Cărţi Ortodoxe

Partea întâi

CUM ÎNCEPE IN NOI VIAŢA CREŞTINĂ?

I

Cum începe în noi viaţa creştină

Trebuie să limpezim bine când şi cum începe într-adevăr viaţa creştină pentru a vedea dacă avem în noi înşine începutul acestei vieţi. Dacă nu-l avem, trebuie să aflăm cum să începem a trăi creştineşte, atât cât ţine de noi lucrul acesta.

O adevărată viaţă în Hristos nu ţine numai de numele de creştin şi de apartenenţa la Biserica lui Hristos. “Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor” (Matei 7, 21). „Căci nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi” (Romani 9, 6). Cineva poate fi socotit creştin, iar el să nu fie de fapt creştin. E un lucru pe care îl ştie toată lumea.

Există o clipă, şi încă una foarte demnă de luat în seamă, care se evidenţiază cu multă putere în cursul vieţii noastre, când cineva începe să trăiască într-adevăr creştineşte, în clipa in care încep să se vădească în el trăsăturile deosebite ale vieţii creştine. Viaţa creştină înseamnă râvnă şi taria de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu printr-o lucrare neîncetată de împlinire a preasfintei Sale voinţe, potrivit credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos, şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu, spre slava preasfântului Său nume.

Miezul vieţii creştine este comuniunea cu Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul nostru – într-o unire cu Dumnezeu care la început rămâne tăinuită de obicei nu numai celorlalţi, ci şi celui ce o trăieşte. Mărturia acestei vieţi dinlăuntrul nostru, cu putinţă de a se vedea sau a fi simţită, este râvna arzătoare de a-I plăcea numai lui Dumnezeu, desigur într-un mod creştinesc, cu o desăvârşită lepădare de sine şi cu ură faţă de tot ceea ce se împotriveşte acestui lucru. Omul în care acest foc arde neîncetat este un om care trăieşte creştineşte. Aici va trebui să ne oprim şi să cercetăm mai amănunţit această trăsătură deosebită.

„Foc am venit să arunc pe pământ, spune Mântuitorul, şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49). El vorbeşte aici despre viaţa creştină, şi zice aceasta pentru că mărturia vădită a ei este râvna de a plăcea lui Dumnezeu care se află în inimă prin Duhul lui Dumnezeu. Ea este ca focul deoarece, la fel cum focul mistuie tot ceea ce atinge, aşa şi râvna pentru viaţa în Hristos arde sufletul care o primeşte. Şi aşa cum în timpul unui incendiu flăcările pun stăpânire asupra întregii clădiri, aşa şi focul râvnei, odată primit, cuprinde şi acoperă întreaga fiinţă a omului.

În altă parte Domnul spune: „Căci fiecare om va fi sărat cu foc” (Marcu 9, 49). E tot o trimitere la focul duhovnicesc care în râvna sa pătrunde fiinţa toată. Aşa cum sarea, pătrunzând materia stricăcioasă, o împiedică să se strice, tot astfel şi duhul râvnei, pătrunzând întreaga noastră fiinţă, izgoneşte păcatul care strică firea omului atât în suflet cât şi în trup; îl alungă chiar şi din cel mai tăinuit ungher în care s-a sălăşluit şi ne izbăveşte astfel din răutatea şi stricăciunea lui.

Apostolul Pavel porunceşte: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tesaloniceni 5, 19); „la sârguinţă nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi” (Romani 12, 11). Şi porunceşte aceasta tuturor creştinilor pentru ca să ne putem aminti că sârguinţa duhului, sau strădania fără preget, este o trăsătură esenţială a vieţii creştine. Într-un alt loc vorbeşte despre sine astfel: „Uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 13-l4). Iar altora le spune: „Alergaţi aşa ca să o luaţi” (I Corinteni 9, 24). Aceasta înseamnă că în viaţa creştină râvna arzătoare are drept roade o anumită însufleţire şi vioiciune duhovnicească, prin care oamenii săvârşesc faptele bine-plăcute lui Dumnezeu, călcând peste ei înşişi şi aducând de bunăvoie ca jertfă lui Dumnezeu tot felul de nevoinţe, fără a se cruţa pe sine.

Întemeiat cu tărie pe o astfel de învăţătură, oricine poate cu uşurinţă înţelege că împlinirea fără tragere de inimă a rânduielilor Bisericii, asemeni rutinei lucrului de zi cu zi, cunoscut dinainte de mintea care îl diriguieşte, sau asemeni purtării de societate corecte şi distinse, plină de mişcări politicoase, nu e deloc un semn hotărâtor că viaţa creştină autentică ar fi prezentă în noi. Toate acestea sunt bune, dar atâta vreme cât nu poartă în ele duhul vieţii în Hristos lisus nu au nici un preţ înaintea lui Dumnezeu. Astfel de lucruri se aseamănă aşadar statuilor fără de viaţă. Şi ceasurile bune merg în mod corect; dar cine va fi de părere că au viaţă în ele? Este acelaşi lucru. Adesea „ai nume să trăieşti, dar eşti mort”  în realitate (Apocalipsa 3, 1).

Mai mult decât orice altceva poate amăgi tocmai această bună rânduială din afară. Adevărata ei însemnătate ţine de starea lăuntrică a omului, în care se prea poate să fie serioase abateri de la adevărata cuvioşie din faptele unui cuvios. Astfel, înfrânându-se în afară de la păcat, omul poate simţi o atracţie pentru el, sau chiar o plăcere a lui în inima sa. La fel, făcând fapte bune doar în afară, se poate ca inima omului să nu fie în ele. Numai adevărata râvnă doreşte atât să facă binele în toată curăţia şi desăvârşirea lui, cât şi să izgonească păcatul chiar şi în cele mai mici chipuri ale lui. Caută binele ca pâinea cea de toate zilele, iar cu păcatul se luptă ca şi cu un vrăjmaş de moarte.

Când îţi urăşti duşmanul, urăşti nu numai persoana lui, ci şi pe rudele şi prietenii săi, şi chiar şi lucrurile lui, culoarea sa preferată, în general tot ceea ce ţi-ar putea aminti de el. Tot aşa, adevărata râvnă de a plăcea lui Dumnezeu prigoneşte păcatul până în cele mai mici urme şi semne ale lui, căci este doritor de desăvârşită curăţie. Dacă nu este adevărată râvnă, câtă necurăţie se poate ascunde în inimă!

La ce reuşită ne putem aştepta când nu există nici urmă de râvnă aprinsă pentru a plăcea în chip creştinesc lui Dumnezeu? Un lucru care nu cere nici o osteneală, oricine e gata să îl facă; dar de cum ni se cere puţin mai multă nevoinţă, sau vreun fel de lepădare de sine, tot atunci renunţăm, căci nimeni nu poate săvârşi acestea prin sine însuşi. Şi atunci aflăm că nu ne putem bizui pe nici un lucru care să mişte omul către fapta bună: cruţarea de sine va şubrezi toată temelia. Iar orice altă pricină se va mai ivi, afară de cea pe care am amintit-o, va preface fapta cea bună într-una rea.

Iscoadele lui Moise se temeau pentru că s-au cruţat pe sine. Insă mucenicii mergeau de bunăvoie la moarte, fiindcă erau aprinşi de un foc lăuntric. Un adevărat credincios nu va face numai ceea ce porunceşte legea, ci şi ceea ce ea sfătuieşte şi orice bun îndemn care i s-a întipărit în suflet; el nu va face doar ceea ce i s-a dat, ci va dobândi şi orice lucru bun; şi se îngrijeşte cu totul de singurul lucru bun care e trainic, adevărat şi veşnic.

Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că trebuie să avem pretutindeni această aprindere şi acest foc nemăsurat în suflet, gata să înfruntăm până şi moartea; căci altfel va fi cu neputinţă să dobândim împărăţia.3
(Nota 3: Sfântul Ioan Hrisostomul, „Omilii la Faptele Apostolilor”, în „Nicene and Post Nicene Fathers”, Omilia 31, pp. 195-201)

Lucrarea evlaviei şi a unirii cu Dumnezeu se face cu multă osteneală şi durere, mai ales la început. De unde să luăm puterea de a săvârşi acestea? Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, o putem afla în râvna inimii.

Un negustor, un soldat, un judecător sau un învăţat – fiecare dintre aceştia au o muncă plină de griji şi de greutăţi. Cu ce se întăresc ei în ostenelile lor? Cu râvna şi dragostea pe care o au pentru munca lor. Nici pe calea evlaviei nu se poate întări nimeni cu altceva. Fără acestea vom sluji pe Dumnezeu într-o stare de trândăvie, urât şi dezinteres. Şi o făptură ca leneşul (n. tr. rom.: zool. Bradypus) se mişcă, dar cu mare greutate, în vreme ce pentru sprintena gazelă sau pentru veveriţa cea vioaie mişcarea şi forfoteala sunt o încântare. A căuta plin de râvnă să placi lui Dumnezeu este calea către Dumnezeu care e plină de mângâiere şi dă aripi sufletului. Fără ea toate se duc de râpă.

Trebuie să facem totul spre slava lui Dumnezeu, sfidând păcatul care zace în noi. Altfel, le vom face doar din obişnuinţă, pentru că aşa „se cuvine”, pentru că aşa s-a făcut dintotdeauna, sau pentru că aşa fac alţii. Trebuie să facem tot ceea ce ne stă în puteri, altminteri le vom face pe unele şi le vom nesocoti pe altele, şi asta fără nici o părere de rău sau fără a fi conştienţi chiar de ceea ce am nesocotit. Pe toate trebuie să le facem cu grijă şi multă luare aminte, ca pe lucrul nostru de căpetenie; altfel, le vom săvârşi la întâmplare.

Aşadar e limpede că fără râvnă un creştin este un biet creştin. Moleşit, neputincios, lipsit de viaţă, nici cald, nici rece şi felul acesta de viaţă nu este viaţă. Ştiind aceasta, să ne străduim a ne vădi adevăraţi râvnitori ai faptelor bune pentru a putea fi cu adevărat bineplăcuţi lui Dumnezeu, neîntinaţi, neprihăniţi şi fără vreo altă necuviinţă.

Astfel că adevărata mărturie a vieţii creştine este focul şi lucrarea râvnei de a plăcea lui Dumnezeu. Acum se pune întrebarea – cum se poate aprinde acest foc? Cine îl pricinuieşte? O astfel de râvnă vine din lucrarea harului. Dar ea nu se iveşte fără încuviinţarea şi împreună-lucrarea voii noastre libere. Viaţa creştină nu e viaţa firii. Iată cum ar trebui ea să înceapă sau să fie trezită mai întâi: precum într-o sămânţă se produce creşterea atunci când căldura şi umezeala pătrund până la germenul ascuns înăuntru, iar prin ele se face simţită puterea atotţiitoare a vieţii, aşa şi în noi viaţa dumnezeiască este trezită atunci când Duhul lui Dumnezeu pătrunde în inimă şi aşează acolo începutul trăirii, în Duhul, curăţind şi adunând laolaltă trăsăturile întunecate şi fărâmiţate ale chipului lui Dumnezeu. Atunci se trezesc (printr-o lucrare din afară) o dorinţă şi o căutare de bunăvoie; pe urmă harul se pogoară (prin Sfintele Taine) şi, unindu-se cu libertatea noastră, naşte râvna cea preaputernică. însă să nu creadă cineva că poate de unul singur să dea naştere unei asemenea puteri de viaţă; nu, ci trebuie să se roage pentru aceasta şi să fie gata a o primi. Focul râvnei ce arde cu putere – acesta este harul Domnului. Duhul lui Dumnezeu, pogorându-Se în inimă, începe să lucreze în ea cu o râvnă care este pe cât de mistuitoare, pe atât de neostoită.

Unii s-ar putea întreba: oare chiar e nevoie de lucrarea aceasta a harului? Chiar nu putem noi înşine să facem fapte bune? La urma urmei şi noi am făcut cutare sau cutare faptă bună, iar dacă mai avem zile vom mai face. Puţini sunt, probabil, cei care să nu-şi pună această întrebare. Alţii spun că de la noi înşine nu putem face nimic bun. Numai că problema în cauză nu e doar a faptelor bune, ci e aceea a reînvierii întregii noastre vieţi, a dobândirii unei noi vieţi, este problema vieţii în deplinătatea ei – a unei vieţi care să ne poată duce la mântuire.

