentru că a dobândit credinţa creştină. A înţeles că sistemul ateist nu este ceva specific rusesc, ci o categorie universală a sufletului uman. Odată ce ai ajuns la ideea că ateismul este adevărat şi că nu există Dumnezeu, atunci – aşa cum scria Dostoievski în romanele sale – totul este permis: devine posibil să experimentezi tot ce-ţi iese în cale, orice nouă inspiraţie, orice nouă perspectivă de înţelegere a lucrurilor, orice nou tip de societate.
Importanţa lui Soljeniţîn constă în demonstrarea faptului că, odată ce ateismul devine filosofia dominantă şi apare ideea că religia trebuie exterminată (punct ce constituie miezul ideologiei comuniste), atunci trebuie să existe lagăre de concentrare. Omul are nevoie de religie şi dacă aceasta îi este interzisă, trebuie într-un fel sau altul eliminat şi el. Prin urmare, de vreme ce ateismul se bazează pe răul din natura umană, sistemul concentraţionar de tip „Gulag” este expresia firească a experimentului ateist din Rusia.
Acest lucru este totuşi secundar. Eu aş prefera să vorbesc despre unul esenţial care i s-a întâmplat lui Soljeniţîn (în sens religios) când a intrat în închisoare, căci acolo i S-a revelat Dumnezeu. Experienţa Gulagului are două feţe: poate scoate la iveală răul din natura umană, dar în acelaşi timp poate constitui punctul de plecare al unei renaşteri spirituale. Acesta este motivul pentru care renaşterea spirituală care are loc în Rusia este mult mai profundă decât diferitele „renaşteri spirituale” care se petrec în lumea liberă. Iată ce mărturiseşte Soljeniţîn despre modul cum a ajuns la credinţă: „Din anii de puşcărie mi s-a dat să port în spinarea mea bătută, care aproape s-a frânt sub povară, această experienţă esenţială: cum devine fiinţa umană rea şi cum devine bună. În tinereţe, intoxicat de succese, mă simţeam infailibil şi de aceea eram crud”. (Fusese sergent în armată.) „Îmbătat de putere, am fost un ucigaş şi un tiran. În momentele mele cele mai cumplite, eram convins că fac binele şi pentru asta eram bine înarmat cu argumente sistematice. Şi abia când am ajuns să zac pe paiele mucezite ale închisorii am simţit în mine primele năzuinţe ale binelui.”
Aici inima lui începe să devină blândă şi receptivă şi, în felul acesta, are loc un fel de revelaţie: „Treptat mi s-a dezvăluit că linia care separă binele de rău nu trece prin state, nici prin clase, nici prin partide politice, ci prin fiecare inimă omenească şi apoi prin toate inimile… Şi chiar şi în inimile copleşite de rău se păstrează un mic cap de pod al binelui. Şi chiar şi în cea mai bună dintre toate inimile rămâne … un colţişor de rău de care nu poţi scăpa.”
Cât de profundă este această observaţie faţă de orice am spune noi în Occident pornind de la propria noastră experienţă. Este mai profund, pentru că se bazează pe suferinţă, care este realitatea fiinţei umane şi începutul adevăratei vieţi duhovniceşti. Hristos Însuşi a venit pentru o viaţă a suferinţei şi a Crucii; iar experienţa din Rusia îi face pe cei care o trăiesc să vadă mai profund acest lucru. De aceea renaşterea creştină din Rusia este atât de profundă.

    4. Naşterea din nou
Acum aş dori să spun un cuvânt despre un om mai simplu, pe nume Iuri Maşkov, care relatează convertirea sa în Rusia. A fost exilat forţat din Rusia în urmă cu trei ani şi, deşi abia trecuse de 40 de ani, a murit de cancer anul trecut. La exact trei luni de la sosirea lui în America, a ţinut o conferinţă în care a povestit cum a ajuns la credinţă: adică despre cum i S-a revelat Dumnezeu în suferinţele sale. Fusese invitat să vorbească într-o conferinţă ţinută în 1978 la New Jersey în limba rusă şi, când i-a venit rândul să vorbească, le-a spus celor prezenţi că înainte de a ajunge acolo nu ştia ce avea să le spună. „Eram tulburat”, a spus, „mi se părea că nu am nimic să vă spun. Prima jumătate a vieţii am fost student şi a doua jumătate am petrecut-o în închisoare şi în câmpurile de concentrare ale Gulagului. Într-adevăr, ce le-aş putea spune unor oameni mai educaţi decât mine, mai erudiţi şi chiar mai informaţi despre evenimentele din Uniunea Sovietică?
Aici putem vedea un contrast faţă de ceea ce se petrece în Vest. Există, este adevărat, şi în Occident mulţi oameni convertiţi la Ortodoxie. De cele mai multe ori au o vastă cunoaştere teoretică a Ortodoxiei, dar nu şi această experienţă a suferinţei şi nu au fost nevoiţi „să plătească pentru ceea ce li s-a dat”. Iuri, pe de altă parte, nu vorbeşte din cărţi, ci din propria lui experienţă.
„De aceea – continuă el – am hotărât să nu pun pe hârtie cuvântul meu, ci să spun orice îmi va pune Dumnezeu în suflet. Şi apoi, în timp ce treceam în viteză prin Bridgeport, Connecticut, într-un automobil splendid de-a lungul extraordinarei autostrăzi tăiate prin mijlocul unei naturi luxuriante, am înţeles că întreaga mea viaţă de suferinţă spirituală din «paradisul» comunist, calea mea de la ateism şi marxism la credinţa ortodoxă este singura informaţie valabilă care vă poate interesa. Viaţa mea prezintă interes numai pentru că este un strop în oceanul renaşterii religioase din Rusia.”
Iuri îşi povesteşte mai departe viaţa: „M-am născut în sângerosul an 1937 în satul Klişev, la treizeci de mile de Moscova… Tatăl meu, fierar de meserie, a murit în război şi nu-mi amintesc de el; mama, care a avut mai multe slujbe, era, cred, indiferentă faţă de religie. Doar bunica era credincioasă.” (De altfel, în Rusia vei găsi aproape totdeauna o bunică sau o mamă credincioasă care aduce familia la credinţă.) „…Dar ea nu avea autoritate în ochii mei, pentru că era analfabetă. Desigur, am fost botezat de mic, dar în anii de şcoală mi-am scos crucea de la gât şi până la vârsta de 25 de ani am fost ateu convins. După ce am terminat cei şapte ani de şcoală (şcoala primară), am avut şansa de a intra la Şcoala Superioară de Arte şi Industrie şi am studiat acolo cinci ani din şapte. Astfel, cel puţin în exterior, viaţa mea era încununată de succes… La vremea cuvenită aş fi primit diploma de artist şi aş fi putut lucra oriunde aş fi vrut.”
Aceasta este o biografie academică tipic sovietică. În Uniunea Sovietică cariera academică este luată foarte în serios: dacă reuşeşti, obţii „bilet de trecere” pentru multe lucruri bune din viaţa sovietică, iar dacă nu reuşeşti, poţi primi o slujbă oarecare, cum ar fi cea de măturător de stradă.
„Dar plictisitoarea viaţă sovietică şi lipsa de satisfacţie pe plan spiritual – continuă Iuri – nu-mi dădea pace şi, pe la sfârşitul lui 1955, pe când aveam 19 ani, s-a petrecut un eveniment, în aparenţă neînsemnat, care totuşi mi-a schimbat viaţa şi (în cele din urmă) m-a adus aici. Acest eveniment s-a petrecut în sufletul meu şi constă din faptul că am înţeles în ce fel de societate trăiam. În pofida propagandei sovietice lipsite de conţinut, eu am înţeles că trăiam sub un regim ilegal, de o cruzime absolută. Foarte mulţi studenţi ajunseseră la această concluzie în acea perioadă şi au apărut în timp oameni care gândeau la fel ca mine, aşa încât am considerat cu toţii că era de datoria noastră să le vorbim oamenilor despre descoperirea noastră şi să facem ceva ca să împiedicăm triumful răului.” (Acest lucru oglindeşte, desigur, pornirea idealistă a tinereţii care se poate vedea de asemenea şi în Occident.) „Dar poliţia secretă îi urmărea cu foarte mare atenţie pe toţi cetăţenii URSS şi, pe                7 noiembrie 1958 (pe atunci aveam 21 de ani), când ne-am adunat la o întâlnire a organizaţiei pentru a discuta despre apariţia unei publicaţii secrete, şase dintre noi au fost arestaţi şi toţi cei care nu au retractat au primit cea mai mare pedeapsă pentru agitaţie antisovietică, adică şapte ani într-un lagăr de concentrare. Aşa a început un nou drum în viaţa mea.”
Până aici, trebuie să observăm, nu este vorba de nici o convertire religioasă. Iuri este încă un tânăr idealist care a fost „eliminat” şi trimis în Gulag.
„Eram cu toţii atei şi marxişti ai lagărului «eurocomunist». E adevărat, credeam că marxismul în sine este o învăţătură adevărată care conduce oamenii către un viitor luminos, către o împărăţie a libertăţii şi dreptăţii, însă criminalii de la Moscova din anumite motive nu vor să pună în practică această învăţătură. Pentru noi, această idee a murit cu totul şi pentru totdeauna.”
Nu voi aprofunda aici problematica şi filosofia comunismului, ci voi sublinia doar că Iuri fusese adus într-o stare de disperare. Iuri şi-a pierdut credinţa în ceea ce crezuse înainte datorită educaţiei sale, şi anume că ideologia comunistă este o învăţătură idealistă care aduce fericire şi pace. A văzut că în practică nu era ceea ce pretindea că este. Apoi a început să se petreacă ceva în sufletul lui.
„Aş dori să vă împărtăşesc câte ceva despre procesul renaşterii spirituale – a spus – ca să vedeţi cât de consecvent lucrează în poporul rus. Nu numai eu şi cei care erau cu mine am parcurs calea spirituală de la ateism la credinţa religioasă. Acesta este un fenomen tipic pentru lagărele sovietice de concentrare. Ce se întâmplă cu poporul nostru? Procesul renaşterii spirituale are două etape. Mai întâi vedem clar esenţa marxismului şi ne eliberăm de orice iluzie legată de el. Printr-o analiză temeinică şi profundă, descoperim că marxismul este în esenţă o învăţătură perfectă a totalitarismului, cu alte cuvinte, a sclaviei absolute, şi orice partid comunist din orice ţară, odată ce şi-a asumat realizarea programului marxist, este constrâns să repete ce au făcut şi fac comuniştii la Moscova sau să renunţe la marxism şi ateism şi să se autodesfiinţeze. Înţelegând acest lucru, pierdem baza ideologică de pe care ne opunem sclaviei marxiste. Ne prăbuşim într-un vid spiritual care atrage după sine o criză şi mai profundă.”
Iuri spune mai departe cum a început el însuşi să intre în această criză profundă: „După ce am fost eliberaţi din lagăr (adică după cei şapte ani), ni s-au oferit nişte perspective pe care nu le-am fi dorit nici duşmanilor noştri: fie ne întorceam în lagăr şi rămâneam acolo pentru restul vieţii, fie am fi ajuns într-o închisoare psihiatrică, fie am fi fost ucişi de poliţia secretă fără probe sau investigări.
În aceste condiţii de criză spirituală fără ieşire, s-a pus inevitabil problema capitală a unei concepţii despre lume: de ce mai trăiesc dacă nu există nici o ieşire? Şi când vine acel moment înspăimântător, fiecare dintre noi simte că moartea l-a prins de beregată: dacă nu vine nici un răspuns spiritual, viaţa nu mai are nici un sens, pentru că, fără Dumnezeu, nu numai că «totul este permis», dar viaţa însăşi nu are nici o valoare şi semnificaţie. Am văzut cum în lagăr oamenii îşi pierdeau minţile sau ajungeau să se sinucidă. Eu însumi simţeam clar că, dacă până la urmă ajungeam la concluzia fermă şi definitivă că Dumnezeu nu există, aş fi fost obligat pur şi simplu să mă sinucid, pentru că e ruşinos şi lipsit de sens pentru o creatură raţională să se târască într-o viaţă chinuitoare şi absurdă. Astfel, la a doua fază a renaşterii spirituale descoperim că ateismul, aprofundat până la limitele sale logice, îl duce în mod inevitabil pe om la pierzare, pentru că este o învăţătură perfectă a imoralităţii, a răului şi a morţii.
Un sfârşit tragic (sinucidere sau nebunie) mi-ar fi fost sortit şi mie dacă, spre şansa mea, la             1 septembrie 1962, nu s-ar fi întâmplat cea mai mare minune din viaţa mea. Nu s-a întâmplat nimic în ziua aceea, nu am primit sugestii din exterior; reflectam în singurătate la problema mea: «a fi sau a nu fi?». Atunci, dintr-o dată, mi-am dat seama că numai credinţa în Dumnezeu te poate salva. Şi îmi doream foarte mult să cred în El; dar nu mă puteam amăgi: nu aveam credinţă.
Şi dintr-o dată a venit o secundă când, pentru prima oară, am văzut (ca şi cum s-ar fi deschis o uşă dintr-o cameră întunecată către un drum însorit) şi în secunda următoare ştiam deja cu certitudine că Dumnezeu există şi că acest Dumnezeu este Iisus Hristos al Ortodoxiei şi nu alt Dumnezeu. Eu consider acest moment cea mai mare minune a vieţii mele, pentru că această cunoaştere precisă nu mi-a venit prin raţiune (ştiu sigur acest lucru), ci pe altă cale, şi nu sunt capabil să explic raţional acest moment… Astfel, printr-o asemenea minune a început noua mea viaţă spirituală, care m-a ajutat să îndur încă 13 ani de viaţă în lagărele de concentrare şi în închisoare, o emigrare forţată şi, sper, mă va ajuta să suport toate dificultăţile vieţii de emigrant.
Şi acest «moment al credinţei», această mare minune sunt trăite acum în Rusia de mii de oameni, şi nu numai în lagărele de concentrare sau în închisori. Igor Ogurţov, fondatorul Uniunii Social-Creştine, a ajuns la credinţă în universitate, nu în lagăr. Renaşterea spirituală este un fenomen tipic pentru Rusia contemporană. Orice este viu din punct de vedere spiritual se întoarce inevitabil la Dumnezeu. Şi este întru totul evident că o asemenea minune salvatoare se poate petrece, în pofida întregii puteri a politicii comuniste, numai prin Atotputernicia lui Dumnezeu, care nu a abandonat poporul rus în cumplitele suferinţe ale acelor vremuri în care a fost cu totul lipsit de apărare în faţa atâtor duşmani.”

    5. Concluzie
Experienţa acestui om, Iuri Maşkov, ne ilustrează în modul cel mai practic cum Se revelează Dumnezeu. Ceva se petrece în inimă; şi, chiar dacă suferinţa ajută la această transformare, nu există mijloace infailibile pentru a ajunge la ea. Spre exemplu, în ultimii 60 de ani a venit multă literatură din Rusia în care se descriu cazuri de oameni aflaţi în suferinţă, dar care nu s-au convertit. Există o carte foarte interesantă în limba engleză, intitulată My Testimony, a unui rus cu numele de Marcenko. Marcenko este doar un om onest care nu a putut suporta sentimentul înspăimântător că în Uniunea Sovietică totul este escrocherie – faptul că toată lumea te minte. De aceea a spus adevărul şi pentru asta a fost trimis în lagăr. Autorităţile l-au supus la interogatoriile obişnuite şi îi tot spuneau: „Dacă îţi menţii ideile, chiar dacă ieşi de aici, te vei întoarce înapoi. De ce să nu te schimbi şi să faci ce fac şi ceilalţi?” „Nu pot – spunea -, eu sunt un om cinstit!” Privindu-i pe cei care credeau, a ajuns la concluzia că aceştia erau singurii oameni fericiţi din lagărele de concentrare, pentru că puteau spune: „Sufăr pentru Hristos” şi acceptau ce le era dat să trăiască. „Dar eu nu pot fi ca ei, pentru că eu nu cred în Hristos.” În felul acesta a ajuns să-şi piardă minţile, încât atunci când îi vedea pe gardieni îi venea să-i strivească cu uşile. Când a ieşit din închisoare s-a umplut de amărăciune şi vroia să-i ucidă pe toţi cei care-l asupriseră. Ştia că în felul acesta se va întoarce înapoi în lagăr; şi, de altfel, după ce a scris cartea, a şi fost trimis înapoi.
Vedem astfel că, în cazul lui Marcenko, inima nu s-a lăsat înmuiată, ci mai degrabă s-a învârtoşat. Bineînţeles, inima este ceva foarte complex, şi poate într-o zi se va schimba. În orice caz, mărturia lui arată că nu putem pur şi simplu să punem un om într-o închisoare şi să spunem: „Aşa îl vom face creştin”. Unii devin creştini, alţii nu. Când convertirea are loc, procesul revelaţiei se petrece într-un mod foarte simplu; o persoană este în nevoie, suferă, şi atunci, cumva, i se deschide o altă lume. Cu cât eşti mai în suferinţă şi în greutăţi şi eşti mai „disperat” după Dumnezeu, cu atât mai mult El îţi vine în ajutor şi îţi arată calea de ieşire.
De aceea nu trebuie să căutăm lucruri spectaculoase, cum ar fi minunile. Ştim din întâmplarea cu Sfântul Nichita, pe care am relatat-o mai înainte, că aceasta este calea cea mai greşită şi care conduce la decepţii. Calea cea bună este inima care se străduieşte să se smerească şi care ştie că e nevoie de suferinţă şi că există un adevăr superior care poate nu numai să ajute în această suferinţă, dar care o poate duce într-o cu totul altă dimensiune. Această trecere de la suferinţă la realitatea transcendentă reflectă viaţa lui Hristos, Care a mers către patimile de pe Cruce, a îndurat cea mai oribilă şi mai ruşinoasă moarte şi apoi, spre consternarea ucenicilor Săi, S-a sculat din moarte, S-a înălţat la ceruri, L-a trimis pe Duhul Sfânt şi a pus început întregii istorii a Bisericii Sale.
Aceasta este, în esenţă, ceea ce doream să vă spun despre revelaţia în Ortodoxie. Puteţi să-mi puneţi câteva întrebări sau să purtăm o discuţie pe această temă.

6. Întrebări şi răspunsuri

Î: Dacă demonii se arată întocmai ca şi îngerii şi spun lucruri pe care le pot spune şi îngerii, cum se poate deosebi adevărul?
R: Iată o întrebare bună. Trebuie să te smereşti pe tine; trebuie să fii într-o stare în care să doreşti adevărul lui Dumnezeu şi să nu umbli după „experienţe”. Desigur, aş spune să devii creştin ortodox şi să urmezi întreaga rânduială care conduce viaţa creştină. Asta ajută, deşi nu există nici o garanţie, pentru că poţi fi înşelat şi ca ortodox.
Părinţii Bisericii dau câteva sfaturi fundamentale. Spre exemplu, ei afirmă că, dacă ţi se arată cineva ca înger al luminii, să nu te încrezi în el. Dumnezeu nu te condamnă dacă într-adevăr doreşte să ţi se arate şi tu Îl respingi, pentru că dacă într-adevăr vrea să-ţi trimită un mesaj, va reveni şi va găsi o cale să ajungă la tine. De altfel, chiar te laudă că nu te-ai arătat încrezător, ca să nu cazi în înşelare.
Cei care se află într-un stadiu duhovnicesc mai înaintat, cu mai multă experienţă în astfel de lucruri, au procedat altfel. Avem un exemplu din viaţa Sfântului Antonie cel Mare, care vedea tot timpul demoni. Atunci când a fost întrebat cum deosebeşte duhurile, a spus: „Când apare un înger mă simt foarte liniştit şi când apare un demon, chiar dacă arată ca un înger, simt o tulburare”. Aceasta rămâne totuşi o încercare foarte primejdioasă pentru începători, pentru că te poţi simţi foarte calm şi în prezenţa demonilor, dacă nu eşti experimentat.
Răspunsul fundamental la întrebarea pe care mi-ai pus-o este, repet, să pătrunzi în rânduiala Bisericii Ortodoxe. Dacă citeşti relatări ca aceea despre Sfântul Nichita şi vezi cum se manifestă demonii, adeseori, numai cunoscând modul în care aceştia vor încerca să te păcălească, poţi să respingi imediat amăgirea.
Î: Aţi putea să ne vorbiţi despre concepţia ortodoxă asupra Duhului Sfânt şi, în legătură cu aceasta, despre viziunea asupra Tainelor neortodoxe – dacă Duhul Sfânt este prezent sau nu în ele?
R: Duhul Sfânt a fost trimis de Domnul nostru Iisus Hristos de ziua Cincizecimii, a 50-a zi după Învierea Sa şi a zecea zi după Înălţarea Sa la ceruri, pentru a rămâne cu Biserica până la sfârşitul timpurilor. Din punct de vedere istoric, atunci a întemeiat Biserica.
Există cazuri în timpurile moderne în care oamenii au căutat să găsească această Biserică pe cale istorică. Avem ca exemplu întreaga istorie a Bisericii din Uganda. În anii ’20, doi seminarişti din Uganda studiau într-un seminar anglican şi au început să observe că învăţătura care li se dădea nu era aceeaşi cu a Părinţilor din vechime. Au crezut atunci că Romano-Catolicismul este răspunsul – că acesta trebuie să fie Biserica veche. În căutarea lor „după Biserica adevărată, a primelor secole” (aşa o numeau ei), s-au dus să studieze într-un seminar romano-catolic şi au văzut din nou că învăţătura pe care o primeau era diferită de cea a Părinţilor Bisericii. Au început să se întrebe: „Dacă adevărul poate fi schimbat în felul acesta, atunci unde este adevărul lui Hristos?” Apoi au auzit de credinţa ortodoxă şi au încercat pe toate căile să o găsească. Mai întâi au găsit pe cineva care se numea pe sine ortodox, dar era un şarlatan şi care le-a arătat ceea ce numea el Taine. Când un mirean grec le-a explicat că era destul de „amuzant” ce le arătase omul acesta, şi-au dat şi ei seama, le-a părut rău că s-au lăsat înşelaţi, şi-au schimbat gândul şi au început din nou să caute. Primul episcop pe care l-au întâlnit nu era unul prea bun şi le-a spus: „A, nu vă mai osteniţi. Toate religiile sunt la fel; întoarceţi-vă la anglicani.” Dar ei nu s-au lăsat descurajaţi de aceste vorbe. În cele din urmă au găsit un episcop ortodox care i-a învăţat ce trebuia să-i înveţe şi au devenit ortodocşi. Astăzi Biserica se răspândeşte în Africa: prin Uganda, Kenya, Zair, Tanzania şi aşa mai departe. Avem chiar înregistrări ale slujbelor lor, care sunt foarte impresionante. Au preluat muzica grecească bizantină şi, fără să încerce să o modifice (o cântă pur şi simplu în limba lor), slujbele sună ireproşabil, cu o culoare locală specific africană. Au făcut din cântarea bizantină acelaşi lucru pe care l-au făcut grecii când au preluat psalmodierea ebraică.
Astfel, aceşti africani au cercetat lucrurile din punct de vedere istoric şi au descoperit că există o Biserică care se trage direct de la Hristos şi învaţă ceea ce se învăţa în vremurile vechi: Biserica Ortodoxă. Tot din perspectivă istorică, puteţi vedea cum au deviat celelalte biserici: mai întâi romano-catolicii în secolul XI, când problema referitoare la poziţia papei în Biserică a atins punctul ei culminant, iar papa a respins răspunsul ortodox, trăgând după sine întregul Occident.
Până în ziua de astăzi, Duhul Sfânt lucrează în Biserica Ortodoxă. În cea mai mare parte a grupurilor occidentale protestante, rareori se vorbeşte despre Taine, aşa încât nu puteţi căuta cu adevărat harul Duhului Sfânt în ceea ce nici ei înşişi nu socotesc Taine. Desigur, romano-catolicii şi alte câteva grupuri consideră că au Taine. Eu unul vă spun că adevăratele Taine, în sensul în care le-a instituit Hristos, se găsesc numai în Biserica Ortodoxă; cât despre cei care, preluând denumirea de Taină, încearcă să profite cum pot de ea – este o problemă care se pune între sufletul omului şi Dumnezeu şi orice ar dori Dumnezeu să facă acelui suflet – este treaba Lui. S-ar putea să nu fie vorba doar de o problemă psihologică; nu ştiu – asta va alege Dumnezeu. Dar mijloacele pentru mântuire pe care le-a pus Dumnezeu în Biserică s-au transmis până astăzi în Biserica Ortodoxă. De altfel, dacă cercetaţi istoric, veţi vedea că facem aceleaşi lucruri care se făceau în Biserica primară. Filip, spre exemplu l-a luat pe eunuc în râu şi l-a botezat, fără îndoială în felul în care o facem şi noi: prin cele trei scufundări în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. De aceea Ortodoxia este cunoscută ca fiind „de modă veche”: noi păstrăm cu bună ştiinţă căile „demodate” care ni s-au transmis de la Hristos, de la Apostoli şi de la primii Părinţi ai Bisericii.
Î: Vreţi să ne vorbiţi de atitudinea ortodoxă faţă de religiile necreştine?
R: Hristos a venit să lumineze neamul omenesc. Există multe religii în afara revelaţiei Sale în care adepţii sunt sinceri – nu neapărat practicanţi ai vreunui cult demonic – şi încearcă să ajungă cu adevărat la Dumnezeu. Aş putea spune că, înainte ca oamenii să audă de Hristos, aceste religii erau bune, dar nu puteau conduce la adevăratul ţel. Iar ţelul este viaţa veşnică şi Împărăţia Cerurilor şi Dumnezeu a venit în trup ca să ne-o deschidă. De aceea creştinismul este adevărat; putem lua în discuţie diferite elemente comparative ale adevărului în alte religii şi adesea observăm că sunt foarte profunde, dar acestea nu ne deschid raiul. Numai când Hristos a venit pe pământ şi i-a spus tâlharului: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”, raiul s-a deschis cu adevărat pentru oameni.
Î: Prin urmare, oamenii care nu au aflat nimic despre Hristos nu au acces la adevăr?
R: Cei care nu au auzit niciodată de Hristos? – numai Dumnezeu poate să judece. Nici în Vechiul Testament oamenii nu auziseră de Hristos, dar El a venit şi le-a predicat în iad. De asemenea, înainte de Învierea lui Hristos, şi Sfântul Ioan Botezătorul a venit la iad şi a predicat că Hristos va veni acolo să-i elibereze pe cei care doreau să creadă în El. Aşa că Dumnezeu poate descoperi adevărul şi celor care nu au avut niciodată şansa să-l audă, adică celor care nu au respins Evanghelia, ci doar nu au auzit de ea. Dar odată ce ai primit revelaţia, atunci eşti, bineînţeles, mult mai responsabil decât toţi ceilalţi. Un om care a primit revelaţia că Dumnezeu a venit în trup şi nu trăieşte potrivit cu aceasta – este mult mai rău decât orice preot păgân sau decât oricare altul.
Î: Ceva despre care nu ştiu prea mult şi probabil că o mulţime de oameni nu ştiu este: care sunt diferenţele şi asemănările concrete dintre, să zicem, Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Romano-Catolică cu privire la diverse dogme şi idei, cum ar fi Sfânta Treime, sau dacă preoţii să se căsătorească sau nu – toate acele 1001 de mici diferenţe.
R: Există o mulţime de mici diferenţe, dar o singură diferenţă principală legată tocmai de Duhul Sfânt, pe care o voi explica. Biserica lui Hristos este cea care dăruieşte oamenilor harul; iar în Vest, când Roma s-a rupt de această Biserică, acest har s-a pierdut efectiv (poate că oamenii îl găsesc întâmplător pe ici, pe acolo, însă din Biserica lor harul s-a retras). Eu consider romano-catolicismul modern o încercare de a substitui harul pierdut cu ingeniozitatea umană. De aceea, pentru a răspunde la întrebarea „unde este adevărul?”, Biserica Romano-Catolică îl face pe papă „infailibil”.
Sunt unii care cercetează Biserica noastră Ortodoxă şi spun: „Este imposibil ca oamenii să găsească acolo adevărul. Voi spuneţi că nu credeţi în nici un papă sau episcop, dar în felul acesta nu există nici o garanţie. Nici nu credeţi în Scripturi aşa cum o fac protestanţii care le consideră absolut «infailibile». Dacă apare o dispută, cine are ultimul cuvânt?” Iar noi spunem că Duhul Sfânt Se revelează pe Sine. Acest lucru se petrece mai ales când episcopii se adună într-un sinod, dar chiar şi atunci poate fi un sinod fals. S-ar putea spune atunci: „Nu există nădejde!” Dar noi spunem că Duhul Sfânt conduce Biserica şi de aceea nu o va părăsi. Dacă nu ai convingerea că lucrurile stau aşa, atunci ajungi să inventezi lucruri de genul: Biblie infailibilă, papă infailibil. De asemenea, poţi să împlineşti rânduielile ortodoxe – aşa cum o fac romano-catolicii – ca pe un fel de „lege”, astfel încât totul să fie perfect definit: dacă încalci această lege, mergi la duhovnic, primeşti canonul cutare şi vei fi iarăşi perfect „reabilitat”. Ortodoxia nu crede în felul acesta. Această nevoie de a controla lucrurile a condus la întreaga concepţie despre indulgenţe, care este o pervertire perfect legalistă a ideii de pocăinţă. Dacă te căieşti, ca tâlharul pe cruce, poţi să te mântuieşti chiar în acel moment. Ortodoxia a evidenţiat totdeauna acest aspect al relaţiei dintre un suflet şi Dumnezeu; şi toate Tainele şi rânduiala Bisericii nu sunt decât căile de împăcare a sufletului cu Dumnezeu: aceasta este toată credinţa noastră. În Biserica Romano-Catolică, până de curând, când lucrurile au început să se mai clarifice, accentul era pus mai degrabă pe respectarea unui întreg set de legi prin care omul se punea „de acord” cu Dumnezeu într-un sens „legalist”, care este un substitut al Duhului Sfânt.
Î: Ne-aţi putea vorbi despre caracteristicile Anglicanismului, pentru că există o anumită asemănare între ceea ce aţi afirmat despre romano-catolicii care susţin că papa este infailibil şi protestanţii care susţin că Biblia este infailibilă. Eu consider Anglicanismul e o încercare de a echilibra aceste două perspective, deşi îmi dau seama că aţi putea răspunde că, din punct de vedere istoric, s-a petrecut o ruptură de Biserica primară.
R: În multe cazuri anglicanii se străduiesc din greu, dar ei pornesc de foarte departe. Când te apropii de Dumnezeu, nu te limitezi doar la „cugetare” sau la „elaborarea unui sistem”: trebuie să intri într-o legătură vie cu harul lui Dumnezeu. De aceea, răspunsul pentru Anglicanism este că trebuie să intre în legătură cu Biserica.
Î: Biserica Ortodoxă păstrează posturile şi toate tradiţiile primare cu privire la Postul cel Mare al Paştelui?
R: Da, există o disciplină clară a postului, ca în timpurile vechi. Acestea ni s-au transmis încă de la începuturile istoriei Bisericii. Cunoaştem din Didahia (Învăţătura celor 12 Apostoli) că în primul secol se postea miercurea şi vinerea.
Î: Seara trecută aţi ţinut o conferinţă despre Apocalipsă. Aţi putea să o rezumaţi pentru noi?
R: Am analizat evenimentele care se întâmplă astăzi ca semne ale sfârşitului şi am vorbit despre atitudinea pe care ar trebui să o aibă creştinii faţă de acest sfârşit. Nu trebuie să numărăm anii, nici să socotim cine este „Împăratul Sudului”, „Împăratul Nordului” şi aşa mai departe, ci să vedem lucrurile mai profund. Toţi Apostolii scriu în epistolele lor că, pentru pregătirea personală, şi mă refer aici în primul rând la pregătirea duhovnicească, este esenţial să înţelegem că Hristos este aproape. Dacă ne vom afla permanent în această stare de aşteptare a lui Hristos Care vine, într-un sens spiritual, la noi, fie în sufletele noastre prin har, fie în momentul morţii noastre, atunci întrebarea despre timpul venirii Lui fizice pe pământ la sfârşitul lumii nu ne va mai tulbura atât de mult, încât să ne alăturăm vreunei secte care se duce să aştepte ziua aceea pe vreun vârf de munte. Nu cunoaştem nici ziua, nici ceasul; principala prioritate este pregătirea spirituală.
Vremurile noastre, totuşi, sunt atât de pline de ceea ce se poate numi evenimente „apocaliptice”, încât ar trebui să fim foarte conştienţi de ele. Domnul nostru spune că, deşi nu cunoaştem nici ziua, nici ceasul, trebuie să luăm pildă de la sicomor, căci, atunci când înverzeşte, ştim că vara e pe sfârşite. Tot astfel, atunci când aceste lucruri încep să se întâmple, când devine posibil să existe un guvern mondial, când Evanghelia se propovăduieşte la toate neamurile, când apar atât de multe curente spirituale amăgitoare – toate acestea sunt semne clare că urmează un eveniment iminent, ceva foarte probabil legat de sfârşitul lumii.
Pentru a ne pregăti duhovniceşte pentru acest moment, este foarte folositor să citim despre ceea ce s-a întâmplat cu oamenii în lagărele de concentrare. Asemenea relatări ne arată că, indiferent ce se poate întâmpla – chiar dacă ne-am afla sub stăpânirea lui Antihrist însuşi, putem supravieţui, pentru că Îl avem pe Hristos Însuşi. Vieţile mucenicilor au fost totdeauna o sursă de învăţătură şi de întărire şi există şi astăzi oameni care suferă mucenicie şi de la care avem de învăţat.

din “Mai aproape de Dumnezeu”

Astfel şi-a încheiat Părintele Serafim cuvântarea. La mai puţin de doi ani după aceea, el murea într-un spital. În timpul suferinţei cumplite a bolii care i-a adus moartea, Împărăţia cerească pentru care se pregătise îndelung i-a devenit mai apropiată şi mai uşor de atins. Dumnezeu, Care îi împlinise dorinţa chinuitoare şi atotmistuitoare de a cunoaşte Adevărul transcendent, îl mângâia acum în chip nevăzut. Neputând să vorbească, privea spre cer, în timp ce din ochi îi curgeau lacrimi. Odată a încercat să-i spună unui frate de mănăstire despre descoperirea pe care a primit-o în ceasul său de încercare, dar trupul lui muribund nu i-a îngăduit acest lucru. Atunci când, în cele din urmă, sufletul s-a eliberat de trup, chipul i-a devenit strălucitor şi plin de pace, iar gura a căpătat un zâmbet blând. Aceia care l-au văzut în sicriul său poartă mărturia bucuriei pline de pace care îi aşteaptă pe cei ale căror inimi sunt receptive la revelaţia lui Dumnezeu.
Dacă grăuntele de grâu, când cade pe pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă (In. 12, 24). Prin moartea Părintelui Serafim a fost sădită o sămânţă care nu încetează să aducă roadă în vieţile celor care, în Occident, Îl caută pe Dumnezeu. Prin publicarea scrierilor sale, însemnătatea sa universală a devenit treptat mai evidentă. Deşi a reprezentat într-adevăr un purtător de cuvânt al creştinismului ortodox, a fost mai mult decât unul dintre numeroşii „tâlcuitori” ai diferitelor aspecte ale tradiţiei creştine. A fost mai degrabă o punte vie, umană, între omul modern, dezrădăcinat al lumii occidentale şi deplinătatea adevărului creştin. Dobândirea acestui adevăr nu presupune, aşa cum el însuşi spunea, stări de conştiinţă exaltate, ci doar o inimă iubitoare înfrântă şi smerită     (Ps. 50, 17) prin suferinţă. Fie ca, primind de la Părintele Serafim mesajul viu al înţelepciunii creştine a primelor secole, tot mai multe inimi iubitoare să înceapă să ardă pentru adevăr şi să-l găsească în persoana lui Hristos cel viu.