La drept vorbind, nu e de loc greu a face vreun lucru cu adevărat bun, cum făceau şi păgânii de altfel. Să vedem însă şi noi pe cineva care să se hotărască de bunăvoie a face totdeauna numai binele şi care să şi le rânduiască pe toate aşa cum stă scris în cuvântul lui Dumnezeu – iar aceasta nu pentru o lună sau un an, ci pentru o viaţă întreagă – şi care să îşi ia drept lege rămânerea fără de clintire întru această rânduială; iar apoi, când se va dovedi credincios cuvântului dat, nu are decât să se laude cu vârtutea lui. Până atunci însă e mai bine să ne ţinem gura. Cât de multe au fost şi sunt încă acele cazuri – hrănite din bizuirea pe sine – de începere şi încercare de împlinire a unei vieţi creştineşti! Şi toate au sfârşit şi continuă să sfârşească în nimic. Omul lucrează un pic la noua rânduială a vieţii lui – apoi lasă totul baltă. Şi cum ar putea fi altfel? Nu există putere. E propriu doar puterii veşnice a lui Dumnezeu să ne păstreze statornici în felul de a fi în mijlocul neîncetatelor valuri ale schimbărilor vremelnice.

Aşadar trebuie să ne umplem cu această putere; trebuie să o cerem şi să o primim, iar ea ne va scoate din şi ne va înălţa deasupra marii tulburări a vieţii veacului de acum.

Să ne întoarcem acum la realitate şi să vedem când vin astfel de gânduri de mulţumire de sine. Atunci când omul se află într-o stare liniştită, când nimic nu îl tulbură, nimic nu-l amăgeşte şi nici nu-l trage în păcat – atunci este el gata pentru orice chip de vieţuire sfântă şi curată. De cum apare însă mişcarea unei patimi sau vreo ispită oarecare, unde îi sunt toate făgăduinţele? Nu îşi zice adesea omul care duce viaţă neînfrânată: „De-acum nu o să mai fac acestea”? Dar iarăşi înfometează patima, iarăşi se stârneşte pofta, şi iarăşi se trezeşte că a păcătuit.

Atunci când totul după voia noastră şi nu împotriva iubirii de sine din noi, iar noi stăm şi cugetăm la răbdarea ocărilor, toate sunt bune şi frumoase. De fapt ni se pare chiar ciudat să încercăm vreun simţământ de jignire sau mânie precum cele cărora le cad pradă unii. Dar ia să te afli într-o stare potrivnică, şi atunci şi o simplă privire – nici măcar un cuvânt – te va face să-ţi ieşi din fire! Aşa, bizuindu-te pe tine, poţi visa în voie, la împlinirea unei vieţi creştineşti fără vreun ajutor de Sus – câtă vreme sufletul ţi-e liniştit. Când însă răul care stă în adâncul inimii este stârnit ca praful de către vânt, atunci vei afla chiar în cele ce tu însuţi vei simţi osânda propriei tale trufii de cuget. Când gând după gând şi dorinţă după dorinţă – una mai rea decât cealaltă – încep să tulbure sufletul, atunci oricine ajunge să uite de sine şi să strige fără să vrea odată cu proorocul: „Mântuieşte-mă, Dumnezeule, că au intrat ape până la sufletul meu. Afundatu-m-am în noroiul adâncului” (Psalmul 68, l-2). „O, Doamne, mântuieşte! O, Doamne, sporeşte!” (Psalmul 117, 25).

Adesea lucrurile se petrec astfel: cineva visează să stăruie în bine, bizuindu-se pe sine. Dar un chip sau un lucru îi apare în închipuire, se naşte dorinţa, patima se trezeşte: omul este atras şi cade. După aceea, nu mai vrea decât să se uite la sine însuşi şi să zică: ce rău am fost! Apoi, însă, iar se iveşte vreun prilej de împrăştiere, şi iarăşi e gata să uite de sine.

Sau cineva te-a ocărât, se naşte încăierarea, se fac certuri şi osândiri. Minţii tale totul i se înfăţişează într-un chip nedrept dar convenabil, iar tu ţi-l însuşeşti, îi înjoseşti pe acela, te-apuci şi povesteşti şi altora, îl tulburi pe altul – şi toate acestea după ce te-ai lăudat cu puterea ta de a duce o viaţă fără de prihană, fără ajutor din înălţime. Păi atunci unde ţi-era puterea? „Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios” (Matei 26, 41). înţelegi binele şi faci răul: „găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine” (Romani 7, 21). Suntem robiţi. Doamne, izbăveşte-ne!

Unul dintre primele vicleşuguri ale vrăjmaşului împotriva noastră este tocmai gândul de a te bizui pe tine însuţi: adică dacă nu te lepezi de el, atunci măcar să nu simţi nevoia de ajutor din partea harului. Ca şi cum ar zice vrăjmaşul: „Nu te îndrepta către lumina în care se doreşte să ţi se dea ţie noi puteri. Eşti bun aşa cum eşti!” Şi omul se dedă la odihnă. Intre timp însă, vrăjmaşul zvârle cu o piatră (vreun soi de neplăcere) într-unul; pe alţii îi ademeneşte în oarecare loc alunecos (amăgirea patimilor); iar altora le împleteşte cu floricele laţul strâns bine împrejur (avantaje înşelătoare). Fără să se rnai gândească, omul se avântă tot mai departe şi mai departe şi nu înţelege că se prăbuşeşte din ce în ce mai jos până ce ajunge în adâncul răutăţilor, până în uşa iadului. Oare nu ar trebui şi lui să-i strige cineva, precum lui Adam celui de demult: „Omule, unde eşti? Unde te-ai dus?” Tocmai acest strigăt este lucrarea harului, care îl face pe păcătos pentru prima oară să ia aminte la sine.

Prin urmare, dacă doreşti să începi a trăi creştineşte, caută harul. Clipa în care harul pogoară şi se alătură voii tale este clipa în care se naşte în tine viaţa creştină – puternică, statornică şi cu multă roadă.

De unde poate dobândi cineva şi cum poate primi harul care dă început vieţii? Dobândirea harului şi sfinţirea vieţii noastre prin el se săvârşesc în Sfintele Taine. Aici stăm sub lucrarea lui Dumnezeu, adică aducem la Dumnezeu firea noastră cea săracă; iar El o preface prin puterea Sa. A plăcut lui Dumnezeu, pentru a doborî mândria cugetului nostru, să-Şi tăinuiască puterea chiar dintru începutul vieţii celei adevărate sub înfăţişarea cea simplă şi materială a lucrurilor. Cum se petrece aceasta noi nu putem înţelege, însă experienţa de veacuri a creştinismului mărturiseşte că nu se întâmplă altfel.

Tainele care ţin mai ales de începutul vieţii creştine sunt Botezul şi Pocăinţa. Aşadar rânduiala cu privire la începerea unei adevărate trăiri creştineşti se vădeşte mai întâi prin lucrarea Botezului, iar apoi prin Pocăinţa.

Botezul este cea dintâi Sfântă Taină în creştinism; căci el învredniceşte pe creştin să primească darurile harului şi prin celelalte Taine. Fără el nimeni nu poate intra în creştinătate sau să devină mădular al Bisericii, înţelepciunea Cea mai dinainte de veci Şi-a zidit Sieşi casă pe pământ, iar uşa care duce în această casă este Taina Botezului. Prin ea nu numai că oamenii pot intra în casa lui Dumnezeu, dar tot acolo ei sunt înveşmântaţi cu haine vrednice de aceasta; primesc un nume nou şi un semn care se întipăreşte în toată fiinţa celui botezat, prin care mai apoi toate făpturile cereşti şi pământeşti îl recunosc şi îl deosebesc de ceilalţi.

„Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă”  învaţă Apostolul (II Corinteni 5, 17). Creştinul devine această făptură nouă prin Botez. Din cristelniţă omul nu iese nicidecum la fel cum a intrat. Cum este lumina faţă de întuneric, cum e viaţa faţă de moarte, aşa este un om botezat faţă de unul nebotezat. Zămislit întru fărădelegi şi născut în păcate, înainte de botez omul poartă în el toată otrava păcatului, cu toată povara urmărilor acestuia. Se află într-o stare de necinste pentru Dumnezeu; este din fire un fiu al mâniei. Este un om distrus, cu toate părţile şi puterile sale răvăşite, îndreptate cu precădere spre înmulţirea păcatului. E robul aflat sub înrâurirea Satanei, care lucrează cu putere multă în el din pricina păcatului care zace în el. Iar în urma a toate acestea, după moarte va fi negreşit fiu al iadului, unde se va chinui în veci alături de stăpânul său şi de slugile şi ajutoarele acestuia.

Botezul ne izbăveşte din toate aceste răutăţi. El ridică blestemul cu puterea Crucii lui Hristos şi aduce iar binecuvântarea. Cei botezaţi sunt fiii lui Dumnezeu, aşa cum Domnul însuşi i~a îndreptăţit a fi: „Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori , moştenitori ai lui Dumnezeu şi impreună-moştenitori cu Hristos” (Romani 8, 17). Deja împărăţia cerurilor este a celui botezat în virtutea botezului său. El este scos de sub stăpânirea Satanei, care îşi pierde acum puterea ce o avea asupra lui şi cu care lucra în el după placul său. Prin intrarea în Biserică – casa cea de scăpare – Satana nu mai poate ajunge la cel botezat. Căci acesta se află acum într-o adevărată îngrădire de apărare.

Toate acestea sunt daruri şi înlesniri în afară. Dar ce se petrece înlăuntru? Tămăduirea vătămării şi stricăciunii pricinuite de păcat. Puterea harului pătrunde înăuntru şi reface aici dumnezeiasca rânduială în toată frumuseţea ei. Vindecă neorânduiala întocmirii şi vălmaşia diferitelor părţi şi puteri ale ei şi întoarce privirea sufletului de la sine la Dumnezeu -pentru a bineplăcea Domnului şi a-şi înmulţi faptele cele bune.

Aşadar Botezul este o renaştere sau o nouă naştere care aşază omul într-o stare în întregime refăcută. Apostolul Pavel îi aseamănă pe cei botezaţi cu Mântuitorul înviat, lăsându-ne să înţelegem că şi aceştia prin înnoirea lor au aceeaşi fire luminată ca firea omenească pe care a avut-o Mântuitorul Hristos prin învierea Sa în slavă (Romani 6, 4). Iar faptul că într-o persoană botezată rostul lucrărilor se schimbă se poate vedea din cuvintele aceluiaşi Apostol, care spune în altă parte că cei botezaţi deja trebuie „să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care, pentru ei, a murit şi a înviat” (II Corinteni 5, 15). „Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu” (Romani 6, 10). „Ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez” (Romani 6, 4); şi: „Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6, 6). Şi aşa, viaţa întreagă a unui om, prin puterea Botezului, este întoarsă de la sine însuşi şi de la păcat către Dumnezeu şi sfinţenie.

Remarcabile sunt cuvintele Apostolului: „pentru a nu mai fi robi ai păcatului” şi celelalte: „păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră” (Romani 6, 14). Aceasta ne face să înţelegem că puterea care în firea noastră căzută şi răvăşită ne târăşte la păcat, nu este în întregime nimicită prin Botez, ci doar este adusă într-o stare în care nu mai are nici o putere asupra noastră, nici o stăpânire peste noi, iar noi nu-i mai suntem robi. Dar e încă în noi, trăieşte şi lucrează, însă nu ca stăpân. De acum întâietatea este a harului lui Dumnezeu şi a sufletului care se predă de bunăvoie Lui.

Lămurind puterea Botezului, Sfântul Diadoh (Filocalia rom., vol. l, Ed. Humanitas, 1999, nr. 76, p. 369-370) zice că înainte de Botez păcatul sălăşluieşte în inimă, iar harul lucrează din afară, dar după Botez harul se sălăşluieşte în inimă iar păcatul ne atrage din afară. Este izgonit din inimă precum e alungat duşmanul dintr-o cetate, şi se aşază afară, în mădularele trupului, de unde dă la răstimpuri năvală. Iată de ce rămâne permanent un ispititor, un amăgitor, dar nu mai e stăpân: tulbură şi nelinişteşte, dar nu mai porunceşte. Şi aşa se naşte în Botez viaţa cea nouă!

Acum ne vom îndrepta atenţia asupra felului în care viaţa creştină începe prin Botez în cei care au fost botezaţi când erau copii – aşa cum se obişnuieşte. Căci aici începerea vieţii creştineşti se rânduieşte într-un fel deosebit care vine din legătura ce există între har şi libertate.

Am aflat deja că harul pogoară asupra unei dorinţe şi a unei căutări de bunăvoie şi că numai prin împreună-lucrarea lor ia naştere noua viaţă în duh, care se face atât după har cât şi după firea omului liber. Domnul dăruieşte harul, dar El vrea ca omul să îl caute şi să dorească a-l primi, închinându-se cu toate ale sale lui Dumnezeu. Săvârşirea acestui lucru în Pocăinţa şi Botezul celor maturi e limpede; dar cum se săvârşeşte el prin Botezul pruncilor? Un prunc nu ştie încă a-şi folosi nici cugetul, nici libertatea; prin urmare, el nu poate împlini ceea ce îi revine lui pentru începerea unei vieţi creştineşti – adică să dorească a se închina lui Dumnezeu. Cu toate acestea, lucrul trebuie neapărat împlinit. Felul deosebit în care viaţa (creştină) începe prin Botezul pruncilor atârnă de felul în care această condiţie se împlineşte.

Harul se pogoară în sufletul unui prunc şi săvârşeşte acolo acelaşi lucru pe care l-ar face şi dacă libertatea ar lua parte, dar numai cu condiţia ca în viitor, când i se va dezvolta conştiinţa de sine, pruncul, care în clipa botezului nu avea conştiinţă de sine şi nu a săvârşit nimic personal, să se închine de bunăvoie lui Dumnezeu, să primească din proprie dorinţă harul care şi-a arătat lucrarea în el, să fie bucuros că îl are, să fie recunoscător că i s-a dăruit, şi să spună că, dacă în clipa Botezului său ar fi avut înţelegerea şi libertatea, nu ar fi făcut altfel decât i s-a făcut şi nu ar fi dorit altceva. Pentru această liberă închinare viitoare a sa lui Dumnezeu şi pentru unirea harului cu libertatea, dumnezeiescul har dăruieşte totul pruncului, săvârşind chiar şi fără el, în el, tot ceea ce îi este propriu a săvârşi, cu făgăduinţa că dorinţa şi închinarea omului lui Dumnezeu se vor împlini negreşit. Aceasta este de fapt făgăduinţa pe care o fac naşii când mărturisesc lui Dumnezeu în faţa Bisericii că acest prunc, când va avea propria sa conştiinţă de sine, va dovedi în chip neîndoielnic acea folosire a libertăţii care se cere pentru har, luându-şi asupra lor drept datorie tocmai a aduce până în acea stare pe pruncul căruia îi sunt naşi.

Şi astfel, prin Botez, sămânţa vieţii în Hristos e pusă în prunc şi rămâne în el; dar rămâne ca şi cum n-ar fi: lucrează în el ca un îndemn. Viaţa duhovnicească, zămislită în prunc prin harul Botezului, devine un bun al omului şi se vădeşte în chip desăvârşit nu numai după har, ci şi după felul de a fi al făpturii cuvântătoare, începând din clipa în care aceasta, ajungând la înţelegere, se închină de bunăvoia sa lui Dumnezeu şi îşi însuşeşte puterea harului care este în el, primindu-l cu dragoste, bucurie şi recunoştinţă. Şi până atunci viaţa creştină lucrează cu adevărat în el, dar o face oarecum fără ca el să ştie; lucrează în el, dar ca şi cum încă nu ar fi a lui. însă din clipa înţelegerii şi a alegerii, devine a lui, nu numai prin har ci şi prin libertate.

Din pricina acestui răstimp mai lung sau mai scurt dintre Botez şi închinarea de bunăvoie lui Dumnezeu, începutul vieţii creştine morale prin harul Botezului la prunci este prelungit, ca să zicem aşa, pe o perioadă nedeterminată, în care pruncul creşte şi devine creştin în Sfânta Biserică printre ceilalţi creştini, aşa cum s-a format trupeşte mai înainte în pântecele maicii sale.

Să mai zăbovim puţin, cititorule, asupra acestui lucru. Va fi de mare trebuinţă pentru noi să hotărâm cum ar trebui să se poarte părinţii, naşii şi învăţătorii faţă de pruncul botezat încredinţat lor de către Domnul şi Sfânta Lui Biserică.

Se înţelege de la sine că, după Botezul pruncului, în faţa părinţilor şi a naşilor stă o problemă de cea mai mare însemnătate: cum să îl crească pe cel botezat pentru ca, atunci când va ajunge la înţelegere, să poată recunoaşte în el darurile harului şi să le primească cu bucurie, alături de îndatoririle şi felul de viaţă pe care ele îl cer. Aceasta ne pune faţă în faţă cu problema educaţiei creştineşti, adică a unei educaţii care să se facă după cerinţele harului de la Botez, şi să aibă ca rost al ei păstrarea acestui har.

Pentru a lămuri cum trebuie să ne purtăm faţă de un prunc botezat, ţinând cont de cele spuse,
să ne amintim ideea mai sus pomenită, că harul umbreşte inima şi se sălăşluieşte în ea când inima  se întoarce de la păcat spre Dumnezeu. Iar dacă aceasta se săvârşeşte cu fapta, urmează şi toate celelalte daruri ale harului şi toate însuşirile proprii celui ce trăieşte în har: ajutor de la Dumnezeu, împreună-moştenirea cu Hristos, traiul în afara stăpânirii satanei şi în afara primejdiei de a fi osândit la iad. Insă în clipa în care această stare a minţii şi a inimii slăbeşte sau se risipeşte, tot atunci păcatul începe iarăşi să stăpânească inima, prin păcat legăturile satanei cad asupra omului, iar bunăvoinţa lui Dumnezeu şi împreună-moştenirea cu Hristos se pierd, în prunc, harul slăbeşte şi stinge păcatul, dar dacă păcatul este hrănit şi lăsat în voia sa, va prinde iarăşi viaţă.

Şi astfel, întreaga atenţie a celor care au datoria de a păzi întreg pe pruncul creştin pe care l-au primit din cristelniţă ar trebui să se îndrepte spre a nu îngădui în nici un fel păcatului să pună iarăşi stăpânire pe el, să zdrobească păcatul şi să îi taie puterea cu orice chip, pentru a trezi şi întări în prunc chemarea către Dumnezeu. Trebuie făcut în aşa fel încât această chemare în creştinul care creşte să crească de la sine, chiar dacă sub călăuzirea altuia, iar el să fie tot mai obişnuit să izbândească asupra păcatului şi să îl învingă pentru a plăcea lui Dumnezeu, şi tot mai deprins cu punerea în lucrare a puterilor sufletului şi trupului său, astfel încât să slujească nu păcatului, ci lui Dumnezeu.

Că lucrul este cu putinţă se vede din faptul că cel născut şi botezat este în întregime sămânţă pentru viitor, sau un câmp plin de seminţe. Această nouă aşezare a lui de către harul Botezului nu e ceva doar gândit sau închipuit, ci este ceva foarte real, adică este deja o sămânţă de viaţă. Dacă, în general, fiecare sămânţă creşte potrivit felului său, atunci şi sămânţa vieţii în har din cel botezat poate să crească. Dacă în el se pune sămânţa întoarcerii la Dumnezeu, care biruieşte păcatul, atunci şi ea, ca şi celelalte seminţe, poate fi hrănită şi îngrijită. Numai că pentru aceasta este nevoie de mijloace folositoare, sau, cu alte cuvinte, trebuie hotărâtă calea cea mai potrivită de a lucra asupra pruncului botezat.

Rostul ultim al acestei lucrări ar trebui să fie acesta: omul înnoit prin Botez, când va ajunge la înţelegere, să poată să se recunoască nu numai ca persoană liberă şi cugetătoare, dar în acelaşi timp ca persoană care are o datorie faţă de Domnul, de Care soarta sa veşnică este strâns legată; şi nu numai ca să se recunoască astfel, ci şi să se descopere în stare a împlini această datorie şi să poată înţelege că cea mai de seamă chemare a lui aceasta este.

Se pune întrebarea: cum se poate realiza acest lucru? Ce să se facă pentru un copil botezat ca atunci când va creşte mare să nu dorească nimic altceva decât a fi un adevărat creştin? Cu alte cuvinte, cum să îl crească cineva creştineşte?

Pentru a răspunde, nu vom proceda la o cercetare foarte amănunţită. Ne vom mărgini la o privire de ansamblu asupra întregii probleme a educaţiei creştine, încercând să arătăm cum putem sprijini şi întări partea cea bună în copii, în orice împrejurare, şi cum putem slăbi şi nimici ceea ce este rău.

Mai întâi de toate, în această privinţă atenţia noastră ar trebui să se îndrepte asupra pruncului aflat în leagăn, înainte ca orice înzestrare a sa să se manifeste. Copilul e viu; prin urmare, cineva poate să îi înrâurească viaţa. Aici ar trebui să ne gândim la înrâurirea Sfintelor Taine şi, odată cu ele, a întregii vieţi bisericeşti, dar în acelaşi timp a credinţei şi evlaviei părinţilor. Toate acestea laolaltă alcătuiesc un mediu mântuitor pentru prunc. Prin toate acestea, viaţa în har care s-a zămislit în prunc este insuflată în chip tainic.

Deasa împărtăşire cu Sfintele Taine ale lui Hristos (cineva ar putea adăuga cât mai deasă cu putinţă) leagă noul mădular de Trupul Domnului în modul cel mai viu şi mai folositor prin puterea Preacuratului Său Trup şi Sânge, îl sfinţeşte, aduce pace în sufletul lui şi îl face de neatins pentru puterile întunericului. Cei care împlinesc această povaţă văd cum în ziua în care pruncului i se dă împărtăşania, el se cufundă într-o linişte adâncă, toate trebuinţele lui fireşti îşi slăbesc în mod vădit mişcările – chiar şi cele mai puternic resimţite în cazul copiilor. Uneori, copilul e plin de o bucurie şi o vioiciune sufletească în care e gata să îmbrăţişeze pe oricine.

Adesea Sfânta împărtăşanie e însoţită şi de minuni. Sfântul Andrei Criteanul, în copilăria sa, nu a vorbit deloc vreme îndelungată, dar atunci când părinţii săi întristaţi au alergat la rugăciune şi ajutorul harului, în timpul împărtăşirii, Domnul a dezlegat prin harul Său legăturile limbii copilului, care mai apoi a dat Bisericii să bea şuvoaie de bunătate şi înţelepciune. Din propriile sale constatări, un medic poate da mărturie că în cele mai multe cazuri de boală la copii aceştia ar trebui duşi la Sfânta Cuminecătură, şi că numai rareori ar mai avea apoi nevoie de vreun ajutor medical.

O mare înrâurire asupra copilului o are mersul cât mai des la biserică, sărutarea Sfintei Cruci, a Evangheliei, a icoanelor, ori acoperirea lui cu Sfintele Acoperăminte. La fel şi acasă, aşezarea lui înaintea sfintelor icoane, însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, stropirea sa cu agheasmă, tămâierea, facerea semnului Crucii deasupra leagănului, a hranei şi a tuturor lucrurilor care îl privesc, binecuvântarea lui de către preot, aducerea în paraclisul icoanelor din biserică molitfele – şi în general toate cele ale bisericii în chip minunat încălzesc şi hrănesc viaţa în har din copil, fiind totdeauna cea mai sigură şi de nebiruit ocrotire împotriva năvălirilor puterilor nevăzute ale întunericului, care pretutindeni sunt gata să pătrundă în sufletul care creşte pentru a-l învenina cu lucrarea lor.

In spatele acestei ocrotiri văzute stă una nevăzută: îngerul păzitor pus de Domnul să apere pe copil din chiar clipa Botezului său. îi poartă de grijă şi îl influenţează în chip nevăzut prin prezenţa sa, iar în caz de nevoie inspiră chiar părinţilor cele ce ar trebui să le ştie pentru pruncul aflat în primejdie.

Numai că toate aceste puternice ocrotiri şi insuflări vii şi ajutătoare pot fi risipite şi lăsate fără rod de necredinţa, nepurtarea de grijă, necucernicia şi viaţa decăzută a părinţilor. Aceasta se întâmplă fie pentru că toate cele mai sus pomenite nu se folosesc, fie pentru că nu se folosesc cum se cuvine; aici puterea de înrâurire lăuntrică a părinţilor asupra copilului este deosebit de însemnată. E adevărat că Domnul e milostiv faţă de cei nevinovaţi; însă există o legătură pe care nu o putem înţelege între sufletele părinţilor şi sufletul copilului şi nici nu putem hotărî măsura în care cei dintâi influenţează pe acesta din urmă. în acelaşi timp, atunci când părinţii au o influenţă nepotrivită asupra copilului, mila şi bunăvoinţa lui Dumnezeu tot nu îl părăsesc pe copil. Se întâmplă însă ca uneori acest sprijin dumnezeiesc să înceteze, şi atunci pricinile pregătite lui îşi aduc roadele lor. Aşadar, duhul credinţei şi al cucerniciei părinţilor trebuie socotit ca cel mai puternic mijloc de păstrare, creştere şi întărire a harului din copil.

Sufletul pruncului nu cunoaşte, ca să spunem aşa, încă nici o mişcare în primele lui zile, luni şi chiar ani. Este cu neputinţă să i se poată transmite ceva pe care să şi-l însuşească prin mijloacele obişnuite de predare a cunoştinţelor, dar poate fi influenţat în alt fel.

Există un anumit fel de convorbire între suflete care se face prin inimă. Un suflet îl mişcă pe celălalt prin simţăminte. Uşurinţa de a lucra o astfel de înrâurire asupra sufletului unui prunc atârnă în chip nemijlocit de deplinătatea şi profunzimea simţămintelor părinţilor pentru copil, într-un fel, tatăl şi mama trec în copil, punându-şi tot sufletul pentru bunăstarea lui. Iar dacă sufletul le este pătruns de evlavie, nu se poate ca într-un anume fel aceasta să nu influenţele pe copil.