Traducere: Tatiana Petrache

din “Mai aproape de Dumnezeu”

Prefaţă
Dimitrie Andrault de Langeron

Eugene Rose, viitorul ieromonah Serafim, manifesta o puternică atracţie către frumos, pe care l-a găsit deplin în ceea ce a numit mai târziu „savoarea Ortodoxiei”. Frumosul şi o căutare dedicată adevărului i-au dominat viaţa intelectuală şi cea duhovnicească. În acelaşi timp, el avea o inimă plină de compasiune şi de dragoste. Întâlnirea sa cu Hristos nu a fost una intelectuală, ci un salt al credinţei – un act de iubire, pur şi simplu.
Acesta este şi felul în care a ajuns să iubească Rusia, poporul rus, Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei şi, nu în cele din urmă, pe ţarul Nicolae al II-lea, Mucenicul. În general, considera că ruşii sunt mai profunzi din punct de vedere psihologic, mai sinceri şi mai calzi decât alţii, şi că au o înclinaţie religioasă şi mistică aparte.
La contactul său iniţial cu ortodoxia, care a avut loc la o slujbă pascală ţinută la Vechea Catedrală din San Francisco, a trăit o frântură de creştinism apostolic. Covârşit de frumuseţea slujbelor ortodoxe, a declarat: „Acum sunt acasă”. De atunci, o profundă sete duhovnicească a sporit într-însul continuu. S-a predat lui Hristos cu desăvârşire, fără rezerve, schimbând treptat totul din viaţa sa, pe măsură ce trecea de la deşertăciunea lumească la nevoinţa creştină.
Acesta a fost momentul în care prietenul nostru comun, Gleb Podmoşenski, ne-a făcut cunoştinţă, şi curând am ajuns buni prieteni. Nu pot uita ochii săi blânzi şi totuşi pătrunzători, surâsul său, cumpătarea şi liniştea sa, calmul şi nobleţea sa naturală. Din întâlnirile noastre, l-am cunoscut ca fiind un om educat, de o cultura vastă, vorbitor de franceză, germană şi rusă. Mai cunoştea chineza şi japoneza (mi-a dat manualul său de japoneză, ce m-a îndemnat să studiez vreme de mulţi ani această limbă). Dascălii săi l-au considerat un student de excepţie. Înzestrat pentru lingvistică, a mai studiat şi ştiinţele, excelând în domeniul ştiinţelor naturii. Îi plăceau muzica, literatura şi poezia, având o apreciere deosebită pentru Dickens. Iubea natura şi animalele, era un sportiv înnăscut şi, ca tânăr, îndrăgea sporturile. Era, de asemenea, o fire practică: putea repara un automobil, putea face tot felul de reparaţii simple, şi chiar construi o casă!
Eugene avea tărie, dar era timid. De vreme ce nu cunoştea pe nimeni dintre tinerii cugetători ortodocşi din zona San Francisco-ului, l-am prezentat prietenilor mei. Anii `60 erau perioada unei mari renaşteri ortodoxe ruse în acel oraş, atât religioase, cât şi culturale. De pildă, aveau loc întâlniri în locuinţele Umoliubţ-ilor (Iubitorii de înţelepciune), cu o orientare filosofică, dar şi religioasă. Şi erau numeroase personalităţi remarcabile – clerici, scriitori, artişti. Nucleul acestei renaşteri era, desigur, Sfântul Ioan (Maximovici), împreună cu alţi episcopi remarcabili, cu toţii fiind legaţi de tradiţiile spirituale ale vechii Rusii. A fost un mare privilegiu să te afli acolo în vremea aceea!
În aceste împrejurări deosebite, Eugene şi cu mine ne întâlneam adesea. Purtam numeroase conversaţii. I-am citit cu glas tare şi i-am tradus câteva texte clasice ale spiritualităţii ruse. Lua parte cu credincioşie la cât de multe slujbe putea, învăţând cu repeziciune să citească şi să cânte fluent în slavona bisericească.
Chiar înainte de a se converti la ortodoxie, în 1962, mi-a cerut să îi fiu naş, iar mamei mele, Svetlana Andrault de Langeron, să îi fie naşă. Catalizatorul convertirii sale a fost Sfântul Ioan, ce fusese trimis la San Francisco pentru a construi noua Catedrală rusă închinată icoanei Maicii noastre, Bucuria tuturor celor necăjiţi. Sfântul Ioan era un ascet: nu dormea niciodată în pat, şi, atunci când nu lua parte la slujbele bisericii, îşi petrecea vremea păstorindu-i pe cei săraci, pe cei asupriţi, pe cei bolnavi şi pe cei aflaţi în închisori. S-au petrecut multe minuni prin mijlocirea sa. Cei ce l-au cunoscut, care i-au primit ajutorul sau au beneficiat de dragostea sa, l-au iubit din inimă, ca o răsplată, şi au devenit profund ataşaţi de el. Eugene era unul dintre aceştia.
În 1969, la trei ani de la adormirea Sfântului Ioan, Eugene s-a retras la munte într-o pustietate de lângă Platina, California, împreună cu Gleb (viitorul Stareţ Gherman). Acolo a ajutat la construirea unui mic schit: câteva clădiri micuţe, modeste, unde, îmbrăţişând viaţa monahală, a vieţuit pe deplin mulţumit, fără căldură sau electricitate, fără telefon sau apă curentă, până la răposarea sa, petrecută după numai doisprezece ani scurţi, în plinătatea darurilor sale intelectuale şi spirituale. Lui, dragului meu fin şi prieten, de veşnică pomenire, i se potrivesc cu adevărat următoarele cuvinte ale Cărţii Înţelepciunii:
Cel drept, chiar când apucă să moară mai devreme, dă de odihnă. Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe (…) Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi, fiindcă trăia între păcătoşi, l-a mutat de pe pământ… Ajungând curând la desăvârşire, dreptul a apucat ani îndelungaţi. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată din mijlocul răutăţii. (Cartea Înţelepciunii lui Solomon 4, 7-11; 13-14)

Liberty Corner, New Jersey

20 dec./2 ian. [1964]
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Te felicit din toată inima, cu ocazia acestui mare Praznic al Naşterii Domnului. Îţi ducem lipsa în San Francisco, dar sunt bucuros să aud de la mama ta că o duci bine în New York. J.  şi cu mine suntem bine şi, deocamdată, nu suferim prea mult din pricina şomajului. Eu lucrez cam o zi pe săptămână, şi primesc şi ajutorul de şomaj. Pentru viitor, sunt optimist în ceea ce priveşte proiectul pe care J. ţi l-a menţionat deja, ce va implica o mică librărie şi (nădăjduim) alte câteva lucruri. Acesta ar trebui să demareze în decursul câtorva luni, şi dacă izbuteşte, ne va oferi un venit foarte modest şi ne va îngădui să ne închinăm întregul nostru timp răspândirii Ortodoxiei. A fost iniţial ideea lui Gleb , şi ar trebui să reuşească, dacă îi menţinem imaginaţia foarte activă pe tărâmul realităţilor practice! Îţi voi spune mai multe atunci când planurile noastre vor deveni mai clare. Roagă-te pentru proiectul nostru, căci, dacă este voia lui Dumnezeu, ar putea folosi duhovniceşte pe mulţi. În prezent, alcătuim o listă de expediere prin poştă. Orice nume ai putea adăuga la ea, fie că sunt americani interesaţi de ortodoxie, ori ruşi cititori de limbă engleză, ar fi extrem de binevenit.
Cunoşti, sunt sigur, toate ştirile bisericeşti din San Francisco. Din nefericire, întreaga poveste  este departe de a se fi sfârşit, dar cu rugăciune şi preocupare îndeajuns pentru viaţa duhovnicească, nu ar trebui să ne temem de nimic, nici chiar de întâmplări mult mai rele decât cele deja petrecute. Trec zilnic pe la noua catedrală, şi un progres, deşi încet, a devenit acum vizibil, de la o zi la alta, ceea ce este foarte încurajator. Duminica aceasta, Umoliubţii s-au întâlnit iarăşi. V.W. citeşte o lucrare despre Bergson, ce ar trebui să fie destul de interesantă. (Îmi va oferi şi o practică bună pentru rusa mea, care se îmbunătăţeşte).
Săptămâna trecută am fost în Carmel şi am petrecut câteva zile plăcute, căutând ciuperci împreună cu Gleb şi mama sa prin pădurile din preajma casei lor. Până atunci, eram îngrozit mereu de ciupercile sălbatice, dar am descoperit că există multe soiuri ce sunt şi delicioase, şi uşor (şi sigur) de identificat. J. şi cu mine plănuim să mergem sâmbăta aceasta la Marin County, ca să căutăm câteva. Cunoaşterea ciupercilor ar putea fi foarte preţioasă pentru nişte vieţuitori la schit, aşa cum ar putea fi cândva unul dintre noi sau chiar amândoi.
Sunt de acord cu tine că Conciliul de la Vatican nu a realizat nimic; mai rău decât atât, cred că se îndreaptă tocmai în direcţia greşită, înspre adaptarea şi compromisul deplin cu lumescul. Greşelile lui Ioan XXII ar putea fi înţelese ca rod al naivităţii sale, dar actualul Papă nu îmi pare a fi nimic altceva decât un foarte inteligent politician. Aproape am terminat un eseu lung asupra duhului Romei contemporane, şi nădăjduiesc să îi trezesc interesul părintelui Constantin  spre a-l publica în curând.
Bogoslovski Kurs  mai are doar o lecţie până la sfârşitul anului întâi, şi în trei săptămâni va începe anul al doilea. Am reuşit să particip la majoritatea întâlnirilor şi ele au devenit, cel puţin, mai interesante decât înainte. Părintele Leonid , apropo, a început în cele din urmă, primul capitol al Facerii, iar acum e aproape de sfârşit. Frecvenţa a fost cam aceeaşi ca mai înainte, în jur de cincisprezece persoane.
J. şi cu mine am petrecut câteva după-amiezi foarte plăcute împreună cu mama ta şi aşteptăm să o revedem în săptămâna Crăciunului. Mama ta trebuie să-ţi fi spus despre întâlnirea pe care am avut-o cu doamna ce locuieşte cu dânsa. Cu adevărat, pentru cei ce iau Ortodoxia în serios, se găseşte de făcut oriunde lucrarea duhovnicească, atât printre bătrânii ruşi, cât şi printre tinerii americani.
Mă apropii acum de capătul celui de-al doilea an al meu ca şi creştin ortodox, şi dacă acum sunt – nu vrednic de ortodoxie, căci nimeni nu poate fi vrednic de ea – ci cel puţin îndreptat în direcţia cea bună, îţi datorez o recunoştinţă enormă pentru ajutorul acordat. Prietenia şi modelul tău duhovnicesc au fost de mare importanţă în a mă aşeza pe calea ortodoxă cea dreaptă. Pot numai nădăjdui că se vor mai găsi ortodocşi care să poarte o asemenea grijă „copiilor” lor duhovniceşti, când convertirile americanilor la Ortodoxie vor fi mai dese, aşa precum cred eu. Doar prin astfel de legături duhovniceşti directe şi modele, pot nădăjdui convertiţii la ortodoxie din America să păstreze plinătatea Ortodoxiei şi să evite obişnuitele curse ale moliciunii şi modernizării.
Cu cele mai bune urări ţie şi Irinei, cu ocazia acestor zile de sărbătoare, şi în anul ce vine, cerându-ţi rugăciunile,
Fratele tău în Hristos,
Eugene

19 sept./2 oct. 1964
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Primeşte-mi sincerele felicitări cu ocazia căsătoriei tale; îmi închipui că trebuie să fie nişte zile foarte fericite pentru voi. Fie ca Domnul nostru şi Prea Sfânta Sa Maică să vă ocrotească în veci şi să vă binecuvânteze să Îi slujiţi împreună. Te rog, transmite-i felicitările mele şi Irinei.
Aici, în San Francisco, construcţia noii catedrale progresează. Exteriorul este acum terminat, exceptând mozaicul de pe pereţi şi aurul cupolelor; acestea vor fi începute într-o zi sau două. Deja toată lumea se minunează de clădire; cât de minunat va arăta atunci când va fi terminată pe   de-a-ntregul.
Micile noastre proiecte progresează şi ele. Afacerea se îmbunătăţeşte treptat, şi nu peste multă vreme vom putea spune că magazinul este un „succes”. Ce este mai important, săptămâna trecută am cumpărat o mică presă tipografică (va tipări două pagini deodată), şi foarte curând vor ieşi primele noastre publicaţii. Vor avea prioritate treburile practice – câteva rânduri de cărţi şi icoane. Dar mai apoi, nădăjduim înainte de sfârşitul anului, va fi gata primul număr al unui ziar ortodox în limba engleză, ce va continua apoi să apară din două în două luni. De asemenea, până când va fi isprăvită Catedrala, nădăjduim să avem tipărită o broşură (cu câteva ilustraţii) despre noua Catedrală. Deja mulţi oameni (mai ales ne-ortodocşi) s-au oprit pe la magazin ca să întrebe despre ea, şi ar fi bine să avem o prezentare a subiectului demnă de încredere. Iar apoi, mai sunt nenumărate alte broşuri şi cărticele ce trebuie tipărite. Îţi voi spune câteva din planurile noastre referitoare la acestea o dată ce vom începe. Mai sunt şi câteva mici lucrări în rusă pe care le vom tipări; de fapt I. M. Konţevici [sic] a promis că ne va ajuta dacă vom tipări câteva lucruri pentru el. Cu publicaţia noastră în engleză nădăjduim să ajungem un centru al răspândirii informaţiei şi literaturii ortodoxe, încât să fie un loc unde oamenii să poată merge pentru a găsi un punct de vedere autentic ortodox, iar nu „noua” Ortodoxie ce este astăzi atât de răspândită. Nădăjduim ca Vlădica Ioan să fie cenzorul nostru permanent. A venit ieri la magazin, la o zi după ce presa tipografică a fost livrată, şi a binecuvântat-o cu apa sfinţită.
Acum trebuie să mă întorc la magazin şi să pictez puţin. Nu va fi prea multă vreme de odihnă de acum înainte! Văd în calendar (deşi, atunci când am început scrisoarea, nu mi-am dat seama) că duminică este praznicul Sfântului al cărui nume îl porţi, şi presupun că ar trebui să fie onomastica ta. Îţi prezint din nou felicitările mele.
Te rog, transmite-i salutări mamei tale. J. vă trimite şi el complimente şi felicitări. Te rog să-mi scrii, şi spune-i mamei tale să-mi scrie. Şi roagă-te pentru noi. Fie ca Domnul nostru să ne arate tuturor calea spre a-I sluji.
Fratele tău în Hristos,
Eugene

18 feb./3 martie 1965
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Acum poţi vedea că sunt cel mai rău scriitor de scrisori cu putinţă! Şi eu am intenţionat de multă vreme să îţi scriu o scrisoare lungă, încă de dinaintea Crăciunului, dar mereu era prea puţin timp. Aşa că voi începe acum, în cele din urmă, şi voi scrie cât de mult voi putea.
Este deja prea târziu pentru a te felicita cu ocazia Crăciunului, dar vă urez bucurie şi succes în anul ce vi se aşterne dinainte, ţie şi Irinei. Se apropie iarăşi postul, şi este vremea să pun deoparte câteva din poverile lumeşti cu care îngăduim vieţilor noastre să se umple. Slab precum sunt, deja oftez la gândul postirii şi nevoinţelor Postului, dar în acelaşi timp Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a lăsat aceste mijloace necesare de curăţire şi apropiere de Dânsul, fără de care am fi fost pierduţi. Potrivit ultimelor informaţii, din întâia zi a Postului vor începe în noua catedrală slujbele obişnuite, şi abia aştept să iau parte la ele zilnic, înainte şi după lucru. Lunea trecută, mitropolitul Filaret s-a oprit în San Francisco, în drumul său spre New York, şi seara a avut loc o slujbă superbă în noul Sobor – vecernia şi un acatist al icoanei din Kursk. Au luat parte şaisprezece preoţi şi probabil o sută de oameni. Interiorul catedralei nu este încă terminat – există doar un iconostas provizoriu cu patru icoane, şi abia săptămâna aceasta este pusă pardoseala de lemn. Exteriorul este aproape terminat, mai puţin marile icoane din mozaic. Este cu adevărat înălţător să văd această clădire magnifică în fiecare dimineaţă când vin la lucru, sau să zăresc ceva din ea când mă aflu prin vecinătate.
Am isprăvit în cele din urmă primul număr al revistei noastre, şi ţi-am trimis un exemplar. Nădăjduiesc că îmi vei trimite comentariile şi sugestiile tale. S-a dovedit mult mai bun decât ne aşteptam, dar cred că încă e loc de multe îmbunătăţiri. Îţi voi trimite şi nişte numere în plus. Poate ai putea lăsa câteva spre a fi vândute la Biserica Mănăstirii  – le putem da 40% din preţul exemplarelor vândute. În clipa de faţă, desigur, preocuparea noastră de bază este răspândirea revistei pe cât se poate mai departe.
Mă tem că nu cunosc pe nimeni care să aibă un magnetofon. Ar putea fi un schimb interesant între Coasta de Est şi cea de Vest, dar nu ştiu cum ne vom putea descurca.
Gleb şi cu mine am purtat câteva conversaţii interesante cu preoţii francezi, iar impresia noastră a fost că se află în primejdie de a se îndrepta într-o direcţie periculoasă, dacă nu găsesc o foarte bună călăuzire practică. Noul episcop  m-a impresionat mai mult ca filosof şi intelectual, decât ca orice altceva, şi câteva dintre ideile sale mi s-au părut puţin ciudate. Cu siguranţă, au cele mai bune intenţii, şi există un duh foarte bun printre membrii mai puţin intelectuali. Este nevoie de rugăciune ca să poată găsi călăuzirea pentru a merge pe calea ortodoxă cea dreaptă.
Părintele Mitrofan  mi-a lăsat o impresie cu totul diferită – din prima clipa în care l-am văzut, fără să ştiu cine era, am putut vedea că era un adevărat preot ortodox şi unul „de-al nostru”. Este, cu adevărat, un om al rugăciunii. A ţinut câteva slujbe în faţa icoanei Neciaianaia Radost , pe care o adusese de la Paris, şi au fost foarte mişcătoare, pline de duhul rugăciunii.
Sunt extrem de fericit să aud că ai o viaţă liniştită, plină de rugăciune şi de lecturi duhovniceşti. Cred că, în ziua de astăzi, problema principala a tuturor ortodocşilor nu este câtuşi de puţin cea a jurisdicţiilor, a limbilor, etc. (ele sunt importante, dar nu sunt chestiunea esenţială) – ci, pur şi simplu, problema oţerkovlenie-i – a face din Biserica lui Hristos adevăratul centru al vieţii. Din nefericire, cred că exact aceasta este întrebarea pe care majoritatea ortodocşilor din America, din afara Bisericii noastre, o pierd din vedere şi o uită cu desăvârşire. Mitropolia tocmai a început să publice un ziar lunar, cu un scop „duhovnicesc” – dar, citindu-l, nu am găsit nici un articol de valoare duhovnicească; este doar faţa exterioară a Ortodoxiei, iar nu inima. Nădăjduiesc ca revista noastră să slujească unui scop mai bun, mai ales de vreme ce se găsesc atât de puţine reviste de adevărată valoare duhovnicească în limba engleză.
Chiar înainte de Crăciun, l-am isprăvit pe Sfântul Ioan Scărarul , găsindu-l ca fiind de mare preţ. Este exact duhul de tărie ce lipseşte astăzi de peste tot.
Gleb încă lucrează în Monterey, dar vine la San Francisco în fiecare sfârşit de săptămână. Tipăritul îi face o plăcere imensă, dar mi-e frică că, în general, se află într-o stare mai curând agitată, şi va fi astfel până când va găsi în viaţă un loc aşezat. Cât despre mine, am fost prea ocupat cu lucrul la magazin şi cu tipăritul (şi editatul) ca să fiu în stare să mă gândesc la altceva. Scrierea cărţii mele  a fost amânată pentru o vreme, dar strâng idei şi nădăjduiesc să mă întorc la ea în curând.
Îţi trimit nişte tămâie de la Muntele Athos (una diferită de cea pe care am trimis-o mamei tale); cred că îţi va place. Dacă îmi aduc aminte bine, nu mai avem acum din cea de care ţi-am trimis anul trecut.
Te rog, scrie-mi curând şi îţi promit că voi răspunde mult mai prompt data viitoare. Te rog, pomeneşte-mă în rugăciunile tale.

8/21 ianuarie 1966
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Zilele sfinte sunt acum aproape isprăvite, dar îţi urez tot binele şi pacea acestei perioade sfinte şi cele mai bune urări pentru noul an. Totul este bine aici, cu noi, deşi, ca de obicei, avem prea mult de muncă şi prea puţină organizare. Ediţia de Crăciun a Cuvântului ortodox încă nu este gata, dar nădăjduiesc să terminăm o bună parte din ea în acest sfârşit de săptămână. Îţi mulţumesc pentru cuvintele de încurajare. În primul an, reacţia a fost una încurajatoare, făcându-ne să credem că merită toată osteneala.
Pentru anul următor nu avem planuri noi. Se pare că nu este tocmai vremea potrivită pentru a se forma frăţia noastră monahală. Apropo, am discutat chestiunea aceasta cu episcopul Nectarie. E posibil ca mănăstirea sa să fie înfiinţată în curând, în Seattle, şi ne-a invitat, pe Gleb şi pe mine, să i ne alăturam dacă şi când putem; dar până acum suntem încă prea ocupaţi cu librăria şi cu revista. Când va veni vremea, Dumnezeu ne va arata calea spre a-I sluji cel mai bine. Aici, în San Francisco, îl avem pe Vlădica Ioan [Sfântul Ioan] ca să ne călăuzească, şi, pentru momentul de faţă, este tot ceea ce avem nevoie.
În afară de librărie şi revistă, îmi petrec majoritatea timpului în biserică, unde alternez între citire şi cântatul în cor. Duminică dimineaţa îl ajut pe Părintele Nicolae (Dombrovski) cu slujba (7 a.m.); este foarte convenabil pentru amândoi, căci locuim suficient de aproape ca să mergem pe jos până la biserică. Vlădica Ioan vrea ca slujba aceasta să fie, în cele din urmă, în întregime în engleză, astfel că vom mai avea ceva de planificat. De Anul Nou (pe stil nou) am avut o slujbă completă în engleză. Gleb şi cu mine am fost corul, şi Vlădica a slujit cu trei sau patru preoţi. Nu a fost prea rău, pentru început.
Îmi pare rău să aud de boala lui Nikoluşka. Trebuie să fie extrem de greu pentru tine şi Irina. Dar totul este precum voieşte Dumnezeu. Mă bucur să aud că acum este mai bine.
Te rog, transmite-i urările mele cele mai bune Irinei. Mă gândesc adesea la voi şi aştept cu nerăbdare ziua în care o voi putea întâlni, în cele din urmă, şi vă voi vedea după atâta vreme. Mi-ar plăcea, cu siguranţă, să călătoresc către Coasta de Est, dar de ceva vreme nu întrezăresc nici o perspectivă. Scrie-mi, când vei avea ocazia, şi, te rog, trimite-mi orice materiale consideri potrivite Cuvântului Ortodox (în rusă sau în engleză) – discursurile Mitropolitului, de exemplu. Roagă-te pentru noi toţi.
În Hristos, fratele tău,
Eugene

4/18 mai 1966
Hristos a înviat!
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Am întârziat într-atât, încât îţi trimit felicitări de Paşti în preziua Praznicului Înălţării! În dimineaţa aceasta am avut o slujbă frumoasă la catedrală, pentru Odovania Paştilor. S-au cântat toate ca la Paşti. Din nefericire, corul nostru a fost unul mic – doar Părintele Mitrofan şi cu mine – dar am încercat să dăm tot ce puteam. De obicei, nici măcar nu izbutim să cântăm în acelaşi ton, dar astăzi am făcut-o destul de bine.
Toată lumea de aici e bine şi într-o dispoziţie bună. Ca de obicei, toţi avem de făcut multă treabă. Ultimul număr al revistei noastre a fost, dintr-o anume cauză, foarte dificil, dar acum suntem gata să îl începem pe următorul şi ar trebui să-l terminam înainte de 1 iulie. Acesta va cuprinde viaţa şi câteva minuni ale Sfântului Nectarie, un nou sfânt grec care a murit în 1920. Căutăm întotdeauna noi articole – dacă ai ceva idei noi, te rog să ne scrii despre ele. Avem încă mult de învăţat despre tipărirea unei reviste, şi multe încă pot fi îmbunătăţite. Chiar acum tipărim o serie de broşuri publicitare pe care le vom trimite (sau mai curând, L. M. le va trimite, de vreme ce ea ne-a promis ca se va ocupa de expedierea lor) tuturor bisericilor ortodoxe din America şi multor biblioteci.
De curând, J. şi cu mine ne-am mutat într-un loc nou (vechiul nostru apartament a fost demolat): se găseşte la 2333 Clement, doar la două blocuri de noua catedrală. Avem o întreagă căsuţă, pe partea opusă străzii – foarte liniştită şi foarte convenabilă. Când J. va merge la mănăstire, o vom putea folosi pentru Frăţia noastră. O pisicuţă ne-a adoptat imediat ce ne-am mutat – venea mereu la uşa noastră, până când a trebuit să o primim înăuntru. Chiar acum două zile, a făcut patru pisoi în camera noastră din spate. E într-adevăr o lecţie pentru noi, felul în care animalele au grijă de copiii lor. Pisoii sunt nişte lucruşoare sărăcuţe, oarbe, neajutorate, încredinţându-se deplin mamei lor – iar ea nu îi dezamăgeşte niciodată.
Ca întotdeauna, Vlădica Ioan este o sursă de inspiraţie pentru toţi. Are mereu cuvântul potrivit de povaţă. În biserică, îmi împart în continuare vremea între kliros şi cor. Bogoslovskie Kursi continuă. Reuşesc, îndeobşte, să particip doar în nopţile de miercuri. Părintele Nicolae (Ponamariov) predă istoria Bisericii Ruse (a ajuns acum la Patriarhul Nikon şi Vechii Credincioşi); Părintele Nicolae Dombrovski predă Noul Testament (Epistolele Sfântului Pavel); iar Vlădica Ioan a terminat cursul asupra slujbelor Bisericii şi l-a început din nou. (Descopăr că înţeleg cu mult mai multe de data aceasta!)
Te rog, transmite-i salutările mele cele mai calde Irinei. Nădăjduiesc că micul meu fin este bine, pe mai departe. Mă rog ca să fi petrecut zilele acestea în bucurii duhovniceşti. Roagă-te pentru mine şi scrie-mi când ai timp.
Fratele tău în Hristos,
Eugene

17/30 iulie 1966
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Toata lumea credea că, cumva, dragul nostru Vlădica nu va muri niciodată, iar acum s-a dus dintr-o dată. Dar în pierderea noastră avem şi un câştig, şi în tristeţea noastră o bucurie; căci acum avem un sfânt care se roagă pentru noi în faţa Scaunului lui Dumnezeu.
Tot ce îmi doresc este să poţi fi cu noi ca să împărtăşim aceste zile sfinte. Toţi cei ce trăiesc duhovniceşte aceste zile nu jelesc doar. Căci, chiar şi în lacrimile noastre există o asemenea bucurie pe care nu o putem exprima în cuvinte. Mai ales în paraclisul de la subsol, unde este îngropat, există un puternic simţământ că Vlădica Ioan ne iubeşte şi ne ascultă rugăciunile.
Îţi trimit un Blagovestnik  – memorial pentru Vlădica, şi o fotografie a părintelui Mitrofan (care era cel mai apropiat de Vlădica dintre preoţii de aici) citind înaintea sicriului deschis. Poate vei arde tămâia când te vei ruga pentru odihna sufletului Vlădicii.
Roagă-te pentru mine.
În Hristos, fratele tău,
Eugene

11/24 feb. 1967
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Nădăjduiesc că mă vei ierta, din nou, pentru că mi-am neglijat în mod ruşinos corespondenţa. Am atât de mult de lucru şi aşa de multe treburi care mă distrag, încât sunt, literalmente, ameţit. Desigur că, mai ales, sunt prins cu publicarea revistei – lucru atât de dificil, încât numai cu ajutorul lui Dumnezeu reuşim să îi dăm de cap. Am realizat două mii cinci sute de exemplare din ultimul număr, şi aproape întreaga muncă a fost făcută manual – o adevărată podvig! Dar rezultatul este extrem de satisfăcător, şi reacţiile arată că a stârnit un adevărat interes. Gleb are încă de lucru la Monterey toată săptămâna, aşa că mă poate ajuta doar la sfârşit de săptămână, şi primim puţin ajutor din alte părţi.
În afară de aceasta, avem librăria, unde afacerea devine mai bună pe zi ce trece – uneori într-atât, încât ajunge să mă distragă destul de mult. Timpul „liber” mi-l petrec mai ales în biserică, unde îi iau adesea locul unuia dintre preoţi la cliros, slujind atât ca citeţ, cât şi cântând la strană. Părintele Mitrofan a fost bolnav aproape o săptămână, aşa că am fost aproape zilnic la biserică. Este o foarte bună practică pentru învăţarea slujbelor, şi, desigur, este un har şi o binecuvântare să participi atât de des la dumnezeieştile slujbe. Şi nici măcar nu ştim câtă vreme ne va fi îngăduit acest privilegiu. Pluteşte în aer sentimentul că şi America este pe punctul de a intra în epoca „catacombelor”.
Am trimis în plic şi un exemplar al noului Blagovestnik, în caz că nu ai primit unul. Gleb este acum editorul (când va găsi vreme pentru aceasta, nu ştiu) şi are multe materiale, ilustraţii, etc., fapt ce ar putea face revista destul de interesanta. I-a venit ideea să facă abonamente şi să o trimită în diferite părţi ale lumii. Ce crezi? Poate l-ai putea ajuta.
Este mult prea târziu ca să te felicit cu ocazia Crăciunului, dar o fac cu ocazia Postului ce se apropie, şi îţi cer iertare. Te rog, scrie-mi când ai ocazia şi spune-mi cum o mai duci. Sărută-l pe finul meu şi salut-o pe Irina şi pe mama ta din partea mea. Roagă-te pentru noi.
Fratele tău în Hristos,
Eugene

16 feb./1 mar. 1967
Soră dragă întru Hristos, Svetlana,
Am fost foarte bucuros să primesc veşti de la tine – şi foarte ruşinat că am aşteptat atât de mult ca să îţi scriu. Am intenţionat de câteva ori să scriu, în vremea Crăciunului, ţie şi lui Dimitrie; dar avem atât de mult de lucru şi aşa de multe treburi care ne distrag – capul, pur şi simplu, îmi pluteşte. Aşa că doar săptămâna trecută i-am scris, în cele din urma, lui Dimitrie, şi acum, ţie.
Am fost foarte fericit să aflu de noua fiică a lui Mitia  şi că Nikoluşka e bine. Fie ca Domnul să îi ţină sănătoşi şi întru credinţa lui Hristos.
J. a plecat în octombrie anul trecut în Ţara Sfântă, dar nu a găsit o mănăstire potrivită şi s-a întors în America, unde, de atunci, se duce pe la mănăstirile noastre de aici – a fost la Jordanville, Mahopac şi la Mănăstirea greacă din Boston. I-a plăcut cel mai mult mănăstirea din Boston, dar stareţul ei era în Grecia, şi nu vor mai primi pe nimeni până când nu se vor muta într-un loc mai spaţios, în vara aceasta, sau poate mai târziu, aşa că s-a întors să aştepte la Jordanville. Acum, din ceea ce scrie se vede că nu e prea fericit în Jordanville, cu toţi oamenii şi zgomotul de acolo. Într-adevăr, calea sa este grea, dar călătoriile i-au făcut, aparent, mult bine, şi a putut petrece o lună vizitând Locurile Sfinte. Mi-a scris câteva relatări extrem de interesante despre locurile de pelerinaj ortodoxe pe care le-a vizitat.
Cu Gleb şi cu mine este la fel – multă muncă şi foarte puţin timp. Este din ce în ce mai mult de lucru la magazin, şi pe lângă faptul că revista ne consumă aproape tot timpul, acum Gleb a devenit editorul lui Blagovestnik şi poate veni aici doar două zile pe săptămână. Ne rugăm ca Dumnezeu să ne trimită un frate pentru a realiza mai multe şi a nu ne istovi în aşa măsură, dar trebuie să avem răbdare!
Avem ca mângâiere noua catedrală, chiar lângă noi, şi merg acolo adesea, precum şi la paraclisul de la subsol, unde este îngropat Vlădica şi unde este deschis pentru o scurtă perioadă de timp, în fiecare dimineaţă şi seară. La catedrală îi iau adesea locul Părintelui Mitrofan la strană, lucru ce îmi dă o foarte bună posibilitate de a practica cititul şi cântatul (adesea de unul singur). Dar încă am foarte multe de învăţat despre slujbele Bisericii.
Înţeleg că noul Blagovestnik nu a fost expediat, aşa că îţi voi trimite un exemplar. Gleb doreşte ca acesta să aibă multe ilustraţii, şi are multe materiale ce încă nu au fost publicate, aşa că ar putea ajunge o revista foarte interesantă.
Nu am avut timp de nici o „vacanţă” în ultima vreme, dar în Ajun şi de Crăciun am închis magazinul şi am mers la Monterey, unde Gleb şi cu mine am fost cam singurele persoane din strană. A fost frumos să fim într-o bisericuţă, pentru variaţie, iar Batiuşka  este minunat.
Probabil ca ai auzit de faptul că Părintele Leonid a părăsit Biserica Sfântul Tihon pentru a porni o biserică a sa – Capela Iverskaia; are acolo Şcoala sa Rusă, care se pare că se bucură de destul succes. L-am înscris pe copilaşul meu duhovnicesc Alexander (în vârstă de 6 ani) la grădiniţă, şi învaţă câte ceva, în pofida faptului că nu ştie mai deloc rusa. (L-am învăţat rugăciunile începătoare, pe care le ştie mai bine decât unii dintre băieţii ruşi!)
Sunt bucuros să aflu că sunteţi cu toţii bine, şi că sora ta şi-a revenit. Voi încerca să scriu mai des, dar te rog să mă ierţi dacă nu prea reuşesc. Roagă-te pentru Gleb, pentru mine şi pentru J., şi pentru fraţii noştri [urmează trei nume].
Fratele tău în Hristos,
Eugene

nedatată
Hristos Voskrese! [în chirilică]
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Te rog, iartă-mi lunga tăcere. Se pare că nicicând nu apuc să mă aşez şi să răspund la scrisori (trândăvia). Oricum, sunt foarte bucuros să primesc scrisorile tale şi să văd că ajuţi un astfel de luptător pentru Ortodoxie, precum este Părintele G. După cum vezi, Cuvântul nostru Ortodox a întârziat într-atât, încât o notă privind parohia ar fi fost inutilă; însă, poate vom avea un articol despre parohie puţin mai încolo.
„Grecii” noştri din Biserica de peste Hotare, pe care îi iubim mult, ne-au tulburat de curând, încercând să-şi impună părerile privind unele chestiuni secundare, asupra tuturor celorlalţi. Unii convertiţi au venit către noi şi ne-au întrebat: conduc aceştia mişcarea misionară a Bisericii noastre, şi trebuie să credem întocmai precum ei? Unii sunt pe punctul de a cădea în deznădejde din această pricină. Fie ca Dumnezeu să îngăduie adevăratului duh misionar să înflorească în Biserica noastră, în duhul şi pentru rugăciunile iubitului nostru Vlădică Ioan, care este o sursă de inspiraţie pentru noi toţi.
Din harul Domnului, suntem bine şi ne străduim să continuăm ceea ce Vlădica Ioan ne-a binecuvântat a face. Un al treilea frate ni s-a alăturat – roagă-te pentru el (L.), ca şi pentru noi, te rog.
Vara se apropie şi aşteptăm mai mulţi vizitatori, chiar dacă condiţiile noastre sunt mai degrabă primitive şi biserica este încă neterminată. V. şi Y.W., împreună cu copiii, ne-au vizitat în septembrie anul trecut.
Te rog, trimite urările noastre de Paşti Irinei şi copiilor, şi nădăjduim să auzim mai mult de la tine.
Cu dragoste în Hristos,
Serafim, monahul

P.S. I-am scris Părintelui G. de câteva ori. Pare a fi într-o dispoziţie mai bună acum.

16/29 ian. 1972 Sfântul Pavel Tebeul
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Deşi îţi scriu chiar mai puţin şi mai cu întârziere decât tine – totuşi îţi trimit urări din inimă pentru perioada sfântă ce tocmai a trecut şi pentru Marele Post ce va veni. Nici eu nu te-am uitat, dar pare să fie tare greu a-mi găsi vreme pentru corespondenţă. Uneori cred că am mai puţin timp acum decât atunci când trăiam în oraşul cel aglomerat – dar aceasta probabil din pricină că acum facem cu mult mai multe.
Da, îmi aduc aminte de Paştile petrecute împreună, precum şi de plimbările din preajma Muntelui Tamalpais (o dată în a doua duminică a Postului, cred). Iar acum, Dumnezeu ne-a îngăduit marea bucurie de a putea vieţui tot timpul într-o astfel de atmosferă. În străfundurile fiinţei simt o mare fericire, iar dacă uneori munca mă covârşeşte, tot ce am de făcut este să ies afară, pentru a mă „bucura întru Domnul” iarăşi.
Trăim de fapt pe un munte, al cărui versant nordic este împădurit, fiind şi locul unde se găsesc chiliile noastre, iar versantul sudic este acoperit de tufişuri; este foarte asemănător Muntelui Tamalpais (precum şi Muntelui Athos). Avem doua colibe mai degrabă mici, una pentru tipărituri, iar alta pentru locuit, la care adăugăm camere, puţin câte puţin, din vreme în vreme; biserica noastră este terminată cam pe jumătate, dar e neîncălzită şi, din această cauză, facem acolo slujbe doar vara şi la Praznice. Avem o mică trapeză, unde ţinem slujbele zilnice – Vecernia şi Pavecerniţa seara, Miezonoptica, Utrenia şi Ceasurile dimineaţa, cu obedniţa Duminica şi de sărbători, exceptând dăţile când suntem norocoşi să avem Liturghie, atunci când duhovnicul nostru, Părintele Spiridon, sau alt preot ori vlădică ne vizitează – cam o dată pe lună, mai puţin iernile. Restul zilei îl petrecem lucrând, mai ales tipărind, de vreme ce suntem întotdeauna în urmă, şi, când este timp, construind sau grădinărind. Până acum am avut puţin timp pentru grădinărit, şi există multe greutăţi: nu este apă, pământul e tare prost, sunt căprioare şi veveriţe care mănâncă tot ce-i verde etc. Dar în acest an, folosim un îngrăşământ (natural; am luat Enciclopedia grădinăritului natural) şi două cisterne, una de metal pentru apa potabilă, alta de plastic pe care am aşezat-o în pământ (opt sute de galoane) pentru grădină… Şi, astfel, vom face o încercare cu grădina. Mai avem şi unsprezece pomi fructiferi, dar, vara trecută, căprioara a doborât gardurile şi a mâncat toate frunzele verzi, aşa că nu ştiu dacă vor mai creşte copacii în acest an. Avem şi multe coacăze sălbatice şi câteva mure sălbatice, dar până acum nu am avut timp să facem gem sau dulceaţă din ele. Te rog, trimite-ne informaţii despre plantele sălbatice comestibile, ca şi despre plantele medicinale, şi vom încerca să le folosim.
Vremea este destul de fierbinte vara, dar mare parte a anului e mai degrabă frig de când suntem aici. În ultimele două ierni au fost ninsori moderate şi nu prea mult îngheţ. Săptămâna trecută s-a topit toată zăpada de anul acesta şi unele plante au început să înmugurească, şi am crezut că se apropie primăvara, dar săptămâna aceasta am avut zăpadă proaspătă, de şaptesprezece inci, aşa că, până la urmă, mai avem de aşteptat primăvara. Desigur, totul e acum foarte frumos – o adevărată sălbăticie nordică.
Deocamdată suntem doar noi doi aici, şi nu facem nici o încercare să „recrutăm” pe alţii, având credinţa că Dumnezeu va trimite pe cine sau ce este de trebuinţă. Câţiva tineri au venit şi au stat cu noi, vreme de câteva săptămâni, ca trujeniki , şi unul dintre ei poate ni se va alătura, nu peste multă vreme.
Te rog, transmite poklon-ul meu Irinei şi copiilor. [Nădăjduiesc] ca într-o zi să îmi văd, în cele din urmă, finul – voia Domnului. Părintele Gherman vă trimite şi el salutări. Roagă-te pentru noi.
Cu dragoste în Hristos,
Serafim, monahul

12/25 martie 1972, Sfântul Simeon Noul Teolog
Frate drag întru Hristos, Dimitrie,
Te rog să îmi ierţi, din nou, întârzierea în a-ţi scrie – iarăşi, doar neglijenţă. (…)
Ai primit un exemplar din Nikodemos? Este o mică publicaţie a unei familii de mireni (convertiţi) ce trăieşte nu departe de noi (de fapt la două sute de mile – dar sunt cei mai apropiaţi vecini ortodocşi ai noştri!). Avem mari speranţe pentru ea.
În Duminica Floriilor, din voia lui Dumnezeu, vom avea din nou Liturghie la schitul nostru. Părintele Gherman mi se alătură, trimiţând felicitări ţie, Irinei şi copiilor, cu ocazia Praznicului Praznicelor ce se apropie. Acesta mi s-a părut mereu a fi perioada „misionară” a anului, atunci când ar trebui să ne curăţim prin postire şi să ne umplem de inspiraţia Paştilor, iar, în vreme ce se citesc zilnic în Biserică Faptele Apostolilor, noi înşine ar trebui să aducem roadă spre mântuirea sufletelor. Fie ca Hristos Dumnezeul nostru să trimită ajutorul şi harul Său în sprijinul nostru!
Cu dragoste în Hristos,
Serafim, monahul

Scrisă de mână, ianuarie 1980. Felicitare de Crăciun a Schitului Golgota, tipărită de călugări, purtând înăuntru inscripţia: „Cerul şi pământul sunt astăzi laolaltă, căci Hristos S-a născut”.
Dragă Dimitrie,
Binecuvântarea Domnului să fie cu tine!
Vă trimit ţie, Irinei şi întregii familii urări din inimă, cu ocazia praznicelor Naşterii şi Botezului Domnului.
Multe, multe mulţumiri pentru amabila ta ospitalitate şi pentru tot ce ai săvârşit ca să îmi faci călătoria  atât de fructuoasă. Simt că am realizat cu adevărat ceva, şi e îndeosebi bine să vezi sporind printre tineri interesul pentru lucrurile duhovniceşti.
M-am întors în siguranţă şi am avut un mare praznic aici de Crăciun (cam 15 oameni şi 2 picioare de zăpadă!).
Transmite urările mele speciale şi binecuvântarea mea lui Kolia  şi spune-i că vreau să îmi scrie o scrisorică, ca să-mi zică ce mai face.
S liuboviu o Hriste [Cu dragoste în Hristos]
ned. Ieromonakh Serafim [nevrednicul ieromonah Serafim]