Cel mai bun mijloc pentru a realiza aceasta sunt ochii. Căci în timp ce în celelalte simţuri sufletul rămâne tăinuit, ochii îşi deschid privirea lor către cei din jur. Ei sunt locul de întâlnire a unui suflet, cu celălalt. Fie ca aceste deschideri să folosească trecerii simţirii sfinte din sufletele mamei şi tatălui în sufletul copilului; căci ele nu pot decât să ungă inima pruncului cu acest untdelemn sfânt.

Trebuie ca în privirea părinţilor să fie nu numai iubire, care e atât de firească, ci şi credinţa că în braţe au ceva mai mult decât un simplu copil. Părinţii trebuie să aibă nădejdea că Cel Care le-a dat în grijă această comoară ca pe un vas al harului le va da şi mijloace îndestulătoare pentru păstrarea lui. Şi, în cele din urmă, este nevoie de neîncetata rugăciune a sufletului trezit la nădejde prin credinţă.

Când părinţii ocrotesc în felul acesta leagănul copilului lor cu acest duh de evlavie neprefăcută, şi când în acelaşi timp, pe de o parte îngerul păzitor, iar pe de alta Sfintele Taine şi toată viaţa Bisericii lucrează asupra lui din afară şi dinlăuntru – prin toate acestea se statorniceşte în jurul vieţii abia începute un mediu duhovnicesc înrudit ei, care va trece în însăşi felul ei de a fi, aşa cum sângele, temelia vieţii biologice, îşi ia numeroase din însuşirile sale din mediul înconjurător. S-a spus odată că vasul nou va păstra vreme îndelungată, poate pentru totdeauna, mirosul a ceea ce s-a pus în el cât era încă nou. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mediul înconjurător al copiilor. Acesta pătrunde în mod harismatic şi mântuitor în formele de viaţă care tocmai se încropesc în copil şi-şi lasă pecetea asupra lui. Şi aceasta este o ocrotire care nu poate fi străpunsă de influenţa duhurilor rele.

Incepând astfel din leagăn, lucrarea trebuie să stăruie apoi pe tot parcursul creşterii: în copilărie, în adolescenţă şi tinereţe. Biserica cu viaţa ei şi Sfintele Taine sunt ca un cort sfânt pentru copii, iar ei ar trebui să rămână în el fără a-l părăsi. Sunt pilde care arată cât de rodnic şi mântuitor este acest lucru (precum viaţa Proorocului Samuel; viaţa Sfântului Teodor Schitiotul – 22 aprilie şi altele). Toate acestea pot înlocui chiar orice alte mijloace de educaţie, aşa cum s-a şi făcut de altfel în nenumărate cazuri, cu deplină reuşită. Temelia vechilor metode de educaţie constă tocmai în aceasta.

Când puterile dintr-un copil încep să se trezească, una după alta, părinţii şi cei ce cresc copii ar trebui să îşi sporească încă o dată atenţia. Căci atunci când, sub înrâurirea mijloacelor mai sus arătate, setea după Dumnezeu se va ivi şi va creşte în ei, atrăgând după ea toate puterile copilului, în acelaşi timp nici păcatul ce zace în ei nu va dormi, ci se va strădui să pună el stăpânire pe acele puteri. Urmarea de neocolit a acestui lucru va fi o luptă lăuntrică. Şi, de vreme ce copiii nu pot de a o purta ei înşişi, se înţelege că locul lor îl vor lua părinţii. Dar pentru că această luptă trebuie să se dea de către puterile copilului, părinţii sunt datori să vegheze asupra primelor lor dezmorţiri, astfel încât să poată da din prima clipă acestor puteri o îndrumare în armonie cu rostul de căpetenie spre care trebuie ele îndreptate.

Aşa începe lupta părinţilor cu păcatul care zace în copil. Şi deşi acest păcat este lipsit de puncte de sprijin, totuşi lucrează şi încearcă să ia în stăpânire puterile trupului şi ale sufletului pentru a-şi afla sieşi locaş bun de odihnă. Nu trebuie să i se îngăduie aceasta, ci este nevoie, ca să zicem aşa, să smulgem aceste puteri din mâna păcatului pentru a le încredinţa lui Dumnezeu.

Dar pentru ca aceasta să se facă pe temelie trainică şi cu o cunoaştere amănunţită a temeiniciei mijloacelor alese, trebuie lămurit ce anume vrea păcatul, ce anume îl hrăneşte şi cum anume pune el stăpânire asupra noastră. Lucrurile cele dintâi care stârnesc şi târăsc pe om la păcat sunt: pentru puterea de a cugeta – bunul plac al minţii (sau iscodirea); pentru puterea de a voi – voia de sine; iar pentru puterea de a simţi plăcerile.

Aşadar, puterile în creştere ale sufletului şi trupului trebuie astfel călăuzite şi îndrumate încât să nu se predea robiei desfătărilor trupeşti, iscodirii, bunului plac al voii de sine şi plăcerilor egoiste – căci va fi o robie în păcat – ci dimpotrivă, copilul trebuie învăţat cum să se lepede de ele şi să le stăpânească, scăpând astfel de tirania şi de vătămarea lor. Acesta e lucrul de căpetenie pentru început. Mai târziu toată educaţia poate fi făcută în armonie cu acest început. Să aruncăm acum încă o privire, pentru a lămuri lucrurile, asupra principalelor lucrări ale trupului, sufletului şi duhului.

Partea intai – Calea spre mantuire

II

Principalele lucrări ale trupului, sufletului şi duhului

Mai întâi se stârnesc trebuinţele trupului, rămânând într-o stare de lucrare neîncetată până la moarte. Este de cea mai mare însemnătate ca ele să fie ţinute în frâul cuvenit şi întărite cu puterea obişnuinţei, pentru ca mai târziu să avem cât mai puţină tulburare din partea lor.

Prima trebuinţă a vieţii trupeşti este hrana. Din punct de vedere moral, acesta e locaşul patimii vinovate a desfătării trupeşti, sau mediul ei de răsădire şi maturizare. Aşadar copilul trebuie hrănit astfel încât, îngrijind viaţa trupului, asigurându-i tăria şi sănătatea, să nu se aprindă însă în suflet plăcerea trupească.

Să nu socotească cineva că pruncul e mic (şi deci nu are a-i purta o astfel de grijă). Chiar din primii ani trebuie supus înfrânării trupul atât de pornit spre cele materiale, iar copilul învăţat să îl stăpânească, pentru ca în adolescenţă şi tinereţe şi în anii care vor mai urma să poată nestingherit şi fără de greutate a-şi înfrâna pornirile. Prima încercare este de cea mai marc însemnătate. Foarte mult din tot ceea ce se întâmplă mai târziu ţine de felul în care este hrănit copilul. Fără ca să bage de seamă cineva, în el se pot stârni gustul plăcerii şi necumpătarea la mâncare – cele două forme ale păcatului lăcomiei, cele două porniri pătimaşe legate de mâncare şi atât de vătămătoare pentru trup şi suflet.

De aceea până şi medicii şi învăţătorii sfătuiesc: 1) a se alege o hrană sănătoasă şi cumpătată, potrivit cu vârsta copilului, căci un fel de hrănire se cade pruncului, alt fel copilului, şi un alt fel pentru adolescent şi tânăr; 2) a supune folosirea hranei unor rânduieli bine statornicite (iarăşi, potrivit cu vârsta), în care să fie hotărâte timpul, măsura şi mijloacele de hrănire; şi 3) a nu părăsi fără de nevoie aceste rânduieli stabilite nici mai târziu, în acest fel copilul este învăţat nu să ceară mâncare ori de câte ori vrea el să mănânce, ci să aştepte până la vremea cuvenită; aici, de fapt, se fac şi primele încercări în strădania de a tăia poftele firii. Când un copil este hrănit de câte ori începe să ţipe, iar apoi de câte ori cere mâncare, este atât de şubrezit din această pricină încât mai târziu numai cu mare chin va mai reuşi el să renunţe la mâncare, în acelaşi timp aceasta îl obişnuieşte să-şi facă voia, căci reuşeşte să capete orice doreşte sau cere.

Şi somnul ar trebui supus unei asemenea măsuri, ca şi frigul şi căldura, şi toate celelalte înlesniri trebuincioase creşterii copiilor, păstrând negreşit grija de a nu stârni împătimirea pentru desfătările trupeşti şi de a învăţa pe om să se lepede de sine. Această grijă ar trebui ţinută cu toată fermitatea pe tot răstimpul creşterii unui copil – schimbând rânduielile, nu e nevoie să o mai spunem, în felul de a le respecta (după împrejurări şi vârstă), dar nu în miezul lor, până când copilul, bine statornicit în ele, va începe să-şi poarte singur de grijă.

A doua tendinţă a trupului este mişcarea. Instrumentul ei sunt muşchii, în care stau puterea şi tăria trupului, unelte pentru muncă. Din punctul de vedere al sufletului, aici este locaşul voinţei, şi foarte lesne prilejuieşte această trebuinţă voia de sine, înlesnirea cu măsură şi cu chibzuinţă a cerinţei de mişcare, dând trupului vioiciune şi sprinteneală, învaţă omul să se ostenească şi prilejuieşte obişnuinţa cumpănirii tuturor faptelor.

Dimpotrivă, o sporire nechibzuită a ei, lăsată la voia copilului, pricinuieşte la unii o prea mare vânzoleală şi neluare aminte, iar la alţii încetineală, delăsare şi lene. în primul caz îndărătnicia şi neascultarea devin lege, în legătură cu care vor mai apărea şi brutalitatea, mânia şi neînfrânarea poftelor, în al doilea caz omul se afundă în carne şi se dedă desfătărilor trupeşti.

Aşadar trebuie avut în vedere ca întărirea puterilor trupului să nu ajungă a hrăni îndărătnicia şi să ruineze sufletul de dragul trupului. Pentru a ne feri de aceasta, avem la îndemână cumpătarea, un program bine întocmit şi riguros respectat şi străjuirea cu luare aminte. Copilul să fie lăsat să se joace, dar în locul şi în felul în care se cade a o face.

Voinţa părinţilor ar trebui să se vădească la fiecare pas în linii mari, desigur. Fără ea, purtarea copilului se poate foarte uşor strica. După ce a forfotit încoace şi încolo în voia sa, copilul se va întoarce întotdeauna nedoritor să mai asculte nici în cele mai mărunte lucruri; şi asta se întâmplă chiar şi atunci când copilul a umblat în voia proprie o singură dată ce s-ar întâmpla oare dacă această parte a lucrării trupeşti ar fi nesocotită cu desăvârşire? Cât de greu va fi mai târziu să dezrădăcinezi îndărătnicia, care se aciuează atât de iute în trup ca într-o cetate. Grumazul nu se va mai pleca, mâinile şi picioarele nu se vor mai mişca, iar ochii nici măcar nu vor mai catadicsi a privi încotro li se spune. Dimpotrivă însă, un copil ajunge să fie gata a se supune oricărei porunci atunci când de la bun început nu i se dă deplină libertate de mişcare.

Mai mult, nu există alt obicei mai bun pentru a fi stăpânul propriului tău trup decât a-l sili să se nevoiască după cum i se porunceşte.

A treia funcţie a trupului sunt nervii. Din nervi se nasc simţurile – mijloace de cunoaştere şi hrană pentru iscodire; însă despre aceasta mai târziu. Acum vom vorbi despre rostul nervilor ca centru al puterii de simţire a trupului sau despre putinţa de a primi senzaţii neplăcute trupului.

In acest sens ar trebui să facem o lege din a învăţa trupul să rabde orice fel de influenţă din afară fără ca să se împotrivească: fie de la aerul rece, apă, schimbările de temperatură, zăpuşeală, frig, durere, răni şi toate celelalte. Oricine a dobândit o astfel de obişnuinţă este cel mai fericit dintre oameni, având puterea de a face cele mai anevoioase lucruri oricând şi oriunde, într-un astfel de om, sufletul este stăpân absolut peste trup; el nu mai zăboveşte, nu mai schimbă şi nu mai lasă faptele nefăcute pentru că s-ar teme de vreo neplăcere trupească. Dimpotrivă, se va îndrepta cu o anumită hotărâre chiar către acele lucruri care îi pot primejdui cumva trupul; e de cea mai mare însemnătate.

Răul cel mai mare în ceea ce priveşte trupul este dragostea şi milostivirea faţă de el. Acestea nimicesc toată puterea sufletului asupra trupului şi fac sufletul rob trupului. Şi invers, cel ce nu cruţă trupul nu va fi tulburat în tot ceea ce face de nici o temere născută din dragostea oarbă de viaţă. Fericit este acela care e învăţat aşa încă din copilărie!

Tot aici îşi are locul şi sfatul medicului cu privire la îmbăiere, orele şi locurile de plimbare, îmbrăcare; principalul este nu să ţii trupul într-o stare în care să primească doar senzaţii prielnice, ci dimpotrivă, să îl ţii mai mult în acele lucruri care îi pricinuiesc neplăcere. Prin senzaţiile plăcute, trupul se răsfaţă, dar prin cele neplăcute se întăreşte; în primul caz copilul se teme de orice, în al doilea însă e gata la orice şi este în stare să împlinească cu răbdare ce a început.

O astfel de atitudine faţă de trup este recomandată şi de ştiinţa creşterii copiilor. Noi nu vom face decât să arătăm în ce fel aceste sfaturi sunt folositoare şi pentru creşterea vieţii creştine – căci împlinirea cu râvnă a lor apără sufletul de pătrunderea veninului amarnic al desfătărilor trupeşti, al îndărătniciei, al iubirii pentru trup şi milostivirii de sine; ba mai mult, ea naşte în copil înclinaţiile potrivnice acelora, învăţându-l în general să fie şi nu robul trupului său. Acest lucru este foarte însemnat pentru viaţa creştină, care prin firea ei se depărtează de orice fel de mulţumire sau plăcere a cărnii.

Aşadar nu trebuie să lăsăm la voia întâmplării creşterea trupească a copilului, ci să o ţinem în cea mai severă rânduială încă de la bun început, până când mai târziu va putea fi lăsată în mâinile copilului, ca un instrument deja acordat pentru viaţa creştină, iar nu potrivnic acesteia. Acei părinţi creştini care într-adevăr îşi iubesc copiii ar trebui să nu cruţe nimic, nici chiar propria lor inimă de părinţi, pentru a putea înzestra pe copil cu această bunătate. Căci altfel toate faptele lor de dragoste şi purtare de grijă fie vor rodi prea puţin, fie vor rămâne cu desăvârşire neroditoare.

Trupul este sălaşul patimilor, mai ales al celor mai cumplite – desfrânarea şi mânia. Tot el este calea prin care demonii pătrund în suflet sau se aşază în apropierea lui. Se înţelege că în toată această perioadă nu trebuie pierdută din vedere înrâurirea pe care viaţa bisericească şi toate ale ei o pot avea asupra trupului, căci prin ea trupul însuşi se va sfinţi iar viaţa biologică nesăţioasă a copilului va fi înfrânată.

Nu le vom înfăţişa în amănunt acum pe toate, ci numai vom arăta cum să fie în principal influenţele pe care trebuie să le sufere trupul. Viaţa însăşi îi va lămuri pe cei care au nevoie, în urma a tot ceea ce am spus până acum, oricine poate înţelege cum să se poarte faţă de trup şi în toate celelalte perioade ale vieţii, căci tuturor ni se pune aceeaşi problemă.

Odată cu apariţia trebuinţelor trupeşti, nici puterile mai de jos ale sufletului nu întârzie să se facă simţite după cum le este rânduiala. Copilul începe să privească mai îndeaproape un lucru sau altul – la unul mai mult, la altul mai puţin, după cum unul îi place mai mult iar altul mai puţin. Acestea sunt începuturile lucrării simţurilor, după care urmează neîntârziat o trezire a lucrării de imaginaţie şi de memorare. Aceste puteri stau la punctul de trecere dintre lucrarea trupului şi cea a sufletului, şi amândouă lucrează împreună, aşa fel încât ceea ce face una ajunge tot atunci la cealaltă.

Judecând prin însemnătatea pe care o au ele în această vreme a vieţii noastre, cât de bun şi potrivit lucru este a sfinţi aceste începuturi cu lucruri din tărâmul credinţei.

Primele senzaţii rămân adânc întipărite în memorie. Ar trebui să ne amintim că sufletul vine în lume gol; creşte, se îmbogăţeşte lăuntric şi întreprinde felurite acţiuni abia mai târziu. Primele izvoare, cea dintâi hrană pentru creşterea sa el le primeşte din afară, din simţuri, prin puterea de imaginaţie.

Se înţelege de la sine în ce fel ar trebui să fie primele lucruri ale simţurilor şi închipuirii nu numai pentru a nu stânjeni, ci a ajuta şi mai mult viaţa creştină care tocmai se naşte. Este bine cunoscut că aşa cum cea dintâi hrană are o puternică înrâurire asupra alcătuirii trupului, tot aşa primele lucruri pe care le întâlneşte sufletul influenţează în mod hotărâtor felul de a fi al sufletului sau tonul vieţii lui.

Maturizându-se, simţurile aduc neîncetat prilej de lucrare închipuirii: lucrul închipuit este păstrat în memorie şi cuprinde, ca să spunem aşa, conţinutul sufletului. Dacă este aşa, atunci simţurile să primească primele lor senzaţii de la lucrurile sfinte: icoana şi lumina candelei pentru văz, cântările sfinte pentru auz şi celelalte. Copilul nu înţelege încă nimic din ceea ce se află înaintea sa, dar ochii şi urechile i se obişnuiesc cu aceste lucruri, iar ele, intrând în inimă mai înainte, prin chiar faptul acesta scot afară celelalte lucruri. Urmând senzaţiilor, şi primele încercări ale închipuirii vor fi sfinte; îi va fi mult mai uşor să îşi închipuie aceste lucruri decât altele; acestea vor fi cele dintâi exerciţii ale sale. Apoi, în viitor, frumosul (care dintr-un anume punct de vedere este în mod nemijlocit legat de formele care cad sub simţuri sau rămân şi în imaginaţie) nu îl va mai atrage altfel decât în chipul formelor sfinte.

Aşa că lăsaţi copiii să fie înconjuraţi de aceste chipuri sfinte, obiecte de orice fel, şi daţi deoparte orice i-ar putea strica, pilde, picturi sau altceva. Mai târziu şi pentru tot timpul care va urma, trebuie păstrată aceeaşi rânduială. Se ştie prea bine cât de puternic lucrează asupra sufletului imaginile păcătoase, sub orice formă ar face-o! Cât de nefericit este copilul care, închizându-şi ochii, sau rămânând singur cu sine însuşi, e sufocat de mulţimea imaginilor necuvioase – deşarte, ispititoare, inspiratoare de patimi. Este pentru suflet ceea ce e fumul pentru cap.

Nu ar trebui nesocotit nici felul în care lucrează aceste puteri. Ceea ce fac simţurile este să vadă, să audă, să simtă-în general să cerceteze, să încerce. Tocmai de aceea ele sunt primii aţâţători ai iscodirii, care mai apoi din pricina lor dă năvală asupra închipuirii şi memoriei şi, făcându-şi loc în ele, devine tiranul de nebiruit al sufletului.

E cu neputinţă să nu foloseşti simţurile, căci numai prin ele poţi cunoaşte lucrurile ce trebuie cunoscute spre slava lui Dumnezeu şi pentru binele nostru. Făcând acestea însă, nu poţi cu nici un chip ocoli iscodirea, care este de fapt o pornire neînfrântă de a vedea şi auzi pur şi simplu – ce se face unde, şi cum stau lucrurile. Cum ar trebui procedat în acest caz?

Deja cercetarea înseamnă o iscodire de neînlăturat. Iscodirea stă în încercarea de a şti totul fără de rânduială, fără de rost, fără a pricepe dacă această cunoaştere este folositoare sau nu. Nu trebuie decât să se păstreze o măsură şi o rânduială în lucrarea simţurilor, şi ele să fie îndrumate doar către ceea ce e de folos şi către ceea ce conştiinţa spune că este de folos – şi atunci nu va mai fi hrană pentru iscodire. Altfel spus, copilul trebuie învăţat să cerceteze ceea ce e socotit a fi de mare trebuinţă pentru el, dar să se înfrâneze şi să se ferească de la orice altceva. Apoi, în cercetarea însăşi, ar trebui păstrată o orânduire treptată – nu sărind de la un subiect la altul, sau de la o însuşire la alta, ci luând fiecare lucru pe rând şi purtând grijă apoi să îl înfăţişeze minţii în chipul cel mai potrivit.

Un astfel de studiu cu rânduială va izbăvi copilul de la risipirea sufletului chiar şi în mijlocul celor îngăduite; îl va învăţa să stăpânească simţurile, iar prin ele – închipuirea. Nu va sări de la un lucru la altul fără nevoie; şi, prin urmare, nici nu va visa şi nici nu va fi tulburat de tot felul de închipuiri care astfel nu-i vor mai da odihnă sufletului, întinându-l cu fluxul şi refluxul nestăpânit al nălucirilor lui. Cel ce nu e în stare să stăpânească simţurile şi închipuirea va fi negreşit împrăştiat şi nestatornic, biruit de iscodirea care îl va fugări de la un subiect la altul până ce îl va slei cu totul, şi asta fără nici o roadă.

Odată cu aceste puteri, într-un copil se stârnesc şi patimile, care încep să îl tulbure din fragedă vârstă. Copilul încă nu vorbeşte, nu merge, abia a început să şadă şi să apuce jucăriile – dar deja se supără, invidiază, trage la sine, e egoist şi în general vădeşte lucrarea patimilor. Acest rău, care se întemeiază pe viaţa părţii necuvântătoare, animalice, a firii, e foarte vătămător; aşadar, trebuie să i ne împotrivim încă de la primele lui semne.

Cum să o facem, însă, e mai greu de precizat. Totul atârnă de bunul simţ al părinţilor. S-ar putea aşeza totuşi următoarele prevederi: 1) trebuie prevăzută, pe cât e cu putinţă, apariţia lor; 2) apoi, dacă se iveşte vreo patimă, să fie înăbuşită iute, prin mijloace verificate şi bine chibzuite. Astfel, ele sunt împiedicate să prindă rădăcini şi se ocoleşte formarea unei înclinaţii spre ele. Patima care se face simţită mai des decât altele ar trebui tratată cu o atenţie deosebită, deoarece ea poate deveni stihia devastatoare a vieţii omului.

Modul cel mai vrednic de crezare pentru tămăduirea patimilor este chemarea în ajutor a harului. Trebuie să ne întoarcem către acesta cu credinţă. Patima, este o lucrare în suflet, iar la început părinţii nu au nici o cale (nemijlocită) de a pătrunde acolo. Aşadar, mai întâi de toate trebuie să roage pe Domnul pentru ca El să intervină. Experienţa va fi apoi călăuză în aceasta pentru un părinte, o maică sau o doică râvni-toare.

Când copilul începe să înţeleagă, se pot folosi mijloacele de-acum binecunoscute de luptă împotriva patimilor. Trebuie să ne înarmăm împotriva patimilor de la bun început şi să le vânăm apoi pe tot parcursul creşterii copilului, astfel încât acesta să poată fi în stare şi să se obişnuiască a le stăpâni; căci năvălirile lor asupritoare nu vor înceta până la sfârşitul vieţii.

Dacă rânduiala aceasta de lucrare asupra trupului şi a puterilor mai de jos ale sufletului este ţinută în chip riguros, atunci şi sufletul va primi din ea o foarte bună pregătire pentru un viitor cu adevărat împlinit. Cu toate acestea, nu e decât o pregătire; formarea viitorului trebuie realizată printr-o lucrare hotărâtă asupra tuturor puterilor sale: minte, voinţă şi inimă.

La copii, puterea de cugetare se vădeşte destul de repede. Vine o dată cu vorbirea şi creşte împreună cu ea. Aşadar, formarea gândirii trebuie începută de la cuvinte. Este extrem de important să se rostească idei şi judecăţi sănătoase, potrivit normelor de viaţă creştine, despre tot ceea ce întâlneşte copilul sau vine în atenţia lui: ce e adevărat şi ce e greşit, ce e bine şi ce e rău. E foarte simplu de făcut aceasta prin mijlocirea întrebărilor şi convorbirilor obişnuite. Părinţii vorbesc deseori între ei; copiii aud ce se vorbeşte şi aproape întotdeauna îşi însuşesc nu numai idei, ci chiar şi expresii verbale sau gesturi.

Prin urmare, este nevoie ca părinţii, atunci când stau de vorbă, să spună mereu lucrurilor pe nume. De pildă: care e rostul acestei vieţi şi cum se sfârşeşte ea? De unde vin toate? Ce sunt plăcerile? Ce înţeles au anumite obiceiuri? şi celelalte. Părinţii să le vorbească copiilor şi să îi lămurească fie direct, fie cel mai bine prin istorioare. E bine, să zicem, să te îmbraci frumos? Este folositor când primeşte laude? şi tot aşa. Sau să îi întrebe pe copii ce cred ei despre un lucru sau altul, iar apoi să le îndrepte greşelile, în scurtă vreme, în acest mod simplu, se pot transmite criterii sănătoase de judecare a lucrurilor, iar acestea nu se vor mai şterge timp îndelungat, putând chiar să rămână pe toată viaţa.

In felul acesta gândirea lumească şi iscodirea rea şi nesăţioasă sunt smulse din rădăcină. Adevărul leagă mintea de ceea ce o mulţumeşte, dar felul lumesc de a gândi nu mulţumeşte, şi astfel aprinde iscodirea. Să facem un mare bine copiilor ferindu-i de această cugetare lumească. Iar aceasta încă înainte ca ei să înceapă a citi.