Scrisă de mână
Schimbarea la Faţă a Domnului, 1981
Dragă Dimitrie,
Binecuvântarea Domnului să fie cu tine!
Îmi pare rău că nu ţi-am scris mai devreme. Nu am mers la Conferinţa Ortodoxă din Pennsylvania; am avut de ţinut aici câteva conferinţe, şi pur şi simplu nu a mai rămas timp pentru o astfel de călătorie lungă. Pe lângă aceasta, din nefericire, duhul grecilor noştri nu este cel potrivit, şi mă considera un „teozof”, eretic, şi nu mai ştiu ce altele. Negreşit că vor părăsi în curând Biserica noastră, din moment ce văd că episcopii se găsesc în acelaşi duh cu Frăţia noastră.
Un tânăr pe care l-am botezat de Paşti, H. G., îşi vizitează acum mama în New Jersey, şi poate va trece pe la tine. Dacă vine, fă-i o primire călduroasă. A devenit destul de serios în ceea ce priveşte viaţa sa, şi avem nădejde pentru el. Mama sa este rusoaică şi ortodoxă, dar tatăl său este lituanian, şi din aceasta pricină nu a fost botezat în copilărie.
Am avut un pelerinaj de vară extrem de reuşit luna aceasta. O sută cincizeci de oameni au venit în prima zi, şi aproape şaizeci au rămas pentru întreaga săptămână de conferinţe. E vădit faptul că interesul în Ortodoxie creşte puternic printre tineri, atât ruşi, cât şi americani (precum şi alţii – sirieni, de exemplu). Am mai ţinut o prelegere şi la Conferinţa Tineretului Rus în San Francisco.
Te rog, transmite-i binecuvântarea şi salutările mele Irinei şi copiilor. Ne rugăm pentru M. Îi voi scrie lui Kolia, nu peste multă vreme. Spune-i că mă gândesc la el.
Roagă-te pentru noi.
Cu dragoste în Hristos,
Nevrednicul Ieromonah Serafim

24 ian/6 feb. 1980
Dragă Svetlana Romanova,
Binecuvântarea Domnului să fie cu tine!
Slavă Domnului, am slujit astăzi Liturghia de ziua Fericitei Xenia, şi se pare că aproape mi-am revenit la normal – sunt doar un pic obosit. Din fericire, doctorul a reuşit să îmi extragă piatra renală fără a mai fi nevoie să mă taie, aşa că nu a fost o operaţie prea importantă. Dar totuşi am petrecut şase zile în spital, şi toţi s-au îngrijorat pentru mine; am fost foarte mişcat să aud cât de multă lume s-a rugat pentru mine. Acum avem multă muncă de făcut, recuperând activitatea de tipărire. Ne este mult mai greu să tipărim, având atâtea activităţi, şi ne rugăm Domnului să ne arate calea cea dreaptă. Fraţii noştri ne ajută un pic – dar, din nefericire, până acum nu avem pe nimeni ce este „de acelaşi suflet” cu noi, şi este foarte dificil să îi învăţăm aceasta – sufletul american este foarte dens şi pătrunde în profunzimea Ortodoxiei abia după mulţi ani. D. şi N. sunt încă cu noi, şi S. W. este deja aici de câteva luni. Un rasofor din Jordanville doreşte să ni se alăture din primăvară – roagă-te ca să fie cu adevărat iedinomişlenik  – altfel e foarte greu, şi „ajutoarele” noastre ne fac să consumăm mai multă energie decât ne oferă. Numele său e părintele P. – un american.
Îţi mulţumesc foarte mult pentru icoana Sfântului Grigorie cel Mare, pe care am primit-o în siguranţă. Îmi place foarte mult chipul – dar ar fi trebuit să aibă o barbă mică! Părintele Gherman va adăuga cândva barba, în timpul său „liber”.
Am avut o iarnă aspră – trei picioare de zăpadă, depuse în câteva zile, în preajma Crăciunului american. Dar acum zăpada s-a dus, soarele a apus, şi parcă ar fi primăvară. Ar trebui să putem lucra mai mult.
Mii de mulţumiri pentru rugăciunile şi grijile tale. Roagă-te pentru noi toţi, ca Dumnezeu să ne ţină şi să ne arate cel mai bine cum să fim roditori. Roagă-te îndeosebi pentru maicile noastre, ce vieţuiesc la 15 mile spre vest de noi şi care, poate, în curand, vor prelua o parte din munca noastră de tipărire: M., B., S., N. Sunt toate foarte bine şi cu mult mai „în acelaşi duh” cu noi decât au fost fraţii.
Cu dragoste în Hristos,
Nevrednicul Ieromonah Serafim

22 aug./4 sept. 1981 Sfântul Mucenic Agatonic
Dragă Svetlana Romanova,
Binecuvântarea Domnului să fie cu tine!
Îţi mulţumesc foarte mult pentru felicitarea de ziua mea onomastică, şi pentru celelalte scrisori ale tale. Din nou, sunt atât de nevrednic în a-ţi răspunde! Ţi-am mulţumit vreodată pentru icoana Sfântului Pantelimon? Dacă nu – mii de mulţumiri; îmi place extrem de mult.
Aceste ultime săptămâni au fost cele mai aglomerate pentru noi. Am avut 150 de oameni în prima zi a pelerinajului nostru, şi cam încă 50 au mai venit până la sfârşitul săptămânii. Are loc o adevărată „renaştere” printre tineri, atât americani, cât şi ruşi, şi toţi sunt dornici să înveţe şi să devină mai profund ortodocşi. Am botezat doi nou-convertiţi, şi alţi câţiva s-au convertit în decursul săptămânii. Episcopul Alipie a fost aici în prima zi, şi episcopul Lavru a făcut o vizită în cursul săptămânii. Slavă Domnului, pelerinajul a fost chiar un succes.
Înainte de aceasta, am fost la San Francisco şi am ţinut o prelegere la Conferinţa Tineretului Rus (despre viitorul Rusiei şi sfârşitul lumii), şi am făcut o călătorie misionară către Woodburn, Oregon, iar de acolo la Spokane, Washington (lângă Idaho), unde avem câteva familii ortodoxe. Am botezat trei oameni în Spokane, şi am fost de faţă în Etna, când Părintele Alexie Young a botezat şapte oameni (doi adulţi şi cinci copii). Micuţa misiune din Etna este în creştere, şi acum are cinci familii (după ce a cuprins doar două, vreme de mulţi ani).
Iarna aceasta vom avea probabil cel puţin şapte sau opt fraţi: Părintele Gherman şi cu mine, rasoforul S. (care stă cu noi de aproape un an), fratele G. (băiatul negru de 17 ani, care stă împreună cu noi de 7 ani şi tocmai a fost hirotesit citeţ de către episcopul Alipie), novicele D., fraţii E., S. şi H. (ultimul va deveni probabil începător, atunci când se va întoarce din vizita la părinţii săi, în New Jersey – este un lituanian pe care l-am botezat de Paşti – mama sa era rusoaică, dar nu l-a botezat în copilărie din pricina tatălui său lituanian) şi seminaristul V., care îşi va petrece cu noi cel de-al doilea an al său de seminar (este din Burlingame, tot un convertit). S. A. va fi de asemenea cu noi, mergând la şcoală la liceul local. În Wildwood (zece mile spre vest de aici) se afla acum patru maici: maica B., rasofora N., începătoarele M. şi C. Unii dintre fraţi şi dintre surori au venit de puţină vreme, dar unii vor sta mai mult, şi acum avem câţiva candidaţi serioşi, ce poate vor sta permanent.
După toţi aceşti ani, se pare că am prins aici rădăcini adânci, şi câţiva mireni se gândesc să se mute la Platina (oraşul aflat la două mile de noi). Unul dintre ei vrea chiar să deschidă acolo un orfelinat, şi deja are o orfană (de fapt, o fată fugită de acasă, care participă la slujbele din Redding şi acum s-a botezat). Roagă-te pentru ei – [numele].
Sunt bucuros întotdeauna atunci când primesc veşti de la tine – te rog să mă ierţi că răspund arareori. Roagă-te pentru noi toţi.
Cu dragoste în Hristos,
Nevrednicul Ieromonah Serafim

Traducere: Radu Hagiu

din “Mai aproape de Dumnezeu”

Cum să citim scrierile Sfinţilor Părinţi

I. Sfinţii Părinţi, adevăraţii povăţuitori către adevărata credinţă

Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa … Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cel de multe feluri… (Evrei 13, 7-9)
Niciodată nu a mai existat o asemenea epocă cu învăţători falşi ca secolul XX, atât de bogat în lucruri materiale, dar atât de sărac spiritual. Orice părere ce se poate închipui, chiar şi cea mai absurdă, chiar şi cele care până acum au fost respinse de consimţământul general al tuturor popoarelor civilizate – îşi are acum propria doctrină şi propriul “învăţător”. Parte din aceşti învăţători vin cu dovezi sau cu promisiuni a unei puteri “spirituale” şi a unor false minuni, aşa cum întâlnim la unii “harismatici” şi ocultişti; dar cei mai mulţi dintre aceşti învăţători nu oferă altceva decât o slabă amestecătură de idei nedigerate pe care le-au primit “din eter” cum s-ar spune, sau de la vreun autoproclamat “înţelept” modern care cunoaşte mai multe decât toţi cei vechi doar prin faptul că trăieşte în “luminatele” vremuri moderne. Ca o consecinţă, filosofia are o mie de şcoli, iar “creştinismul” o mie de secte. Unde e de găsit adevărul în toată această amestecătură, dacă într-adevăr e de găsit în vreun fel în aceste vremuri de rătăcire ce par să nu aibă precedent?
Numai într-un loc poate fi găsit izvorul adevăratei învăţături, curgând de la Însuşi Dumnezeu, nesecat de secole, ci veşnic cristalin, fiind unul şi acelaşi în cei ce-l propovăduiesc cu adevărat, ducându-i pe cei ce-l urmează spre veşnica mântuire. Acest loc este Biserica Ortodoxă a lui Hristos, izvorul este harul Atot-Sfântului Duh, iar adevăraţii învăţători ai predaniei dumnezeieşti care izvorăşte de aici, sunt Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.
Dar, vai, cât de puţini ortodocşi cunosc aceasta! Cum să se adape de la acest izvor? Cât de mulţi ierarhi din zilele noastre îşi pasc turmele, nu pe păşunile sufletului (cf. Ps. 22, 2), ci pe ruinele lăsate în urmă de înţelepţii moderni, care promit ceva “nou”, căutând să-i facă pe creştini să uite adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi, o învăţătură care – e adevărat – e în total dezacord cu falsele idei ce guvernează timpurile moderne.
Învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinţi nu este una ce ţine de o epocă anume, fie ea “clasică” sau modernă. Ea a fost transmisă printr-o succesiune neîntreruptă din vremea lui Hristos şi a Apostolilor Săi, până în ziua de astăzi, când constatăm că nu a mai existat o altă vreme când a fost nevoie să se redescopere o aşa-zisă învăţătură “pierdută” a Părinţilor. Chiar atunci când mulţi creştini ortodocşi s-au depărtat de această învăţătură (cum se întâmplă în zilele noastre, de pildă) adevăraţii ei reprezentanţi au continuat să o transmită celor însetaţi să o primească.
Au existat mari epoci patristice, precum strălucitul secol al IV-lea, şi au fost şi epoci de declin în percepţia patristică a creştinilor ortodocşi, dar niciodată nu a existat vreo perioadă de la începutul Bisericii lui Hristos pe pământ până acum, când tradiţia patristică nu a mai fost călăuză în Biserică. Nu a mai existat vreun secol fără Părinţii Săi.
Sfântul Nichita Stithatul, ucenicul şi biograful Sfântului Simeon Noul Teolog, scrie: “Dumnezeu a hotărât ca din generaţie în generaţie să nu înceteze pregătirea de către Duhul Sfânt a profeţilor şi a prietenilor lui Dumnezeu pentru slujirea Bisericii”.
Nouă, creştinilor din vremurile de pe urmă, ne este mult mai la îndemână să ne călăuzim şi să ne inspirăm din Sfinţii Părinţi ai vremurilor noastre, adică de la aceia ce au trăit în condiţii similare cu ale noastre şi cu toate acestea au ţinut neschimbată şi nestricată aceeaşi învăţătură veşnic nouă, care nu se adresează doar vreunei epoci sau vreunei rase, ci tuturor, până la sfârşitul lumii…
Totuşi, înainte de a vedea ce spun doi dintre Sfinţii Părinţi mai apropiaţi de zilele noastre, trebuie să afirmăm răspicat că pentru noi, creştinii ortodocşi, studiul Sfinţilor Părinţi nu este un exerciţiu academic de rutină. Mare parte din ceea ce se numeşte actualmente “renaştere patristică” seamănă mai mult cu un joc al unor cărturari heterodocşi alături de imitatorii lor ortodocşi, dintre care nici unul nu a “descoperit” adevărul patristic astfel încât să fie gata să-şi dea şi viaţa pentru el. O asemenea “patrologie” nu e altceva decât erudiţie raţionalistă, care se întâmplă să aibă ca subiect de studiu învăţătura patristică, fără să înţeleagă că învăţătura autentică a Sfinţilor Părinţi conţine adevărurile de care depinde viaţa sau moartea noastră spirituală. Asemenea cărturari pseudo-patrologi îşi petrec timpul încercând să demonstreze faptul că “Pseudo-Macarie” a fost un eretic mesalian, fără să înţeleagă sau să practice învăţătura pur ortodoxă a Sfântului Macarie cel Mare sau încercând să dovedească faptul că “Pseudo-Dionisie” a fost un plagiator rafinat al unor cărţi, a căror adâncimi mistice sau spirituale sunt dincolo de acuzatorii săi, sau că întreaga viaţă monahală a Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf, ce ne-a parvenit prin intermediul Sfântului Ioan Damaschin, nu este altceva decât o “repovestire a vieţii lui Budha”… şi lista sutelor de asemenea fabule produse de “specialişti” pentru un public credul, care din nefericire nu are nici cea mai mică idee despre atmosfera agnostică în care aceste “descoperiri” sunt făcute, continuă. Când într-adevăr se pune problema unor nelămuriri (care, bineînţeles, există) asupra unor texte patristice ce necesită multă erudiţie, putem fi siguri că acestea nu vor fi rezolvate cu ajutorul unor asemenea “specialişti”, care par a fi total străini de adevărata tradiţie patristică şi care nu fac altceva decât să-şi câştige existenţa pe seama ei.
Când erudiţii “ortodocşi” se îndreaptă către învăţătura acestor cărturari pseudo-patrologi ori îşi extind cercetările prin acelaşi duh raţionalist, urmarea nu poate fi decât tragică. De ce? Pentru că asemenea cărturari sunt luaţi de mulţi drept “purtători de cuvânt pentru Ortodoxie”, iar sentinţele lor raţionaliste sunt considerate ca parte a unei viziuni patristice “autentice”, înşelând astfel pe mulţi creştini ortodocşi.
În ignoranţa sa privind adevărata tradiţie patristică a ultimelor secole (care se întâlneşte mai mult în mănăstiri decât în academii), părintele Alexander Schmemann, de pildă, deşi pretinde că s-a eliberat de “captivitatea apuseană”, despre care îşi închipuie că a reuşit să domine complet teologia ortodoxă a vremurilor moderne, a devenit el însuşi prizonier al ideilor protestante legate de teologia liturgică, aşa cum bine a arătat părintele Mihail Pomazansky, un teolog şi patrolog autentic al tradiţiei patristice din zilele noastre . Din nefericire o asemenea demascare trebuie făcută şi în cazul pseudo-eruditului în Sfinţi ruşi şi Sfinţi Părinţi, G.P. Fedotov, care-şi închipuie că Sfântul Serghie “a fost primul Sfânt rus care poate fi catalogat ca mistic” (trecând cu vederea cele patru secole de Sfinţi la fel de “mistici” care l-au precedat), iar opera Sfântului Nil de la Sorski îi pare lipsită de “originalitate” (arătând astfel că el nici măcar nu înţelege sensul tradiţiei în Ortodoxie); pe marele Sfânt ortodox Tihon din Zadonsk îl calomniază, descriindu-l mai degrabă ca pe un “fiu al Barocului apusean  decât ca un moştenitor al spiritualităţii Răsăritului” , iar cu o superficialitate rar întâlnită încearcă să-l transforme pe Sfântul Serafim din Sarov (care e foarte puternic înrădăcinat în tradiţia patristică, încât cu greu îl putem deosebi de marii Părinţi din pustia Egiptului) într-un “fenomen unic” în Rusia, “primul reprezentant al clasei bătrânilor duhovniceşti din Rusia” a cărui “viziune despre lume nu are precedent în tradiţia Răsăriteană” şi care “a fost înaintemergătorul unei noi forme de spiritualitate definită doar ca monahism ascetic” .
Din nefericire, consecinţele unei asemenea pseudo-erudiţii apar adesea şi în viaţa de zi cu zi: suflete naive care, preluând aceste concluzii false drept adevărate, încep lucrul la o “renaştere liturgică” pe temelii protestante, transformându-l pe Sfântul Serafim (ignorând “incomodele” sale învăţături privind ereticii, pe care le împărtăşeşte împreună cu întreaga tradiţie patristică) într-un yoghin hindus sau un “harismatic” oarecare; Sfinţii Părinţi sunt abordaţi la modul erudiţilor contemporani – fără evlavie şi fără cutremur, ca şi cum ar fi pe acelaşi nivel cu ei; ca exerciţiu, acest demers este ezoterism sau un fel de joc intelectual, iar nu o călăuză către adevărata viaţă şi mântuire.
Nu aşa sunt adevăraţii erudiţi ortodocşi. Nu e aşa cu tradiţia patristică ortodoxă, unde autentica, neschimbata învăţătură a adevăratului creştinism ni se transmite printr-o succesiune neîntreruptă atât prin viu grai cât şi prin cuvântul scris, de la părintele duhovnicesc la fiul duhovnicesc, de la învăţător la ucenic.
În secolul XX, un ierarh ortodox se distinge în mod special prin orientarea sa patristică – Arhiepiscopul Teofan al Poltavei († 1943,               19 februarie), unul din întemeietorii Bisericii ortodoxe libere din afara Rusiei şi poate arhitectul principal al liniei tradiţionaliste. În anii în care a fost vicar al Sinodului Episcopilor din această Biserică (anii ‘20), a fost socotit mintea cea mai patristică dintre toţi teologii ortodocşi din afară. În anii ‘30, s-a retras în singurătate, devenind un al doilea Teofan Zăvorâtul, iar de atunci, din nefericire, a fost în mare măsură dat uitării. Dar memoria lui nu a fost dată cu totul uitării, ci a fost păstrată cu sfinţenie de cei ce l-au urmat şi de către ucenicii săi; în lunile din urmă unul dintre ucenicii lui de seamă, Arhiepiscopul Averchie de la Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York, i-a publicat o bibliografie alături de o serie de predici . În aceste predici se poate vedea clar respectul şi evlavia sa faţă de Sfinţii Părinţi, ucenicia lui faţă de ei şi smerenia lui deosebită care nu se mulţumeşte decât atunci când a reuşit să transmită ideile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi, şi nu propriile idei. Astfel, într-o predică din Duminica Pogorârii Sfântului Duh spune: “Învăţătura despre Sfânta Treime este punctul culminant al teologiei creştine. De aceea, nu cred de cuviinţă să prezint această învăţătură prin cuvintele mele, ci prin cuvintele Sfinţilor şi de Dumnezeu-purtătorilor teologi şi mari părinţi ai Bisericii: Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul şi Vasile cel Mare. Ale mele sunt doar buzele, dar gândurile şi cuvintele sunt ale lor. Ei ne arată masa cea dumnezeiască, iar eu nu sunt decât un slujitor al dumnezeieştii lor prăznuiri”.
Într-o altă predică, Arhiepiscopul Teofan îşi declară motivele smeririi sale în faţa Sfinţilor Părinţi (o trăsătură tipică pentru marii transmiţători ai tradiţiei patristice, chiar pentru teologi ca Arhiepiscopul Teofan, dar care este atât de evident greşit interpretată de erudiţii lumii acesteia ca “lipsă de originalitate”). În predica sa la Duminica Sfinţilor Părinţi ai Sinodului VI ecumenic, pe care a ţinut-o în anul 1928 la Varna, în Bulgaria, el a oferit credincioşilor un cuvânt despre semnificaţia Sfinţilor Părinţi şi Învăţători ai Bisericii pentru noi, creştinii. În ce constă măreţia lor, şi în ce constă semnificaţia lor specială pentru noi?
„Biserica, fraţilor, este casa Dumnezeului celui Viu, stâlp şi temelie a adevărului (cf. I Tim. 3, 15). Adevărul creştin se păstrează în Biserică, în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, dar necesită o păstrare în adevăr şi o interpretare corectă. Semnificaţia Sfinţilor Părinţi e de găsit în aceea că ei sunt cei mai vrednici păstrători şi interpreţi ai acestui adevăr în virtutea sfinţeniei vieţii lor, a unei temeinice cunoaşteri a cuvântului lui Dumnezeu şi a unei bogăţii de har al Duhului Sfânt Care sălăşluieşte în ei”. Restul predicii se compune din citate din învăţăturile Sfinţilor Părinţi (Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuviosul Nichita Stithatul) prin care vorbitorul îşi argumentează punctul de vedere.
Ultimul Sfânt Părinte din care citează pe larg Arhiepiscopul Teofan în predica sa este unul foarte apropiat în timp de el, un înaintaş al său în transmiterea tradiţiei patristice autentice în Rusia – Episcopul Ignatie Briancianinov. El este de două ori semnificativ pentru noi, cei de astăzi: el, nu numai că e un Sfânt Părinte aproape de timpurile noastre, dar, prin râvna lui pentru găsirea adevărului – care e foarte asemănătoare cu cea a celor ce caută astăzi adevărul cu bună-credinţă – ne arată cum este posibil pentru “un modern luminat” să pătrundă în atmosfera patristică autentică – adică în cea adevărat creştin-ortodoxă – în ideile şi modul ei de gândire. Ne este de mare folos să citim, în cuvintele Episcopului Ignatie Briancianinov însuşi, cum un inginer militar a rupt legăturile care îl legau de “ştiinţa modernă”, înscriindu-se în tradiţia patristică pe care a primit-o nu numai prin cărţi, ci direct de la un ucenic al Sfântului Paisie Velicikovski, transmiţând-o şi nouă celor de astăzi.
“Când eram încă student – zice Arhiepiscopul Teofan citându-l pe Sfântul Ignatie  – pentru mine nu existau distracţii sau bucurii! Lumea nu prezenta nimic atrăgător. Mintea mea era complet scufundată în ştiinţe, dar în acelaşi timp ardeam de dorinţa să descopăr unde era adevărata credinţă, unde era adevărata învăţătură despre ea, străină de orice greşeală dogmatică sau morală. În acelaşi timp, în ştiinţele înalte, deja mi se arătau limitele cunoaşterii umane. Ajungând la acestea, le-am întrebat: «oferiţi voi oare ceva pe care omul să-l poată numi al lui? Omul este veşnic, iar ceea ce este al lui trebuie să fie veşnic. Arătaţi-mi această avuţie veşnică, această adevărată bogăţie pe care să o pot lua cu mine dincolo de mormânt! Până acum am văzut numai cunoaştere care piere în pământ, care nu poate rămâne după despărţirea sufletului de trup»”. Tânărul iscoditor de atunci a trecut pe rând, prin matematică, fizică, chimie şi filosofie, arătându-şi profunda sa cunoaştere în aceste discipline; apoi a trecut la geografie, geodezie, limbi străine, literatură… dar a aflat că, în cele din urmă, acestea nu aparţin celeilalte lumi. Ca răspuns la această chinuitoare căutare el primi acelaşi răspuns de care nu scapă nici un căutător “luminat” al secolului XX: “Ştiinţele rămân tăcute”.
Atunci, “pentru a obţine un răspuns viu şi satisfăcător, cu adevărat necesar, m-am întors spre religie. Dar unde te ascunzi tu, adevărată şi sfântă credinţă? Nu te-am putut recunoaşte în fanatism (Papism) care nu poartă pecetea blândeţii evanghelice. Acesta sufla înfierbântare şi trufie! Nu te-am putut recunoaşte în învăţătura răzvrătită (Protestantism) care se rupe de Biserică, care îşi alcătuieşte propriul său sistem nou, care proclamă în chip deşert şi îngâmfat descoperirea unei noi şi adevărate credinţe creştine – şi asta la optsprezece veacuri de la Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul! Ah! Ce nedumerire grea plutea în sufletul meu!… Cât de mult slăbise el! Ce valuri de îndoială se ridicaseră asupra lui, venite dintr-o neîncredere în sufletul meu, dintr-o neîncredere în tot ce era exigenţă, tânguindu-mă din pricina neştiinţei, din pricina neglijării adevărului.
Şi am început să mă rog adeseori, cu lacrimi, lui Dumnezeu, să nu mă lase jertfă rătăcirii, să îmi arate calea dreaptă, pe care să mă pot îndrepta către El, în chip nevăzut, cu mintea şi inima. Deodată mi se înfăţişează un gând… Inima se aruncă spre el ca în îmbrăţişarea unui prieten. Acest gând mă îndemna să cercetez credinţa la izvoarele ei: în scrierile Sfinţilor Părinţi. «Sfinţenia lor, îmi spunea el, dă chezăşie că aceste scrieri sunt vrednice de crezare: pe ele alege-le drept călăuze». M-am supus. Am aflat o cale de a căpăta scrierile Sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu, le-am citit cu lăcomie, le-am cercetat în adâncime. După ce am citit o parte, m-am apucat de altele; am citit, am recitit, am citit. Ce m-a izbit mai întâi de toate în scrierile Părinţilor Bisericii Ortodoxe? Faptul că sunt cu toţii în conglăsuire – o conglăsuire minunată, măreaţă… Printre altele, ce învăţătură am aflat în ele? Am aflat învăţătura, repetată de toţi Părinţii, că singura cale de mântuire este urmarea neabătută a poveţelor Sfinţilor Părinţi. «De ai văzut, zic ele, pe cineva amăgit de o învăţătură mincinoasă, care piere din pricina alegerii nepotrivite a nevoinţelor, să ştii că acesta a urmat înţelegerii sale, părerilor sale, iar nu învăţăturii Părinţilor» (Ava Dorothei, Învăţătura a cincea), care alcătuiesc predania dogmatică şi ascetică a Bisericii ”. Cu această tradiţie, ca şi cu o avuţie nepreţuită, îşi hrăneşte Biserica fiii ei.
„Acest gând mi-a fost primul liman în ţara adevărului. Aici a aflat sufletul meu odihnă de valuri şi vifore. Gând bun, mântuitor, dar nepreţuit al Atotbunului Dumnezeu, Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină! Acest gând s-a făcut piatră de temelie pentru zidirea duhovnicească a sufletului meu! Acest gând a devenit steaua mea călăuzitoare! El a început să-mi lumineze multostenitoarea şi multmâhnitoarea, strâmta, nevăzuta cale a minţii şi a inimii către Dumnezeu. M-am uitat la lumea religioasă cu acest gând şi am văzut că pricina tuturor erorilor stă în neştiinţă (ignoranţă), în uitare şi în absenţa acestui gând ”.
„Citirea Părinţilor m-a încredinţat cu deplină limpezime că la mântuire se poate ajunge în chip neîndoielnic în sânul Bisericii Ortodoxe – lucru de care sunt lipsite confesiunile Europei apusene, care nu au păstrat în întregime nici învăţătura dogmatică, nici cea ascetică a Bisericii lui Hristos din primele veacuri. Ea mi-a descoperit ce a făcut Hristos pentru omenire, în ce constă căderea omului, de ce este neapărată nevoie de un Răscumpărător, în ce constă mântuirea pe care a dobândit-o şi o dobândeşte Răscumpărătorul. Ea m-a întărit: trebuie dezvoltată, simţită, văzută lăuntric mântuirea, fără de care credinţa în Hristos e moartă, iar creştinismul – un cuvânt şi un nume rămas neîmplinit! Ea m-a învăţat să privesc veşnicia ca veşnicie, înaintea căreia este nimic chiar şi o viaţă pământească de o mie de ani, nu doar a noastră, ce se măsoară cu jumătatea de veac. Ea m-a învăţat că viaţa pământească trebuie petrecută pregătindu-ne pentru veşnicie … ea mi-a arătat că toate îndeletnicirile, desfătările, cinstirile, întâietăţile pământeşti sunt jucărele deşarte cu care se joacă şi prin care pierd veşnica fericire copiii mari… Acestea au fost explicate de Sfinţii Părinţi cu cea mai mare claritate în sfintele şi minunatele lor scrieri ”.
Arhiepiscopul Teofan îşi încheie pledoaria sa în favoarea teologiei patristice cu acest îndemn: “Fraţilor, fie ca acest gând bun (luarea Sfinţilor Părinţi drept povăţuitori) să fie steaua voastră călăuzitoare în vremea pelerinajului vostru pământesc pe valurile vieţii acesteia!”
Adevărul, sau ecoul acestui îndemn, ca şi cel al cuvintelor inspirate ale Episcopului Ignatie, nu s-a stins chiar şi după atâtea decenii de când au fost rostite. Lumea a apucat-o pe calea lepădării de adevărul creştin. Devine din ce în ce mai clar că nu există altă alternativă la această cale decât cea fără compromis a adevărului, pe care Sfinţii Părinţi ne-au transmis-o nouă, celor de astăzi.
Totuşi, nu trebuie să ne îndreptăm spre Sfinţii Părinţi doar pentru “a afla câte ceva despre ei”. Dacă nu vom face mai mult de-atât, ne vom pomeni în situaţia antipaticilor polemişti ai defunctelor academii din această pieritoare lume modernă, chiar şi când aceste academii se numesc “ortodoxe” şi învăţaţii teologi din ele definesc clar şi explică totul despre “sfinţenie”, “spiritualitate” sau “theosis”, neavând experienţa necesară pentru a vorbi direct din inimă sufletelor însetate, rănindu-le dorinţa de înaintare pe calea luptei spirituale, nici capacitatea de a descoperi fatala greşeală a “teologilor” academici care vorbesc despre Dumnezeu cu ţigara şi paharul de vin în mână şi nici curajul de a-i acuza pe ierarhii apostaţi de trădare a lui Hristos. Trebuie mai degrabă să ne adresăm, să recurgem la Sfinţii Părinţi pentru a deveni ucenicii lor, pentru a primi învăţătura adevăratei vieţi, mântuirea sufletului, chiar dacă prin aceasta vom pierde favoarea acestei lumi şi vom deveni proscrişii ei. Dacă facem astfel, vom găsi calea de ieşire din această mlaştină confuză a gândirii moderne, mlaştină care apare din lepădarea sfintei predanii a Părinţilor. Vom descoperi astfel că Sfinţii Părinţi sunt uimitor de “contemporani” prin faptul că vorbesc direct despre lupta creştinilor ortodocşi de astăzi, dând răspunsuri întrebărilor cruciale ale vieţii şi morţii, întrebări pe care erudiţia academică, dintr-o teamă nejustificată, de obicei nici nu le pune, dar, chiar când se întâmplă să o facă, dă un răspuns neconcludent acestor întrebări puse de către curioşii care nu însetează cu adevărat după nişte răspunsuri. De la Părinţi vom afla adevărată călăuzire, învăţând smerenia şi neîncrederea în deşarta noastră înţelepciune lumească, pe care am absorbit-o împreună cu aerul stricat al vremurilor noastre, dar aceasta o vom realiza cu ajutorul celor ce au plăcut lui Dumnezeu şi nu lumii. Vom găsi în ei pe adevăraţii Părinţi, care lipsesc atât de mult astăzi, când dragostea multora s-a răcit (cf. Mt. 24, 12) – Părinţi al căror scop este de a ne călăuzi ca fii ai lor, ai lui Dumnezeu şi ai Cereştii Sale Împărăţii unde vom petrece şi vom vorbi veşnic cu aceşti oameni îngereşti într-o fericire negrăită.
Nu există vreo problemă a acestor vremuri care să nu-şi poată găsi soluţia printr-o lectură atentă şi evlavioasă a Sfinţilor Părinţi: fie că e vorba de secte şi erezii care abundă astăzi, ori de schisme şi “jurisdicţii”; fie că este vorba de monopolul vieţii spirituale exercitat de „renaşterea harismatică”, ori de subtilele ispite ale convenţiilor şi confortului modern; fie că e vorba de chestiuni filosofice complexe precum “evoluţia”, sau delicata problemă a avortului, a euthanasiei, a „controlului naşterilor”; ori de stupida problemă a “renovaţionismului”, care începe prin „revizuirea calendarului” şi se termină cu „protestantismul de rit răsăritean”. În toate aceste întrebări, Sfinţii Părinţi, respectiv Părinţii noştri cei vii care i-au urmat, sunt singurul nostru ghid de încredere.
Episcopul Ignatie şi alţi Părinţi din vremuri apropiate nouă ne-au indicat nouă, ultimilor creştini, care sunt Părinţii de care noi avem acum nevoie pentru a-i citi şi în ce ordine să facem aceasta. Fie ca aceasta să fie o inspiraţie pentru a considera că Părinţii sunt piatră de temelie a clădirii sufletelor noastre pentru moştenirea vieţii celei adevărate! Amin.

din “Mai aproape de Dumnezeu”

Prezentul studiu de patrologie îi va prezenta pe Sfinţii Părinţi ai Spiritualităţii Ortodoxe; din acest motiv acoperirea şi scopurile ei sunt destul de diferite de obişnuitele cursuri de Patrologie din seminar. În acest studiu scopul nostru va fi dublu: (1) Prezentarea fundamentelor teologice ale vieţii duhovniceşti – natura şi scopul luptei duhovniceşti, concepţia patristică despre firea umană, lucrarea harului dumnezeiesc şi efortul uman etc.; (2) descrierea învăţăturii practice despre trăirea acestei vieţi duhovniceşti ortodoxe, cu o caracterizare a stărilor duhovniceşti, atât bune cât şi rele, cu care avem de-a face, sau prin care trecem în lupta noastră duhovnicească. Astfel, vor fi abordate chestiuni de ordin dogmatic referitoare la firea lui Dumnezeu, Sfânta Treime, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, purcederea Sfântului Duh şi cele asemenea, dar toate acestea vor fi atinse numai în măsura în care au legătură cu lucruri legate de viaţa duhovnicească; de asemenea, nu vor fi discutate scrieri care tratează în principal teme dogmatice şi care, cum s-ar spune, ating numai în mod secundar probleme de ordin duhovnicesc. Pe scurt, acesta va fi în primul rând un studiu al Părinţilor Filocaliei, acea colecţie de scrieri duhovniceşti ortodoxe, alcătuită înainte de apusul epocii în care a izbucnit cumplita Revoluţie franceză ale cărei efecte ultime le resimţim şi noi, astăzi, în zilele stăpânirii ateiste şi ale anarhiei.

În secolul prezent, interesul manifestat pentru Filocalie şi Sfinţii Părinţi a înregistrat o creştere semnificativă. Au început să fie studiaţi în special Părinţii trăitori la sfârşitul epocii patristice sau bizantine, precum Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Sinaitul sau Sfântul Grigorie Palama, iar câteva din scrierile lor au fost traduse şi tipărite în engleză sau în alte limbi apusene. S-ar putea spune chiar că în unele cercuri academice şi în Seminarii ei “au ajuns la modă”, făcând un contrast izbitor cu secolul XIX când, în cele mai multe Academii teologice ei nu erau deloc “la modă” (fiind la antipod faţă de cele mai bune mănăstiri care i-au cinstit ca sfinţi, trăind prin scrierile lor).

Dar această stare se arată ca o mare primejdie pe care trebuie să o accentuăm în lucrarea noastră. Faptul de „a fi la modă” cele mai profunde scrieri duhovniceşti nu este nicidecum un lucru bun. Ba chiar, este mult mai bine ca numele acestor Părinţi să rămână cu totul necunoscute decât să intre în preocupările unor cărturari raţionalişti şi ale unor “convertiţi nebuni”, care nu se aleg din ele cu nici un folos duhovnicesc, ci doar îşi sporesc nesăbuita lor mândrie, închipuindu-şi că ei “cunosc mai multe” despre Sfinţii Părinţi decât oricine altcineva, sau – chiar mai rău – încearcă să urmeze povăţuirile duhovniceşti din acele scrieri fără o pregătire suficientă şi fără o călăuzire duhovnicească. Fără îndoială că toate acestea nu trebuie să-l facă pe iubitorul de adevăr să abandoneze citirea Sfinţilor Părinţi; Doamne fereşte! ci implică faptul că noi toţi – dascăli, călugări sau simpli laici – trebuie să ne apropiem de aceşti Părinţi cu frică de Dumnezeu, cu smerenie şi cu o mare neîncredere în propria noastră judecată şi înţelepciune. Trebuie să ne apropiem de ei pentru a învăţa şi trebuie să recunoaştem că pentru aceasta avem nevoie în primul rând de un învăţător. Iar învăţătorii există cu adevărat: în vremea noastră, când purtătorii-de-Dumnezeu Părinţi au dispărut, învăţătorii noştri trebuie să fie aceia care, fiind temporal mai apropiaţi de noi, ne-au arătat exact cum să citim – şi cum să nu citim – scrierile ortodoxe despre viaţa duhovnicească. Dacă însuşi Sfântul Bătrân Paisie Velicikovski [de la Neamţ, n.tr.], alcătuitorul primei versiuni a Filocaliei slavoneşti, a fost “cuprins de frică” la aflarea veştii că asemenea cărţi urmau să fie tipărite, nemaifiind nevoie să circule sub formă de manuscris prin cele câteva mănăstiri, atunci, cu atât mai mult noi trebuie să ne apropiem de ele cu frică, dar înţelegând şi pricina acestei frici, ca nu cumva să vină peste noi necazurile duhovniceşti pe care el le anticipase.
Sfântul Paisie, în scrisoarea sa către Arhimandritul Teodosie de la schitul Sfântului Sofronie , scria: “Vă fac cunoscut duhovniceşte, Sfinţiei voastre, că prin scoaterea la tipar a cărţilor Sfinţilor Părinţi, atât a celor elino-greceşti, cât şi a celor de limbă slavonă, şi de bucurie, şi de teamă sunt cuprins. De bucurie, pentru că întru cea mai de pe urmă uitare nu vor mai fi de acum date. De teamă însă, mi-e frică şi mă cutremur, ca nu cumva îndeobşte, nu numai călugărilor, ci şi tuturor creştinilor pravoslavnici, ca un lucru de vânzare fiind propuse, încă şi cu alte cărţi, să nu le urmeze din ele nechibzuite ispite celor începători, fără povăţuirea iscusiţilor făcători ai rugăciunii minţii. Iar din pricina ispitei, să nu urmeze cumva defăimare de la deşerţii de minte asupra acestui sfânt şi neprihănit lucru de prea mulţi şi mari din sfinţi părinţi mărturisit (…) ca să nu le urmeze nechibzuiţilor ispită, iar din ispită defăimare, din defăimare încă şi îndoială pentru învăţătura purtătorilor-de-Dumnezeu Părinţilor noştri”. Practica rugăciunii lui Iisus sau a minţii, continuă Sfântul Paisie, este posibilă numai în condiţiile ascultării monahale.

Fără îndoială că puţini sunt aceia care, în vremurile acestea de slabe nevoinţe ascetice, se străduiesc să ajungă pe înălţimile rugăciunii minţii (sau măcar să cunoască cum ar putea fi cu putinţă acest lucru); dar avertismentele Sfântului Paisie şi ale altor Sfinţi Părinţi sunt valabile şi pentru o mare parte dintre creştinii ortodocşi de azi care se angajează în lupte duhovniceşti mai mici. Oricine citeşte Filocalia sau alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi, şi chiar multe Vieţi de Sfinţi, va da peste pasaje despre rugăciunea minţii, despre vederile dumnezeieşti, despre îndumnezeire sau despre alte înalte stări duhovniceşti, dar pentru creştinii ortodocşi este esenţial să ştie ce trebuie să gândească şi să simtă despre toate acestea.