Mai departe, nu trebuie cu nici un chip să se dea copiilor cărţi cuprinzând idei şi păreri stricate; astfel, mintea le va rămâne întreagă, în starea de sfântă şi dumnezeiască sănătate. Nu are nici un sens să nu încercăm a-i deprinde pe copii în felul acesta, sub cuvântul că ar fi prea mici. Adevărul stă la îndemâna oricui. Faptul că un copil mic creştin e mai înţelept decât savanţii s-a dovedit în realitate. El se mai petrece uneori şi astăzi, dar altădată era pretutindeni. De pildă, la vreme de mucenicie, copiii mici vorbeau despre Hristos Mântuitorul, despre nebunia închinării la idoli, despre viaţa viitoare şi despre altele asemenea; şi asta pentru că mama sau tatăl lor le lămuriseră lucrurile acestea în simple convorbiri. Aceste adevăruri s-au apropiat atunci mai mult de inimă, care a început să le păstreze cu sfinţenie până la a fi gata să moară pentru ele.

Un copil are multe dorinţe. Orice lucru îi atrage atenţia, îi place şi dă naştere dorinţelor. Nefiind în stare să deosebească binele de rău, el doreşte totul şi e gata să facă tot ceea ce doreşte. Un copil lăsat în voia lui devine un încăpăţânat cu neputinţă de supus. Prin urmare, părinţii trebuie să vegheze necontenit această mlădiţă a lucrării sufletului.

Cel mai simplu mijloc de îngrădire a voinţei în hotarele cuvenite stă în a-i învăţa pe copii să nu facă nimic fără de încuviinţare. Aşa fel încât să se deprindă a alerga la părinţi, întrebându-i: Pot să fac aceasta sau aceea? Trebuie făcuţi să înţeleagă din propria lor trăire şi din cea a altora că e primejdios a-şi împlini dorinţele fără ca să întrebe, trebuie aduşi în acea stare sufletească în care să se teamă de propria lor voie. Va fi un lucru de cel mai bun augur şi totodată cel mai lesne de întipărit. De vreme ce în cea mai mare parte a lor copiii pun întrebări celor maturi, văzându-şi propria lor neştiinţă şi slăbiciune, această stare de lucruri nu are decât a fi ridicată la rangul de lege absolută pentru ei.

Urmarea firească a unei astfel de deprinderi va fi desăvârşita ascultare şi supunere în toate faţă de voinţa părinţilor, chiar împotriva propriei voiri; o obişnuinţă de a se lepăda de sine în multe lucruri, ca şi puterea şi firescul de a o face; dar, mai ales, încredinţarea întemeiată pe tărie că nu trebuie să îşi împlinească voia în nimic. Acest lucru este în cea mai mare măsură lesne de înţeles de către copii din propriile lor încercări, căci ei doresc multe lucruri, dar adesea ele îi vatăma fie trupeşte, fie sufleteşte.

Obişnuindu-l să nu-şi facă voia, copilul trebuie învăţat totodată să facă binele. Pentru aceasta, părinţii înşişi să le fie pildă vie de viaţă îmbunătăţită, şi să facă copiilor cunoştinţă cu oameni a căror grijă de căpetenie este nu dobândirea de onoruri şi desfătări, ci mântuirea sufletului. Copiilor le place să imite. Cat de repede învaţă să copie pe mamă sau pe tată! Aici se petrece ceva asemănător celor ce se întâmplă cu instrumentele acordate la fel.

In acelaşi timp, copiii înşişi trebuie îndemnaţi spre fapte bune. La început, să li se poruncească a face fapte bune, apoi să fie călăuziţi în a le face ei de la sine. Cele mai obişnuite fapte bune în sensul acesta sunt: milostenia, îndurarea, facerea de bine, ascultarea de alţii şi răbdarea. Nu e greu să îi învăţăm a face acestea. Prilejuri pentru ele se găsesc la tot pasul; nu trebuie decât a fi folosite.

Din toată această educaţie, voinţa iese dispusă spre fapte bune şi în general cu o înclinaţie spre bine. Aşa cum învaţă orice alt lucru, trebuie deprinşi să lucreze şi binele.

Dacă mintea, voinţa şi puterile inferioare lucrează astfel, nu e nevoie să mai spunem că şi inima va fi gata să primească simţăminte neprefăcute şi sănătoase şi să dobândească obişnuinţa de a se bucura de ceea ce este spre bucurie şi de a nu avea nici o atracţie spre nimic din ceea ce, sub masca plăcerii, varsă venin în suflet şi în trup. Inima este puterea de a gusta şi simţi mulţumirea.

Când omul era în unire cu Dumnezeu, el afla încântare în lucrurile sfinte şi dumnezeieşti prin harul lui Dumnezeu. După cădere, şi-a pierdut acest gust şi acum însetează după cele trupeşti. Harul de la Botez a îndepărtat aceasta, dar aprinderea trupească e iarăşi gata să cuprindă inima. Nu trebuie îngăduit aşa ceva; inima trebuie păzită.

Cel mai puternic mijloc pentru educarea gustului celui adevărat în inimă este o viaţă îmbisericită, în care toţi copiii aflaţi în creştere să fie ţinuţi negreşit. Atracţia pentru lucrurile sfinte, bucuria de a rămâne în mijlocul lor pentru liniştea şi căldura pe care o dau, ferirea de ceea ce străluceşte şi atrage în deşertăciunile lumeşti – toate acestea nu se pot întipări mai bine în inimă (decât printr-o viaţă îmbisericită). Biserica însăşi, icoanele ei, cântările – acestea, prin conţinutul şi puterea lor, sunt cele mai însemnate obiecte ale rafinatei arte bisericeşti.

Trebuie să ne amintim că fiecare va primi dincolo locaşul său veşnic după gustul inimii lui, şi că gustul inimii va fi chiar cel ce se formează aici. E limpede că teatrele, spectacolele şi cele asemenea lor nu se potrivesc creştinilor.

Un suflet care a fost pus în linişte şi bună-rânduială în felul acesta, nu va mai stânjeni, prin neorânduiala firii lui, creşterea duhovnicească. Duhul creşte mult mai lesne decât sufletul şi îşi descoperă puterea şi lucrarea mai iute decât cele ale sufletului. Ale duhului sunt: frica de Dumnezeu (corespunzătoare minţii), conştiinţa (corespunzătoare voinţei) şi rugăciunea (corespunzătoare simţirii). Frica de Dumnezeu naşte rugăciunea şi curăţeşte conştiinţa.

Nici nu e nevoie să îndrumăm acestea către lumea de dincolo, cea nevăzută. Copiii deja au o înclinaţie către ea şi îşi însuşesc aceste simţăminte, îndeosebi rugăciunea se altoieşte foarte uşor şi lucrează nu prin limbă, ci prin inima.

Tocmai de aceea copiii iau parte de bunăvoie şi fără să obosească la rugăciunile de acasă şi la slujbele din biserică şi sunt fericiţi să facă asta. Prin urmare, nu ar trebui să fie lipsiţi de această parte a formării lor, ci duşi, încetul cu încetul în acest locaş sfânt al simţirii. Cu cât mai devreme se va întipări frica de Dumnezeu şi se va trezi rugăciunea, cu atât mai trainică va fi cucernicia pentru tot restul vieţii.

La unii copii acest duh s-a vădit de la sine, chiar şi împotriva unor piedici aflate în calea descoperirii lui. E foarte firesc. Duhul harului primit la Botez, dacă nu a fost înăbuşit de o creştere nepotrivită a trupului şi sufletului, nu poate decât să dea viaţă duhului nostru, şi ce îl poate împiedica să îşi vădească puterea?

Cu toate acestea, conştiinţa are nevoie de cea mai strânsă călăuzire. Ideile sănătoase şi rugăciunea, împreună cu pilda bună a părinţilor şi cu alte mijloace de a învăţa binele, luminează cugetul şi aşează în el temelie potrivită pentru lucrarea cea bună de mai târziu. Dar mai ales trebuie formată la copii atât o deprindere spre exigenţă cât şi una spre o conştiinţă vie. Această conştiinţă vie este un lucru de cea mai mare însemnătate în viaţă; dar pe cât de uşor este ea de format, pe atât de uşor poate fi înăbuşită la copii.
Pentru copiii mici, voinţa părinţilor este legea conştiinţei şi a lui Dumnezeu. Părinţii să poruncească, cum se pricep ei mai bine, într-un asemenea fel încât copiii să nu fie siliţi să calce voinţa părinţilor; iar dacă deja au călcat-o, trebuie îndemnaţi pe cât e cu putinţă să se căiască.

Ceea ce este frigul pentru flori, tot aceea este şi încălcarea voii părinţilor pentru un copil; el nu te mai poate privi în ochi, nu-ţi mai doreşte afecţiunea, vrea să fugă şi să fie singur; chiar şi sufletul îi devine aspru, iar copilul începe să se sălbăticească. Bun lucru este a-l obişnui din timp spre pocăinţă, aşa fel încât fără teamă, cu încredere şi cu lacrimi, să poată veni şi spune: „Am făcut cutare greşeală”.

Desigur că toate acestea privesc doar lucrurile obişnuite; ceea ce contează însă este că se pune acum temelia caracterului statornic şi cu adevărat religios pe care-l va avea copilul pe viitor de a se ridica neîntârziat după cădere – şi că se formează deprinderea unei grabnice pocăinţe şi curăţiri sau reînnoiri prin lacrimi.

Am arătat aici rânduiala vieţii copilului. De va creşte copilul în ea, duhul evlaviei va creşte mai mult în el. Părinţii ar trebui să urmărească toate mişcările trezirii la viaţă a puterilor copilului şi să le îndrume pe toate către un singur scop. Aceasta e legea: începeţi de la prima suflare a pruncului; începeţi-le pe toate deodată, nu numai pe una; faceţi-le neîncetat, în chip cumpătat, treptat, fără salturi, urmând cu răbdare şi nădejde o sporire treptată, luând seama la mlădiţe şi folosindu-le bine, tară a socoti nimic lipsit de însemnătate într-o problemă atât de însemnată. Nu vom mai intra în amănunte, pentru că intenţionăm să arătăm doar cea mai importantă orientare pe care trebuie să o urmeze educaţia.

Partea intai – Calea spre mantuire

III.

Instruirea şi călăuzirea tineretului

Nu se poate hotărî cu precizie când ajunge o persoană la conştiinţa că este creştină şi la hotărârea de a trăi creştineşte de bunăvoie, în realitatea de zi cu zi, aceasta se petrece la momente diferite: la vârsta de şapte, zece, cincisprezece ani, sau şi mai târziu. Se poate ca vremea studiilor să vină mai înainte de aceasta, cum se şi întâmplă de obicei.

In acelaşi timp există o rânduială neschimbată: trebuie păstrată, fără vreo ştirbire, şi pe toată perioada studiilor toată rânduiala arătată până aici, căci ea decurge în chip nemijlocit din firea înzestrărilor noastre şi din cerinţele vieţii creştine. Rânduiala studiilor nu trebuie să se facă împotriva celor arătate mai sus, altfel tot ce a fost zidit mai înainte se va nimici. Altfel spus şi elevii trebuie feriţi, asemeni pruncilor, prin mijlocirea evlaviei faţă de tot ceea ce îi înconjoară, prin viata bisericească şi Sfintele Taine; în acelaşi mod, trebuie lucrat asupra trupului, sufletului şi duhului lor.

Apoi, concret vorbind, la învăţătura propriu-zisă mai trebuie adăugat doar acest lucru: instruirea să fie orânduită astfel încât să se vadă limpede ce contează mai întâi şi ce vine după aceea. Deosebirea aceasta e lesne de făcut printr-o împărţire pe măsură a materiilor de studiu şi a timpului acordat lor. Studierea credinţei să fie socotită lucrul de căpetenie. Cele mai bune perioade să fie rezervate faptelor de evlavie, iar când se întâmplă vreo nepotrivire, acestea să primeze asupra învăţăturii, încuviinţare să dobândească nu numai reuşita la învăţătură, ci şi credinţa şi buna purtare, în general, mintea şcolarilor trebuie formată în aşa fel încât să nu piardă încredinţarea că cea mai de seamă lucrare a noastră este a plăcea lui Dumnezeu şi că învăţătura vine în urmă, ca ceva secundar, bun numai pentru viaţa aceasta. Iată de ce nu ar trebui ţinută la o atât de mare evlavie, încât să înghită toată luarea aminte şi să capteze întregul interes.

Nimic nu e mai veninos sau nimicitor pentru duhul vieţii creştine decât o astfel de învăţătură şi grija exagerată pentru ea. Căci ea îl aruncă pe om direct în nepăsare şi apoi îl poate ţine pentru totdeauna acolo, iar uneori mai adaugă şi o viaţă stricată, dacă sunt înjur prilejuri prielnice pentru ea.

Al doilea lucru care ar trebui luat în seamă este duhul în care se predă învăţătura sau al atitudinii faţă de materiile de studiu. Este nevoie să se aşeze în chip de lege neclintită ca orice fel de studiu s-ar preda unui creştin, acesta să fie pătruns de învăţăturile creştineşti şi, mai precis, de cele ortodoxe. Orice ramură a învăţăturii poate fi abordată astfel şi va fi o adevărată ştiinţă abia când va împlini şi această normă. Principiile creştine sunt adevărate mai presus de orice îndoială. Aşadar, fără a ne mai îndoi în nici un fel, să facem din ele etalonul adevărului. E o greşeală deosebit de primejdioasă aceea care se face la noi, că materiile de studiu se predau fară nici o atenţie faţă de credinţă cea adevărată; ci se îngăduie libera cugetare şi chiar ideea că învăţătura şi credinţa sunt două domenii diferite.

Dimpotrivă, noi nu avem decât un singur duh. Acesta primeşte învăţătura şi cuprinde cunoştinţele ei tot aşa cum primeşte şi credinţa şi este pătruns de ea. Cum să fie atunci cu putinţă ca aceste două domenii să nu se întâlnească aici. fie in chip armonios, fie de-a valma? In acelaşi timp, sfera adevărului e una. Prin urmare, la ce bun să mai bagi în cap ceea ce nu ţine de ea?

Dacă educaţia s-ar împlini în acest mod, astfel încât credinţa şi viaţa dusă în duhul credinţei să poată stăpâni atenţia şcolarilor, atât în felul de a învăţa, cât şi în duhul în care învaţă, atunci numai încape îndoială că deprinderile însuşite din copilărie nu numai că se vor păstra, ci chiar vor spori, se vor întări şi vor ajunge la o desăvârşire pe măsură. Şi ce urmări bune va avea lucrul acesta!

Dacă se va rândui astfel creşterea copilului încă din primii săi ani, atunci puţin câte puţin i se va descoperi felul în care va trebui să-şi ducă viaţa, şi va creşte mult mai obişnuit cu gândul că asupra lui stă datoria primită de la Dumnezeul şi Mântuitorul nostru de a trăi şi făptui potrivit legii Sale, că toate celelalte fapte şi preocupări sunt mai prejos decât aceasta şi au loc doar în cursul vieţii de acum, şi că există un alt locaş, o altă patrie către care să îşi îndrepte toate dorinţele şi gândurile sale.

In cursul firesc al creşterii înzestrărilor fiecăruia, oricine ajunge cu timpul la cunoştinţa faptului că este om. Dar dacă la firea sa i se mai altoieşte şi principiul nou a] harului creştinătăţii chiar în clipa în care se trezesc şi se mişcă puterile din om (la Botez), şi dacă apoi în toate punctele de creştere a acestor puteri, principiul cel nou nu numai că nu cedează primul loc – ci dimpotrivă, domină întotdeauna şi dă, ca să spunem aşa, formă tuturor celorlalte – atunci, când omul ajunge la deplina cunoştinţă se va descoperi în acelaşi timp făptuind potrivii învăţăturii creştine şi se va afla pe sine ca şi creştin.

Acesta este rostul ultim al unei educaţii creştine: ca, în urma ei, omul să poată spună în sinea sa că este creştin. Iar dacă, ajungând la deplina cunoştiinţă de sine va spune: „Sunt creştin, dator faţă de Mântuitorul şi Dumnezeul meu să trăiesc în aşa fel încât să mă învrednicesc de fericita unire cu El şi cu cei aleşi ai Lui în viaţa viitoare”, atunci în chiar miezul existenţei sale individuale sau al rânduielii, unice şi raţionale, a vieţii sale, el va pune pentru sine însuşi ca cea dintâi şi cea mai de seamă datorie să păstreze nestingherit şi să cultive duhul evlaviei în care a umblat mai înainte sub povăţuirea altora.

S-a spus deja că trebuie să existe o clipă aparte în care omul să îşi înnoiască cu bună-ştiinţă în conştiinţa sa toate datoriile de creştin şi să ia asupră-şi jugul lor ca pe o lege de neclintit.

La Botez, ele au fost primite fără conştiinţa lor, căci atunci erau păstrate mai mult de mintea şi credinţa altcuiva, şi în nevinovăţie, dar acum omul trebuie să îşi ia cu bună-ştiinţă asupră-şi jugul cel bun al lui Hristos, să aleagă viaţa de creştin şi să se închine în întregime doar lui Dumnezeu, astfel ca mai târziu în toate zilele vieţii sale să poată sluji cu râvnă Lui. Abia acum începe omul viaţa creştină. A fost în el şi mai înainte, dar se poate spune că ea nu decurgea nici din lucrarea, nici din persoana lui. Acum însă, el însuşi, în persoana sa, începe să lucreze într-un duh creştin, înainte de aceasta, lumina lui Hristos era în el asemeni luminii din prima zi (a Creaţiei), care nu venea dintr-un singur izvor aparte, ci era pretutindeni. Dar aşa cum pentru lumină a fost nevoie de focare pentru a o canaliza către sori şi planete, tot aşa această lumină (duhovnicească) trebuie canalizată în jurul punctului central al vieţii noastre – conştiinţa.

Omul ajunge în întregime om atunci când dobândeşte conştiinţa de sine şi libertatea de cuget, atunci când devine stăpânul şi mânuitorul absolut al propriilor sale gânduri şi fapte şi afirmă anumite idei nu fiindcă i le-au dat alţii, ci pentru că el însuşi le socoteşte adevărate. Când un om, ajunge creştin rămâne tot om şi prin urmare, în creştinismul său, trebuie să fie tot raţional, numai că această putere a raţiunii sale ar trebui să o întoarcă spre folosul sfintei credinţe. Să fie lăsat atunci să se încredinţeze pe cale raţională că sfânta credinţă pe care o mărturiseşte este singura cale adevărată spre mântuire, şi că toate celelalte căi care nu sunt în armonie cu aceasta duc la pierzare. Nu e nici o cinste pentru om să fie un mărturisitor orb; trebuie să fie un mărturisitor cu bună-ştiinţă, astfel încât acţionând în felul acesta, el procedează aşa cum se cuvine. Toate acestea le face atunci când ia asupră-şi cu bună ştiinţă jugul cel bun al lui Hristos.

Abia atunci credinţa personală sau viaţa îmbunătăţită prin credinţă a omului devine fermă şi de nezdruncinat. Nu va mai fi smintit de vreo răutate, nu va mai fi atras de gânduri deşarte, căci este pe deplin conştient de datoria sa de a gândi şi de a acţiona într-un fel deja statornicit.

Dar dacă nu a devenit conştient de aceasta, atunci întocmai cum mai înainte o pildă bună îl îndemna să o urmeze, aşa acum una rea îl poate face să făptuiască răul, îl poate târâ în păcat. Şi aşa cum mai înainte gândurile bune ale celor din jur îi stăpâneau mintea lesne şi fără împotrivire, tot astfel acum gândurile rele pun stăpânire pe el. Din viaţă se cunoaşte cât de lipsită de temeinicie este mărturisirea credinţei şi cuvioşia vieţii la un om care nu a devenit din timp conştient de sine ca şi creştin. Cel care va avea de înfruntat mai puţine ispite va continua să se desăvârşească în simplitatea inimii; dar cel ce nu se va izbăvi de ele va fi în mare primejdie. Vedem în viaţa tuturor celor care au păstrat harul de la Botez că a existat o clipă când ei s-au închinat cu hotărâre lui Dumnezeu; aceasta ni se arată prin cuvinte precum „s-a aprins cu duhul”, „a fost aprins de dorirea cea după Dumnezeu”.

Trebuie ca cel ce a devenit conştient de sine ca şi creştin, sau s-a hotărât de bunăvoie să trăiască creştineşte, să păstreze el însuşi cu toată grija desăvârşirea şi curăţia vieţii pe care a primit-o din fragedă vârstă, aşa cum şi alţii au păstrat-o înaintea lui. Nu e nevoie să îl mai călăuzim cu rânduieli deosebite, în acest sens el se aseamănă celui care se pocăieşte şi care, lepădând păcatul, a hotărât cu înflăcărare să ducă de-acum o viaţă creştină. Prin urmare, de aici înainte va fi călăuzit de aceleaşi rânduieli mai sus pomenite. Deosebirea dintre acest fel de om şi un altul care s-a pocăit şi se află pe drumul desăvârşirii e limpede, fără vreo altă lămurire.

Acum avem de dat câteva avertismente de cea mai mare însemnătate, care-i privesc exclusiv pe tineri. Cât de bun şi mântuitor lucru este nu numai să fii îndrumat creştineşte pe tot parcursul creşterii, ci şi să te poţi cunoaşte mai târziu şi să te hotărăşti a fi creştin înainte de a intra în anii tinereţii propriu-zise. E lucrul cel mai de seamă, din pricina marilor primejdii care pândesc în chip negreşit pe un tânăr: 1) din însăşi firea vârstei pe care o are şi 2) din partea ispitelor care se ivesc la tinereţe.

Curgerea vieţii noastre este zăgăzuită de vârsta tulbure a tinereţii. E vremea în care viaţa trupului şi a sufletului dă în clocot. Un copil, un băiat, trăieşte liniştit; un om matur are doar câteva izbucniri mai năprasnice; iar cei împodobiţi cu părul alb deja alunecă spre tihnă. Doar tinereţea clocoteşte de fierberea vieţii.

Avem nevoie de o temelie foarte trainică pentru a putea rămâne neclintiţi în acest perioadă de izbiturile valurilor, înseşi neorânduiala şi nestăvilirea pornirilor vârstei sunt primejdioase.

Acum încep primele mişcări proprii ale tânărului, încep să se trezească puterile lui şi au pentru el un farmec deosebit. Prin puterea înrâuririi pe care o au, ele alungă tot ceea ce a fost mai înainte pus în mintea şi inima băiatului. Cele mai dinainte devin acum pentru el un vis, o pierdere de vreme. Numai simţirile de acum i se par adevărate; doar ele par a avea realitate şi însemnătate.

Cu toate acestea, dacă înainte ca aceste puteri să se trezească băiatul s-a legat de datoria de a mărturisi şi a trăi ca un creştin, atunci toate noile imbolduri, care sunt secundare, vor fi mai slabe şi vor face loc mult mai lesne cerinţelor îndemnurilor pe care le-a simţit mai de timpuriu, căci acestea sunt mai vechi, au fost deja gustate şi alese de către inimă şi, cel mai important, au fost întărite prin făgăduinţă. Un tânăr va face totul pentru a-şi ţine cuvântul.

Dar ce se poate spune cuiva care nu numai că nu iubeşte viaţa şi adevărul creştin, dar nici măcar nu a auzit vreodată de ea?

În acest caz, e ca o casă fără apărare, lesne de jefuit, sau ca o ramură uscată pusă de o parte pentru a fi arsă în foc. Atunci când tirania ideilor tinereşti aruncă o umbră de îndoială asupra a tot ce există, când stârnirea patimilor pricinu-ieşte mare tulburare în el, când întregul suflet e năpădit de cugete şi mişcări ispititoare – tânărul se află în foc. Cine îi va da o picătură de rouă pentru a-l mai răcori, sau îi va întinde o mână de ajutor, de nu va exista un glas în inima lui care să îi vorbească despre adevăr, despre bunătate şi despre curăţie? Acest glas însă nu se va auzi de nu va fi fost semănată mai înainte dragostea pentru el. În acest caz nici măcar sfaturile bune nu vor fi de ajutor; în el nu va fi nimic de care sfatul cel bun să se lipească. Sfatul şi încrederea în el au putere dacă, intrând prin auz în inimă, stârnesc acolo simţiri care deja există şi înseamnă ceva pentru noi şi au fost doar lăsate deoparte pentru o vreme, iar noi între timp nu mai ştim cum să ajungem la ele şi să le redăm puterea firească, în acest caz sfatul unei alte persoane este un dar de preţ pentru tânăr. Dar dacă în inimă nu sunt de găsit începuturile unei vieţi curate, un astfel de sfat nu are nici un folos.

Tânărul trăieşte în lumea lui proprie şi cine va pătrunde toate mişcările şi imboldurile inimii lui? E ca şi cum ai vrea să dibuieşti calea unei păsări prin aer sau urma unui vas prin apă! Clocotul unei ape care fierbe, mişcarea stihiilor potrivnice atunci când sunt amestecate – aceasta e inima unui tânăr. Toate cerinţele aşa-zisei firi se trezesc la viaţă; fiecare din ele strigă şi îşi cer împlinirea, în firea noastră se produce o adevărată învălmăşire şi astfel adunarea acestor voci seamănă strigătelor de neînţeles ale unei mulţimi zgomotoase.