Pentru aceasta, să vedem ce spun Sfinţii Părinţi despre acestea şi care este, în general, modul nostru de abordare a Sfinţilor Părinţi.

Fericitul Bătrân Macarie de la Optina († 1860) a socotit necesar să scrie o lucrare specială şi anume “Avertisment pentru cei care citesc cărţi duhovniceşti patristice, dornici să practice rugăciunea lui Iisus” . Aici, acest mare Părinte, a cărui viaţă ajunge puţin şi în secolul nostru, ne arată foarte clar care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de aceste stări duhovniceşti: “Sfinţii şi de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi au scris despre aceste mari daruri duhovniceşti pentru ca nimeni să nu se nevoiască fără discernământ pentru a le primi, ci pentru ca cei care nu le au, auzind despre aceste slăvite daruri şi descoperiri primite de către cei vrednici de dânsele, să poată să-şi dea seama de adânca lor neputinţă şi micime pentru ca, chiar fără voia lor, să fie înclinaţi spre smerenie, care e necesară pentru cei ce caută mântuirea mai mult decât celelalte lucrări sau virtuţi”. Şi iarăşi, Sfântul Ioan Scărarul (sec. VI) scrie: “Precum săracii, văzând vistierii împărăteşti, îşi cunosc şi mai mult sărăcia lor, tot aşa şi sufletul, citind despre marile virtuţi ale părinţilor, îşi face cugetul său şi mai smerit” (Treapta 26: 25) . Astfel, prima noastră apropiere de aceste scrieri ale Sfinţilor Părinţi trebuie să fie plină de smerenie.

Sfântul Ioan Scărarul scrie în alt loc: “E un lucru bun a te minuna de ostenelile sfinţilor. E un lucru pricinuitor de mântuire a râvni să faci la fel. Însă a voi să urmezi vieţuirea lor dintr-o dată e un lucru nesocotit şi cu neputinţă” (Treapta 4: 42) . Sfântul Isaac Sirul (sec. VI) învaţă în a doua sa Omilie (sintetizată de Bătrânul Macarie de la Optina, op. cit., p. 364): “Cei ce caută în rugăciune simţiri duhovniceşti dulci, punându-şi nădejdea în ele, sau mai ales cei ce se străduiesc prematur pentru a avea vederi sau contemplaţii duhovniceşti cad în înşelarea vrăşmaşului şi în adâncul întunericului şi al confuziei care a cuprins mintea, fiind părăsiţi de ajutorul lui Dumnezeu, şi daţi pradă dracilor pentru a fi batjocoriţi din cauza căutării lor plină de mândrie, care trece peste măsura şi vrednicia lor”. Astfel, trebuie să ne apropiem de Sfinţii Părinţi cu smerita intenţie de a începe o viaţă duhovnicească de la treapta cea mai de jos, nici măcar să nu ne închipuim în starea celor ce au dobândit acele slăvite stări duhovniceşti, care sunt cu desăvârşire dincolo de măsura noastră. Sfântul Nil de la Sora († 1508), un mare Părinte rus al vremurilor mai apropiate, scrie în al său Aşezământ Monahal (cap. 2): “Ce să mai zicem despre aceştia care, fiind în trup muritor, au gustat din hrana cea nemuritoare şi, aflându-se încă în lumea cea degrabă trecătoare, s-au învrednicit de bucuria care este păstrată în cereasca moştenire… Pe când noi, netrebnicii, cei vinovaţi cu multe păcate şi plini de patimi, n-ar trebui nici măcar să auzim de astfel de cuvinte. Însă, nădăjduind în harul lui Dumnezeu, am îndrăznit a zice, în parte, din cuvintele acelor purtători de Duh; ca măcar puţin să ne dăm seama în ce ticăloşie ne aflăm şi către ce nebunie suntem împinşi…” .
Pentru a întări smerita noastră intenţie în citirea Sfinţilor Părinţi, trebuie să începem cu cărţile patristice elementare, care ne învaţă “cele cuvenite începătorilor”, “ABC-urile”. Un ucenic din Gaza secolului VI, care era într-un duh foarte asemănător începătorului ortodox de azi, a scris odată unui bătrân văzător cu duhul, Sfântul Varsanufie: “Am cărţi de dogmatică şi când le citesc simt că mintea mea se ridică din gândurile pătimaşe la contemplarea dogmelor”. La acestea, Sfântul Bătrân răspunse: “N-aş vrea să-ţi ocupi mintea cu astfel de cărţi, pentru că ele ridică mintea pe înălţimi; ci este mai bine să cercetezi cuvintele Bătrânilor care şi-au smerit cugetul prin cele de jos. Am spus acestea nu pentru a micşora [importanţa] cărţilor dogmatice, ci numai pentru a te sfătui spunându-ţi că hrana e diferită” (Întrebări şi răspunsuri, nr. 544). Un scop esenţial al acestui studiu de patrologie va fi chiar acela de a indica care cărţi patristice sunt mai potrivite pentru începători şi care trebuie lăsate pentru mai târziu.

Şi iarăşi, diferite cărţi patristice despre viaţa duhovnicească sunt potrivite pentru creştinii ortodocşi în funcţie de starea în care se află: unele sunt aplicabile în mod deosebit pustnicilor, neaplicându-se în mod direct monahilor care trăiesc o viaţă comună; altele, care se aplică monahilor, în general nu vor folosi prea mult laicilor; şi indiferent de stare, hrana duhovnicească potrivită pentru cei cu ceva experienţă poate fi în întregime de neasimilat pentru începători. De îndată ce cineva a dobândit un oarecare echilibru în viaţa duhovnicească printr-o practicare efectivă a poruncilor dumnezeieşti în cadrul rânduielilor din Biserica Ortodoxă, printr-o lectură rodnică a scrierilor mai accesibile ale Sfinţilor Părinţi, şi prin călăuzirea duhovnicească a părinţilor în viaţă – abia după aceea poate dobândi mult folos duhovnicesc din toate scrierile Sfinţilor Părinţi, prin aplicarea lor la propria condiţie de viaţă. Despre toate acestea Episcopul Ignatie Briancianinov scrie următoarele: “S-a observat că începătorii nu pot aplica cărţile la condiţia proprie, dar sunt întotdeauna atraşi de tendinţele cărţii. Dacă o carte îndeamnă la tăcere şi arată nenumăratele foloase duhovniceşti pe care începătorul le poate dobândi într-o linişte profundă, acesta începe să-şi dorească din tot sufletul să plece în singurătate, către un pustiu nelocuit. Dacă o carte vorbeşte despre ascultarea necondiţionată sub călăuzirea unui purtător-de-Duh Părinte, în mod cert, începătorul va începe să dorească o viaţă plină de lipsuri şi de ascultare desăvârşită faţă de un Bătrân. Pentru vremea noastră, Dumnezeu nu ne-a dat nici unul dintre aceste moduri de viaţă. Dar cărţile Sfinţilor Părinţi care descriu aceste stări pot influenţa atât de mult un începător încât, aşa neexperimentat şi neştiutor cum este, poate cu uşurinţă să se hotărască să părăsească locul unde trăieşte şi unde are toate condiţiile pentru a lucra la mântuirea sa, şi să sporească duhovniceşte prin punerea în practică a poruncilor evanghelice, pentru un vis imposibil al vieţii perfecte închipuită foarte viu şi ispititor în imaginaţia sa”. De aceea, conchide el: “Nu vă încredeţi în cugetele, părerile, visele, înclinaţiile sau impulsurile voastre, chiar dacă acestea vă oferă sau vă pun în faţă într-o formă atrăgătoare cea mai sfântă viaţă monahală” (The Arena, cap. 10). Ceea ce afirmă aici Episcopul Ignatie despre călugări se referă şi la mireni, cu îngăduinţă faţă de diferitele condiţii ale acestei vieţi. La sfârşitul acestei Introduceri voi face precizări legate de lectura duhovnicească pentru mireni.
Sfântul Varsanufie arată într-un alt răspuns (nr. 62) încă ceva foarte important pentru noi, cei care îi abordăm pe Sfinţii Părinţi mult prea academic: “Cel ce se îngrijeşte de mântuirea lui nu trebuie deloc să întrebe [Bătrânii, adică cărţile patristice] doar pentru dobândirea cunoştinţei, pentru că, după cum spune Apostolul, cunoştinţa îngâmfă (1Cor. 8, 1); este mult mai potrivit să întrebi despre patimi şi despre cum trebuie să ne trăim viaţa, adică cum să te mântui; pentru că aceasta este necesar, şi duce spre mântuire”. Astfel, nu se cuvine ca cineva să-i citească pe Sfinţii Părinţi dintr-o simplă curiozitate sau ca un exerciţiu academic, fără hotărârea fermă de a pune în practică învăţăturile lor, conform cu propriul nivel duhovnicesc. “Teologii” moderni, academici, au demonstrat cu prisosinţă că este posibil să ai multe cunoştinţe abstracte despre Sfinţii Părinţi fără a avea vreo cunoştinţă duhovnicească. Sfântul Macarie cel Mare spune despre unii ca aceştia (Omilia 17: 9) că: “După cum cineva, îmbrăcat fiind sărăcăcios, se visează bogat, dar sculându-se din somn, iarăşi se vede sărac şi gol, la fel sunt unii dintre cei ce vestesc cuvântul duhovnicesc; ei par că vorbesc în cunoştinţă de cauză (deşi nu-i aşa). Fără să fi gustat din obiectul cuvintelor lor, rămân cu mintea la o oarecare închipuire” .

O probă care ne va arăta dacă citirea Sfinţilor Părinţi este academică sau lucrătoare [existenţială - n.tr.] este propusă de Sfântul Varsanufie în răspunsul său către un începător care descoperise că atunci când vorbea despre Sfinţii Părinţi devenea mândru şi trufaş (Răspunsul nr. 697): “Când discuţi despre viaţa Sfinţilor Părinţi şi despre Răspunsurile lor, trebuie să te osândeşti, spunându-ţi: Vai mie! Cum pot vorbi despre virtuţile Părinţilor, de vreme ce eu nu am dobândit nimic din acestea şi nu am sporit deloc? Şi trăiesc, învăţându-i pe alţii pentru folosul lor; cum să nu se împlinească întru mine cuvântul Apostolului: tu, cel care-l înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? (Rom. 2, 21). Astfel, atitudinea noastră faţă de învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să fie una de osândire de sine.

În încheiere, trebuie să avem în vedere faptul că adevăratul scop al citirii Sfinţilor Părinţi nu este acela de a ne da un fel de “desfătare spirituală” sau să ne îndreptăţească în vreun fel, sau să ne confere o cunoaştere superioară, sau să ne transpună într-o stare “contemplativă”, ci doar pentru a ne ajuta pe calea practicării virtuţilor. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi au discutat despre deosebirea dintre viaţa “practică” şi viaţa “contemplativă” (sau, mai potrivit, “noetică”), şi aici trebuie să subliniem faptul că aceasta nu se referă, cum ar putea cugeta unii, la vreo deosebire artificială dintre cei care duc o viaţă “obişnuită” într-o “Ortodoxie exterioară” a “faptelor bune”, şi acea viaţă “lăuntrică” care este cultivată numai de monahi sau de vreo elită intelectuală; nicidecum, ci există doar o singură viaţă duhovnicească ortodoxă, care este trăită de fiecare luptător ortodox, fie monah sau mirean, fie începător sau avansat; “acţiunea” (praxis în greceşte) sau “practica” este calea, iar “contemplaţia” sau “îndumnezeirea” este scopul. Aproape toate scrierile patristice se referă mai ales la viaţa activă, şi nu la viaţa contemplativă; când se face pomenire de cea de-a doua, este pentru a ne reaminti de scopul eforturilor şi luptelor noastre, care viaţă contemplativă este experiată profund numai de către o mică parte dintre marii Sfinţi, dar în deplinătatea ei va fi cunoscută numai în veacul ce va să vină. Chiar cele mai mistice scrieri ale Filocaliei, aşa cum scria Episcopul Teofan Zăvorâtul în prefaţa ultimului volum al Filocaliei ruseşti, “au avut în vedere aproape exclusiv viaţa practică, şi nu pe cea noetică”.

Fără îndoială că, chiar cu această Introducere, creştinii ortodocşi care trăiesc în acest secol de înţelepciune îngâmfată nu vor scăpa de unele curse care îi aşteaptă ca pe unii care vor să-i citească pe Sfinţii Părinţi în înţelesul şi în contextul lor deplin ortodox. De aceea, înainte de a ne apuca de Patrologia propriu-zisă, să ne oprim aici şi să analizăm pe scurt câteva dintre greşelile făcute de cititorii contemporani ai Sfinţilor Părinţi, cu scopul de a forma astfel o concepţie mai clară despre cum nu trebuie citiţi Sfinţii Părinţi.

din “Mai aproape de Dumnezeu”

S-au spus destule în legătură cu seriozitatea şi sobrietatea cu care trebuie să abordăm studiul Sfinţilor Părinţi. Dar tocmai superficialitatea omului secolului XX, care nu ia în serios nici cele mai nobile subiecte, datorită obiceiului său de “a se juca cu ideile” – obicei practicat de cărturarii universităţilor – ne determină să ne apropiem cu minuţiozitate de obişnuitele greşeli săvârşite de aşa-zişii creştini ortodocşi [creştini doar cu numele - n. tr.] care cercetează învăţătura Sfinţilor Părinţi. Va fi nevoie aici să cităm nume şi publicaţii pentru a cunoaşte exact cursele în care mulţi au căzut deja. Această cercetare ne va permite să vedem mult mai clar cum nu trebuie să-i abordăm pe Sfinţii Părinţi.

a) Prima cursă: diletantismul
Groapa aceasta în care cad cei mai superficiali dintre cei interesaţi de teologia sau spiritualitatea ortodoxă se găseşte în special în adunările “ecumenice” şi în tot soiul de conferinţe, “refugii” şi alte asemenea. Întâlniri ca acestea sunt specifice Frăţiei englezeşti a Sfinţilor Alban şi Serghie, aşa cum reiese din periodicul lor, Sobornost. Spre pildă, putem citi textul unui discurs al unui presupus cleric despre Părinţii Deşertului: “Părinţii Deşertului pot juca un rol extrem de important pentru noi. Ei pot fi pentru noi toţi un loc minunat pentru o întâlnire ecumenică” . Cum se poate ca vorbitorul să fie atât de naiv încât să nu ştie că Părintele pe care el doreşte să-l studieze va fi, ca şi ceilalţi Părinţi, îngrozit să afle că cuvintele lui sunt folosite pentru a învăţa arta rugăciunii pentru heterodocşi? La asemenea întâlniri “ecumenice” una dintre regulile de politeţe despre care heterodocşii nu au cunoştinţă este că prima condiţie pentru studierea Părinţilor este aceea de a avea aceeaşi credinţă ca şi Părinţii Ortodoxiei. Fără această condiţie prealabilă, toată învăţătura despre rugăciune şi dogme rămâne doar o amăgire, un mijloc pentru o altă scufundare a ascultătorului heterodox în propriile-i erori. Acest lucru nu este corect faţă de ascultător; nu este nici o dovadă de seriozitate din partea vorbitorului; este exact modul cum nu trebuie să începem studiul sau să-i învăţăm pe alţii despre Sfinţii Părinţi.

În acelaşi periodic mai putem citi despre un “pelerinaj în Marea Britanie” unde un grup de protestanţi au participat la slujbele diferitelor secte iar apoi la o Liturghie ortodoxă, în care “Părintele a ţinut un cuvânt foarte clar şi edificator despre tema Euharistiei” (Sobornost, Vară, 1969, p. 680). Fără îndoială că, în cuvântul său, Părintele i-a citat şi pe Sfinţii Părinţi – dar nici în acest fel nu a reuşit să-i facă pe ascultători să înţeleagă ceva, ci doar i-a aruncat într-o şi mai mare confuzie dându-le de înţeles că Ortodoxia este doar una dintre sectele pe care ei le vizitau şi că învăţătura ortodoxă despre Euharistie îi poate face să înţeleagă mai bine slujbele lor anglicane sau luterane. Într-o relatare despre un “refugiu ecumenist” din acelaşi număr   (p. 684), găsim o urmare a predicii despre “teologia ortodoxă” ţinută în condiţii asemănătoare. După ce au participat la o Liturghie Ortodoxă, refugiaţii au luat parte la un “serviciu Comunitar Baptist”, care a fost ca o respiraţie de aer proaspăt. Deosebit de înviorătoare a fost mica predică pe tema bucuriei Învierii. „Cei dintre noi care cunosc Biserica Ortodoxă au descoperit faptul că şi în cadrul unui serviciu Baptist a fost exprimat acelaşi adevăr”. Acei ortodocşi care încurajează un astfel de diletantism indiferent au uitat fără îndoială avertismentul scripturistic: Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (cf. Mt. 7,6) .

În ultima vreme, aceeaşi Frăţie şi-a dezvoltat diletantismul, adoptând ultima modă culturală, anume aceea de a include lecturi despre Sufism şi despre alte tradiţii religioase necreştine, care probabil că îmbogăţesc “spiritualitatea” ascultătorilor într-o măsură mai mare decât a făcut-o până acum pentru ei Ortodoxia.

Aceeaşi atitudine coruptă poate fi văzută la un nivel şi mai complex în “declaraţiile de acord” care se publică din când în când în urma “consultărilor dintre teologi”, fie între Ortodocşi şi Romano-catolici, Ortodocşi şi Anglicani, sau alte combinaţii. Aceste “declaraţii de acord” pe teme precum “Euharistia” sau “natura Bisericii” sunt, din nou, un exerciţiu de politeţe “ecumenică” care nici măcar nu fac vreo aluzie la ideea de heterodoxie (numai dacă nu cumva “teologii ortodocşi” prezenţi nu ştiu ce vrea să spună acest cuvânt) încât, indiferent de definiţia dată unor asemenea realităţi la care se ajunge prin “acord”, heterodocşii vor rămâne aceeaşi “creştini” fără experienţa vieţii în Biserica lui Hristos, fiind lipsiţi deci de realitatea din ea. Asemenea “teologi” nu se dau înapoi nici de la a căuta vreun “acord” chiar asupra spiritualităţii însăşi, dacă există cumva vreuna, dar imposibilitatea unui asemenea acord se arată foarte evidentă… Cei ce pot crede, cum declară “Mesajul” oficial al “Simpozionului ortodocşilor şi cistercienilor” (Oxford, 1973), că monahii romano-catolici, ortodocşi şi anglicani simt o “unitate adâncă între ei, ca membrii ai unor comunităţi monastice cu diferite tradiţii bisericeşti”, în mod sigur se gândesc conform cu stricăcioasa înţelepciune a acestei lumi şi a modelor sale “ecumenice”, şi nu în acord cu tradiţia monahal-duhovnicească care insistă pe curăţia credinţei. Scopul lumesc şi tonul unor asemenea “dialoguri” este prezentat foarte clar într-un raport al aceluiaşi Simpozion, care indică faptul că acest “dialog” are de gând să se lărgească, pentru a include astfel şi monahismul necreştin, fapt care va permite “monahismului nostru de toate zilele să se identifice, într-un fel, realmente cu monahismul budist şi hinduist” . Oricât de sofisticaţi s-ar putea considera participanţii la Simpozion, diletantismul lor este cu siguranţă superior celui afişat de laicii protestanţi care se înfioară în egală măsură atât de serviciul comunităţii baptiste, cât şi de Liturghia ortodoxă.

Şi iarăşi, într-un periodic “ortodox”, găsim o relatare despre un “Institut Ecumenic pentru Spiritualitate” (Catolico-Protestanto-Ortodox) expusă la St. Vladimir’s Seminary din New York, unde a avut loc o conferinţă ţinută de iluminatul profesor ortodox Nicolai Arseniev, teolog cu vederi largi, asupra spiritualităţii creştine din Răsărit şi din Apus. Un preot ortodox a notat câteva impresii: “Una dintre cele mai izbitoare aserţiuni a fost aceea conform căreia există deja o unitate creştină în sfinţii tuturor tradiţiilor creştine. Ar fi interesant să încercăm să determinăm implicaţiile acestui lucru pentru o tratare a diviziunilor doctrinale şi instituţionale care, în mod clar, continuă să existe” . Devierile doctrinale ale ecumeniştilor “ortodocşi” sunt destul de grave, dar, când se trece la spiritualitate, se pare că nu mai se ţine cont de nici o limită, manifestându-se o indiferenţă faţă de orice se spune sau se crede – un semn care arată cât de depărtată şi vagă a devenit tradiţia şi experienţa adevăratei spiritualităţi ortodoxe pentru “teologii ortodocşi” de astăzi. S-ar putea face foarte bine un studiu serios de “spiritualitate comparată”, dar acesta nu va duce niciodată la o “declaraţie de acord”. Să dăm doar un singur exemplu: primul exemplu de “spiritualitate Apuseană”, citat de Dr. Arseniev şi de aproape toţi ceilalţi, este Francisc din Assisi care, conform spiritualităţii ortodoxe, este un exemplu clasic de monah care a căzut în rătăcire duhovnicească şi în înşelare, fiind venerat ca sfânt numai pentru motivul că Apusul căzuse deja în apostazie pierzând criteriile ortodoxe ale vieţii duhovniceşti. În studiul nostru despre tradiţia duhovnicească ortodoxă  va fi necesar să explicăm prin (intermediul contrastului) unde au rătăcit Francisc şi sfinţii din Apus de mai târziu; deocamdată, este suficient să arătăm că atitudinea de pe care se produc asemenea “institute ecumenice” şi “declaraţii de acord” este de fapt aceeaşi cu cea a diletantismului frivol, pe care l-am examinat mai sus, la un nivel mai popular.

Cea dintâi cauză pentru această atitudine spirituală patologică nu este probabil atât de mult aceeaşi cu atitudinea intelectualistă a relativismului teologic răspândit în cercurile “ecumenice”, cât este una mai gravă, ceva ce cuprinde întreaga personalitate şi modul de viaţă a celor mai mulţi “creştini” de azi. Se mai poate vedea o licărire a acestei atitudini în comentariul unui student ortodox de la “Institutul Ecumenic”, sponsorizat de Consiliul Mondial al Bisericilor [C.M.B], Elveţia. Vorbind despre valoarea “conflictului personal cu mulţimea de perspective pe care nu le-am experimentat niciodată”, el notează că “cele mai interesante discuţii (ce aveau ca temă “Evanghelismul”) nu au avut loc în timpul sesiunii plenare, ci mai degrabă atunci când stăteau în faţa şemineului la un pahar de vin” . Aceste remarci necugetate scot în evidenţă mai mult decât “delăsarea” vieţii contemporane; indică o întreagă atitudine modernă faţă de Biserică, de teologia şi practica sa. Dar aceasta ne aduce în faţă a doua cursă fundamentală pe care trebuie să o evităm în studiul Sfinţilor Părinţi.

b) a doua cursă: „teologia la o ţigară”

Nu numai întâlnirile ecumenice sunt frivole şi superficiale, acelaşi ton se poate observa şi la congresele şi “refugiile” “ortodoxe” precum şi la întâlnirile “teologilor ortodocşi”. Învăţătura Sfinţilor Părinţi nu este întotdeauna prezentată în discuţiile care au loc astfel de întâlniri; înţelegerea duhului acestor întâlniri ne va pregăti să înţelegem cadrul pe care creştinii ortodocşi, aparent serioşi, îl aduc cu ei atunci când încep studiul spiritualităţii şi al teologiei.
Una dintre cele mai mari organizaţii “ortodoxe” din Statele Unite este “Confederaţia Asociaţiilor Ortodoxe Ruse” [ F.R.O.C.], alcătuită în principal din membrii fostei Mitropolii ruso-ortodoxe, şi care ţine un congres anual, ale cărui activităţi sunt destul de tipice “Ortodoxiei” din America. Numărul din Octombrie 1973 al publicaţiei Jurnalul Ortodox Rusesc a fost rezervat congresului din 1973, la care congres Episcopul Dimitrie al Hartford-ului a spus delegaţiilor: “Ceea ce văd aici, şi spun asta cu cea mai mare sinceritate, e faptul că F.R.O.C. este potenţial cea mai mare forţă spirituală din toată Ortodoxia americană” (p. 18). Este adevărat că la congres au participat şi un oarecare număr de clerici, între care de obicei se afla şi Mitropolitul Irineu, că existau slujbe religioase zilnice şi că întotdeauna se ţinea câte un seminar despre o temă religioasă dată. E semnificativ faptul că, în timpul seminarului din acest an (intitulat în spiritul “ortodox american”: “Cum adică, iar Post”), s-au pus întrebări despre respectarea după-amiezii de sâmbătă ca perioadă de pregătire pentru duminică. Conflictele au apărut din pricina faptului că stilul de viaţă american transformase seara de sâmbătă într-o “seară socială” a săptămânii. Un preot prezent la congres a dat un răspuns ortodox la această problemă: “Sâmbătă seara se cuvine să participăm la Vecernie, să ne spovedim, şi să încercăm să avem o seară liniştită” (p. 28). Dar pentru cei ce au pus la cale congresul, nu părea să existe nici un “conflict”: ei ofereau (ca la fiecare congres) o seară de dans în cel mai deplin “stil american”, iar pentru celelalte seri, se pregăteau distracţii de acelaşi fel, incluzând “petreceri tinereşti” acompaniate de o “trupă de Rock and Roll” şi o replică a unui cazinou “cu decoruri asemănătoare celor din Las Vegas”, oamenii fiind iniţiaţi de asemenea şi în arta culturală a „dansului din stomac”(p. 24). Fotografiile care însoţesc aceste articole înfăţişează câteva din aceste frivolităţi care ne asigură pe deplin că “ortodocşii” americani nu sunt deloc mai prejos decât compatrioţii lor în căutarea neruşinată a distracţiilor prosteşti – presărate cu fotografii solemne luate în timpul Dumnezeieştii Liturghii. Această amestecătură dintre sacru şi frivol este considerată “normală” în “Ortodoxia americană” de astăzi; această organizaţie este (hai să repetăm cuvintele episcopului), potenţial, cea mai mare forţă spirituală din toată Ortodoxia americană. Dar cu ce pregătire duhovnicească se poate prezenta cineva la Dumnezeiasca Liturghie când şi-a irosit seara anterioară, dar şi timpul săptămânii, petrecând în duhul acestei lumi, cheltuindu-şi ore întregi în distracţii uşoare? Un observator atent nu poate da decât o singură replică: O asemenea persoană aduce cu el duhul lumesc, pe care el îl respiră ca pe aer; din această pricină, pentru el, Ortodoxia însăşi intră în superficialul “stil de viaţă” american. Dacă o astfel de persoană ar începe să-i citească pe Sfinţii Părinţii, care vorbesc despre un stil de viaţă complet diferit, el îi va găsi fie total irelevanţi pentru stilul său de viaţă, fie i se va cere să le răstălmăcească învăţătura pentru a o face aplicabilă propriului său stil de viaţă.

Hai acum să ne aplecăm asupra unei întâlniri “ortodoxe” mai serioase, unde Sfinţii Părinţi sunt pomeniţi cu prisosinţă: Conferinţele anuale ale “Comisiei Universitare Ortodoxe”. Numărul din toamna lui 1975 al revistei Grija publică o serie de fotografii ale Conferinţei din 1975, al cărei scop era în întregime “duhovnicesc”: acelaşi duh “superficial”, cu fetiţe în pantaloni scurţi (care fac de ruşine chiar Congresul F.R.O.C.!), şi cu un preot oferind “discursul principal” cu mâna în buzunar… şi într-o atmosferă în care creştinii ortodocşi discută pe teme precum “Sfântul Duh în Biserica Ortodoxă”. Acelaşi număr din Grija ne dă o impresie asupra a ceea ce se petrece în minţile unor asemenea oameni din afară şi “superficiali”. O deşteaptă nou-convertită editează o nouă coloană dedicată “emancipării” femeilor (având un titlu atât de intenţionat vulgar, încât nu este nevoie să-l repetăm aici): “Când m-am convertit la Ortodoxie, devenisem conştientă pe dată de cele mai multe din problemele pe care le voi întâmpina în Biserică. Ştiam de scandalosul moralism care dezbină Biserica, de certurile şi facţiunile care se întind ca o ciumă prin parohii şi despre ignoranţa religioasă…”. Această autoare de editoriale continuă apoi să pledeze în favoarea unei “reforme” a tradiţionalei perioade de patruzeci de zile premergătoare “îmbisericirii” femeii care a născut, precum şi una a celorlalte obiceiuri specifice “lumii vechi” pe care această “iluminată” americancă modernă le găseşte “nepotrivite”. Probabil că ea nu a întâlnit niciodată un cleric ortodox autentic sau vreun laic care ar putea să-i explice înţelesurile acestor lucruri, sau să o introducă în atmosfera modului de viaţă autentic ortodox; poate că dacă ar fi avut de-a face cu unul, nu ar fi vrut nici măcar să-l înţeleagă, nici să priceapă faptul că cele mai grave dintre “problemele” convertiţilor de astăzi nu le aflăm de loc într-un uşor-de-criticat mediu ortodox, ci mai degrabă în însăşi mintea şi atitudinea convertiţilor. Modul de viaţă reflectat în Grija nu este modul de viaţă ortodox, iar tonul pe care ea îl propune face ca orice abordare a modului de viaţă ortodox să fie aproape imposibil. Astfel de periodice şi conferinţe îi reflectă pe tinerii ego-centrişti, uşuratici şi răsfăţaţi de astăzi, care, atunci când se apropie de vreo religie, speră să găsească o “spiritualitate a confortului”, ceva care să raţioneze deodată cu minţile lor imature, năucite de “educaţia modernă”. Unii tineri (şi chiar mulţi clerici mai bătrâni de astăzi) fiind ei însuşi expuşi atmosferei seculare în care tinerii se dezvoltă – catadicsesc câteodată să-i măgulească pe alţi tineri invocând criticile gratuite pe care aceştia le adresează bătrânilor lor şi “ghetto-urile” acestora, oferind chiar neputincioase prelegeri academice pe teme care îi depăşesc. La ce bun să le vorbeşti unor asemenea tineri despre “Îndumnezeire” şi “Calea Sfinţilor” (Grija, Toamnă, 1974) – noţiuni care, fără îndoială, sunt din punct de vedere intelectual, comprehensibile studenţilor de astăzi, dar pentru care ei sunt complet nepregătiţi atât emoţional cât şi spiritual, necunoscând nici ABC-urile a ceea ce înseamnă să lupţi într-o viaţă ortodoxă şi să te desparţi de propriul trecut şi de propria educaţie? Fără o asemenea pregătire şi exersare în ABC-urile vieţii duhovniceşti, şi o conştiinţă a diferenţei dintre deşertăciunea lumească şi modul de viaţă ortodox, asemenea prelegeri nu pot aduce nici un rod duhovnicesc.

Înţelegând acest cadru din care apar tinerii creştini ortodocşi din America zilelor noastre (şi de pe tot întinsul lumii libere), nu vom rămâne surprinşi să observăm lipsa de seriozitate a celor mai multe lucrări – prelegeri, articole, cărţi – de teologie şi spiritualitate ortodoxă contemporană: şi chiar mesajul celor mai buni predicatori şi scriitori din “curentele de opinie”, la modă în diocezele ortodoxe de astăzi, par ciudat de neputincioase, fără forţă duhovnicească. La un nivel mai popular, la fel, viaţa parohiei obişnuite de astăzi dă impresia unei inerţii spirituale foarte asemănătoare cu cea a “teologilor ortodocşi” de astăzi. De ce toate acestea? Cum este cu putinţă aşa ceva?

Lipsa de vlagă a Ortodoxiei, aşa cum se exprimă şi se trăieşte ea în general, este fără îndoială produsul ipocriziei şi lipsei de seriozitate din viaţa contemporană. Ortodoxia de astăzi, cu preoţii, teologii şi credincioşii ei, a devenit lumească. Tineri care vin din case confortabile, care acceptă sau caută (în calcul intrând atât “ortodocşii nativi” cât şi “convertiţii”) o religie care nu este prea departe de viaţa de automulţumire pe care au cunoscut-o, profesorii şi conferenţiarii al căror mediu este atmosfera lumii academice unde, în mod public, nimic nu este primit cu seriozitate, ca pe o chestiune de viaţă şi de moarte, tocmai atmosfera lumii academice, plină de lumesc autosatisfăcut, în care îşi au locul aproape toate “conferinţele”, “institutele” şi “refugiile” – toţi aceşti factori se asociază pentru a produce o atmosferă sufocantă, artificială în care, indiferent de ce s-ar putea spune despre înaltele adevăruri sau experienţe ortodoxe, tocmai prin contextul în care este spus, prin virtutea orientării lor lumeşti, atât din parte vorbitorului cât şi din partea ascultătorului, nu poate lovi adâncurile sufletului, şi nu poate produce o angajare profundă care ar fi normală pentru creştinii ortodocşi. În contrast cu această atmosferă sufocantă, educaţia ortodoxă firească, transmiterea firească a Ortodoxiei înseşi, are loc în ceea ce se numeşte de obicei mediul ortodox: mănăstirea, unde nu numai începătorii, ci şi mirenii evlavioşi ajung să se instruiască la fel de mult, în atmosfera acelui loc sfânt, ca şi în cadrul unei convorbiri cu un cuvios bătrân; parohia obişnuită: dacă preotul acesteia are o mentalitate “învechită”, arzând în focul Ortodoxiei şi dorind cu înfocare mântuirea turmei sale, aceasta nu va mai avea nici o scuză pentru păcatele şi obiceiurile ei lumeşti, căci atitudinea lui va fi totdeauna una de îndemn către o viaţă duhovnicească mai înaltă; chiar şi şcoala de teologie, dacă se înscrie într-o tradiţie veche, nefiind modelată după universităţile seculare din Vest, poate fi o ocazie pentru a stabili legături vii cu adevăraţi cărturari, care trăiesc efectiv credinţa şi evlavia. Dar toate acestea – ceea ce se obişnuia să se numească mediu ortodox firesc – sunt desconsiderate de către creştinii ortodocşi care s-au conformat mediului artificial al lumii moderne, şi nu mai fac parte din experienţa noii generaţii. În emigraţia rusă, “teologii” noii şcoli, care erau nerăbdători să se conformeze modei intelectuale de atunci, să citeze din cea mai recentă literatură protestantă şi romano-catolică, să adopte “superficialul” lumii contemporane şi în special cel al lumii academice – au fost pe bună dreptate numiţi “teologi la o ţigară”. Cu aceeaşi îndreptăţire i-am putea numi “teologi la un pahar de vin”, sau susţinătorii “teologiei cu stomacul plin” sau a “spiritualităţii confortabile”. Mesajul lor nu are nici o putere, pentru că ei sunt în întregime din lumea aceasta, adresându-se oamenilor lumeşti, într-o atmosferă lumească – din tot acest mesaj nu va rezulta nici o virtute ortodoxă, ci numai vorbărie prostească şi fraze pompoase şi goale.

Un studiu pertinent, dar la un nivel popular, al acestui spirit poate fi văzut într-un scurt articol scris de un însemnat laic din Arhidioceza grecească din America şi publicat în ziarul oficial al acestei dioceze. Vizibil influenţat de “renaşterea patristică” care acum câţiva ani a atins şi Arhidioceza grecească şi seminarul ei, acest grec scrie: “Sintagma «a fi liniştit» este una de care avem mare nevoie astăzi. Este de fapt o parte importantă a tradiţiei ortodoxe, dar lumea vitezei în care trăim pare că voieşte să o excludă din programul nostru”. A găsi această linişte, îndeamnă el, înseamnă “a pune un început, chiar din propriile case… Înainte de a te aşeza la masă, în loc de o rugăciune mecanică, de ce nu-ţi rezervi un minut de rugăciune tăcută, iar apoi să rosteşti Tatăl nostru împreună cu ceilalţi? Am putea face această experienţă şi în parohiile noastre, în timpul slujbelor. Nimic nu trebuie adăugat sau retras. La sfârşitul slujbei să renunţăm la orice rugăciune cu sunete, la orice cântare, psalmodiere sau mişcare şi să stăm numai în tăcere, fiecare cu noi înşine, rugându-ne pentru prezenţa lui Dumnezeu în vieţile noastre. Tăcerea şi disciplina trupului sunt o parte însemnată din tradiţia noastră ortodoxă. În secolele trecute aceasta a fost numită în Biserica Răsăritului «mişcarea isihastă»… A fi tăcut. Acesta e un început către o înnoire lăuntrică de care toţi avem nevoie şi pe care trebuie să o căutăm” (Observatorul Ortodox, Sept. 17, 1975, p. 7).

Este evident că autorul este bine-intenţionat, dar, la fel ca şi bisericile ortodoxe, el a căzut într-o cursă a gândirii lumeşti care îl pune în imposibilitatea de a vedea lucrurile la modul ortodox firesc. E de prisos să mai spunem că, dacă cineva  s-ar apuca să-i citească pe Sfinţii Părinţi suferind o “renaştere Patristică” numai pentru a potrivi din când în când într-un program, un moment de tăcere exterioară (care evident este plină în interior de atmosfera întregii sale vieţi din afară!) pe care apoi să-l umfli cu slăvitul nume al isihasmului – atunci e mai bine să nu-i mai citeşti deloc pe Sfinţii Părinţi, deoarece această lectură ne va face să devenim ipocriţi şi înşelători, nefiind mai capabili decât organizaţiile de tineret ortodox să separăm sacrul de frivol. Pentru a-i aborda pe Sfinţii Părinţi trebuie să ne nevoim să ieşim din această atmosferă lumească, şi aceasta după ce mai înainte ne-am dat seama de ceea ce este ea în sine. O persoană care stă acasă, în atmosfera “refugiilor…, conferinţelor” şi “institutelor” ortodoxe de astăzi, nu poate considera că propria casă se află neapărat în atmosfera adevăratei spiritualităţi ortodoxe, care are un “ton” total diferit de ceea ce se prezintă în aceste expresii tipice de “religiozitate” lumească. Trebuie să recunoaştem cinstit un adevăr dureros dar necesar: o persoană care-i citeşte cu seriozitate pe Sfinţii Părinţi şi care se luptă după puterile sale (chiar dacă la un nivel rudimentar) să ducă o viaţă ortodoxă duhovnicească – trebuie să se situeze în afara mersului lumii, trebuie să fie străină de atmosfera îndoielnică a mişcărilor şi discuţiilor “religioase” contemporane, trebuie în mod conştient să se nevoiască să ducă o viaţă diferită de cea reflectată în aproape toate cărţile şi periodicele “ortodoxe” de astăzi. Fără îndoială că toate acestea sunt mai uşor de spus decât de făcut; dar există anumite ajutoare de diverse tipuri, care ne pot ajuta în nevoinţa noastră. Către acestea ne vom întoarce după o scurtă examinare a unei alte curse pe care trebuie să o evităm în studierea scrierilor Sfinţilor Părinţi.

c) a treia cursă: „râvna neconformă cunoaşterii” (Rom. 10, 2)

Dat fiind caracterul searbăd şi lipsa de vlagă a “Ortodoxiei” lumeşti de astăzi, nu e de mirare ca unii, chiar din mijlocul organizaţiilor “ortodoxe” lumeşti, să se aprindă puţin din focul adevăratei Ortodoxii care se află în slujbele dumnezeieşti şi în scrierile patristice; având acest standard şi folosindu-l împotriva celor ce sunt satisfăcuţi de religia seculară, ei devin râvnitori ai vieţii şi credinţei ortodoxe. În sine, această râvnă e demnă de toată lauda; dar când vorbim de practica zilnică, nu e uşor să scapi de capcanele lumescului, şi foarte adesea, asemenea zeloţi nu numai că vădesc o mulţime de semne ale lumescului de care doresc să scape, dar sunt duşi cu totul în afara tărâmului tradiţiei ortodoxe, în ceva ce seamănă mai degrabă a sectarism febril.

De astfel, cel mai izbitor exemplu de “râvnă neconformă cunoaşterii” este acela al mişcării “harismatice” contemporane. E de prisos să mai descriem această mişcare.  Fiecare număr al Revistei harismaticului ortodox, Logosul, limpezeşte şi mai mult lucrurile, scriind că aceia dintre creştinii ortodocşi care au fost atraşi în această mişcare nu au un trecut temeinic în experierea Creştinismului patristic, iar apologiile lor au un limbaj şi un mod de exprimare aproape în întregime protestant. Cum era şi de aşteptat, când a fost vorba de dobândirea Duhului Sfânt, Logosul a citat din scrierile Sfinţilor Simeon Noul Teolog şi Serafim de Sarov; dar contrastul dintre aceste învăţături autentic ortodoxe despre Duhul Sfânt şi experienţele descrise în aceeaşi revistă este aşa de izbitor, încât este evident că aici sunt implicate două realităţi complet diferite: Sfântul Duh, Care vine spre cei care luptă în adevărata viaţă ortodoxă, dar nu (ca în vremurile de acum) într-un mod spectaculos; şi celălalt, duhul ecumenisto-religios al acestor vremuri, care pune stăpânire exact pe aceia care au renunţat la (sau nu au cunoscut niciodată) “singurul” mod de viaţă ortodox, “deschizându-se” către o nouă revelaţie accesibilă tuturor, indiferent din ce sectă ar face parte. Cel care-i studiază cu atenţie pe Sfinţii Părinţi şi aplică învăţătura lor la propria viaţă va fi în stare să observe semnele care trădează această amăgire spirituală, recunoscând în ele practicile total neortodoxe şi tonul care le caracterizează.

Mai există o formă destul de nespectaculoasă de “râvnă neconformă cunoaşterii”, care se constituie ca un pericol mai mult pentru creştinul ortodox obişnuit, deoarece aceasta îl poate devia de la viaţa duhovnicească personală fără să fie descoperită nici măcar de semnele mai evidente ale amăgirii spirituale. Este un pericol mai mult pentru cei nou-convertiţi, pentru începătorii din mănăstiri şi, pe scurt, pentru toţi oamenii a căror râvnă este copilărească, necercată aproape deloc de experienţă şi netemperaţi de dreaptă socoteală.

Acest tip de râvnă este produsul asocierii a două atitudini de bază. Prima, există un idealism exacerbat inspirat mai ales de relatările despre viaţa în deşert, nevoinţele ascetice aspre, stările duhovniceşti înalte. Acest idealism nu este rău în sine, fiind caracteristic autenticei râvne pentru o viaţă duhovnicească; dar, pentru a fi rodnic, trebuie temperat de experienţa efectivă a dificultăţilor luptei duhovniceşti şi de smerenia ce se naşte din această luptă, dacă această este autentică. Fără această temperare, contactul cu viaţa duhovnicească se va pierde, fiind făcut fără nici un rod, urmând – pentru a cita din nou cuvintele Sfântului Ignatie – “un vis imposibil al unei vieţi perfecte închipuită foarte viu şi ispititor în imaginaţia sa”. Pentru a face rodnic acest idealism trebuie să ştim cum să înţelegem sfatul Episcopului Ignatie: “Nu vă încredeţi în cugetele, părerile, visele, înclinaţiile sau impulsurile voastre, chiar dacă acestea vă oferă sau vă pun în faţă într-o formă atrăgătoare cea mai sfântă viaţă monahală” (The Arena, cap.10).

A doua, asociată acestui idealism cu deosebire în epoca noastră raţionalistă, se înfăţişează ca o atitudine extrem de critică faţă de tot ce nu se ridică la imposibilul şi înaltul standard al începătorului. Aceasta este principala cauză a amăgirii care adesea îi loveşte pe convertiţi şi începători, după ce le dispare entuziasmul faţă de Ortodoxie şi de viaţa monahală. Această amăgire e cu siguranţă un semn că apropierea lor de viaţa duhovnicească şi abordarea Sfinţilor Părinţi a fost una unilaterală, cu accent exagerat pe cunoaşterea abstractă care umple de mândrie, neaccentuând sau nefiind conştienţi de importanţa inimii zdrobite care trebuie să însoţească lupta duhovnicească. Acesta este şi cazul acelor începători care descoperă faptul că rânduiala postului din mănăstire pe care ei au ales-o nu se potriveşte cu ceea ce au citit despre Părinţii deşertului, sau că Tipicul sau slujbele dumnezeieşti nu se ţin ca la carte, sau că părintele lor duhovnic are neputinţe omeneşti, ca oricare altul, şi, prin urmare, nu este un “Bătrân-Purtător-de-Dumnezeu”; dar un astfel de începător va fi şi primul care în scurt timp va cădea, fie ţinând rânduiala postului, fie vreun Tipic nepotrivit pentru zilele noastre pline de neputinţe duhovniceşti, drept pentru care îi va fi foarte greu să-i acorde încredere părintelui său duhovnicesc, fără de care nu poate fi deloc călăuzit duhovniceşte. Oamenii care locuiesc în lume pot găsi foarte uşor paralele la această situaţie monahală în nou-convertiţii din parohiile ortodoxe de astăzi.

Învăţătura patristică despre zdrobirea inimii este pentru zilele noastre una dintre cele mai importante învăţături, acum când “cunoaşterea raţională” este aşa de mult accentuată, spre paguba dezvoltării normale a vieţii duhovniceşti. Acest aspect va fi tratat în capitole speciale din această Patrologie. Lipsa acestei experienţe de bază este cea care, mai mult decât orice altceva, este responsabilă pentru diletantismul, trivialitatea şi lipsa de seriozitate în studiul de astăzi al Sfinţilor Părinţi; fără ea, nimeni nu va putea să aplice învăţăturile Sfinţilor Părinţi în viaţa personală. Se poate ca cineva să atingă în studiul Sfinţilor Părinţi cel mai mare nivel de înţelegere intelectuală, să aibă “la degetul mic” citate din Sfinţii Părinţi pentru orice temă posibilă, se poate să aibă “experienţe duhovniceşti” care par să fie ca acelea descrise în cărţile Patristice, poate cunoaşte perfect chiar toate cursele în care poate cădea pe parcursul urcuşului duhovnicesc – dar, cu toate acestea, dacă nu are inima smerită se aseamănă smochinului neroditor, devenind un plictisitor “ştie-tot”, care întotdeauna are “dreptate”, sau un susţinător al experienţelor “harismatice” de astăzi, care nu ştie şi nici nu poate să exprime adevăratul duh al Sfinţilor Părinţi.

Tot ce s-a spus mai sus nu este sub nici o formă un catalog complet al modurilor prin care nu trebuie să-i citim sau să-i abordăm pe Sfinţii Părinţi. Reprezintă numai o serie de aluzii la mulţimea de moduri nesocotite de abordare a Sfinţilor Părinţi, moduri din pricina cărora e posibil să nu tragi nici un folos sau chiar să fii vătămat din cauza citirii lor. Este o încercare de avertizare a creştinului ortodox asupra faptului că studiul Sfinţilor Părinţi este o chestiune serioasă, care nu trebuie întreprinsă cu prea multă uşurinţă, conform cu vreo modă culturală a vremurilor noastre. Dar acest avertisment nu trebuie să înfricoşeze pe adevăratul creştin ortodox. Într-adevăr, citirea Sfinţilor Părinţi este un demers indispensabil pentru cel ce ţine la mântuirea sa şi doreşte să lucreze la împlinirea ei cu frică şi cu cutremur; dar unul ca acesta trebuie să se apropie de această citire într-un mod practic, astfel încât să se folosească din plin de ea.

din “Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair (1942-1989) – Apusul vrăjitoriei”

de Arhimandritul Gheorghe,
Stareţul Mănăstirii Grigoriu, Sfântul Munte Athos

Ziua de 27 ianuarie 1991 a văzut a doua pomenire a morţii răposatului nostru frate, ieromonahul Cosma Grigoriatul, Apostolul Zairului.
Timpul nu ne-a făcut să îl uităm, aşa cum face el de obicei. Dimpotrivă, amintirea lui rămâne vie în sufletele multor oameni, iar despre viaţa şi activitatea lui se publică alte şi alte scrieri.
Am socotit ca o datorie de suflet să publicăm prezentul volum care conţine:
a) viaţa părintelui Cosma, scrisă cu simplitate şi autenticitate de către tatăl său, Dimitrie Aslanides, un om care plineşte prin farmec ceea ce-i lipseşte din învăţătură şi
b) o culegere de scrisori care, în parte, se referă la lupta misionară.
Atât biografia cât şi scrisorile ne ajută să înţelegem mai bine personalitatea părintelui Cosma, virtuţile sale, greutăţile întâmpinate, credinţa în Hristos, viaţa lui în Biserică şi duhul lui osârduitor. Sunt texte mângâietoare, ziditoare, mustrătoare şi luminătoare. Texte scrise din suferinţă, prin urmare, demne de încredere, adevărate, întocmai ca şi învăţăturile lui Cosma Etolul, amintirile lui Makryiannis şi Noul Martirologiu al lui Nicodim Aghioritul.
Texte pecetluite cu jertfa şi sângele părintelui Cosma.
Texte care sunt călăuze pentru misiunile moderne.
Mulţumesc lui Dumnezeu că l-a adus pe părintele Cosma în sfânta noastră mănăstire, că ne-a socotit vrednici să-l sprijinim, oricât de puţin,  în lupta sa.
Acum părintele Cosma se odihneşte în pământul celor vii şi se roagă pentru noi şi pentru iubiţii săi africani, cărora le-a dăruit întreaga viaţa şi rămăşiţele sale pământeşti.
Roagă-te şi pentru noi, părinte Cosma, mult-iubitul nostru fiu în Hristos, pentru ca, în ciuda slăbiciunilor noastre, să fim socotiţi vrednici de luptă pentru a ne putea întâlni în veşnica Împărăţie a Sfintei Treimi.

din “Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair (1942-1989) – Apusul vrăjitoriei”

Ajungând curând la desăvârşire,
dreptul a apucat ani îndelungaţi,
Căci sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu.
(Înţelepciunea lui Solomon 4, 13)

Există în fiecare generaţie acele câteva suflete deosebite, care se ridică din conformismul vieţii sociale pentru a se face deschizători de drumuri către universalitatea şi caracterul nelumesc al Creştinismului. Îndrăzneţi şi fără compromis, ei îl imită pe Avraam şi devin proscrişi şi mucenici pentru Hristos, urmându-I cu o acrivie plină de iubire şi o credinţă în stare să mute şi munţii. Ei „îşi urăsc viaţa în această lume” pentru a o păstra – la fel şi pe aceea a aproapelui lor – pentru veşnicie; iar pentru generaţiile următoare, ei devin modele de urmat, dând mărturie vreme îndelungată după plecarea lor din lume de cinstea pe care Părintele Ceresc le-o dă celor ce-I slujesc.
Un astfel de om a fost cuviosul părinte Cosma de la Grigoriu, luminătorul Zairului.

Un model de misiune în                                    epoca lui Antihrist

Încă de la vârsta de nouăsprezece ani, el a primit de la Dumnezeu chemarea să lucreze în câmpul Său misionar. Având o personalitate dinamică, „inspirată de o dragoste arzătoare pentru Hristos, el nu a vrut să ducă o viaţă creştinească convenţională, nici să se mărginească la o simplă carieră şi slujbă eclesiastică. Dorea să se dăruiască cu totul lui Dumnezeu şi aproapelui său” . N-a căutat laude, deoarece „grija lui de căpetenie era mântuirea oamenilor şi zidirea Ortodoxiei în Zair” . Iubitul Cosma era, după cuvintele fostului Mitropolit Augustin al Florinei, „deschizătorul de drum al unei frumoase călătorii pentru neamul nostru”. El şi-a făcut din porunca lui Hristos (învăţaţi toate neamurile) un motiv de despărţire de o lume a compromisului, o poartă de intrare pentru Ortodoxie în regiunile subsahariene  şi în inimile nenumăratelor suflete. Spre deosebire de misionarii confesiunilor heterodoxe, el pune accent atât pe prima cât şi pe a doua parte a Marii Porunci: Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele  Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Reuşita lui, sau mai degrabă credincioşia lui în împlinirea primei jumătăţi a Marii Porunci , a fost o urmare directă a credincioşiei şi hotărârii statornice de a împlini cea de-a doua parte, adică  a-i învăţa cum se cuvine să păzească toate cele ce ni le-a poruncit Hristos.
Altfel nici n-ar fi putut fi  cu putinţă, deoarece africanii nu seamănă cu europenii de astăzi, epuizaţi de secole de ideologii absurde derulate în duhul miilor de filosofii umaniste, nici cu americanul tipic, dispus spre compromis şi spre lucrurile comode pentru a realiza un succes de suprafaţă sau superficial. Sufletul lui nobil şi umil înclină mai degrabă către cealaltă lume, iar mintea lui simplă, bazată pe intuiţie, are încă o dispoziţie sănătoasă pentru zona percepţiilor. Cu câteva luni înainte de a pleca din această viaţă, părintele Cosma a vizitat mănăstirea sa de metanie  unde a vorbit pelerinilor de acolo despre mărinimia africană şi dorinţa lor pentru o Ortodoxie ascetică, autentică. Episcopul Atanasie Yievtici, un apropiat ucenic al marelui părinte contemporan – arhimandritul Iustin Popovici, a fost şi el prezent acolo. Iată relatarea lui cu privire la cuvintele părintelui Cosma:
„Există oameni cu o sensibilitate şi o conştiinţă a lumii lăuntrice. De obicei europenii îi subestimează, dar greşesc enorm. Sufletul africanului înclină spre mistică şi din acest motiv Ortodoxia are ceva să le spună şi ceva să le ofere, dar numai Ortodoxia adevărată – Ortodoxia monahală, aghiorită. Magia şi vrăjitoria sunt predominante printre fraţii din Africa – o adevărată demonocraţie. În Africa am văzut cum poate intra Evanghelia! Tot ceea ce Hristos a spus despre posedarea demonică, eu am văzut aievea. Cu toate acestea, Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat este mult mai puternic decât satan şi toţi slujitorii lui. Dar, să fie bine înţeles că adevărata lucrare misionar-apostolică nu poate fi împlinită în Africa decât dacă cel în cauză se hotărăşte să-şi lase oasele acolo” .
Şi astfel, învăţându-i pe băştinaşii africani întreaga Evanghelie a lui Hristos şi înfăţişându-le imaginea nedeformată a Dumnezeului-Om şi a Bisericii Sale, era de aşteptat că dăruirea sa va fi la fel de simplă şi totală. În „unicul, adevăratul şi foarte folositorul”  studiu despre lucrarea misionară, intitulat Gânduri despre lucrarea misionară, adunate din experienţă, el stabileşte un principiu, o piatră de temelie pentru toţi cei care-i vor urma exemplul:
„Începutul misionarului îşi are semnificaţia lui, deşi, poate că nu e chiar o piatră de temelie… Începutul poate fi binecuvântat ori poate deveni binecuvântat la sfârşit. Ceea ce este important este ca dăruirea să fie sinceră şi totală, fără reţineri, cu dispoziţie spre jertfă şi lepădare de sine, şi cu scopul de a ne lăsa oasele printre băştinaşi…”
Dar cu mult înainte de a-şi lăsa oasele pe câmpul misionar, trebuie – dacă vrea ca jertfa finală să fie roditoare -  să se lepede de mândrie şi slavă deşartă. Astfel, pentru părintele Cosma, adevăratul misionar, pentru a avea parte de un sfârşit binecuvântat, nu trebuie să dea pricină de invidie şi de slavă deşartă, ci mai degrabă trebuie să înţeleagă că ţinta lui este împreună-împărtăşirea: „împreună în luptă, împreună în suferinţe şi împreună întru slava Bisericii” .
Trebuie „să ofere o inimă deschisă, iubitoare, care să comunice cu ceilalţi, să se îngrijească de propriile necazuri fără a mai adăuga pe deasupra şi altele; să fie atent la ce fac alţii, fără a-i privi cu ochi pizmaş şi a pricinui dezbinare” . Împlinindu-şi datoria cu umilinţă, „adevăratul misionar nu caută vreo apreciere a lucrării sale, nici de la băştinaşi, nici de la cei din alte locuri, deoarece mărturia conştiinţei sale sănătoase precum şi mărturia părintelui său duhovnic şi a colaboratorilor săi îi sunt suficiente” .

Un început ascetic

Urmându-şi principiile, părintele Cosma nu a dat pricină nici unei îndoieli – cuvintele lui se întemeiau pe experienţă, iar începutul şi sfârşitul său erau binecuvântate. Toate sunt întemeiate pe aceea că el „era înainte de toate un ascet şi apoi un misionar”, după cum scrie undeva în cartea sa arhimandritul Ioanichie. Din experienţă cunoştea însemnătatea ascezei, a postului, a privegherii, a rugăciunii pentru Biserică. „Îi mulţumim Domnului – scrie Stareţul Gheorghe -,  chiar dacă era unul ca noi, el dispreţuia desfătările carnale şi pământeşti, plăcerile omeneşti, toate făcându-le pentru dragostea lui Hristos, alegând o cale aspră, nevoitoare, plină de lupte, deosebit de obositoare şi mai presus de puterile umane, toate făcându-le pentru dragostea lui Dumnezeu, a fraţilor şi semenilor săi”.
Stareţul Gheorghe adevereşte toate acestea cu o relatare despre primele zile ale părintelui Cosma la mănăstire:
„Am trecut odată pe lângă chiliuţa părintelui Cosma şi i-am văzut patul: scânduri de lemn, iar pe ele – un cearşaf mic şi subţirel. Nici măcar o pătură nu avea. Văzând aceasta şi alte lucruri, m-am gândit că fratele avea harul lui Dumnezeu şi că trebuie să devină monah” .
Dar asceza sa nu se limita numai la a dormi pe scânduri de lemn sau la post, priveghere şi rugăciune. Mai presus de toate, părintele Cosma era neînduplecat în zidirea Bisericii din Zair. Părintele Mihail Hristodoulidis din Cipru scrie despre vizita lui la misiunea Kolwezi şi despre asceza lucrării părintelui Cosma:
„Ceea ce-l distingea cel mai mult era sârguinţa şi osteneala la lucru, metoda şi organizarea muncii, inteligenţa, iuţimea şi uşurinţa cu care înfrunta greutăţile, priceperea şi credinţa nestrămutată, duhul dragostei şi al jertfei… Neobosit în muncă, era în stare să muncească ore întregi în orice fel de sarcină. Programul Centrului Misionar era stabilit începând de la miezul nopţii până a doua zi seara târziu şi tot aşa. Muncă din straja dimineţii până în noapte pe drumuri inexistente, cu vehicule şi maşini care se stricau în permanenţă, cu jertfe de sânge, întru multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în tulburări, în osteneli… în posturi, în privegheri (II Cor. 6, 4-5)” .
Descrierea de mai sus îşi găseşte multiple confirmări nu numai într-un număr de mărturii asemănătoare, dar şi în înseşi cuvintele părintelui Cosma, care ne trimite totodată către un alt aspect al importanţei pe care o acorda ascezei. El scrie următoarele:
„Este bine-cunoscut că noi lucrăm aici pe temelia a douăzeci şi patru de ore, în condiţii precare, alegându-ne cu neputinţe în trup şi slăbiciune în duh. Prin urmare, pentru  o realizare a desăvârşirii trupeşti şi sufleteşti, existenţa a două mănăstiri, una pentru femei şi alta pentru bărbaţi, la o oarecare depărtare de baza misiunii, poate fi socotită destul de potrivită… Mănăstirea funcţiona strict ca o mănăstire ori, cu binecuvântarea Mitropolitului local, ca un metoc al Sfântului Munte, fără să se amestece cu Misiunea” .
Părintele Cosma credea că o Biserică locală nu putea rezista fără monahism, motiv pentru care a dat întâietate întemeierii unei mănăstiri şi, către sfârşitul vieţii sale, şi-a văzut împlinirea planurilor sale o dată cu înfiinţarea unei mănăstiri pentru femei închinată Sfântului Nectarie.

Acrivia în Ortodoxie

La puţină vreme după moartea părintelui Cosma, după ce a văzut lucrarea duhovnicească pe care o realizase, părintele Meletie, succesorul său, a spus:
„Lucrarea părintelui Cosma în Africa este considerabilă. Am găsit tipicul athonit păstrându-se în Zair. Creştini cu metanii de rugăciune în mâini. În biserică cântă cu toţii, conduşi de un cor de băieţi. Nimeni nu se împărtăşeşte fără să se fi spovedit înainte. Ţin cu stricteţe posturile de miercuri şi vineri. Săvârşesc zilnic dumnezeieştile slujbe ale Utreniei, Vecerniei şi a Pavecerniţei Mici. Iar în duminici comunitatea depăşeşte patru sute” .
Mulţi s-au întrebat: „Cum se face că africanii, fiind de curând botezaţi, pot păstra o astfel de râvnă şi acrivie în Ortodoxia lor, în timp ce o mare parte dintre noi, cei din parohiile din Grecia, America sau din altă parte, suntem mult mai slabi?”
Cred că, parţial, răspunsul stă în aceea că părintele Cosma, părintele, călăuza şi pilda lor, urma el însuşi cu stricteţe şi fidelitate credinţa pe care o propovăduia, atât în viaţa sa cât şi în Ortodoxia pe care o împărtăşea. Era un monah ce se înscria în lunga tradiţie a monahismului athonit, trăgându-şi rădăcinile din oraşul Sfinţilor Chiril şi Metodie, Tesalonic, cunoscut pentru bogata sa tradiţie bisericească. El ţinea cu acrivie, dar şi cu dreaptă-socoteală, canoanele şi rânduielile Bisericii, nu dintr-un conservatorism reacţionar sau dintr-o râvnă fără simţire , ci din smerenie, deoarece acestea oferă ceea ce este mai de folos sufletului omenesc, ca unele care izvorăsc din experienţa şi înţelepciunea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.
O urmare firească a acestora, în care el s-a ales cu conştiinţa faptului săvârşit, binecuvântarea Sfinţilor lui Dumnezeu, mai presus decât foloasele trecătoare ale epocii noastre ecumeniste, a fost Botezul. „Când botezam – spune el – stabileam rânduiala athonită a lucrurilor. Am săvârşit 250 de botezuri, şi nu numai cu închinătorii la idoli, dar şi cu catolici care au devenit ortodocşi, pe care i-am botezat în râuri adânci. Acţiunile mele nu vor fi lipsite de urmări atunci când vestea va ajunge la urechea Patriarhiei de Alexandria, care susţine că protestanţii au nevoie doar de Mirungere. Până atunci, totuşi, vom săvârşi botezuri măcar pentru a primi binecuvântarea Sfântului Nicodim” .
Aşa cum limpede va reieşi din cele de mai jos, părintele Cosma nu era unul care să se plece oricărei autorităţi bisericeşti. Hotărârea lui de a-i boteza pe cei proveniţi din confesiunile heterodoxe a fost luată din dragoste pentru sufletele lor, pentru mântuirea lor veşnică, precum şi din dragoste pentru Dumnezeu şi Sfinţii Lui, nesuferind ca conştiinţa sa să nu se supună sfintelor lor învăţături. El lucra nu numai dintr-un respect pentru Sfinţii vechilor vremuri, ci şi din smerenie şi ascultare faţă de înţeleptele sfaturi ale sfinţilor în viaţă: „Mi-amintesc de cuvintele părintelui Paisie, care mi-a spus că, de cele mai multe ori, botezul ereticilor lasă urme doar pe pielea acestora” . Având acestea în cuget, dragostea lui pentru catehumeni l-a îndemnat să le ofere o iniţiere  completă şi mântuitoare în viaţa veşnică a Bisericii. Bineînţeles că aceasta a avut urmări, dar nu numai în relaţiile sale cu ierarhia superioară. În primul rând a avut urmări în înfiinţarea unei Biserici ortodoxe credincioase, puternice şi sănătoase, faţă de care lumea ortodoxă s-a umplut de admiraţie.
În mod asemănător, reuşita părintelui Cosma de a întemeia o Biserică Ortodoxă puternică şi stabilă şi un mod de viaţă sănătos printre băştinaşi se datorează şi refuzului său de a adopta metode şi mijloace neortodoxe. Părintele Cosma scrie: „Este greşit să te foloseşti de metode şi căi heterodoxe. Să-i păstrăm Ortodoxiei propria culoare, în credinţa, în învăţătura şi în arta Ei. Să nu ne pierdem în câmpul misionar” . Desigur că acest principiu trebuie aplicat nu numai în câmpurile misionare deja formate, ci şi în Ortodoxia diasporei, mai ales că astăzi mulţi ortodocşi adesea asimilează fără discernământ elemente culturale străine. Căci, dacă sunt adevărate cuvintele părintelui Cosma, atunci nu trebuie să ne aşteptăm să avem şi la noi rezultatele de la Kolwezi, de vreme ce noi ne preocupăm de a ne însuşi „metodele şi mijloacele” misionare ale heterodocşilor. Trebuie să muncim din greu pentru a evita acest compromis, chiar dacă îl avem pe părintele Cosma şi Biserica din Zair ca mărturie a faptului că lucrătorul îşi va lua plata sa.
Părintele Cosma nu s-a limitat doar la evitarea influenţei culturii heterodoxe din Zair. El şi-a extins acest principiu pentru a proteja acele suflete tinere pe care le-a trimis în afară pentru a studia şi a se informa asupra căii ortodoxe. El scrie: „Putem fi aproape siguri că tânărul băştinaş trimis să studieze în Europa se va distruge pe sine, întorcându-se ca un teolog numai în baza diplomei şi nu a inimii… Am trimis din Kolwezi la mănăstirea noastră de metanie… [Grigoriu] un tânăr evlavios; acolo învaţă limba greacă, diverse elemente de teologie, dogmatică, morală, liturgică, tipic, iconografie şi muzică bizantină atât teoretic cât şi practic. El studiază Ortodoxia în «Universitatea deşertului», însoţindu-se cu sfinţiţii bătrâni şi cu părinţii îmbunătăţiţi, învăţând de la ei «după asemănare». Curăţit şi dând chip lui Hristos înăuntrul său, tânărul candidat devine un bun împreună-lucrător şi un succesor ideal” .
Grija părintelui Cosma pentru sufletul tânărului băştinaş trimis la studii peste hotare a izvorât dintr-o adâncă sensibilitate pastorală şi nu dintr-un pretins şovinism bisericesc. Dar numai din această sensibilitate, ca o binecuvântată credincioşie faţă de propriul crez şi o permanentă îndreptare a atenţiei către aducerea ucenicilor la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos, şi nu spre vreun idealism nechibzuit, care l-ar fi făcut să nesocotească făţiş canoanele. Aplicarea unor canoane privitoare la hirotonie constituia o chestiune dificilă din cauză că posibilii candidaţi erau puţini, iar respectarea canoanelor cerea multă credinţă şi răbdare. Cu toate acestea, părintele Cosma împreună cu episcopul său s-au ţinut tare de canoane, ca unii care ştiau că există o lege duhovnicească lucrătoare, respectiv o pedeapsă de care cei ce încalcă canoanele nu pot scăpa. El scrie: „Desigur că canoanele Bisericii trebuie respectate cu totul atunci când e vorba de hirotonie. Altminteri canoanele se vor răzbuna, iar noi vom plăti pentru compromisuri (I Tim. 3, 2-13)”. Iar în altă parte scrie: „În locuri în care se dă dovadă de toleranţă excesivă, situaţia se deteriorează continuu şi tare mă tem că la un moment dat va deveni de nevindecat” .

Un principiu fundamental:                          Lucrarea sub binecuvântarea episcopului local

Încă dintru început, părintele Cosma s-a angajat la o lucrare bisericească prin excelenţă, fără a o lega de cea personală, dar centrată cu deosebire pe Hristos şi Biserica Sa. Astfel, el a venit în Africa nu ca un individ ce urmărea realizarea unor scopuri personale, ci ca monah al unei mănăstiri, trimis pentru a se înscrie în slujba Bisericii sub supravegherea unui episcop local. Obişnuia să spună: „Dacă lucrarea mea este numai a mea, se va pierde de îndată ce voi pleca. Dacă, în schimb, are o bază bisericească de susţinere, Biserica o va lua asupra sa şi va dăinui” .
Părintele Cosma voia ca totul să fie în acord cu rânduiala canonică a Bisericii. El avansa în plănuirea şi realizarea fiecărui proiect pe care-l iniţia, numai după ce se asigura de binecuvântarea episcopului său. Nu obosea niciodată accentuând şi spunând că: „Slujesc având binecuvântarea Mitropolitului meu, Preasfinţia Sa Timotei Kontomerko” .
Chiar atunci când era presat de frica părinţilor săi după trup, care se temeau că suportul financiar se va sfârşi în urma unor probleme apărute între timp, părintele Cosma rămânea de neînduplecat în credinţa sa în caracterul eclesiologic al Bisericii:
„Am plecat din mănăstire cu binecuvântarea lui Gheronda  al meu şi a altor părinţi,  ca şi din porunca explicită a părintelui Paisie , care, şi el, de asemenea, este povăţuitorul meu duhovnicesc, pentru a lucra împreună cu Întâistătătorii Bisericii spre binele misiunii. Biserica există oriunde se află un episcop şi o turmă credincioasă. Fără episcop, credincioşii nu pot constitui Biserica, ci doar o erezie protestantă. Prin urmare, linia pe care o urmez, împreună-lucrând cu episcopul local, este cea mai recomandată şi, chiar dacă aş fi vrut să fac ceva diferit, ştiţi bine că oricum nu aş fi primit binecuvântare de la mănăstire” .
În situaţiile în care episcopul devine o sursă de necazuri, părintele Cosma îi stătea împotrivă, intrând în dezacord deschis cu el, deoarece ei „mai mult vatămă decât ajută”. El şi-a dat seama că „a face recurs la un model lumesc de vreun tip oarecare, (…) în speranţa aflării dreptăţii, nu duce la nici un rezultat”. În astfel de cazuri, unde soluţiile nu sunt de găsit, „este de preferat ca atunci să ne retragem prudent împreună cu colaboratorii noştri, predând ştafeta unui nou contingent, ca să nu smintim astfel suflete nevinovate (Matei 18, 7)” .
Ca răspuns la opinia unora conform căreia nu trebuie să sprijini o lucrare misionară într-o zonă în care episcopul nu este „dincolo de reproş”, părintele Cosma nu arăta decât compătimire. „Această poziţie este socotită a fi neîntemeiată şi utopică, deoarece, judecând omeneşte toată situaţia, am socoti că o purificare a conducerii bisericeşti ar fi un lucru imposibil, şi astfel am merge din rău în mai rău, şi aceasta în chiar epoca lui Antihrist. În ciuda acestora, ce-i de făcut? Să oprim oare evanghelizarea popoarelor?  Desigur că nu. Dimpotrivă, ne vom angaja şi mai mult în lucrarea misionară şi, cu harul lui Dumnezeu şi  cu propria statornicie şi dragoste, misiunea va continua şi va spori cu tot cu «vrednicul de ocară» episcop. Totuşi, cel mai important aspect este acesta: nu trebuie să ne încredem în propria spiritualitate , propriul adevăr şi propria sfinţenie, dacă noi, în realitate, avem doar câte ceva din acestea. De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă (I Cor. 10, 12)” .

Un vizionar care a luat lucrurile                            cu binişorul

Ca urmare a convorbirilor avute cu părinţi luminaţi din Sfântul Munte şi a îndemnurilor primite din propria conştiinţă, aflat fiind pe câmpul misionar, părintele Cosma ştia că trebuie să aibă răbdare, că lucrarea abia începea şi că nu-i va vedea înflorirea în această viaţă. „Dă-i înainte – îi spunea părintele Paisie -, chiar dacă lupta va fi una de lungă durată, căci oamenii de acolo nu vor primi uşor Creştinismul” .
Astfel, cu acestea în minte şi pregătit ca un adevărat misionar ortodox, părintele Cosma nu s-a avântat şi nu s-a lăsat convins să adopte soluţii cu rază mică de acţiune. Spre deosebire de misionarii grupurilor heterodoxe, părintele Cosma şi-a făcut un obicei din a evita o abordare prestabilită, pe baza unui program. Nu veţi găsi nici un indiciu despre vreun program pe cinci ani, ori slogane „subtile” în scrierile părintelui Cosma. El credea că lucrarea misionară „constituie o legătură între firea, inteligenţa şi posibilităţile proprii şi condiţiile locale. Nu este nevoie să se urmeze anumite tipare. (…) Misionarul este liber, iar atunci când se deschide harului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt va grăi bogăţii în inima sa, indicându-i ce trebuie să facă, conform dezvoltării lucrării şi în relaţie cu ea. Să lăsăm loc rugăciunii să lucreze, fără a grăbi situaţia cu o logică îngustă, măsuri capitale ori cu evaluările criticilor la fiecare etapă” .
Părintele Cosma a fost un vizionar care a luat lucrurile cu binişorul. Încă de la început, el a înţeles că lucrurile trebuie văzute prin prisma generaţiilor şi nu a anilor. Astfel că el a pus accent pe creşterea şi educarea tinerilor şi a femeilor de care se ocupa, ca perspective pentru viitoarea conducere a Bisericii. Pentru acest motiv, şi alături de întemeierea mănăstirii, el a iniţiat înfiinţarea la Centrul Misionar a unor internate, unde tinerii, fete şi băieţi, puteau să locuiască, să studieze, să se roage, să înveţe şi să ajungă creştini ortodocşi maturi. Astăzi, la douăzeci şi doi de ani de atunci, primii copii care s-au stabilit la Centru Misionar au devenit clerici, monahi şi funcţionari laici ai Bisericii din Zair, exact cum prevăzuse părintele Cosma.

Un pom roditor pentru                              generaţiile următoare

Părintele Cosma este un exemplu al cuvântului din Evanghelie al Domnului: Bobul de grâu, căzând pe pământ, de nu va muri, rămâne singur; iar de va muri, multă roadă aduce (Ioan 12, 24). Viaţa sa a fost de fapt o serie de „morţi din iubire” ale „omului vechi”, ceea ce a făcut ca moartea trupească să fie cu multă roadă. Aceste roade sunt oferite nu numai celor care l-au cunoscut în timpul vieţii, ci şi acelora care încă de atunci, dar şi în viitor, au ajuns să-L cunoască pe Hristos şi să-L urmeze în câmpul misionar după pilda părintelui Cosma. „Sămânţa a căzut în pământ – scrie Stareţul Gheorghe. Ea moare, căci dacă nu va muri, nu va înmuguri un copac frumos, cu cele mai dulci poame, sub care multe suflete să-şi găsească odihna”.
Deja vedem cum cuvintele Stareţului Gheorghe şi-au aflat împlinirea, nu numai în Kolwezi, dar şi în întreaga lume ortodoxă. Măreţia lucrării şi pildei părintelui Cosma stă, aşa cum o spune el însuşi, în aceea că ea nu a murit împreună cu el, ci continuă, la un nivel încă şi mai mare. Şi nu numai lucrarea pe care a început-o în Kolwezi, ci şi cea începută în misiunea ortodoxă din lumea întreagă.
Astăzi, acest omonim al Sfântului Cosma Etolul – restauratorul neamului grec, stă ca un luminător pentru misiunile din lumea întreagă, în Africa, America latină şi Asia. El este pomenit ca inspiraţie şi arhetip al lor pentru propria lucrare.
În Madagascar, în decurs de numai şase ani, Biserica ortodoxă s-a aşezat acolo prin harul lui Dumnezeu şi sub conducerea episcopului-misionar Nectarie. Începând cu anul 1994, au fost botezate peste 12 000 de suflete, au fost întemeiate 62 de parohii şi construite 26 de biserici. Preasfinţia Sa, episcopul Nectarie, l-a avut ca model pe cuviosul părinte Cosma. Când voia să înceapă ceva, întâi privea la acest exemplu: în construirea de biserici, în organizarea acţiunilor filantropice, în cercetarea celor din închisori şi spitale, în hrănirea celor flămânzi şi, în general, în toată lucrarea misionară.
De cealaltă parte a lumii, în Taiwan, trăieşte un alt ucenic al părintelui Cosma, ieromonahul Iona. Şi el, de asemenea, priveşte spre cer, la strălucitorul exemplu al părintelui Cosma, pentru inspiraţie şi călăuzire în nou întemeiata sa misiune. Nici nu a început bine (2001) că provocările şi piedicile de tot felul care-i apar în cale sunt uriaşe, şi totuşi, ca şi la părintele Cosma, „dispoziţia sa spre jertfă şi lepădare de sine” şi „scopul de a-şi lăsa oasele printre băştinaşi” a făcut cu putinţă ca Dumnezeu să lucreze cu măreţie.
Cine va fi următorul care va merge pe urmele părintelui Cosma? Numai Domnul este Cel ce cunoaşte fiecare suflet înainte ca acesta să vină în lume, Cel ce grăieşte şi descoperă care călugăr sau mirean trebuie să intre apoi în via Sa pentru adunarea roadelor. Când a venit timpul ca părintele Cosma să plece din această viaţă, Domnul i l-a descoperit pe succesorul său în Kolwezi. Stareţul său, Gheorghe, ne spune că „la puţin timp înainte de ultima plecare [din Sfântul Munte] spre Africa şi de moartea sa, l-a vizitat pe părintele Meletie în chilia acestuia, spunându-i că el va fi cel care-i va continua lucrarea” . Şi, într-adevăr, câteva luni mai târziu, la câteva zile după ce părintele Cosma părăsise această viaţă, stareţul Gheorghe l-a chemat înăuntru pe părintele Meletie pentru a-i sugera să-i urmeze părintelui Cosma, fără a şti nimic despre ceea ce prezisese  părintele Cosma.
Aşadar, lucrarea Bisericii nu va înceta cu nici un chip, căci Cel ce voieşte ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină ridică neîncetat lucrători pentru Via Sa. Este suficient ca doar să urmăm astfel de părinţi binecuvântaţi cum este părintele Cosma şi să ne urâm viaţa din lumea aceasta şi să murim ei, pentru a o păstra pentru veşnicie. Atunci, poate, va fi cu putinţă ca şi noi, de asemenea, să fim socotiţi vrednici a călca pe calea ce ne îndreaptă spre o frumoasă călătorie a neamului nostru creştinesc, marcată cu atâta hotărâre de părintele Cosma.

din “Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair (1942-1989) – Apusul vrăjitoriei”

Viaţa Cuviosului părintelui nostru Cosma Grigoriatul,                                   

scrisă de tatăl său, Dimitrie Aslanidis

Naşterea şi educaţia

Eu, Dimitrie Aslanides, autorul prezentei biografii, m-am căsătorit cu Despina Xenidou pe 29 iunie 1941, de praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, după războiul greco-italian. Am trăit în satul Theodosia, Kilkis. Câteva luni mai târziu, Despina a rămas însărcinată. În acelaşi timp, aparent fără nici un motiv, a început să sângereze pe nas şi pe gură, aceasta continuând până în ultima lună de sarcină. În timpul acestei luni, a avut şi ameţeli, de două-trei ori pe zi. Pe 16 august 1942, ea a dat naştere unui frumos băieţel, viitorul părinte Cosma. Toate necazurile luaseră sfârşit, iar suferinţele au fost date uitării.
Apoi a început să aibă grijă de copil. Tatăl meu, pe nume Ioan, ori de câte ori găsea timp pentru a se rupe de munca de la câmp, venea fugind să-l vadă pe copil şi să-l îmbrăţişeze. Nu voia să-l audă niciodată ţipând sau plângând.
Socrul meu era preot, iar înainte de trecerea primei luni ne-a îndemnat să botezăm copilul. Au sosit naşa, prietena şi ruda noastră, doamna Angela Papadopoulou, iar Taina a început. I-am spus naşei să-i dea copilului numele de Ioan, după tatăl meu, care a fost foarte bucuros să audă aceasta, spunând că l-am numit aşa tocmai ca el să aibă grijă de ei la bătrâneţe.
Ioan a crescut sub ocupaţia germană din Grecia. Hrana se găsea din greu prin pieţe, iar oamenii de la oraşe mureau de foame. Chiar şi la sate, ţăranii sufereau şi ei deoarece erau siliţi să-şi vândă pâinea pentru a-şi cumpăra alte lucruri necesare.
Hrană specială pentru copii nu se găsea, aşa cum există astăzi. Toată familia mânca aceeaşi mâncare. Îmi amintesc cum în primăvara anului 1942, când puneam cartofi, nu mai rămăsese nimic pentru consum. Aşa că am oprit vreo 3-4 kilograme, i-am pus într-un vas şi i-am spus soţiei să-i păstreze pentru copil. Din fericire, noi aveam oi şi vaci, aşa că puteam asigura copilului hrana necesară.
Încă de mic copil, Ioan părea foarte inteligent. Odată s-a întâmplat să pierdem capacul de la un ceainic al nostru, iar la puţin timp după aceea am fost împreună cu Ioan la casa socrului meu, preotul, pentru o treabă. Băiatul, care nu avea mai mult de un an şi jumătate, a găsit în locul în care se juca un capac asemănător, pe care mi l-a adus mie, făcând şi unele gesturi în acest sens. „Ia-l”, i-am spus. Iar el l-a vârât numaidecât în haine, iar când am ajuns acasă, l-a pus singur pe ceainic. Dar au mai fost şi alte cazuri care dovedeau cât de inteligent şi ager era la jocuri.
Am suferit cumplit sub ocupaţia germană până în octombrie 1944. De îndată ce  nemţii au plecat, ne-a fost dat să ne bucurăm doar pentru o scurtă perioadă, după care a început Războiul Civil. Între timp, în 1945 s-a născut cel de-al doilea fiu al meu, Alexandru. Apoi, de frica războiului, am părăsit satul, petrecându-mi cea mai mare parte a timpului în Kilkis sau în Tesalonic. De teama primejdiilor, copiii şi mama lor au rămas cu frică în sat. În ianuarie 1947, soţia mea, care era însărcinată cu al treilea copil, i-a pus pe ceilalţi doi pe un măgar şi au venit la Tesalonic, fugind de focul rebelilor. Au venit fără nici un fel de bunuri sau provizii, ci doar cu frica în sân, reuşind cu greu să ajungă.
Cu trei luni în urmă împrumutasem o baracă de la vărul meu, Constantin. Am împărţit-o în două folosind nişte împletituri, într-una din încăperi punând ceva unelte – am lucrat ca negustor de fier vechi  – iar în cealaltă un pat. Între timp, în iunie 1947 s-a născut al treilea copil, Stavroula. Din ianuarie până în august 1947 am locuit la prăvălie, după care într-o cameră construită din ciment, până în 1952. Când am fost daţi afară de acolo, am cumpărat un petic de pământ şi am construit o baracă, unde am locuit până în 1959. Apoi, cu harul lui Dumnezeu, ne-am construit propria casă, unde trăim până astăzi.

Studii

Ioan a intrat la şcoala primară din Stavropoulis în 1948. Când îşi termina orele, eu obişnuiam să-l pun să facă câte ceva prin prăvălie, iar când eram plecat, avea chiar el grijă de ea. A învăţat să vândă tot felul de lucruri şi să-şi confecţioneze el însuşi câteva obiecte, atâta cât îl ţineau puterile. Pe măsură ce creştea, făcea treburi tot mai grele, care se dovedeau folositoare în munca noastră şi, de aceea, adoptam adesea şi propunerile lui.
La şcoală şi-a atras repede dragostea profesorilor, datorită dispoziţiei sale de a împlini orice sarcină i se dădea. A învăţat să schimbe geamurile şcolii şi alte lucruri utile. Era bun la lecţii, fără a se distinge în mod deosebit. Avea o inteligenţă mai degrabă practică decât academică. Era un copil vesel, însă fără a crea neplăceri. Îi făcea plăcere să adune zarzavaturi pentru iepurii pe care-i ţineam în grădină. Atunci când nu avea de lucru, se ducea să se plimbe cu sora lui într-un mic căruţ pe care-l avea.
Într-o zi a fost neascultător şi, deoarece ştia că sunt sever şi obişnuiesc să le dau bătaie, i-a fost teamă să vină acasă seara, dormind în prăvălie pe o bancă. Când am venit dimineaţa acolo, totul strălucea de curăţenie. Astfel a reuşit să mă liniştească şi să scape de pedeapsă. Ioan cunoştea piaţa din Tesalonic încă de când avea zece ani. El făcea cumpărăturile care erau mai uşoare.  Dacă erau mai grele, mergând până la 70 de kg, le punea pe bicicletă, lua un cărucior cu trei roţi, iar câteodată chiar un cal şi o căruţă şi le aducea acasă. El reuşea astfel să-mi uşureze mult povara.
Era foarte îndrăzneţ. În 1952, când am construit baraca din tablă ondulată pe dinafară şi din cărămizi în interior, un şarpe venea adesea acolo să bea apă, fiindcă atunci era totul numai câmpie. Într-o zi, Ioan a văzut şarpele intrând într-o gaură. Eu eram plecat la prăvălie. Fără nici o frică, a apucat o sapă, a săpat mai adânc în groapă, a găsit şarpele şi l-a omorât. Avea un metru şi jumătate lungime.

Viaţa în Biserică

Încă de când era copil, nu lipsea niciodată de la biserică. Orele de catehism erau mâncarea şi băutura sa. Şi orice învăţa, venea la mine să-mi spună, ca să fiu şi eu fericit. În 1954 a părăsit şcoala primară şi s-a înscris la Şcoala Medie de Catehism, la „Farul”, ce ţinea de Frăţia „Zoë”. În fiecare duminică dimineaţă se scula din pat înaintea mea şi se ducea la biserică în oraş. După aceasta, participa la lecţiile de catehism şi, atunci când se întorcea la ora douăsprezece şi jumătate, era plin de bucurie şi vioiciune.
La vârsta de 14 ani s-a înscris la Şcoala de Catehism a Uniunii Creştine a Tinerilor Greci (UCT). Acolo a întâlnit tineri de treabă. S-a împrietenit cu Haralambos Kalaïtzidis, căruia, mai târziu, el urma să-i devină cel mai bun prieten şi pe al cărui prim copil, Vasiliki, l-a botezat, dar şi cu Demos Tsifoutidis, în prezent stareţul Mănăstirii Kostamonitou din Sfântul Munte, cu numele de Agathon. De asemenea, a ajuns să-l cunoască, devenindu-i apropiat răposatului stareţ al Mănăstirii Xiropotamou, părintele Efrem, de fericită pomenire. Un alt prieten a fost Apostolos Stefiadis, din Neapolis, în prezent profesor de matematică, şi mulţi alţii.
Pe lângă lecţiile de catehism, ei se adunau în serile de sărbători pe acoperişul casei noastre sau al altcuiva, unde se citea din Sfintele Scripturi sau din alte cărţi creştineşti. Jucau de asemenea şi jocuri pe care le învăţaseră la Catehism şi în tabără. Pentru răposatul nostru preot-paroh, părintele Apostolos, ei erau mâna lui dreaptă, ajutându-l la slujbele şi la treburile bisericii.

Şcoala tehnică şi alte îndeletniciri

Când Ioan a părăsit şcoala primară, am vrut să-l trimit la şcoala medie, dar răposatul preot al parohiei noastre, părintele Michalis, a sugerat să-l trimitem să înveţe o meserie, căci astfel putea scoate mai mulţi bani decât oamenii cu o educaţie mai bună. Am fost de acord cu propunerea lui şi     l-am trimis alături de un vecin al nostru să lucreze la magaziile de cereale.
Totuşi, curând m-am răzgândit şi l-am trimis în schimb la un electrician, ca să se poată duce la o şcoală tehnică. Acolo a lucrat puţin timp, a primit un certificat şi s-a dus apoi cu mama lui să se înscrie la şcoala „Euclid”. Era o şcoală privată, deoarece în acea vreme nu existau şcoli de stat. Ca muncitor electrician, muncea foarte mult, cărând grămezi de echipamente electrice până în strada Sfântul Dimitrie, ajungând aproape de Acropole. Încercam să-l mângâi spunându-i că vor veni şi zile bune. Alţi copii îl ocărau, dar şi-a păstrat răbdarea un an de zile.
A găsit apoi o altă persoană cumsecade, pe Loupinis, care acum nu mai trăieşte, pentru care lucra aproape o zi întreagă, după care seara se ducea la şcoală. Se întorcea acasă cu bicicleta pe la orele 11-12 seara. După aceea obişnuia să mănânce, să citească, să scrie şi în cele din urmă să se culce. A doua zi de dimineaţă, nici nu apucam bine să-l vedem, că el era gata de plecare.
În 1960 a terminat Şcoala inferioară de Mecanică Electrică, unde a primit şi diplomă. A încercat apoi să intre la Şcoala de Maiştri Electricieni, continuând să frecventeze seralul la „Euclid” pentru încă trei ani. Acela a fost şi momentul în care a luat hotărârea să rămână necăsătorit. Mi-a spus aceasta patru ani mai târziu. S-a întors într-o permisie de la Marină, unde-şi exercita serviciul militar, spunându-mi. „Tată, spune-i mamei să nu stârnească fetele de prin jur cum că vrea să mă însoare. Am de gând să rămân necăsătorit şi să slujesc în Misiunea din afară”.
Primele contacte cu Misiunea Externă au avut loc la tabăra Sfântul Sila, în Kavala. I-am scris răposatului misionar, părintele Hrisostom Papasarandopoulos, care în acea vreme se afla prin Kenya şi Uganda, Africa. După aceea am continuat să fiu la curent cu evenimentele prin buletinele misionare, iar mai târziu printr-un periodic numit Pe cale.
Din pricină că afacerea şefului său mergea în pierdere, Ioan şi-a găsit o slujbă temporară la compania de electricitate, lucrând cu fire aeriene. Era destul de periculos; el se expunea stihiilor naturii atât vara cât şi iarna, dar cu toate acestea îşi îndeplinea cu plăcere primejdioasa lui muncă. Doi ani mai târziu a fost angajat permanent, dar a demisionat curând după aceea. L-a întrebat: „De ce ţi-ai dat demisia, acum că ai fost angajat permanent?” A răspuns: „Deoarece ar fi necinstit să păstrez postul. Ar împiedica pe altcineva să-şi câştige pâinea, iar eu sunt hotărât pentru o slujbă mai înaltă”.

Serviciul militar

În 1963 a terminat şcoala „Euclid”, după care s-a înscris la o şcoală serală privată din Tesalonic. Dar, în scurt timp, a trebuit să plece pentru a-şi îndeplini până la capăt serviciul militar, fără a mai face studii. În septembrie 1964 s-a întors pentru o scurtă permisie, a urmat puţin anul de practică şi a trecut clasa, fără a frecventa vreun curs. Pentru anul al doilea s-a înscris la o şcoală serală de stat din Pireu, aflată în apropierea bazei navale unde el era repartizat. Astfel că a reuşit să fie atât marinar cât şi elev. După Marină a reuşit să-şi termine liceul, deoarece frecventa cursurile în timp ce locuia ca elev intern la Frăţia Crucii.
Pentru a-şi îndeplini serviciul militar, el a fost mai întâi trimis la baza navală din Pireu. Instrucţia şi-a făcut-o acolo, iar apoi a fost repartizat pe vasul anti-torpilă Sfendoni [Funia] ca subofiţer, clasa a doua. A lucrat pe vas din februarie 1964 până în decembrie acelaşi an. Restul termenului şi l-a petrecut pe uscat, la staţia terestră de la Skaramanga. A fost liberat în martie 1966, după ce servise timp de 30 de luni.
Din credinţă şi dragoste pentru Hristos, îndrăznea să-i mustre pe ofiţerii care huleau, cerând să fie pedepsiţi, în vreme ce, dacă îi auzea cumva pe marinari că ziceau hule, îi pedepsea el însuşi.

Frăţia Sfânta Cruce şi alte studii

Înainte să plece spre serviciul militar, auzise multe lucruri despre arhimandritul Augustin Kamtiotis, de predicile şi nevoinţele sale. Când l-a ascultat întâia oară, a fost aşa de mulţumit încât de atunci încolo nu l-a părăsit niciodată.
Într-una din permisiile primite de la Marină, numai mie mi-a descoperit această taină. Ca unul care ştiam că încă din 1965 se hotărâse să devină preot, ce drept aveam eu ca să stau în calea viitorului său? Când şi-a dat seama de dorinţa inimii mele, aceea ca el să devină preot, a zis: „Deocamdată nu sunt pregătit. Voi sta câţiva ani cu părintele Augustin, pentru a mă întări duhovniceşte, fiindcă el, din câţi mi-a fost dat să cunosc, este cel mai bun în chestiuni duhovniceşti, şi apoi vom mai vedea. Acum spune-i mamei, ca să nu plângă atunci când vă voi părăsi după terminarea Marinei”. Şi într-adevăr, soţia mea a fost de acord, după care le-a spus celorlalţi copii următoarele: „Dacă veţi reuşi cu toţii să deveniţi monahi şi monahii, eu voi fi foarte fericită”.
După marină, a venit acasă pentru câteva zile, a rezolvat nişte treburi, şi-a luat rămas bun şi s-a întors la Atena, trecând şi pe la părintele Augustin. Ioan s-a folosit foarte mult din prietenia cu alţi fii duhovniceşti ai părintelui Augustin, dintre care mulţi sunt astăzi clerici. El era unul din favoriţii lui Nikolaos Sotiropoulos, teolog.
Până în 1970, când şi-a terminat liceul, obişnuia să vină şi să ne viziteze în Tesalonic, dar numai în pauze sau perioadele de vacanţă, în timp ce, mai târziu, a fost în permanenţă liber. La început avea de lucru la subsolul casei Frăţiei, împreună cu echipa de întreţinere; după aceea a lucrat cu spor la tipografie ca administrator de tipografie. Când cei responsabili pentru Frăţie au văzut ce calităţi are, l-au însărcinat cu administraţia clădirii.
În 1967 părintele Augustin a devenit Mitropolit al Florinei. Ioan a început să meargă periodic la Florina pentru a-şi oferi preţioasele sale sfaturi şi servicii tehnice pentru construcţia de biserici, instituţii, aşezăminte pentru ţigani şi o mulţime de cruci. A închegat o echipă de tehnicieni experimentaţi şi, împreună cu tinerii din casa Frăţiei, pe care i-a luat ca voluntari, mergea prin tot felul de locuri realizând diferite lucrări pentru Mitropolie.
Una din cele mai mari sarcini era aşezământul pentru ţigani, azilul de bătrâni, casa Frăţiei şi trei cruci mari. Dintre acestea, una a fost construită în satul Sitaria, în biserica Sfântul Cosma, alta pe lacul Prespei Mici, iar a treia pe Dealul 802, aproape de oraşul Florina.
Ultima din acestea avea 32 de metri înălţime şi 14 lăţime. Ioan mi-a spus mai târziu că a fost nevoie de multă muncă pentru a o construi. De fapt, armata şi-a pus la dispoziţie măgarii pentru a căra materialele de construcţie. Când constructorii au ajuns la intersecţie cu armoariile orizontale, şi-au ridicat mâinile a disperare, spunându-i lui Ioan că le era cu neputinţă să fixeze plăcile pe suportul vertical. Şi dacă ne gândim că fiecare armoar avea 7 metri lungime, le vom da dreptate. Cu toate acestea, Ioan nu se descurajase, nevrând să renunţe la treabă cu nici un chip. S-a apucat să le fixeze el însuşi. Cu o mână le-a ridicat în sus şi cu cealaltă a bătut în cuie scândurile, la o înălţime de 28 de metri. Când a auzit Mitropolitul, s-a minunat cu totul, venindu-i greu să creadă aşa ceva.
Din acel moment, braţul său drept a început să-l doară. De fapt, avusese dureri încă din 1967, şi nu a încetat niciodată să lucreze, evitând doar lucrul cu utilaje de mare tonaj.
În jurnalul său personal el notează: „Am vorbit timp de o oră cu cinci doctori, rezultatul fiind că braţul meu nu va evolua spre mai bine şi, după părerea lor, va rămâne paralizat. Întreaga problemă a început în subsoluri, în Dioceza Florinei, în timp ce tăiam benzi de metal rotunde. Nu cred că e urmare a păcatului, deoarece mi s-a întâmplat datorită unui zel excesiv pentru Misiune, iar Dumnezeu mi-e martor”.
Printre documentele lui private am găsit un plic plin cu radiografii ale braţului. Mi-a spus că la Crucea Roşie şi la Clinica Bunavestire doctorii îi recomandaseră amputarea, deoarece altfel îi va fi o povară pentru tot restul vieţii. Dar Dumnezeu le-a înşelat aşteptările.
Pe lângă Dioceza Florinei, el a mai lucrat împreună cu echipa şi în Paros, la o clădire din locul natal al părintelui Augustin, care era folosită ca bibliotecă. Ori de câte ori avea timp, se ducea la mănăstirea din Longobarda, adăpându-se din râurile învăţăturilor duhovniceşti ale marelui duhovnic şi stareţ, părintele Filotei Zervakos.
Era mai tot timpul în Atena, lucrând şi pardosind cu scânduri la Frăţia Crucii; aici a învăţat şi alte meserii. A frecventat un an de zile Crucea Roşie pentru a învăţa să îngrijească bolnavii, ca astfel să-şi poată folosi mai târziu cunoştinţele în Misiunea Externă.
În acelaşi timp, frecventa lecţiile despre Misiunea Externă de la Apostoliki Diakonia, ţinute de profesorul Ilie Voulgarakis şi episcopul de Androusa, Anastasios Yannoulatos. De asemenea, participa şi la lecţiile de catehism de la Arhidioceza Atenei, unde a şi lucrat timp de 12 ani ca dascăl în diverse parohii.
Unul din elevii săi, Apostolos Diaremes, l-a urmat în Misiunea Externă. Părintele Cosma l-a dus întâi la Mănăstirea Grigoriu, unde mai târziu avea să se facă monah. Tânărul a fost tuns în monahism cu numele de Chiril, iar apoi a fost luat în Misiune de părintele Cosma. Astăzi, părintele Chiril lucrează neostenit, mergând pe urmele învăţătorului şi Bătrânului său.
Ioan a mers atât de departe încât a devenit un înotător de frunte, primind un certificat special. Iubea foarte mult marea, drept care şi-a procurat tot echipamentul necesar salvării. Când a plecat la mănăstire, a lăsat totul acasă, dar mai târziu, în Misiune, a avut nevoie de materiale. A sărit în apă, scufundându-se în jur de douăzeci de metri, de unde a scos un copil care se înecase şi pe care l-a aşezat la capătul lacului artificial de la Kolwezi.
Nu s-a dat înapoi nici de la a-şi oferi sângele pentru cei în nevoie. Avea o grupă de sânge foarte rară, dar când auzea sau citea în vreo publicaţie că este nevoie de sânge de acest tip, pleca în grabă să-l doneze. Mi-a spus odată că auzise la radio, după miezul nopţii, că era nevoie de grupa lui de sânge, necesar pentru salvarea unui pacient. A plecat repede şi a donat sânge.
După 10 ani petrecuţi cu părintele Augustin şi-a amintit din nou de Misiunea Externă, vrând să ia lecţii cu alte subiecte, ca să fie astfel mai bine pregătit pentru întâmpinarea nevoilor şi greutăţilor ce-i puteau sta în cale. A trecut cu succes examenele de admitere la medicină, deoarece voia să ajute misiunea externă ca doctor. În acelaşi timp a mai luat şi examenele pentru Seminarul Teologic Rizareio cu note foarte bune. N-a reuşit să intre la Facultatea de Medicină, dar a trecut de examenele de admitere la Seminarul Teologic. L-a părăsit apoi pe părintele Augustin, studiind un an întreg, fără pauze.
În 1975 şi-a început cel de-al doilea an de studii. Din fire era un om foarte activ şi puternic, apărător al vederilor sale în materie de lucruri şi rânduieli duhovniceşti.  Îmi spunea că se certa adesea pe diferite subiecte cu profesorii săi. El a format prin intermediul şcolii un cerc de studenţi împreună cu care citea cărţi de-suflet-folositoare şi pe care-i ajuta în sporirea duhovnicească, ca unul care era mai mare şi avea mai multă experienţă în multe domenii.
După ce şi-a finalizat acolo studiile, i-am sugerat să se ducă la Facultatea de Teologie, dar mi-a spus că nu este necesar, deoarece profesorii de la Academia Rizareio fuseseră efectiv de nivelul celor universitari. Oricum, îi venise vremea să lucreze pentru Misiunea Externă. Astfel că aceasta a fost ultima etapă a educaţiei lui formale – Seminarul Teologic Rizareio. Cu totul, el a studiat 24 de ani, şi anume:
6 la şcoala publică
7 la cursurile serale
4 la Şcoala inferioară de tehnicieni – electricieni
3 la Şcoala de Maiştri
2 la Seminarul Teologic
1 la Şcoala de infirmieri a Crucii Roşii şi
1 la Şcoala de Catehism din cadrul Asociaţiei Apostoliki Diakonia.
Toată această învăţătură şi experienţă practică au fost de mare ajutor pentru întemeierea bazei misionare, precum şi pentru începutul lucrării duhovniceşti şi misionare din oraşul Kolwezi, Zair.

Prima perioadă a misiunii

Aşa cum am spus, după primul an de studii la Seminarul Teologic Rizareio, a plecat în Africa pentru un an. A luat această hotărâre după ce l-a întâlnit în Atena pe misionarul Amfilohie Tsoukos, care i-a spus despre marile nevoi ale misiunii. El ne-a telefonat să ne spună că va pleca cu părintele Amfilohie. A venit la Tesalonic, şi-a făcut bagajele şi s-a întors la Atena pentru plecare.
În iulie 1975 Ioan a ajuns în Kolwezi, Zair. Acolo a fost şi locul începerii luptelor sale. Părintele Amfilohie l-a însărcinat cu construcţia bisericilor în sate şi oraşe pe o rază de 700 de kilometri. Cu entuziasm, cu dinamism şi îndrăzneală – însuşire definitorie, s-a apucat imediat de lucru, trecând peste faptul că nu ştia limba swahili, pe care acum o auzea pentru prima dată.
A stabilit echipe de lucru şi a început lucrul la construirea bisericilor. Echipele lucrau pe rând. Cu alte cuvinte, una din ele lucra la zidărie, apoi veneau tencuitorii, alţii puneau uşile şi ferestrele, alţii văruiau şi aşa mai departe. Înainte de terminarea unei biserici, deja se începea construcţia alteia. Trebuia să termine ceea ce părintele Amfilohie îi ceruse să facă.
Veştile primite de la monahiile Anastasia şi Zoë şi în special de la părintele Amfilohie au fost foarte plăcute şi încurajatoare. Ioan era de  neîntrecut şi neobosit în munca sa, dispreţuind toate primejdiile vieţii.
Toată această muncă de zidire a bisericilor cerea o mulţime de bani. Monahiile Misiunii scriau scrisori peste tot pentru ajutor. Şi, într-adevăr, banii veneau, iar munca de zidire a bisericilor a continuat. În 15 luni Ioan a zidit 9 biserici. Dintre ele, 8 se aflau în regiunea Samba şi una în Katanga, în zona misionară a arhimandritului Hariton Pnevmatikakis.
La un moment dat, domnul Simos, preşedintele Asociaţiei Misionare din Patras „Întâiul-Chemat” a venit acolo într-o vizită. La întoarcere ne-a spus că Ioan obişnuia să se întindă în pat şi să se odihnească cu pantofii în picioare. Nu voia să petreacă nici un pic de timp pentru el însuşi.
Între timp, în Kolwezi, Mitropolitul Africii Centrale, răposatul Nicodemos Galatsiatos, era atât de mulţumit de el încât i-a oferit medalia de aur a Patriarhiei de Alexandria.
Deoarece nu se îngrijea prea mult de sine, ca unul ce avea o constituţie robustă, a făcut insolaţie. A suferit tot restul vieţii de dureri de cap şi ameţeli. În ciuda muncii istovitoare şi a multor griji, nu a întrerupt legătura cu noi, continuând să ne scrie. Credea că se vor găsi şi alţii care să meargă pe urmele sale. Îi scriau mulţi tineri care-i spuneau că se gândesc la Misiune, dar, cu toate acestea, mai târziu s-au căsătorit. Alţii au fost hirotoniţi preoţi în Grecia şi, o dată ce au reuşit să ocupe un loc într-o parohie, aşezându-se bine, şi-au uitat promisiunile. Dar alţi oameni, în care nu-şi pusese nici o nădejde, s-au dus şi l-au ajutat, şi la fel se întâmplă şi astăzi.

Întoarcere în Grecia

În septembrie 1976 s-a întors din Zair şi şi-a continuat studiile din anul doi de la Seminarul Teologic Rizareio. În anul ce a urmat şi-a luat diploma şi a plecat cu părintele Nicodim Bilalis la Sfântul Munte. Părintele Nicodim colectase nişte bani pentru reconstrucţia bisericii Sfântul Nicodim Aghioritul, aproape de chilia în care Sfântul a trăit şi a adormit în Domnul. A văzut în Ioan persoana potrivită pentru a începe reconstrucţia, drept care i-a dat lui această sarcină. Şi, într-adevăr, prin dinamismul său caracteristic, a reuşit să înalţe scheletul bisericii în trei luni, în vara lui 1977. A necesitat multă muncă, deoarece terenul era accidentat şi în pantă.
În acest timp, Ioan a avut ocazia să cerceteze şi părinţi athoniţi îmbunătăţiţi. Printre ei se afla şi părintele Paisie, care atunci locuia pe pământul Mănăstirii Stavronikita, la Kapsala. El a propus ca Ioan să fie tuns monah la Sfânta Mănăstire Grigoriu pe care, până atunci, nu o cunoscuse şi nici nu avusese vreun contact cu ea, astfel încât el să fie hirotonit şi să se întoarcă în Misiune ca ieromonah, cu binecuvântarea mănăstirii sale.
Ioan mi-a povestit despre prima întâlnire cu părintele Paisie. După ce se recomandase, Bătrânul l-a trimis cu un urcior să aducă nişte apă de la un izvor aflat la o anumită depărtare de chilie. Ioan a luat urciorul şi a pornit bucuros. A găsit robinetul din care apa curgea într-un jgheab frumos şi, după ce a aşteptat răbdător, s-a întors înapoi. Bătrânul a luat urciorul şi l-a golit în faţa lui într-un rezervor din chilie. El voise să pună la încercare răbdarea şi ascultarea lui Ioan. După aceasta au vorbit mai multă vreme, iar Ioan s-a folosit mult de dumnezeieştile sfaturi ale Bătrânului.
Altă dată, mi-a povestit el odată, înainte să se ducă la Mănăstirea Grigoriu, l-a vizitat din nou pe părintele Paisie. A plouat atât de mult pe cale încât s-a udat leoarcă. În timp ce se apropia de poarta din faţa chiliei Bătrânului, l-a găsit pe acesta îmbrăcat în nişte haine vechi, aşteptându-l pe vizitator. Ioan rămase înmărmurit, neînţelegând cum de ştia Bătrânul că va veni cineva la chilia lui. Au intrat înăuntru. Bătrânul voia să-i dea de schimb o altă pereche de pantaloni, dar avea numai una! Aşa că  i-a aprins soba. Ioan s-a încălzit şi s-a uscat. Au vorbit foarte mult timp, iar Ioan şi-a dat seama ce mare dar de la Dumnezeu este să iei sfatul unuia dintre Bătrânii luminaţi ai pustiei.

La sfânta mănăstire Grigoriu

În acel timp, părintele Nicodim Bilalis locuia la Nea Skiti, ce aparţinea de Mănăstirea Sfântul Pavel. Ioan i-a făcut o vizită. Voia să-l vadă şi pe părintele duhovnic al schitului, părintele Spiridon Xenon, care trăia la schit alături de alţi patru monahi. Părintele Spiridon i-a făcut cunoştinţă lui Ioan cu Stareţul Mănăstirii Grigoriu, părintele Gheorghe, ca unui viitor monah.
Astfel că, într-o dimineaţă de octombrie a anului 1977, s-au dus împreună la mănăstire. Din motive lesne de înţeles, regulile mănăstirii şi ale Sfântului Munte nu conţin nici o dispoziţie referitoare la expediţiile misionare ale monahilor mai noi. În cazul lui Ioan, Stareţul a acţionat din iconomie, ascultând atât de părintele Spiridon cât şi de preacucernicul Bătrân Paisie, care de asemenea a propus ca Ioan să fie tuns la Grigoriu înainte de a pleca apoi în Misiune. Părinţii mănăstirii au fost de acord cu Stareţul, părintele Gheorghe.
Cu acordul mănăstirii, Ioan s-a întors din nou în lume pentru o scurtă perioadă de timp. Şi-a pus în ordine situaţia socială şi obligaţiile. S-a dus să-l vadă pe părintele său duhovnic, părintele Fotie Stamapoulos, ca şi pe fostul episcop al Tesalonicului, Leonida Paraskevopoulos, pe mitropolitul Florinei, Augustin Kantiotis şi pe alţi bine-cunoscuţi clerici şi prieteni.
De fapt, ne-am dus împreună să-l vizităm pe mitropolitul Florinei. Când Ioan i-a spus ce avea pe suflet, mitropolitul Augustin a ridicat anumite obiecţii. Nu l-a lăsat să plece, zicându-i: „Te vreau cu mine. Am o mare sarcină în faţa mea şi am nevoie de oameni care să mă ajute”. „Am luat această hotărâre încă din anii 1960 – răspunse Ioan – şi trebuie să merg cu ea până la capăt”. Când discuţia a luat sfârşit, Mitropolitul Augustin s-a întors către mine şi a zis: „Îl vreau pe Ioan alături de mine, căci aripile mele sunt destul de mari pentru a-l acoperi”.
A plecat la mănăstire în martie 1978. Noul său Bătrân, părintele Gheorghe, l-a sfătuit să nu se îngrijească prea mult de lucrul mâinilor, ca să aibă timp pentru îndatoririle lui duhovniceşti şi pentru a învăţa rânduiala ascultărilor de la mănăstire. De la ieromonahi a învăţat îndatoririle preoţeşti, din Tipic – rânduiala slujbelor şi aşa mai departe. El voia să aplice regula monahală athonită în lucrarea Misiunii şi să-i înveţe pe africani rugăciunea inimii fie din cărţi, fie din puţina experienţă dobândită din şederea de opt luni  la mănăstirea sa de metanie.
În iunie a fost tuns ca monah, luând numele Sfântului Cosma Etolul. Bătrânul său, părintele Gheorghe, ne-a spus mai târziu că hotărâse iniţial să-i dea numele de „Metodie”, în cinstea Sfântului Metodie din Tesalonic, Luminătorul slavilor, dar nu a reuşit să găsească Troparul acestui Sfânt din Ceaslov. Şi pentru că momentul tunderii se apropia, Bătrânul, prin îndemn dumnezeiesc, l-a numit Cosma, pentru a-l cinsti pe marele misionar al Greciei din vremea robiei turceşti. Ioan, sau părintele Cosma de acum, i-a spus Bătrânului că lumina dumnezeiască a fost aceea care l-a făcut să-i dea acel nume deosebit, deoarece el l-a avut din totdeauna pe Sfântul Cosma ca şi protector al vieţii sale,  a cărui icoană o avea deasupra pernei, după cum i-a şi arătat mai târziu.
După aceea ne-a scris o scrisoare despre tunderea sa, iar noi i-am dorit toate cele bune. Ne-a spus şi despre marele eveniment al hirotoniei, care urma să aibă loc pe 15 august (stil vechi) 1978. I-a scris de asemenea şi părintelui Fotie, care era în Atena pentru a obţine de la el consimţământul duhovnicesc, pe care i l-a şi trimis, dar, din păcate, nu a putut fi prezent personal din pricina vârstei înaintate.
Noi, cei din Tesalonic, am umplut un autobuz întreg şi am sosit la Uranopolis în ajunul Praznicului Adormirii Maicii Domnului. Alţii sosiseră de pe tot cuprinsul Greciei, din Atena şi Patras cu deosebire. Eram aproape o sută de oameni cu toţii, călătorind până la mănăstire cu un vapor ce  fusese închiriat. Era pentru prima dată când părinţii de la mănăstire văzuseră atât de mulţi oameni veniţi pentru hirotonia unuia dintre fraţii lor.
Hirotonia întru diacon a avut loc în cadrul Dumnezeieştii Liturghii de la Praznic, care a căzut într-o sâmbătă, iar a doua zi a fost hirotonit preot. Stareţul, părintele Gheorghe, a ţinut un cuvânt la trapeză referitor la viaţa şi misiunea părintelui Cosma, mulţumind în numele acestuia tuturor celor care au împărtăşit bucuria hirotoniei sale. După aceasta a vorbit episcopul de Rodostolos, care a şi condus hirotonia întru diacon, iar după el episcopul de Androusa, care a descris hotărârea părintelui Cosma ca o mare şi slăvită lucrare a lui Dumnezeu.
În acord cu Tipicul Bisericii noastre, părintele Cosma a stat în mănăstire vreme de 40 de zile, pentru a săvârşi 40 de liturghii. Apoi a părăsit Athosul şi şi-a făcut actele de plecare, trecând şi prin Atena.
După aceea a revenit pentru câteva zile la mănăstirea sa de metanie. Spuse că înainte să plece, Bătrânul său i-a citit o rugăciune specială, exprimându-şi nădejdea că Dumnezeu îi va spori lucrarea. Toţi părinţii de la mănăstire, după treapta fiecăruia, şi-au luat atunci rămas bun de la el, unii dintre ei neputându-şi opri lacrimile. La noi acasă a mai stat doar două zile, iar apoi, luându-şi lucrurile, s-a dus la Atena pentru marea călătorie.

A doua perioadă misionară

Când a ajuns în Zair pentru prima dată şi a văzut, în Kanaga, că părintele Hariton Pnevmatikakis şi sora Olga erau bătrâni şi singuri, s-a gândit că ar fi bine să plece şi să fie alături cu ei. Cu toate acestea, s-a întâlnit în Atena cu mitropolitul Africii Centrale, Timotei, de la care a primit alte instrucţiuni. Preasfinţia Sa i-a propus să meargă la Centrul Misionar din Kolwezi, deoarece părintele Amfilohie plecase în Grecia, iar ei aveau nevoie de un preot. Dar părintele Cosma a preferat să înceapă din Kanaga. A fost primit cu mare bucurie de părintele Hariton şi sora Olga.
Şi-a dat seama că nu-şi va putea pune în practică prea curând programul pe care-l elaborase în timpul primei perioade a misiunii. A aflat că protestanţii şi romano-catolicii îşi aduseseră misionarii lor în urmă cu o sută de ani, dar şi el voia să-i ajute pe africani atât material, cât şi spiritual. Planul său era să găsească o fermă unde să poată cultiva pământul şi să crească animale, fiindcă nevoile materiale trebuie neapărat rezolvate alături de cele spirituale. Aşa că, într-o lună de zile, părintele Cosma a plecat spre Kolwezi, cu ascultare de la episcopul său, căci aceea era voia lui Dumnezeu. Kanaga e situată la 1500 de kilometri depărtare de Kolwezi. A luat trenul şi a sosit la destinaţie şapte zile mai târziu, din cauză că trenurile nu erau rapide, mergând cu viteza unor căruţe. La Kolwezi a găsit două surori, Anastasia Pexou şi Zoё Mihalaki, care au fost foarte bucuroase să-l vadă.  Îndeosebi episcopul a fost mulţumit când a primit o scrisoare din Kolwezi de la părintele Cosma.
A început să-şi pună planul în aplicare încă din primele zile. Voia să construiască o casă misionară care să formeze primul nucleu de educare şi îndrumare duhovnicească a copiilor. Alături de clădirea Misiunii, a construit camere pentru copii. A construit de asemenea şi un grajd pentru animale, aducând câteva capre şi găini.
Din pricina plecării din Kinshasa spre Grecia a părintelui Dionisie Beka, care lucrase pentru Misiune, părintele Cosma s-a dus acolo pentru două luni, urmând instrucţiunile episcopului. A luat cu sine şi un tânăr african care ştia franceză şi care era capabil să facă  multe treburi pentru el. Cel mai important lucru a fost acela că a putut să ceară drepturile de proprietate asupra unei bucăţi de pământ pe care autorităţile au cedat-o unei biserici ortodoxe, dar pe care erau nerăbdători s-o ia înapoi. S-a dus să se întâlnească cu miniştri şi alţi oficiali de stat, reuşind să obţină drepturile şi recunoaşterea lor oficială.
A reuşit de asemenea să găsească căi de obţinere a unor tractoare şi maşini, scutite de impozit. A primit ajutor din Grecia de la prietenul său, Mihail Hagiioannou  şi din partea Frăţiei Misiunilor Externe din Tesalonic, care în 1978 i-au trimis 1.000.000 de drahme pentru a cumpăra o maşină.
Când s-a întors din Kinshasa, caprele şi găinile erau de negăsit. Le furaseră hoţii noaptea, deschizând întâi uşa exterioară de la internatul copiilor. Acesta a fost motivul care l-a făcut pe părintele Cosma să ia o serie de măsuri. A blocat zidul curţii, a adus câini şi a pus un paznic la uşă să păzească zi şi noapte. De atunci încolo, la clădirea Misiunii nu au mai avut loc furturi aşa de grave.
Aria geografică acoperită de Misiunea Kolwezi se întinde pe o suprafaţă de 70 de kilometri către Zambia, 350 către Angola, 300 de kilometri de oraşul Lubumbashi şi 700 de kilometri către Nord. În timpul ploilor, drumurile deveneau impracticabile. Din acest motiv voia părintele Cosma noi vehicule: ca să se poată mişca cu ele prin jur fără a le strica sau a le împotmoli în noroi la jumătatea drumului.
În vremea când dădeam o mână de ajutor la Centrul misionar, aveam două camioane vechi, care se stricau la fiecare cursă de două sau trei ori. Dar părintele Cosma lua întotdeauna cu el toate sculele şi piesele de schimb necesare şi le repara.
Odată am fost împreună într-un sat numit Moshima, aflat pe drumul spre Zambia.  Mergând noi către seară prin pădure, am dat peste un camion foarte mare ce aparţinea firmei G.K.M.Co., încărcat cu femei şi copii ce se îndreptau spre Kolwezi. Era împotmolit acolo de două zile. Ca de obicei, părintele Cosma s-a oprit pentru a ajuta.     I-am spus că trebuie să ne continuăm drumul deoarece se lăsa seară şi nu ştiam ce ni se mai putea întâmpla atunci în pădure. Nu a luat în considerare ceea ce spuneam. Luându-şi sculele pentru reparat, s-a întins sub camion şi a descoperit imediat problema: ţevile prin care curgea benzina erau blocate. De îndată ce le curăţase, a strigat la şofer: „Dă-i drumul!” Şi duşi au fost, mai fericiţi ca niciodată şi bătând din palme. Părintele Cosma nu se gândea la vreun eventual pericol pentru viaţa sa, obişnuind să-mi spună: „Dumnezeu m-a făcut misionar în această regiune. Oriunde mă duc, ajut pe oricine aflu în cale care are nevoie de mine”.

Educaţia duhovnicească a africanilor

Spre deosebire de neobositele sale eforturi de a crea condiţiile preliminare necesare pentru întreţinerea membrilor centrului – copiii, alături de o mulţime de creştini, părintele Cosma a pus mare accent şi pe partea duhovnicească a lucrurilor. El a început cu predarea unor lecţii de catehism pentru creştinii ortodocşi, pe grupe sau echipe. Lecţiile erau diferite pentru bărbaţi, femei, fete sau băieţi. Pentru ortodocşii din Kolwezi, el a pus lucrurile în rânduială.
Dar ce se întâmpla cu ortodocşii din celelalte oraşe şi sate aflate la mare depărtare? Trebuia să aibă grijă să le viziteze şi pe ele. A făcut rost de o maşină puternică, un fel de Land Rover, cu care a mers prin satele din jur, luându-şi cu el cortul şi ceva provizii. Îi aduna laolaltă pe oamenii din sate şi le vorbea ore întregi. Folosind bateria de la maşină, el proiecta imagini din Sfântul Munte, Ţara Sfântă, aspecte din viaţa religioasă a oamenilor din Grecia până târziu în noapte. Atunci ei aprindeau focuri pentru a vedea şi a se încălzi. Îi pregătea pentru Dumnezeiasca Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie, iar dimineaţa săvârşea Liturghia în adăposturi făcute din ierburi şi noroi. Apoi le împărţea haine, medicamente şi, uneori, alimente.
Pe cei ce se arătau dispuşi să îmbrăţişeze Ortodoxia îi convingea să lepede uneltele vrăjitoreşti şi să creadă numai în Adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos. Alegea din fiecare sat câte doi oameni, dintre cei mai buni care-i găsea, şi-i păstra pentru două sau trei luni la Centrul Misionar pentru instruire. După aceea îi trimitea înapoi în satele lor, iar mai târziu, deoarece uitau foarte uşor, îi trimitea la Baza Misiunii pentru a-şi consolida ceea ce el îi învăţase.
Adesea era nevoit să stea în adăposturile lor, dar nu reuşea niciodată să doarmă din pricina mirosului, viermilor, insectelor, şoarecilor, şerpilor şi a celorlalte animale de noapte. Dar nimic din toate acestea nu a reuşit să-i micşoreze hotărârea, singura lui grijă fiind aceea de a-i ajuta pe africani să iasă din sărăcie şi mizerie.
La diferite conferinţe organizate de stat, la care a fost invitat de către oficiali guvernamentali, el le-a spus să nu asuprească oamenii şi să nu îngăduie soldaţilor să jefuiască sătenii, care adesea erau siliţi să se ascundă în păduri. Deoarece îl respectau şi îi preţuiau opinia, ei i-au urmat sfatul. Astăzi, militarii nu mai sunt văzuţi pe străzi, iar oamenii se pot mişca în voie prin oraş.
Când părintele Cosma a ajuns la Kolwezi în 1978, acolo exista numai un singur preot african, părintele Gherasim. El fusese hirotonit în 1975 şi făcea vizite parohiale prin sate de unul singur. Lucrarea duhovnicească era săvârşită cu ajutorul dascălilor de catehism locali, instruiţi cu regularitate de părintele Cosma. Ei îşi aduceau listele cu catehumeni şi cu candidaţii pentru Botez.
Pe timp de vară, când se opreau ploile, făcea vizite prin sate împreună cu părintele Gherasim şi îi botezau pe catehumeni în râuri. Un Botez în masă, fie pentru câţiva, fie pentru mai mulţi, lua două zile.
În prima zi, erau aleşi acei catehumeni care urmau să fie botezaţi şi care aveau situaţiile familiale puse în ordine. Pentru cei care aveau două sau trei neveste, aceasta era o problemă majoră. Înainte de a fi botezaţi, ei trebuiau să aleagă cu care soţie voiau să se căsătorească, iar apoi îi cununa. Erau de asemenea obligaţi să predea toate instrumentele folosite în magie, deoarece altminteri diavolul i-ar fi chinuit chiar şi după Botez.
A doua zi, se săvârşea Utrenia şi Dumnezeiasca Liturghie, în care primeau Împărtăşania numai cei botezaţi. Apoi mergeau cu toţii la râu, unde se făcea o mărturisire de credinţă, lepădările de satan şi unirea cu Hristos. Intrau cu toţii în apă, iar preotul îi boteza unul câte unul în numele Sfintei Treimi. După aceasta, nou-botezaţii creştini se duceau la biserică şi se împărtăşeau cu Preacuratele Taine, întrucât preotul nu consumase tot Trupul şi Sângele Domnului. Apoi cuplurile nou-botezate se căsătoreau, primind diferite daruri: haine şi medicamente.
Când erau foarte mulţi oameni pentru botezat, iar noaptea era pe cale să se aştearnă, Tainele erau săvârşite sub lumina farurilor de la maşini. În oraşe era uşor să faci Botezuri, în cristelniţe cruciforme, întrucât exista electricitate, care ajuta mult şi la săvârşirea altor slujbe.
Înainte de a ajunge părintele Cosma acolo, exista deja un număr destul de mare de credincioşi, dar nu exista nici un preot. Cel mult o dată pe an primeau vizita unui preot, pentru spovedanie şi împărtăşanie. Părintele Cosma trebuia să pregătească candidaţi la preoţie şi primii care trebuiau să preia această funcţie înaltă erau dascălii de catehism.
În vara anului 1979, Preasfinţitul a venit la Kolwezi. Împreună cu părintele Cosma, au vizitat satele şi au hirotonit zece dintre cei mai buni dascăli, astfel că personalul misionar a crescut la unsprezece preoţi, incluzându-l pe părintele Gherasim. Dintre aceştia, toţi participau în acea vară la un seminar de liturgică, iar apoi se duceau pe la satele lor. Cei mai mulţi dintre ei au preluat câte două sau trei parohii fiecare. Se duceau în fiecare vară la Baza Misionară, unde, timp de două luni, participau la un seminar pentru preoţi şi cateheţi.
În acea vreme, părintele Cosma nota în jurnalul său că aceşti preoţi nu erau bine înzestraţi şi că vor trebui găsiţi preoţi mult mai pricepuţi printre copiii din propria casă misionară. Episcopul Timotei a hirotonit mai târziu alţi trei preoţi, trei diaconi şi trei ipodiaconi.

Ferma şi posibilităţile de                               creştere a animalelor

Pe teritoriul Zairului, grecii, şi în general europenii, au înfiinţat cu mult timp în urmă ferme cu animale domestice. O astfel de fermă se găsea la 7 kilometri de Kolwezi, fiind proprietatea unor greci, Mihail Psathas şi Gheorghe Hagiharalambos. Cu toate acestea, în 1975, guvernul Zairului şi-a însuşit proprietăţile cetăţenilor albi, dându-le apoi africanilor. În decurs de doi ani nu le mai rămăsese nimic, fiind aduşi în pragul foametei. Din cauza aceasta, în 1978, Statul i-a invitat din  nou pe albi să-şi ia înapoi pământurile şi clădirile, deşi acestea se aflau în paragină.
Grecii pomeniţi mai sus şi-au recăpătat şi ei ferma, din care nu numai că lipseau animale, ci şi tabla ondulată de pe acoperişurile clădirilor. Au acoperit unele din adăposturile pentru animale, dar le era teamă să le aducă acolo, ca nu cumva să fie furate din nou. Au auzit că părintele Cosma voia să pună bazele unei ferme, iar ei i-au propus să o cumpere pe a lor. S-a ajuns la o înţelegere şi părintele a preluat-o în 1979. La început a cumpărat nişte porci, cinci capre, tot atâtea oi, trei iepuri şi câteva găini.
Apa se găsea la mare distanţă de adăposturi. Iniţial o aduceau la animale cu ajutorul unor motoraşe, dar pentru că apa era murdară, acestea s-au stricat. Părintele Cosma se gândea că ar fi imposibil să aduci apă cu ajutorul animalelor sau vehiculelor de la o distanţă aşa de mare. El a descoperit că de la un loc mai înalt al râului, apa putea curge la vale de la sine. S-a hotărât să aducă apa în ţarcul animalelor printr-un  canal. A angajat muncitori şi s-au apucat să sape şanţul. Era o muncă istovitoare, întrucât în anumite locuri şanţul trebuia să aibă cinci metri adâncime; totuşi, până în toamna lui 1980, a fost terminat. Muncitorii s-au putut odihni liniştiţi, iar animalele şi-au avut necesarul de apă.
Cu toate acestea, marea bucurie pe care au simţit-o a fost urmată de consternare. Pe timp de iarnă ploua foarte mult, iar pământul se sfărâma. De aceea, şanţul a suferit stricăciuni foarte mari: apa curgea pe de lături, iar animalele rămâneau fără apă. În 1981 au început un nou proiect. G.K.M.Co. a trimis două buldozere şi două gredere  pentru a repara drumurile. Părintele Cosma a obţinut de la şeful companiei permisiunea de a folosi maşinile pentru a construi pe marginea şanţului un drum lung de trei kilometri. Drumul le-a fost de mare ajutor muncitorilor, deoarece anterior ei trebuiau să parcurgă un drum de ţară foarte dificil, plin de buruieni înalte de trei metri. Cu ajutorul vehiculelor de la bază au adus de asemenea şi nisip, pietre şi ciment, cu care au netezit acele părţi ale şanţului care trebuiau cimentate. La gura râului, de unde venea apa, a construit un zid dublu, foarte puternic, pe post de dig, colectând astfel toată apa râului. Astăzi nu se mai înregistrează nici o lipsă de apă la instalaţiile de alimentare a animalelor. Un canal special duce apa de jur împrejurul adăposturilor de animale şi ea curge la baza lor. Grădinile de zarzavaturi sunt de asemenea udate permanent de la aceeaşi sursă. Grajdurile sunt astfel spălate foarte frumos, iar apa aduce bălegarul într-un loc special, de unde este folosit pentru grădini.
În 1981, animalele au început să se înmulţească, dar grajdurile şi coteţele de găini se aflau încă într-o stare mizerabilă. Porcii îşi purtau purceluşii abia fătaţi prin noroi, puii mureau din cauză că apa de ploaie intra înăuntru, deci, era nevoie de condiţii mai bune.
Atunci, domnul Papadimitrakopoulos, care se afla la conducerea misiunilor în Tesalonic, i-a trimis părintelui Cosma nişte cărţi utile despre creşterea animalelor. Le-a citit şi şi-a făcut propriile planuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor din adăposturi. Pentru grajdurile animalelor a pus pavaj înclinat, ca astfel să poată fi spălate mai uşor. A văruit pereţii pentru a ucide bacteriile şi alţi paraziţi, a pus tablă ondulată nouă pe acoperişuri, iar pentru animale a făcut pâlnii noi de alimentare, mult mai perfecţionate. De atunci încolo animalele se puteau hrăni mult mai uşor, fără a risipi hrana sau a o călca în picioare. Pentru iarnă, a pus încălzire în coteţele de găini, ca să nu moară de frig. A fixat în zid nişte butoaie mari, speciale, cu gurile dând spre exterior. Apoi ardea lemne în ele, iar căldura se răspândea prin coteţele de găini, în timp ce fumul ieşea prin gurile butoaielor. A pus iepurii în nişte ţarcuri speciale de sârmă, ca iepuroaicele să nu moară de diferite boli atunci când fătau iepuraşi şi se îngrijeau de ei. Astăzi, acea fermă a atras admiraţia nu numai a băştinaşilor, dar şi a străinilor şi a turiştilor din toată lumea care vin la Kolwezi. Îi poţi auzi spunând: „Ortodocşi, ortodocşi”.

Bisericile Misiunii din regiunea Kolwezi

Pe lângă cele zece biserici construite de părintele Cosma în prima perioadă misionară, ca laic, în 1976, a mai construit încă cinci. Mai sunt şi alte trei, care aparţin comunităţilor greceşti din trei mari oraşe. În Lubumbashi se află o biserică cu hramul Bunavestire, în Kolwezi – biserica Sfântul Gheorghe, iar în Likashi cea a Sfinţilor Trei Ierarhi. Toate trei sunt foarte frumoase. În Lubumbashi, părintele Cosma a mai construit încă o biserică închinată Sfântului Întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. Iniţial era mică, dar, mai târziu, a cumpărat în faţă o bucată de pământ şi a extins pronaosul. A mai construit lângă biserică şi un baptisteriu.
În satul Karkazembe, situat la o oarecare depărtare de drumul principal ce leagă oraşele Kolwezi şi Lubumbashi, el a construit o biserică închinată Apostolului Toma. Este mai mare şi mai frumoasă decât celelalte: are un birou, o magazie şi un dormitor. În 1987, în Lubumbashi, pe o porţiune de 12 acri de pământ , el a construit biserica cu hramul Naşterea Domnului. Alături de ea, diverse dependinţe: un birou, o magazie, o casă parohială, toate având apă şi electricitate.
În 1987 a mai construit încă alte trei noi biserici. Una era în Likashi, închinată Sfântului Ioan Botezătorul, cu clopotniţă, birou, magazie, casă parohială şi o curte spaţioasă. Lucrările de zidire au fost supravegheate de sora Stavriţa Zahariou. A doua, în satul Tsomutente, a fost închinată Sfântului Dimitrie, fiind întemeiată de un atenian, în timp ce a treia, din satul Mousounoi, a fost închinată Sfinţilor Teodor Tiron şi Teodor Stratilat. Aceasta se află pe o mare porţiune de pământ, are o casă parohială şi a fost plătită de două surori din Atena.
În toamna anului 1984, părintele Cosma se afla în Grecia. La întoarcere a locuit timp două luni în Kinshasa. În acea vreme, cu banii grecilor din Kinshasa, a construit biserica Sfântul Marcu Evanghelistul. Alături de ea, a construit o clădire cu două camere pentru folosul preotului. Atât grecii cât şi americanii au fost recunoscători văzând cum,  în numai două luni, a răsărit o biserică atât impunătoare cât şi frumoasă. Grecii i-au dat două maşini pentru lucru şi transport, una pentru a căra echipamentele şi cealaltă pentru uzul personal.

Călătorii în Grecia

În iunie 1981, Mitropolitul Timotei l-a chemat pe părintele Cosma în Grecia, unde el însuşi îşi avea reşedinţa, pentru a participa la o conferinţă a misionarilor. A venit şi s-a stabilit în Atena pentru câteva zile pentru a-şi rezolva nişte chestiuni legate de Misiune şi, în special, pentru a face cumpărături. Apoi, înainte să plece la mănăstirea sa de metanie de la Sfântul Munte, a venit la noi acasă pentru câteva zile. Era foarte obosit, atât trupeşte cât şi sufleteşte, voind să găsească puţină pace, să cugete şi să se roage. La mănăstire s-a îmbolnăvit, probabil din pricina schimbării de climat. În plus, s-a trezit cu altă frământare: cineva a spus minciuni preoţilor din Misiune despre părintele Cosma, iar aceştia l-au ocărât. Aceasta l-a durut foarte tare, prelungindu-i şederea pe patul bolii.
Dar, în această vreme de amărăciune şi tristeţe, a fost să se întâmple şi ceva ce i-a adus bucurie. Unul dintre tinerii pe care-i învăţase odată câte ceva în Atena, Apostolos Diaremes, a venit la mănăstire tocmai cu intenţia precisă de a-l urma pe părintele Cosma în Misiune şi de a rămâne în ea definitiv. Părintele Cosma a fost de acord şi l-a luat cu el în Africa. În prezent, Apostolos este monah, unul dintre monahii frăţiei de la Mănăstirea Grigoriu şi, împreună cu succesorul părintelui Cosma, părintele Meletie, duce toată povara Misiunii din Kolwezi.
Pe la mijlocul lunii noiembrie a aceluiaşi an,   s-a pregătit de întoarcere la Baza Misiunii. A cumpărat aproape opt tone de bunuri, lucruri greu de găsit sau inexistente acolo, pe care le-a încărcat pe un vas ce se îndrepta spre Zair. La întoarcerea în Kolwezi, africanii s-au bucurat nespus de revederea cu el. I-a iertat pe toţi preoţii şi, de atunci înainte, nimeni nu a mai avut nimic împotriva lui. Mitropolitul deja aplanase toate clevetirile la adresa lui.
În 1982 a venit pentru câteva zile în Grecia pentru a rezolva o problemă personală, apoi a revenit.
În iunie 1984 a venit pentru o conferinţă misionară. Acolo el şi-a prezentat punctul de vedere, precum şi plângerea sa împotriva Biroului Misiunii Apostoliki Diakonia, care ajuta mai mult o misiune în detrimentul celorlalte. Apoi s-a dus la mănăstire unde s-a odihnit până în noiembrie. În decembrie, drumul la întoarcere l-a făcut împreună cu părintele Chiril, care stătuse la mănăstire ca novice de mai bine de un an, iar acum era monah rasofor.
Ultima lui călătorie a fost în iunie 1988. A stat în Atena o săptămână. A vizitat nişte prieteni şi colegi şi a cumpărat nişte lucruri pe care le-a trimis la Kolwezi. În Tesalonic a stat în jur de zece zile. A vizitat prieteni ai misiunii din Tesalonic şi din afară, după care s-a dus spre Siderokastro. Acolo a întâlnit-o pe sora Paraskevi Saha, care trăia ca novice într-o mănăstire de maici. După ce a fost în Kolwezi prin 1985, ea s-a hotărât să lucreze permanent în grupul misionar al părintelui Cosma ca soră şi persoană responsabilă pentru fetele din casa misiunii  şi pentru femeile muncitoare. Mai târziu, când şi-a depus voturile monahale, şi-a luat numele de Xenia.
Părintele Cosma a rămas în mănăstirea sa de metanie aproape două luni. Cu ajutorul părinţilor de la mănăstire a reuşit să scrie Jurnalul Misiunii, precum şi o lucrare despre căile de sprijinire şi încurajare a activităţii misionare. Lucrarea a fost publicată în periodicul Misiune Externă din Tesalonic sub titlul: Gânduri despre lucrarea misionară, adunate din experienţă. A trebuit apoi să-şi mai însuşească şi alte elemente din rânduielile liturgice. Săvârşea des Dumnezeiasca Liturghie şi, în general, participa la muncile grele de la mănăstire.
Spre sfârşitul lunii august a ieşit din nou în lume. A început să ţină cuvântări prin toată Grecia pentru a ajuta la răspândirea Misiunii. În Tesalonic se afla în legătură permanentă cu conducătorul Misiunii, care-l aprecia foarte mult, îl ajuta financiar şi, la fel ca un părinte, îl îndemna să fie mai îngăduitor cu puterile sale. Dar părintele Cosma nu lua aminte la astfel de lucruri. Călătorea chiar şi noaptea pentru a avea timp să înainteze mai repede cu lucrarea. Poate că ştia dinainte că anii săi pe pământ vor fi puţini .
În Atena, el s-a întâlnit cu oameni importanţi, implicaţi în Misiune, cărora le-a vorbit despre Misiunea externă. A plecat în Cipru la începutul lunii octombrie, la invitaţia unor prieteni ai Misiunii de acolo. A ajuns să cunoască mulţi oameni, care l-au ajutat financiar; a vorbit cu ei şi a primit mult ajutor moral şi material.
După ce s-a întors din Cipru, împreună cu sora Xenia, se pregătea să plece înapoi  pe 14 octombrie 1988. Era cam frământat în privinţa plecării… Lui Gheorghe, cel de-al patrulea copil al meu, i-am spus – în seara zilei de 12 octombrie, când am şi reuşit să vorbesc cu el la telefon -  următoarele: „Ce, nu vrea să vină să ne vadă? De unde ştie că ne vom mai vedea?” Mă gândeam la propria moarte, sau a soţiei, dar s-a întâmplat opusul. Părintele Cosma s-a supus morţii. A ajuns la Tesalonic în seara următoare cu zborul de ora 9, venind direct acasă. L-am văzut pentru puţin timp, iar dimineaţa la ora 5, a plecat din nou la Atena şi de acolo, după-amiază, spre Zair.

Personalul misionar din Kolwezi

Primul lucrător în câmpul evanghelizării băştinaşilor din regiunea Kolwezi a fost răposatul părinte Hrisostom Papasarandopoulos, o personalitate bine-cunoscută. A lucrat în Africa vreme de 12 ani. După multe suferinţe, după ce a botezat primii creştini ortodocşi în Kolwezi, a părăsit această lume, lăsându-şi trupul acolo.
În 1973 au plecat părintele Amfilohios Tsoukos împreună cu surorile Anastasia şi Zoë. Mai târziu, părintele Serafim Parharidis a sosit din Rhodos. Părintele Amfilohie a stat în Kolwezi până în 1977, dar surorile au rămas acolo până în 1979 lucrând cu părintele Cosma timp de şapte luni.
În 1979, Maria Argyropoulou a plecat într-acolo venind din Tesalonic, unde a rămas până în iulie 1980, când s-a întors.
Eu am plecat în 1981 împreună cu Kostas Filippou. El a rămas nouă luni, în timp ce eu am stat până în martie 1982.
În 1981 a plecat Apostol Diaremes, care a rămas în continuare, făcând parte din conducerea personalului misionar.
În 1982, Thano Tzotzos, un dentist din Argos, a plecat acolo pentru şase luni, la fel a făcut şi o infirmieră numită Eleni.
Am plecat din nou acolo în 1983 şi am stat până în martie 1985.
În 1984, marinarul Vasilis Ververis, din Volos, s-a dus acolo pentru zece luni.
În 1985, sora Paraskevi Saha, o infirmieră, a plecat într-acolo şi a rămas ca ajutor permanent. Ea este monahia Xenia, pomenită mai înainte.
În 1985 am plecat pentru a treia oară şi am stat 11 luni, dar m-am întors din pricina unor probleme de sănătate. În 1987, Theano Mousdekelidou a plecat pentru trei luni.
În 1987, V. Ververis a plecat pentru încă şase luni, iar în 1988 Thano Tzotzos s-a întors pentru alte şase luni. Toţi aceştia au fost colegi buni ai părintelui Cosma; ei continuă şi astăzi să-şi ofere serviciile lor părintelui Meletie, succesorul său.

Cum a reuşit Misiunea

Când anumiţi oameni din Grecia au aflat că părintele Cosma a întemeiat o fermă în Africa fără ştirea lor, au intrat la bănuieli în privinţa intenţiilor sale, crezând că el se dusese acolo pentru a începe o viaţă nouă. [...] Nu cunoşteau gândurile şi planurile sale, acesta fiind motivul pentru care au început să reducă semnificativ ajutorul financiar. În acelaşi mod au procedat şi alte centre misionare. Îi trimiteau fie foarte puţin, fie deloc. Bineînţeles că părintele Cosma nu s-a arătat întristat, dimpotrivă, lucra din ce în ce mai mult, pentru a dovedi astfel tuturor că intenţiile sale sunt curate şi că el iubeşte Misiunea şi Biserica. În timpul nopţii studia planurile, iar ziua le punea în lucrare.
Era foarte atent cu cheltuielile, nerisipind niciodată banii. Reuşea întotdeauna să găsească căi pentru a obţine materiale la un preţ cât se poate de mic. De exemplu, a reparat cinci maşini de făcut cărămizi, care ardeau cărămizile cu lemne, fără să cheltuiască un bănuţ, deoarece găsea pe terenul unor ferme abandonate din pădure bucăţi de fier pe care le refolosea. În loc să cumpere piatră, i-a obişnuit pe muncitori să o obţină dintr-o anumită regiune, unde preţurile erau reduse, astfel că lucrul mergea mai bine. Totuşi, mai târziu, G.K.M.Co. i-a dat cărămizile pe gratis. Dacă ar fi cumpărat cărămizile, l-ar fi costat destul de mult, dar iată că le-a obţinut pe degeaba. I-a pus pe muncitori să aducă nisip dintr-un loc unde se găsea din belşug. Numai pentru ciment trebuia să cumpere nisip mai bun. Nu cumpăra niciodată ciment de la comercianţi, ci direct de la fabrică, fie cu un vagon de tren de 40 de tone, fie cu un camion cu 80 de saci pe care-i preda la Baza Misiunii. În plus, transportul era foarte scump acolo, astfel că era obligat să-şi plătească propriile camioane pentru a transporta materialul.
Era necesară o cantitate foarte mare de lemne pentru diverse sarcini: la bucătăria copiilor de la casa misiunii, încălzirea păsărilor, mâncarea porcilor precum şi pentru arderea cărămizilor. Cu totul era nevoie de un camion plin cu lemne zilnic, care ar fi costat enorm. Părintele Cosma s-a adresat Autorităţilor de Stat cărora le-a cerut să-i cedeze în mod gratuit o parte din pădure pentru tăiat lemne, pentru nevoile Misiunii ortodoxe. Cererea a fost aprobată. Lemnul a fost tăiat de muncitori, stivuit şi încărcat în camionul Misiunii.
Pentru munca de construcţie, tencuit, văruit, electrificare şi aşa mai departe, părintele Cosma a stabilit echipe speciale care lucrau sub supraveghere. Când echipa începea lucrul, el era cu ochii pe zidari, tencuitori etc. De aceea, bisericile se ridicau într-un ritm rapid. Iniţial, el obişnuia să cumpere grinzi pentru acoperişuri, dar mai târziu au început să taie eucalipţi înalţi de pe pământul cedat Misiunii de către guvern. La tăiat folosea fierăstraie cu lanţ, aşa că îşi aveau grinzile gata-făcute.
Hrana pentru animale este foarte scumpă în acele ţări, deoarece toată este importată din afară. Aceasta este şi pricina pentru care aproape toate fermele au dat faliment. Părintele Cosma a găsit o cale de a face şi aici cât mai puţine cumpărături. Pentru găinile care cloceau ouă, el cumpăra hrană. De ce? Întrucât un ou costă cât plata a jumătate de zi de muncă. Mâncarea pentru iepuri era ieftină, iar pentru porci nici nu merita să cumperi hrană. Toţi cetăţenii albi care aveau porci la ferme i-au abandonat, deoarece nu merita să le cumperi hrană. Cu toate acestea, Bunul Dumnezeu l-a luminat pe părintele Cosma: după multe experimente, le-a obţinut hrana pe nimic. Aceasta se constituia din trunchiul unui bananier, din care porcii mâncau foarte mult. Trunchiurile de bananieri sunt tăiate în bucăţele mici şi fierte cu pleavă de orz, cu care fabricile din acele părţi obişnuiesc să facă bere. De aici rezultă o mâncare foarte bună şi nutritivă, la care se poate adăuga din când în când şi puţin porumb pentru a ajuta la îngrăşarea porcilor.
Prin aceste animale au fost acoperite aproape jumătate din cheltuielile misiunii. Copiii de la casa misiunii mâncau diverse sortimente de carne, în vreme ce puşcăriaşilor, leproşilor şi pacienţilor internaţi în spital li se dădeau porci cu totul, mai ales că acestora statul nu le asigura nici un fel de hrană, rudele lor fiind acelea care o aduceau pentru ei. Existau în jur de 500 de porci, 300-500 de iepuri şi aproape 3000 de găini. Mai erau şi alte păsări precum: raţe, găini, bibilici, curcani, păsări de pădure şi mii de porumbei.
De asemenea, părintele Cosma a construit o moară pentru a măcina grâul şi alte alimente pentru animale. Majoritatea uneltelor le-a confecţionat în propriul atelier, în timp ce restul le-a primit de la alţii. Toate mergeau cu curent. A mai făcut o a doua moară pentru a vântura porumbul. Porumbul poate fi trecut printr-o pâlnie, aşa cum este, direct de pe câmp, iar de pe fund vin doar boabele. Este o maşină de patent francez. Părintele Cosma a văzut-o la o fermă a unor greci şi, luând-o pe bucăţi, le-a trimis la G.K.M.Co. pentru asamblare. A asamblat piesele şi maşina a fost gata. Şi toate acestea fără a plăti vreun ban companiei, ci doar câteva găini, ouă şi câţiva iepuri.
Maşinile, tractoarele şi celelalte utilaje ale Misiunii erau îngrijite şi reparate la propriul lor atelier. Aduceau mecanici din afară numai în cazul unor stricăciuni mai grave. De la G.K.M.Co. aveau întotdeauna asigurat un săpător pentru lărgirea şi nivelarea drumurilor, totul pe gratis. Orice bucăţi de fier, de ţeavă şi alte vechituri care nu mai erau de folos companiei, erau luate şi refolosite de către părintele Cosma.

Amenajările şi proprietăţile                           Misiunii

Aşa cum am menţionat în capitolul despre biserici, Misiunea din Kolwezi are 15 biserici nou-construite, precum şi alte trei, care aparţin comunităţilor greceşti din Kolwezi, Likashi şi Lubumbashi.
Biserica Sfântul Gheorghe, Kolwezi, ţine de Misiune încă din 1973, dar numai în comunitatea din Kolwezi exista un preot. În aceste trei biserici de mir [din oraş] există trei baptisterii. În jurul lor este pământ agricol, variind în mărime între 2,5 şi 25 de acri .
Ferma şi instalaţiile pentru creşterea animalelor ale părintelui Cosma se întind pe o suprafaţă de 1,250 de acri, în timp ce amenajările ce aparţin de Misiunea din Kolwezi se află pe o suprafaţă de 25 de acri.
La intrarea în Centrul Misionar se găsesc două turnuri, de-a dreapta şi de-a stânga, măsurând aproape opt metri înălţime, având forma unor fortăreţe militare cu parapete. Înlăuntrul acestora se află camerele misionarilor.
Lângă turnul stâng a fost construită o aripă a casei misionare în formă de L, ale cărei laturi măsoară 30×10 metri. În el se află camera de studii pentru copii, ce măsoară 3×10 metri, alături de alte opt dormitoare. În mijloc se află un spaţiu folosit ca toaletă, iar chiuvetele pentru spălător sunt la capătul clădirii. Bucătăriile, magaziile şi sufrageria copiilor sunt în afara internatului şcolar.
În toamna anului 1988, părintele Cosma a pus temelia Şcolii Primare, a cărei construcţie a fost acum terminată sub părintele Meletie, succesorul său. Dimensiunile ei măsoară 10×72 metri şi constă în şapte săli de clasă, două birouri şi toate celelalte camere necesare. A fost construită din piatră, cu arcuri de cărămidă. Toate cadrele de susţinere sunt din fier şi sunt bine turnate. Până să moară, părintele Cosma supraveghease lucrările până la ultimul şurub.
Pe lângă acestea, mai sunt şi alte locuri care adăpostesc un birou,  o tâmplărie, un atelier de icoane, precum şi alte două încăperi pentru îmbăierea femeilor, săracilor şi a bolnavilor.
Puţin mai înainte se află casa misionară a fetelor, unde trăieşte sora Xenia, şi biserica Sfântului Nectarie. Acolo sunt cazaţi toţi vizitatorii din Grecia.
Instalaţiile pentru creşterea animalelor, aflate pe o suprafaţă de 8×150 metri, se compun din 63 de arii separate folosite pentru păsările din curte şi pentru a adăposti animalele. În afara acestui mare perimetru ocupat de grajduri, s-au construit trei case ca locuinţe pentru crescătorii de vite, pentru supraveghetori şi familiile lor.
Până în 1991, pe vastele terenuri deţinute de Misiune, au fost plantaţi în jur de 5000 de arbori de cafea, care au şi dat recoltă, mii de bananieri, şi aproape o mie de alţi pomi fructiferi, precum mango, papaya, avocado, portocali, lămâi, mandarini etc. Mai erau de asemenea şi grădini de zarzavat, unde legumele erau crescute pentru casele misionare şi pentru vânzare. Au plantat de asemenea porumb, fasole şi grâu pentru propriile nevoi, pentru animale şi pentru vânzare.
În plus, în satul Kazambe, există o clădire cumpărată de părintele Amfilohie, unde acesta a întemeiat o capelă închinată Sfintei Treimi. Acum şi acestea aparţin misiunii.
Pe lângă cele de mai sus, mai sunt şi două autocamioane cu benă basculantă, un Land Rover, două tractoare cu toate echipamentele necesare, maşini de măcinat şi alte utilaje agricole, precum şi biciclete pentru preoţi, destinate vizitelor prin parohie.

Dragoste pentru semenii săi

Să pomenim acum câteva din lucrările sale de caritate pe care noi înşine le-am văzut sau la care am luat parte. Părintele Cosma îi iubea foarte mult pe africani, dedicându-se în întregime slujirii şi îmbunătăţirii vieţii lor. Nu făcea nici o diferenţă între cei botezaţi şi cei nebotezaţi. Dacă cineva cerea ajutor, sărea degrabă în ajutorul lui. Ori de câte ori aflau că părintele Cosma era prin jur, alergau să-l întâlnească şi să găsească o soluţie la problemele lor, fie ele de natură materială sau spirituală. Adesea vizita şi diferite instituţii, afla cum le merge şi cu ce probleme se confruntau. Activităţile sale caritabile se îndreptau în primul rând către pacienţii din Spitalul de Stat, cărora Statul nu le oferea nici medicamente nici hrană. Toţi săracii se duceau acolo, din pricina faptului că celelalte clinici, fiind particulare, cereau bani pentru spitalizare. Pentru a plini această deficienţă, el oferea dimineaţa şi seara medicamente şi hrană unui număr mai mare sau mai mic de pacienţi, care nu erau îngrijiţi sau susţinuţi de rude. Câteodată, personalul misiunii, cu binecuvântarea părintelui Cosma, găteau la spital mâncarea pacienţilor din spital. Toţi creştinii care erau bolnavi se duceau mai întâi la părintele Cosma, ca să-i ajute să ajungă la spital cu ajutorul mijloacelor de transport ale Misiunii, cu dorinţa ca cei angajaţi să-i menţină acolo ca pacienţi internaţi.
Odată, când au pregătit mâncare pentru spital, am fost cu ei pentru a o distribui. Un număr destul de mare de pacienţi deja plecaseră, totuşi, întrucât rămăsese multă mâncare, ne-am urcat în maşină şi am pornit spre Azilul de bătrâni. Până să ajungem acolo, a trebuit să conducem prin locuri pline de noroi şi gropi. Clădirea nu avea nici uşi, nici ferestre. Şobolanii erau cât pisicile de mari. Am găsit nişte bătrâni şi bătrâne aflaţi într-o stare îngrozitoare. Trăiau din cerşit. Dormeau pe saci, fără pături. Le-am lăsat foarte multe lucruri, iar părintele Cosma le-a spus să meargă din când în când pe la Centrul Misiunii pentru a lua mâncare cu care să trăiască.
La Misiune, părintele ţinea o listă a oamenilor săraci, care o dată la două săptămâni sau la o lună se duceau acolo pentru a lua o jumătate de sac de făină, zahăr, peşte îngheţat şi altele. Pe lângă acestea, un val de săraci veneau zilnic, puşcăriaşi de curând eliberaţi, pacienţi din spitale, oameni din sate mai îndepărtate, care cereau mâncare sau bani pentru a face o călătorie, pentru cumpărarea de medicamente sau pentru alte scopuri. Ori de câte ori părăsea Centrul Misiunii, îşi umplea buzunarele cu bani pe care îi dădea celor nevoiaşi.
Pe lângă săraci şi bolnavi, mai erau şi deţinuţii, dintre care cei mai mulţi fuseseră condamnaţi pentru delicte minore. Dacă nu aveau pe nimeni care să le aducă hrană, mureau pur şi simplu de foame. Părintele Cosma se ducea adeseori acolo şi ne spunea că situaţia lor era fără speranţe. Pentru cei condamnaţi pentru delicte minore, el plătea o sumă de bani pentru eliberare. Blocurile cu celulele deţinuţilor erau într-o stare îngrozitoare. Adesea puşcăriaşii trebuiau să doarmă în apa care se infiltra prin găurile din tavan. Părintele Cosma s-a dus cu muncitorii şi a reparat tavanele cu scurgeri din clădiri, fapt pentru care puşcăriaşii i-au fost recunoscători.
În marile puşcării existau întotdeauna în jur de 200-250 de puşcăriaşi. Erau îmbrăcaţi numai în haine cârpite şi zdrenţe, iar mâncarea pe care le-o oferea statul era o strachină de legume fierte pe săptămână. Mulţi dintre ei se îmbolnăveau, iar de vreun doctor sau medicamente pentru alinarea durerii sau febrei nici nu putea fi vorba. Părintele Cosma avea o mare compasiune pentru ei. Le ducea adesea mâncare cu carne în ea, în vreme ce medicul său mergea cu el, îi examina şi le dădea medicamente pe gratis. Le mai dădea şi haine. Celor ce le asigurase ieşirea, le dădea şi bani pentru biletul către casă, sau îi lua în vreo maşină a Misiunii. Îi putea elibera mai ales pe săraci şi pe bolnavi.
O altă instituţie care a atras atenţia nepărtinitoare a părintelui Cosma a fost casa leproşilor, aflată la 60 de kilometri de Kolwezi. A vizitat-o şi l-a întrebat pe părintele catolic de acolo care avea grijă de ei dacă ar putea fi de vreun ajutor. Avea nevoie de medicamente. I-a scris imediat domnului Papadimitrakopoulos din Tesalonic, cerându-i să găsească medicamente pentru lepră şi să i le trimită.
Şi într-adevăr, chiar a trimis multe medicamente, care au fost distribuite la două case de leproşi. Astăzi, toţi acei pacienţi au fost vindecaţi, cu excepţia leproşilor care trăiesc departe în junglă.  S-a hotărât să le aducă de la fermă câte un porc pe lună şi, ocazional, alte alimente.
Oriunde se ducea cu maşina Misiunii, el îi lua de pe drum pe cei ce voiau să meargă într-un loc sau altul. Nu de puţine ori camionul era plin de oameni, iar el îi ducea acolo unde aveau vreo treabă de făcut. Îi scutea de multe necazuri, mulţi dintre ei având de parcurs mulţi kilometri sau aveau în faţa lor o zi întreagă de mers pe jos până la destinaţie.
Au fost două ocazii în care am putut fi cu părintele Cosma. Într-o zi am fost în pădurea din apropierea Lacului Lualamba, ca să aruncăm o privire la cherestea şi să plătim muncitorii. Ploua mocnit, iar doi pescari africani încărcaţi cu peşte îşi făceau în grabă loc pe cale, urcând o pantă. Părintele Cosma le-a spus să aştepte, că îi va lua el la întoarcere. Şi chiar aşa a şi fost: după ce ne-am terminat treaba, i-am luat şi i-am dus în oraş. Le era teamă să iasă din camion ca nu cumva să le fure soldaţii peştele. Astfel că părintele Cosma i-a mai dus cinci mile mai departe, în afara oraşului, lăsându-i în adăposturile lor.
A doua ocazie a fost când ne aflam în oraşul Lubumbashi. Am văzut un om ce stătea ghemuit la pământ, pe marginea drumului. Am trecut de el, fiindcă părintele Cosma conducea destul de repede. S-a oprit deodată şi a întors înapoi.
„Ce s-a întâmplat? De ce te întorci înapoi?” am întrebat.
A răspuns: „Omul pe care l-am văzut murea de foame. Hai să-i dăm ceva de mâncare, ca să se ridice pe picioare”.
Ne-am dus către el şi l-am ridicat, deşi îi tremurau picioarele. Părintele Cosma i-a dat mai mulţi bani, zicându-i să se ducă la un restaurant să mănânce. Lucruri de genul acesta se întâmplau zilnic.
Săracii şi flămânzii care se duceau acolo mâncau întotdeauna în sala de mese a Centrului Misionar. În general, de Praznicele Împărăteşti şi de sărbători se pregătea o masă pentru toată lumea. Pentru că-i iubea foarte tare, părintele Cosma nu mânca decât după ce mai întâi africanii îşi terminau masa. Îi servea cu propriile lui mâni şi veghea să vadă dacă nu cumva mai aveau şi alte nevoi după ce vor fi terminat de mâncat.
În spatele uşii principale exista o intrare specială cu o bancă mare de beton. Aici era locul unde săracii şi bolnavii veneau să aştepte la rând pentru a primi ajutor. Aproape în fiecare zi această bancă era plină cu fraţii noştri africani, bolnavi şi nefericiţi.

Datoriile de judecător şi păstor

Problemele africanilor erau multe şi variate. Nu erau obişnuiţi să meargă la tribunal, şeful comunităţii sau al tribului fiind acela care le rezolva diferendele.
Creştinii făceau la fel. Orice probleme aveau, le înfăţişau părintelui Cosma ca să le rezolve. Foarte adesea, o anume problemă nu se putea rezolva de îndată, ci câteva zile mai târziu, pentru a da timp martorilor să sosească. Întotdeauna fixa un timp şi un loc anume şi, dintr-un anume motiv, el întârzia, aşa ca să-l aştepte puţin. După Liturghie, pentru a ajunge de la biserică până în camera lui, îi lua mai mult de jumătate de oră. El vorbea cu unul din comunitate, iar altul dădea de el. Acestea erau cazuri minore care putea fi rezolvate repede şi uşor. Deşi mai erau şi altele, mult mai importante, pe care le examina prin Misiune. Cuvântul şi sfaturile lui erau lege pentru toţi. Era de ajuns să se spună: „Părintele Cosma a zis aşa”, şi toate ostilităţile şi nedreptăţile dintre ei încetau.
Cele mai obişnuite probleme care apăreau între ei erau disputele, divorţurile, prostituţia, adulterul, hoţia şi nedreptatea. El împiedica divorţurile înainte ca acestea să se întâmple, refuzând să le aprobe. Cazurile de adulter şi prostituţie erau la ordinea zilei. Chiar şi după botez, africanii nu aveau habar de vreo conduită morală, găsind că e foarte dificil să duci o viaţă curată şi virtuoasă. Din acest motiv, în lecţiile de catehism pe care le dădea femeilor şi bărbaţilor, părintele Cosma accentua cu deosebire acest aspect. Iar în adunările pe care le ţinea celor mai tineri, insista ca ei să-şi păstreze curăţia sufletelor şi a trupurilor.
Problema magiei era de asemenea una foarte serioasă. În ciuda faptului că erau botezaţi, africanii păstrau încă puternice amintiri ale efectelor magice, fiindu-le teamă că vraciul va veni noaptea şi le va face o vrajă. Din această pricină, le era foarte greu să conştientizeze că, după botez, diavolul nu mai avea putere asupra vieţilor lor, în ciuda acţiunilor vraciului. Părintele Cosma îi întreba adesea dacă le era teamă de vraci, iar ei răspundeau: „Da, vraciul este înspăimântător. Mă poate ucide”.
Părintele Cosma se ostenea din greu pentru a îndepărta magia din vieţile şi amintirile lor. El umbla prin toate oraşele, satele şi barăcile, dar şi prin pădure şi le lua obiectele magice şi fetişurile. A adunat o mulţime de obiecte, iar la Misiune încă se mai găsesc cutii pline cu ele. Intenţiona să scrie o carte despre magie, dar n-a avut destul timp pentru aceasta. Poate că se va găsi cineva care să poată pune cap la cap notele sale şi să alcătuiască astfel o carte, prin care ar putea să-i înveţe pe mulţi despre rolul magiei în acele regiuni şi câte vieţi se pierd în fiecare zi prin activităţile vracilor.

Samba, doctorul african

Bolile şi epidemiile sunt foarte frecvente în Africa, astfel că să ai cunoştinţe medicale este de mare importanţă pentru toată lumea. Conştient de acest lucru, părintele Cosma s-a asociat cu doctori experimentaţi şi de nădejde, dintre care cel mai important era Samba, doctor militar. Atât cât şi-a putut exercita profesiunea, el a fost sufletul Misiunii. Avea cunoştinţe din aproape toate domeniile. Era chirurg, medic generalist, pediatru, fiind familiarizat cu toate tipurile de boli. Împreună cu soţia lui, ea fiind pediatră, au fost cei mai apropiaţi asociaţi ai părintelui Cosma atâta vreme cât au locuit în Kolwezi, adică până în 1986. În acel timp el era repartizat în altă parte, deoarece, după cum am zis, el era militar, având rangul de colonel.
După ce-şi terminase îndatoririle personale, el se ducea la Misiune sau prin satele din jur să-l găsească pe părintele Cosma, pentru a examina pacienţii care s-ar fi găsit pe acolo. Mergeau împreună pe la casele bolnavilor, în puşcării, la muncitorii din personalul Misiunii şi la copiii din internat, pe care îi examina şi cărora le prescria medicaţia.
Ori de câte ori, în călătoriile sale dădea peste vreun bolnav sau peste mai mulţi, îi punea în maşină, îi ducea la Centrul Misionar şi chema doctorul să-i consulte. Dacă aveau nevoie de operaţie chirurgicală, îi ducea la spital. După aceasta, îi ţinea pentru câteva zile la Misiune pentru a se recupera, după care îi trimitea acasă.
Chiar şi albii obişnuiau să se ducă la Samba, ale cărui cunoştinţe medicale le depăşeau şi pe cele ale colegilor albi. Dar şi pentru că avea un suflet nobil, dragoste şi sacrificiu de sine. Un apel telefonic, fie ziua sau noaptea, era suficient să-l aducă oriunde îl chema părintele Cosma.
Ori de câte ori auzea că ameninţa vreo epidemie periculoasă, îşi lua echipa militară şi se ducea la Misiune. Vaccina copiii, personalul şi muncitorii. Răsplata lui nu erau niciodată banii. El lua doar legume, ouă şi câteodată un iepure pentru hrana familiei sale. Fireşte că acestea erau oferite de fermă.

Atelierele Misiunii

În general, în Africa, şi în special în Zair, nu este întotdeauna uşor să găseşti ceea ce vrei. Din această pricină, părintele Cosma şi-a înfiinţat propriile ateliere, având mecanici proprii, pentru a rezolva astfel nevoile Misiunii.
În primul rând, el a adus materialul lemnos cu care a construit atelierul de tâmplărie. Sculele principale ale atelierului, un fierăstrău circular, o rindea, o maşină de găurit şi alte scule mai mici. Cu ajutorul lor au putut face uşi şi ferestre, mobilă, acoperişuri pentru clădiri şi alte lucruri din lemn necesare Misiunii. Muncitorii şi meseriaşii de acolo erau plătiţi chiar de către Misiune.
Alt atelier era cel al fierăriei. Avea trei mari tuburi de oxigen, trei aparate de sudură electrice şi alte unelte auxiliare. Un fierar cu experienţă lucra în permanenţă cu ajutoarele sale, făcând toate cele necesare Misiunii: ferestre, uşi, grilaje şi aşa mai departe. Dacă aveau mult de lucru şi nu reuşeau să termine totul, îi mai dădeau ceva şi domnului Hambos, un grec care locuia în Likashi, iar el făcea tot ce i se dădea.
La Misiune mai era de asemenea un atelier de reparat maşini. Avea tot echipamentul necesar pentru reparat, curăţat şi schimbat piesele maşinilor şi tractoarelor de la Misiune. Acolo lucrau şi tinerii instruiţi la Şcoala Tehnică, dar atunci când dădeau de probleme mai dificile, ei chemau un specialist din afară.
La fermă existau generatoare de electricitate care mergeau cu combustibil şi aparate de sudură electrice, care mergeau cu combustibil, iar cheile acestora erau ţinute în magazia Misiunii. Mai existau diverse piese de schimb pentru automobile, tractoare, instalaţii tehnico-sanitare şi altele.
La Misiune se afla şi o călugăriţă novice africană, pe nume Themelina. Ştia şi greceşte, deoarece fusese la o mănăstire în Kalymnos, unde a învăţat iconografie bizantină şi croitorie. Cu câteva luni înainte de a fi ucis, părintele Cosma a reuşit să-i construiască un atelier de pictat icoane, unde lucra cu ajutoarele ei, copiii de la internat.
Misiunea mai avea şi o farmacie dotată cu aproape toate medicamentele necesare.
Încălţămintea şi îmbrăcămintea se aflau într-o altă magazie, fiind în permanenţă disponibile săracilor, celor prost-îmbrăcaţi sau desculţi.

Catehizare, Botez şi Căsătorie

Misiunea din Kolwezi avea 40 de parohii, fiecare având câte doi cateheţi a căror sarcină era să-i înveţe pe fraţii lor păgâni dreapta credinţă timp de un an sau, uneori, doi ani. Îi învăţa Tatăl nostru, Simbolul Credinţei (Crezul) şi îi pregătea pentru Botez. Unii dintre ei îi întreceau chiar pe preoţi prin râvnă şi educaţie, iar roadele ostenelilor lor erau deosebit de mulţumitoare. Ţineau liste speciale cu candidaţii la Botez, pe care le dădeau preoţilor din parohii. Aceştia îl cercetau pe fiecare candidat, pentru a vedea dacă e vreun caz de bigamie, dacă predaseră fetişurile şi aşa mai departe. Primul lucru pe care-l făceau preoţii era să-i întrebe motivul pentru care au fost atraşi să vină la Ortodoxie. După care părintele Cosma îşi arunca un ochi pe liste; el permitea preoţilor africani să facă cercetarea şi pregătirea candidaţilor numai în cazul zonelor mai îndepărtate.
Botezurile din sate erau programate să aibă loc în august şi septembrie, adică după seminarul pe care părintele Cosma îl susţinea pentru preoţi, toată vara, la Centrul Misiunii. Iarna era foarte greu de săvârşit Botezuri din cauza drumurilor noroioase şi a ploilor torenţiale.
Botezurile din Kolwezi erau fixate să aibă loc de două ori pe an: de Bobotează şi Rusalii. Numărul persoanelor care participau la Botezurile în masă ajungea câteodată până la 300 în oraşe, în timp ce în sate era de peste 100. Părintele Cosma avea un principiu conform căruia familiile trebuiau să treacă la Ortodoxie cu toţi membrii acestora, părinţi şi copii, pentru a evita riscul apariţiei unor probleme legate de diferenţele dintre dogmele diferitor confesiuni creştine. După Botezuri urmau căsătoriile celor nou-primiţi, care numărau între 10 şi 40 de cupluri.
Rânduiala slujbelor era următoarea: duminică dimineaţa era Utrenia, urmată ca de obicei de Dumnezeiasca Liturghie. Apoi catehumenii îşi puneau veşmintele baptismale, iar Slujba Botezului era gata de începere, întâi cu lepădările de satana, iar apoi cu logodna cu Hristos. Ei răspundeau personal la întrebările preoţilor, iar apoi spuneau cu toţii Simbolul de Credinţă (Crezul) în propria limbă. După şirul de întrebări, apa era binecuvântată în baptisteriul în formă de cruce, candidaţii stăteau în cerc, preotul le turna untdelemn pe cap, iar ei se ungeau cu el fie singuri, fie ajutaţi de alţii. Apoi urma Botezul în apă. Formau un şir şi coborau pe o scară în baptisteriu. După ce erau botezaţi, ieşeau tot pe o scară pe partea cealaltă. Preotul stătea lângă ei şi le cufunda capul în apă, în timp ce trupurile erau deja în apă. De îndată ce se botezau cu toţii, se apropiau de Paharul Vieţii şi se împărtăşeau cu Sfintele Taine, preotul neconsumând toată Dumnezeiasca Împărtăşanie după sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, tocmai în acest scop.
După toate acestea, urma Taina Cununiei pentru toate cuplurile nou-botezate. Femeile purtau rochii de mireasă şi cununii, pe care le luau cu împrumut de la Misiune. Din pricina sărăciei, le era cu neputinţă să găsească astfel de lucruri pe care să le poată păstra. Păstrau doar verighetele de nuntă. Obiceiurile greceşti se împleteau cu cele din Africa. La danţul lui Isaia, iniţial îi „presărau” cu orez, dar fiindcă acesta era scump, au început să folosească flori. La sfârşitul cununiei, ceilalţi îi îmbrăţişau pe cei de curând căsătoriţi şi îi sărutau pe ambii obraji.
Numele vechi, laice de pe actele oficiale ale Statului erau păstrate, întrucât erau greu de schimbat. Deşi unii reuşeau să le schimbe, şi îşi vedeau şi noul nume creştinesc pe toate actele lor.
După cununii, care se terminau după-amiaza, se punea o masă în aer liber, deoarece toţi postiseră cu o zi înainte. Misiunea oferea tuturor în mod gratuit mâncare şi de băut.
Celor abia botezaţi li se dădeau cruci, de obicei din lemn, ca o binecuvântare, precum şi broşuri anti-eretice, în timp ce celor de curând căsătoriţi li se dădeau câte un Nou Testament. Toate erau scrise în propria limbă.
După masă, creştinii mai vechi îi luau pe cei noi şi începeau să cânte. Aceasta dura până noaptea târziu, ei schimbând cuvenitele urări.
După Botez, creştinii se umpleau de harul Duhului experiind cu adevărat asimilarea lor în adevărata Biserică a lui Hristos. Ei prăznuiau această zi nu numai pentru că era un vechi obicei, ci ca expresie a bucuriei lăuntrice şi a izbăvirii lor din legăturile lui satan. Odinioară, atunci când Misiunea oferea veşminte noilor botezaţi, aceştia le purtau mult timp, pentru a arăta că au fost botezaţi.

Viaţa liturgică şi vizitele misionarilor

Oriunde se aflau preoţi permanenţi în parohii, slujbele se ţineau fără întrerupere, după rânduiala Bisericii noastre. Părintele Cosma a stabilit practica săvârşirii liturghiilor din timpul săptămânii, astfel încât cei care nu aveau de lucru şi erau pregătiţi cum se cuvine să se poată duce la biserică şi să se împărtăşească. Părintele Cosma a introdus de asemenea şi slujba sfinţirii apei (Agheasma), care la Sfântul Munte are loc în fiecare lună. Astfel, în afara uşilor bisericii, se punea o cristelniţă cu agheasmă pentru ca credincioşii să bea cu anafură. Africanii veneau zilnic şi în număr mare la Utrenie, cu mare zdrobire în suflet, în timp ce un număr şi mai mare veneau la Vecernie şi Pavecerniţă, deoarece atunci nu mai lucrau. În timpul Pavecerniţei erau foarte evlavioşi, făcând obişnuitele metanii la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul.
Rânduiala în biserică domnea la toate slujbele, mai ales în duminici. Bărbaţii şi băieţii stăteau întotdeauna la dreapta, în timp ce femeile stăteau la stânga, alături de copilaşii lor. Apoi, în tăcere şi evlavie, urma corul, în timp ce întreaga comunitate cânta unele cântări. În aceeaşi rânduială, Tatăl nostru şi Crezul erau rostite cu toţii. Cântarea „Sfânt, Sfânt, Sfânt…” era rostită de către toţi, iar la „Ale Tale dintru ale Tale…” toată lumea îngenunchea sau, dacă era duminică, făceau o închinăciune până la pământ.
Aceeaşi minunată rânduială era urmată şi la Evanghelia de duminică, la Împărtăşanie, la împărţirea anafurei şi în alte momente. Primii care se ridicau erau bărbaţii, urmaţi de băieţi, apoi de femei şi în final de fete. Dacă erau doi preoţi, atunci unul împărtăşea bărbaţii, iar celălalt femeile.
În sate, unde nu existau preoţi permanenţi, iar slujbele erau săvârşite nu foarte frecvent, dascălul era cel care îi aduna duminica dimineaţa în biserică pe creştini. Le citea fragmente din Scriptură, apoi cânta nişte tropare din cele pe care le ştiau şi ei, iar apoi, după ce se închinau la icoane, îi slobozea pe la casele lor. Erau întotdeauna foarte nerăbdători să vină preotul să săvârşească Liturghia şi să rezolve diferitele lor probleme.
Atunci când părintele Cosma făcea un tur de vizite al satelor, săvârşea Liturghia în fiecare zi, deoarece trebuia să împărtăşească pe unii creştini şi să boteze pruncii altora.
De obicei trimitea preoţi din personalul de la Centrul Misiunii din Kolwezi pentru a face vizite prin satele mai îndepărtate. Atunci când era vorba de 5-6 sate destul de izolate, aceste vizite puteau dura până la o lună. Transportul se făcea cu trenul sau cu maşina, în caz că se găsea vreuna, sau, pentru distanţele mai mici, cu bicicleta. Preotul trimitea pe cineva pentru a-i anunţa pe cei din satul pe care urma să-l viziteze, şi aproape toţi locuitorii aşteptau în afara satului pentru a-l saluta. Îi aducea flori, îi sărutau mâna, îşi puneau hainele pe pământ, pe locul unde va trece, îl întâmpinau cu cântece improvizate, compuse special pentru ocazie şi îi mulţumeau pentru dragostea lui. Apoi mergeau cu toţii în procesiune către biserică, iar slujbele începeau.
Pentru albi, aceste vizite se făceau cu mare dificultate, întrucât cedau cu uşurinţă în faţa diferitelor boli şi epidemii. În apă existau o mulţime de bacterii în faţa cărora organismul albilor nu era capabil să le reziste, acesta fiind motivul pentru care fierbeau apa înainte de a o bea. În plus, erau insectele, care erau o adevărată pacoste pentru albii cu o sănătate mai sensibilă.
Ori de câte ori un membru al personalului Misiunii vizita sate, cei de acolo luau cu ei apă deja fiartă, respectiv mâncare, corturi şi ceva medicamente. Îşi ridicau corturile în apropierea satului şi trimiteau după cei care făceau catehizare, pentru cercetarea bolnavilor şi pentru distribuirea medicamentelor. Era de asemenea obligatoriu ca ei să ia dulciuri cu ei pentru a le da copiilor.
Atunci când misionarii vizitau satele, inimile lor se umpleau de bucurie şi mulţumire. Vedeau cum ostenelile lor dădeau roadă, ofereau şi primeau bucurie, după care se întorceau la Centrul Misiunii cu multe şi diverse impresii. Ocazional, călătoriile lor se transformau în peripeţii, în care Dumnezeu avea ultimul cuvânt. De obicei aceste vizite aveau loc înainte de Botezul catehumenilor, astfel că misionarii îi puteau întâlni, cunoaşte şi întreba despre eventualele probleme.
Părintele Cosma vizita satele din apropierea drumului principal de la Kolwezi spre Likashi. Fiindcă se ducea adesea la Likashi pentru diferite slujbe, el îşi stabilea itinerariul astfel încât să poată apuca să facă Liturghie prin satele din jur. A slujit de asemenea în cele două biserici greceşti din Likashi, care nu aveau preoţi permanenţi.
Pentru a câştiga mai mult timp, el călătorea noaptea. Deşi greutăţile erau mari, el le dispreţuia pe toate, spunând că, fiind misionar, trebuia să găsească timp pentru toate. Îmi amintesc că-i spunea adesea părintelui Chiril: „Trezeşte-te, Chirile. Învaţă toate cele despre Misiune, deoarece vei rămâne singur şi-ţi vei face griji în privinţa reuşitei”. Şi, într-adevăr, nu a mai trecut multă vreme până ce părintele Chiril a fost lăsat singur, fără Bătrânul său.

Traduceri în swahili

Nu exista vreo metodă anume pentru a învăţa swahili, aşa cum se procedează în cazul celor mai importante limbi europene. Din vremea când el a venit în Zair ca laic, părintele Cosma a început să înveţe limba, scriind cuvinte într-un carnet. El le punea întrebări lucrătorilor în limba lor de origine: „Ce este acesta?”, iar ei răspundeau. După care el nota cuvântul în swahili şi în greceşte. Astfel, treptat-treptat, el învăţa numele materialelor de construcţie, iar apoi termeni liturgici sau legaţi de pastoraţie. Această limbă este vorbită în regiunea Samba din Zair de mai bine de 10 milioane de africani.
Când părintele Cosma a ajuns acolo, dintre toate slujbele Bisericii, singura care fusese tradusă era Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, tradusă de Hrisostom Papasarandopoulos. Celelalte slujbe erau săvârşite în limba greacă. A încercat să găsească şi alte slujbe traduse, dar fără succes. Numai protestanţii traduseseră Sfintele Scripturi, în vreme ce din partea grecilor ortodocşi nu era practic nimic. Astfel că, în ciuda numeroaselor alte sarcini, părintele Cosma s-a apucat să facă traduceri. Prima traducere a fost Rânduiala Sfintei Împărtăşanii (Pregătirea şi Mulţumirea), apoi Pavecerniţa Mică şi Mare şi Liturghia Darurilor. A început şi traducerea Utreniei, dar nu a mai apucat să o termine. A tradus de asemenea şi diferite tratate anti-eretice pe care le-a distribuit gratuit printre creştinii din turma sa. La traduceri a fost ajutat de Themelina, care cunoaşte limba greacă şi de secretarul lui, care cunoaşte limba franceză.
Mult se necăjea părintele Cosma din faptul că oamenii care participau la slujbe nu înţelegeau aproape nimic din ceea ce se cânta. De aceea, în timpul unei slujbe, el se oprea de 4-5 ori şi explica cele ce aveau loc sau ceea ce el săvârşea. După slujbă, el îi mai ţinea în jur de o oră pentru a-i instrui cum se cuvine asupra chestiunilor legate de viaţa şi credinţa Bisericii noastre. Era foarte meticulos în toate. În mod deosebit, voia să se asigure că traducerile redau sensul exact al originalului, obişnuind să-şi revizuiască traducerile de mai multe ori. Se preocupa îndeosebi şi cu multă grijă de traducerea cărţilor de slujbă ale Bisericii. Îmi spunea adesea: „Oare nu se găseşte nimeni să traducă aceste cărţi?”

Recunoaşterea Ortodoxiei

Biserica ortodoxă a rămas în urma celorlalte confesiuni în ceea ce priveşte lucrarea misionară externă. Romano-catolicii au celebrat recent 100 de ani de misiune printre băştinaşii din Africa. Oficial, Ortodoxia a fost auzită prima dată din gura răposatului părinte Hrisostom Papasarandopoulos, după moartea căruia, arhimandritul Hariton Pnevmatikakis a plecat din Patras spre Kananga, în Zair.
Dar Ortodoxia s-a făcut cunoscută preşedintelui ţării abia în 1979, în Kolwezi. Autorităţile civile îl invitaseră pe părintele Cosma pentru o recepţie la preşedintele Mobutu şi soţia sa. Părintele Cosma a participat şi el, luând cu sine un grec care ştia bine limba franceză. A vorbit cu preşedintele, care a fost impresionat de cuvintele lui. După care a fost invitat la toate evenimentele majore – sărbători naţionale, conferinţe şi aşa mai departe.
O parte din bunul nume al Misiunii din Kolwezi s-a datorat proiectelor de construcţie, construirii bisericilor şi, în special, a fermei şi a înlesnirilor pentru creşterea animalelor. Era firesc ca, la plecare, doamna Mobutu să ia cu ea câteva găini şi iepuri, ca una căreia îi plăceau mult astfel de animale.
Cel mai important lucru pe care l-au observat autorităţile a fost acela că Misiunea Ortodoxă nu afişa o atitudine propagandistică, ci lucra în mod deschis şi filantropic pentru salvarea oamenilor şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Astfel că africanii şi-a pus încrederea în Biserica Ortodoxă, i-au cinstit lucrarea şi i-a iubit misionarii. Aceasta se poate vedea şi astăzi, după moartea părintelui Cosma. Africanii se duc zilnic la mormântul său pentru a-şi aduce omagiile, a pune flori, ca să plângă pentru pierderea lui şi să-şi amintească cu recunoştinţă de tot binele pe care el l-a făcut pentru ei. O unitate militară condusă de ofiţeri, însoţită de un detaşament, vine adesea şi-l cinsteşte pe misionarul grec care s-a jertfit pentru ţara şi poporul lor.
În total în Zair există şapte religii recunoscute. Prima este Romano-catolicismul. Urmează Protestantismul, iar locul al treilea este ocupat de Ortodoxie, în ciuda celor câţiva ani de activitate misionară de acolo şi a numărului mic de credincioşi. Apoi vin celelalte religii, chiar dacă sunt mai vechi.

Încercări şi experienţe dureroase

Ştim cu toţii din experienţă că Diavolul şi clevetitorii se împotrivesc cu sălbăticie oricărei lucrări duhovniceşti, deoarece aceasta dă roadele mântuirii. De  această regulă n-a fost scutit nici părintele Cosma. După cum el însuşi mărturiseşte, el n-a băut numai pahare, ci şi „găleţi” pline de otravă, fără a da vina pe nimeni.
Bârfitorii au avut ca scop distrugerea lucrării sale şi a îndepărtării preoţilor din preajma lui. Au răspândit zvonuri cum că părintele Cosma deturnase cele două milioane de drahme care i-au fost trimise, cum că el nu se interesa de bunăstarea materială a preoţilor, că a făcut comerţ cu pietre preţioase, că a trimis-o în Grecia pe sora Themelina pentru a se căsători şi că s-a dus în Africa pentru a trăi confortabil la ferma sa. L-au pârât chiar la Patriarhul de atunci al Alexandriei, Nikolaos, spunând că este un negustor de porci şi un şarlatan.
Când Patriarhul a venit în Grecia în 1981, s-a întâmplat ca părintele Cosma să fie şi el acolo. S-au întâlnit, iar Patriarhul i-a spus părintelui Cosma următoarele: „Tu eşti cel implicat în afacerea cu un anume Psathas din Kolwezi?” Părintele Cosma a replicat cu calm: „Veniţi şi vedeţi înşivă lucrarea pe care o fac acolo. Lucrez pentru Patriarhia Alexandriei, iar toată proprietatea Misiunii din Kolwezi aparţine în mod oficial Patriarhiei voastre”. De atunci încolo, Patriarhul l-a avut la mare cinste şi l-a iubit. I-a trimis chiar şi o scrisoare prin care-l felicita pentru munca sa.
Satanicescul scop al bârfitorilor era acela de a se descotorosi de părintele Cosma. L-au bârfit altor preoţi pe care i-a silit să semneze o scrisoare calomniatoare împotriva lui.
În Lubumbashi ei au încercat să născocească o cale de a scăpa de el, fie prin a încerca să-l îndepărteze de acele locuri, fie a-l băga la închisoare pe viaţă. Ori de câte ori se ducea prin acest oraş, o dată cu căderea nopţii se retrăgea într-o cameră ce aparţinea de Biserica comunităţii greceşti. Duşmanii lui au agăţat un steag deasupra patului său, după care s-au dus să dea de ştire sergentului, pentru a veni cu o formaţie de soldaţi şi a-l aresta ca revoluţionar şi duşman al regimului. Dar Dumnezeu l-a păzit pe părintele Cosma şi, în acea seară, în loc să se ducă în camera comunităţii, s-a dus la casa unui prieten, fără a şti, bineînţeles, nimic despre ce se întâmpla. A doua zi, unul din membrii consiliului bisericesc a intrat în camera lui şi a găsit steagul sub pernă. Şi-a dat seama imediat că era vorba de o înscenare pusă la cale de duşmanii săi şi a ars steagul. Când l-a întâlnit pe părintele Cosma, i-a spus: „Mare noroc ai avut că n-ai dormit noaptea trecută în casa comunităţii. Căci altfel ai fi putrezit în închisorile Zairului”.
Văzând că au eşuat, au folosit o altă armă: publicarea de atacuri la adresa lui. Au scris tot felul de lucruri împotriva lui şi a mitropolitului Timotei. La toate acestea, părintele a reacţionat în acelaşi fel: i se spusese de către Bătrânul său, părintele Gheorghe, stareţul Mănăstirii Grigoriu, să nu răspundă nimănui în nici un fel, căci Dumnezeu, Care de toate ne păzeşte, va rândui toate cum se cuvine.
Foarte mulţi oameni gândeau că el se foloseşte pozitiv de banii Misiunii, drept care voiau şi ei să facă pe misionarii. Astfel că au trimis africanilor pachete, bani şi bilete pentru a vizita Grecia. Au dat burse africanilor, fără a-i cere părerea părintelui cu privire la compatibilitatea studenţilor sau la pregătirea lor. Dar ei înşişi realizau că un asemenea ajutor nu ar aduce rezultate bune, deoarece banii erau cheltuiţi numai în cazuri izolate, fără să se adreseze nevoilor de bază ale acţiunilor misionare şi fără a lua în seamă starea de lucruri de acolo.
Bârfitorii şi-au dat seama de greşeala lor, încetând să mai lupte împotriva lui sau să-l mai numească „porcar” sau „bişniţar”. De fapt, mai mult decât atât, i-au cerut mamei sale prin telefon să-i ceară iertare din partea lor. În toamna lui 1988, când era pe cale să plece pentru ultima dată în Zair, l-am întrebat dacă a dat peste cineva din cunoscuţii săi [dintre clevetitori n.n.], iar el mi-a spus: „Nu am nimic cu nimeni şi i-am iertat pe toţi cei care mi-au făcut rău”. În vara lui 1988 la Atena a avut loc o conferinţă misionară. L-au invitat şi pe părintele Cosma, dar el n-a voit să vină, şi mi-a spus: „Ce să fac acolo? Voi sta în mănăstire unde-mi voi găsi pacea şi rugăciunea”.

Neaşteptatul său sfârşit

În octombrie 1988, el s-a întors la Bază cu puteri noi. A dat bătaie cu întemeierea şcolii, pregătirea candidaţilor pentru Botez de Sărbătoarea Bobotezei şi scrierea de scrisori de înştiinţare către unii prieteni ai Misiunii.
De Crăciun l-a vizitat pe arhimandritul Ignatie Papaioannou, un profesor la liceul grecesc din Kinshasa. La mijlocul lui ianuarie, el a primit vizita a patru persoane din Grecia – arhimandritul Damian din metropola Kassandria şi trei dintre fii săi duhovniceşti. I-a luat pe toţi într-un tur al priveliştilor din zona Misiunii, fiind foarte bucuros de venirea lor.
Pe 18 ianuarie 1989, în faţa aparatului de filmat, el stat mai bine de o oră şi jumătate şi a discutat cu părinţii şi familia sa despre chestiuni legate de Misiune, dând fiecăruia instrucţiuni în mod separat. Pe 19 ianuarie a făcut un film cu toate înlesnirile Misiunii, apoi, împreună cu cei patru vizitatori greci, au plecat în Lubumbashi. Pe cale, au vizitat bisericile Sfântului Toma din satul Karkazembe, a Sfântului Andrei din Lualamba şi a Sfântului Ioan Evanghelistul. Au luat masa la cel mai apropiat prieten al său, domnul Hambos din Likashi, iar dimineaţa au vizitat bisericile din oraşul Lubumbashi: a Sfântului Ştefan, a Naşterii Domnului şi a Buneivestiri. Apoi i-a dus la aeroport şi s-a întors la Lubumbashi pentru o mulţime de treburi. Se afla împreună cu un african ce vorbea şi greceşte, Moise, care stătuse patru ani la Mănăstirea Grigoriu, loc în care învăţase limba greacă, muzica bizantină, pictura icoanelor şi alte lucruri. Duminică, pe 22 ianuarie, părintele Cosma a săvârşit Liturghia şi a predicat despre pocăinţă. Luni, marţi şi miercuri a făcut toate cumpărăturile, după care le-a transmis celor din Kolwezi să vină cu camionul pentru a încărca lucrurile. A venit cu el sora Xenia. Pe drumul spre Likashi, aflat la jumătatea drumului dintre Kolwezi şi Lubumbashi, vehiculul s-a stricat. Cu chiu cu vai sora Xenia a ajuns la Likashi unde a stat în casa domnului Hambos. Părintele Cosma i-a telefonat domnului Hambos, căruia i-a spus că era gata şi că venea spre el. Avea totuşi o problemă cu vitezele vehiculului, aşa că a dus-o la un garaj pentru reparaţii. În acele zile – miercuri, joi şi vineri – el a vizitat casele grecilor, şi-a luat rămas bun de la ei şi a plâns. Le-a dat sfaturi legate de viaţa creştină şi pocăinţă. În acelaşi timp, a săvârşit slujbe în trei din bisericile oraşului, a predicat despre aspecte ale vieţii duhovniceşti şi a vărsat lacrimi. Vineri după-amiază i-a telefonat domnului Hambos şi i-a spus că va veni spre el. Împreună cu el mai erau Moise şi consulul Greciei.
După cuvintele consulului, avea să-mi spună mai târziu domnul Dionisie Kivetos, au plecat spre Lubumbashi pe vreme destul de aspră. Părintele Cosma asculta o casetă cu oratoriul lui S. Vernados – „Cosma Etolul”, fredonându-l încet. Au călătorit destul de mult timp. La al cincizecilea kilometru, atunci când s-a întâmplat accidentul, consulul asculta caseta, uitându-se cu un aer de nepăsare (acesta nu era atent la drum), părintele Cosma, care dăduse sonorul mai tare cântând totodată şi el mai tare deoarece era troparul Sfântului Cosma. Era ora 20:10, în seara zilei de 27 ianuarie 1989. Din direcţie opusă venea un camion cu remorcă care avea proiectat în afară, la ambele părţi ale cabinei, aproape 80 cm. Deşi părintele Cosma era un şofer bun, nu a luat în seamă mărimea camionului. Ca urmare, a avut loc o ciocnire în care partea stângă a Land Rover-ului condus de părintele Cosma a fost efectiv smulsă. Vehiculul s-a răsturnat de două ori pe asfalt. Părintele Cosma a fost omorât pe loc. Consulul de lângă el nu a suferit nici un fel de răni, în timp ce Moise a fost aruncat din vehicul, în timpul răsturnării suferind o uşoară comoţie; a fost transportat la spitalul din Likashi, de unde a fost externat în trei zile. Până astăzi, consulul pretinde că datorează Sfântului Cosma Etolul faptul de a scăpa cu viaţă.
Atunci când, două ore mai târziu, domnul Hambos a fost informat despre accident, a plecat pe dată împreună cu cumnatul său, Ilie, la locul accidentului. L-au găsit pe părintele Cosma căzut mort la pământ, pe marginea drumului. Africanii din satul din apropiere, auzind de ciocnire, se grăbiseră să dea o mână de ajutor, scoţându-l pe părintele Cosma din jeep. După care domnul Hambos l-a dus la spitalul din Lubumbashi.
Preasfinţia Sa, mitropolitul Timotei, care se afla în capitală, în Kinshasa, a aflat imediat de moartea părintelui Cosma. Cu toate acestea, îi era cu neputinţă să se ducă a doua zi, duminică, la Lubumbashi. Deoarece nu era nici un zbor într-acolo (următorul zbor era peste două zile).
Luni, 30 ianuarie, Preasfinţia Sa Timotei a săvârşit slujba de înmormântare la Catedrala din Lubumbashi, cu hramul Bunavestire. În interior, biserica era plină de greci şi de fraţi ortodocşi africani. Consulul, domnul Kivetos, era şi el prezent. Autorităţile politice şi militare din Lubumbashi erau şi ele prezente pentru a-l cinsti pe părintele Cosma.
După aceea, sicriul a fost luat de un avion privat şi dus în Kolwezi pentru a fi îngropat în pământul Misiunii. Îl aşteptau peste 2000 de africani ortodocşi din Kolwezi şi din împrejurimi. Sicriul a fost adus în biserica Sfântul Gheorghe pentru cinstirea publică a celui adormit. Autorităţile din Kolwezi l-au cinstit în modul cel mai cuviincios cu putinţă: au oferit o gardă militară şi fanfara din oraş. Au fost prezenţi şi reprezentanţi ai altor confesiuni, precum şi cei ai cultelor locale. Toate magazinele grecilor din Kolwezi şi Lubumbashi au fost închise.
Mormântul său a devenit loc de pelerinaj pentru localnici. Zilnic, sute de oameni, ortodocşi sau nu, făceau vizite pentru a pune câteva flori, ca recunoştinţă pentru marele lor părinte şi binefăcător. Cei care l-au plâns cel mai mult au fost Preasfinţia Sa, fiii săi duhovniceşti, părintele Chiril, sora Xenia şi preoţii africani.
Trista veste a morţii sale a ajuns în Grecia cu viteza fulgerului, mai întâi la mănăstirea sa de metanie. În acel moment, cuviosul stareţ al mănăstirii, părintele Gheorghe, se afla în Tesalonic cu nişte treburi, împreună cu câţiva dintre monahii săi. Au cântat Slujba Înmormântării pentru călugări la metocul Adormirea Maicii Domnului din Stavropolis, Tesalonic. S-au săvârşit de asemenea două Privegheri cu Slujbe de Pomenire pentru răposatul lui suflet, respectiv patruzeci de Liturghii speciale la Sfântul Munte.
Regretatul părintele nostru Cosma avea mulţi prieteni şi multe cunoştinţe pe tot cuprinsul Greciei. Vestea morţii sale a stârnit lacrimile multor preoţi şi episcopi, care s-au rugat ridicându-şi graiurile cu cereri stăruitoare către Preaînaltul Dumnezeu pentru odihna veşnică a sufletului său.
La mănăstirea sa de metanie, precum şi la locuinţa familiei sale, au sosit nenumărate telegrame şi scrisori din Grecia şi din toată lumea, care nu mai conteneau. Cele mai multe sunt de la persoane pe care nu le cunoaştem, care au aflat într-un fel sau altul de părintele Cosma şi de lucrarea sa după plecarea lui din această viaţă.
Într-o convorbire pe care părintele Cosma a avut-o cu părintele Gheorghe şi monahii de la Mănăstirea Grigoriu, el le-a spus că: „Misiunea nu este pentru câteva luni, şi oricine doreşte să fie misionar trebuie să-şi lase oasele pe pământul Africii”. Cuvintele sale s-au adeverit trei luni mai târziu.
Părintele Cosma ne-a părăsit, dar lucrarea lui Dumnezeu continuă. Cuviosul său Bătrân, care a plâns pentru el, pentru că l-a iubit, în ascultare faţă de arzătoarele cereri ale Mitropolitului Africii Centrale, Preasfinţia Sa, Timotei şi după multă rugăciune, l-a trimis pe ieromonahul şi părintele duhovnic Meletie ca înlocuitor al părintelui Cosma.
Nădăjduim şi ne rugăm bunului Dumnezeu ca să-i lumineze, să-i sprijine, să-i întărească şi să-i sfinţească pe părintele Meletie şi pe membrii Misiunii. Lucrarea părintelui Cosma şi rugăciunea sa din cer îl va inspira să păşească pe cale Golgotei cu jertfire de sine, aducând rod îndoit pentru mântuirea tuturor fraţilor şi surorilor din Africa.
Nădăjduiesc, din adâncurile inimii, că Domnul îi va dărui fiului meu, părintelui Cosma, odihnă alături de Sfinţii Misionari ai Bisericii noastre şi că el se va ruga pentru noi, ca să aflăm milă în Ziua Judecăţii ce va să vină. Amin.