Ce se va întâmpla cu tânărul acesta, dacă nu a fost deprins mai înainte să-şi rânduiască mişcările într-un anume fel şi nu şi-a însuşit datoria de a le ţine într-o desăvârşită supunere faţă de anumite cerinţe superioare? Dacă aceste învăţături au fost adânc întipărite în inimă în vremea copilăriei lui şi apoi au fost primite în mod conştient ca regulă de viaţă atunci toate aceste tulburări se vor petrece cumva la suprafaţă, în treacăt, fără a clinti temelia sau a zdruncina sufletul.

Starea în care ieşim din anii tinereţii atârnă în mare măsură de starea cu care intrăm în ei. în căderea sa de pe stâncă apa spumegă şi se învolburează până jos, dar apoi îşi urmează drumul în tihnă prin albiile sale. E o înfăţişare a tinereţii, în care fiecare se vede aruncat ca apa în cascade. De-acolo ies două feluri de oameni: unii strălucesc prin virtute şi nobleţe, în vreme ce alţii se întunecă prin necuviinţe şi viaţă stricată. Mai este şi un al treilea fel, o pătură de mijloc, un amestec de bine şi de rău, ceva asemeni unui foc de paie care acum înclină spre bine, acum spre rău, sau ca un ceas stricat care uneori merge bine dar alteori o ia înainte sau rămâne în urmă.

Cel care s-a întărit din timp prin asumarea unei obligaţii a aflat adăpost, cum s-ar spune, într-o corabie tare ce nu îngăduie apei să intre înăuntru sau a aflat vad liniştit de trecere prin vâltoare. Fără aceasta, nici măcar o bună creştere nu va putea întotdeauna să ne izbăvească. Se prea poate ca tânărul să nu cadă în păcate grele, şi totuşi, de nu e adunat în sine însuşi, iar inima lui nu s-a despărţit de cele pământeşti printr-o făgăduinţă, va fi împins încoace şi încolo de lucrurile care îl atrag, şi va ieşi în mod sigur din anii tinereţii într-o stare de învârtoşare, fără a fi aflat liman nicăieri. Cât de mântuitor este ca, mai înainte de anii tinereţii, nu numai să primeşti o educaţie bună, ci şi să te întăreşti în făgăduinţa de a fi un adevărat creştin. Cel ce s-a hotărât la aceasta să se teamă de tinereţe ca de foc, şi prin urmare, să fugă de orice împrejurare prin care tinereţea se poate lesne dezlănţui şi sălbătici cu desăvârşire.

Tinereţea e primejdioasă în ea însăşi; pe lângă aceasta însă, mai sunt şi două tendinţe proprii acestei vârste, iar prin ele impulsurile tânărului se aprind cu multă forţă, dobândind multă putere şi devenind primejdioase. Acestea sunt: 1) o sete neostoită de senzaţii şi 2) nevoia de a se întâlni cu alţii. Prin urmare, pentru a ocoli primejdiile vârstei, s-ar putea da sfatul ca aceste porniri să fie supuse unei anumite rânduieli, altfel în loc de bine ele vor face rău. Deprinderile bune însuşite mai înainte îşi vor păstra toată puterea, dacă nu sunt înăbuşite şi nici stânjenite.

Setea de senzaţii dă un anumit neastâmpăr, o nestatornicie, o diversificare a îndeletnicirilor unui tânăr. El doreşte neîncetat să se pună la încercare, să vadă totul, să audă totul, să fie pretutindeni, îl poţi afla oriunde există o lucire pentru ochi, o armonie pentru urechi, un loc liber pentru mişcare. Vrea să fie sub o curgere neîntreruptă de senzaţii, mereu noi, deci mereu altele. Nu-i place să stea acasă, nu-i place să rămână într-un loc, nu-i place să îşi îndrepte atenţia către o singură lucrare. Mediul său este neîncetata distracţie.

Însă aceasta nu-i ajunge. Nu e mulţumit doar să încerce, ci vrea şi să absoarbă şi, ca să zicem aşa, să îşi însuşească ceea ce au simţit alţii, felul în care s-au purtat alţii la rândul lor sau în împrejurări asemănătoare celor ale lui. Apoi se aruncă asupra cărţilor şi începe să citească. Citeşte carte după carte, adesea chiar fără a le înţelege cuprinsul; e mai presus de toate doritor să se aleagă cu „ceva”, nu contează ce fel de lucru ar fi sau ce urmări ar putea să aibă. Ceva nou, viu, picant aceasta face, după el, cel mai bun renume unei cărţi. Aici se naşte şi se descoperă o înclinaţie către lectura uşuratică, care vine din aceeaşi sete de senzaţii, doar că sub alt chip. Numai că aici mai e ceva.

Adesea tânărul se plictiseşte de realitate, pentru că într-un fel îl leagă de loc; îl cuprinde şi îl îngrădeşte prea tare în nişte hotare bine precizate, în vreme ce el caută un fel de libertate. Astfel, deseori se îndepărtează de realitate, fuge într-o lume pe care şi-a creat-o pentru sine, iar acolo acţionează plin de îngâmfare, închipuirea construieşte pentru el scenarii întregi, în care în cea mai mare parte a lor eroul e propria lui persoană. Tânărul abia intră în viaţă; înaintea sa stă un viitor ademenitor, înşelător. Cu vremea va avea parte de el – dar cum va fi atunci? Oare n-ar putea ridica un pic această cortină şi să se uite dincolo? Închipuirea, care e foarte însufleţită la această vârstă, nu zăboveşte cu mulţumirile pe care le poate aduce. Acum începe visatul cu ochii deschişi, care sporeşte tocmai în astfel de năravuri.

Visatul, lecturile uşoare, distracţiile – toate acestea, aproape unul şi acelaşi lucru în duh, sunt rodul setei de senzaţii, o sete după ceea ce e nou şi diferit. Iar vătămarea din ele e una şi aceeaşi. Nu există mijloace mai bune decât acestea pentru a usca seminţele de bunătate care au fost puse mai înainte în inimă. O floare proaspătă răsădită într-un loc în care vântul o bate din toate părţile trăieşte puţin apoi se ofileşte; iarba pe care se calcă des nu mai creşte; mădularul care e frecat mai multă vreme amorţeşte. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu inima şi bunele deprinderi din ea dacă tânărul se dedă la visare, lecturi deşarte sau distracţii.

Dacă cineva rămâne timp îndelungat în bătaia vântului, mai ales a unui vânt umed, iar apoi vine într-un loc liniştit ferit de vânt, simte că toate cele din lăuntrul lui nu prea mai sunt unde ar trebui să fie; aşa se întâmplă şi în sufletul dedat la distracţii, de orice fel ar fi ele. Când îşi vine în fire din starea aceea de risipire, tânărul descoperă că toate cele din sufletul său s-au schimbat. Cel mai însemnat lucru însă care i s-a întâmplat este că tot ce a fost bun a fost acoperit cu un fel de văl al uitării, iar pe primul loc stau acele lucruri amăgitoare care şi-au lăsat urmele asupra lui. Prin urmare, ce a fost mai înainte şi ar fi trebuit să fie totdeauna nu mai e de găsit; vechile lui obiceiuri s-au schimbat şi altele noi trec acum pe primul plan.

Dar de ce, când îşi vine în fire după vreun fel oarecare de risipire, pe suflet îl cuprinde urâtul? Fiindcă se descoperă jefuit. Un om împrăştiat a făcut din sufletul său drumul mare pe care, prin închipuire, trec lucrurile ispititoare ca nişte umbre, momind sufletul să le urmeze. Şi atunci când omul este, ca să spunem aşa, scos din sine însuşi, diavolul se apropie pe furiş, fură sămânţa cea bună şi pune în loc una rea. Aşa ne-a învăţat Mântuitorul când a lămurit cine este cel ce fură sămânţa căzută lângă drum şi cine este cel ce seamănă neghina: vrăjmaşul neamului omenesc face şi una şi cealaltă.

Deci, tinere! Vrei să păstrezi curăţia şi nevinovăţia copilăriei sau făgăduinţa vieţii creştine fără de prihană? Atunci, din toate puterile şi din tot cugetul tău înfrânează-te de la distracţii, de la citirea de-a valma a cărţilor ispititoare şi de la visatul cu ochii deschişi.

Cât de bine este să ne supunem în această privinţă, unei severe şi chiar foarte severe discipline şi să fim, pe tot parcursul tinereţii, sub povăţuirea altora. Se pot numi fericiţi acei tineri cărora nu li se îngăduie să-şi hotărască singuri soarta până când nu vor fi ajuns la maturitate. Orice tânăr ar trebui să se bucure dacă se găseşte în astfel de împrejurări. E limpede că un tânăr abia dacă poate ajunge până la o astfel de înţelegere; dar el dovedeşte multă înţelepciune dacă dă crezare sfatului de a sta mai mult acasă, la lucrul său, nu la visat şi la citit lucruri deşarte. Să se ferească de distracţii prin dragoste de muncă, iar de visarea cu ochii deschişi prin preocupări serioase, sub povăţuire. Mai ales cititul ar trebui să fie supus unei astfel de povăţuiri – atât în ceea ce priveşte alegerea cărţilor cât şi metoda de studiu. Fiecare să rânduiască acestea cum ştie mai bine; dar trebuie rânduite. Patimile, îndoielile, pornirile – toate se stârnesc tocmai în acest neastâmpăr al minţii tânărului.

Al doilea imbold din tânăr, la fel de primejdios ca cel dintâi, este înclinaţia de a se întâlni cu alţii. Ea se vădeşte în nevoia de tovărăşie, de prietenie şi iubire. Dacă se află într-o adevărată rânduială, toate acestea sunt bune; dar nu tânărul însuşi ar trebui să fie cel care să le pună în această orânduire.

Vârsta tinereţii este vremea unor simţăminte foarte vii. Ele sunt în inima lui întocmai ca fluxul şi refluxul de la ţărmul oceanului. Orice lucru îi atrage atenţia; toate îl uimesc. Natura şi societatea îşi deschid comorile înaintea lui. Dar simţămintelor nu le place să rămână tăinuite, iar tânărul doreşte să le împărtăşească. Atunci are nevoie de cineva căruia să îi poată mărturisi simţirile, adică un tovarăş şi prieten. Această nevoie e bună şi nobilă, dar poate fi şi primejdioasă! Celui căruia îi încredinţezi simţămintele tale îi dai o anumită putere asupra ta.

Cu câtă grijă trebuie să se facă alegerea unui prieten apropiat! Poţi da peste cineva care să te ducă departe, foarte departe de calea cea dreaptă. Nu e nevoie să mai spunem că binele trage în mod firesc spre bine şi ocoleşte răul; există un anumit simţ în inimă pentru aceasta. Dar iarăşi – cât de des se întâmplă ca simplitatea inimii să fie înşelată de viclenie.

Astfel, fiecare tânăr este sfătuit cu dreptate să aibă grijă în alegerea unui prieten. E bine să nu statorniceşti o prietenie până când prietenul nu a fost pus la încercare. E încă şi mai bine să ai ca cel dintâi prieten pe tatăl tău, sau pe cineva care ţine în multe privinţe locul unui tată, sau vreo rudă, om bun şi cu experienţă de viaţă. Pentru cel care s-a hotărât să ducă viaţă creştină, cel mai de seamă prieten dăruit lui de Dumnezeu este părintele său duhovnicesc. Vorbeşte cu el, încredinţează-i tainele tale, cugetă la ceea ce îţi spune şi învaţă. Sub povăţuirea lui, prin rugăciune, Dumnezeu îţi va mai trimite vreun prieten, dacă va fi nevoie.

Totuşi, nu este atât de primejdioasă prietenia, cât este tovărăşia. Rareori vedem prieteni adevăraţi, dar cel mai adesea doar simple cunoştinţe şi „amici” în sensul larg al cuvântului. Şi cât rău se poate întâmpla aici şi chiar se întâmplă!

Există anumite cercuri de „amici” cu apucături foarte rele. Lăsându-te atras în ele, nici nu bagi de seamă cum te uneşti cu ei în duh, aşa cum nu bagi de seamă, când te afli într-un loc urât mirositor cât de urât miroşi tu însuţi. Oamenii înşişi pierd deseori conştiinţa necuviinţei felului în care se poartă, devenind grosolani fără a se tulbura vreo clipă. Şi chiar dacă această conştiinţă se trezeşte în cineva (dintr-un astfel de cerc), acela nu are tăria de a ieşi. Fiecare se teme să spună cu glas tare ce gândeşte, aşteptându-se ca apoi să fie izgonit cu ironie, aşa că zice „Ei bine, fie, pesemne că va trece”. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune (I Corinteni 15, 33). O, Doamne, izbăveşte-i pe toţi din aceste gheare ale Satanei! Pentru cineva care s-a hotărât să se nevoiască pentru Domnul, singura sa tovărăşie va fi cu cei cucernici, care caută pe Domnul; de ceilalţi ar trebui să se ferească şi în chip neprefăcut să nu aibă nimic de-a face cu ei, urmând în această privinţă pilda sfinţilor lui Dumnezeu.

Vârful tuturor primejdiilor care pândesc pe un tânăr este legătura cu persoane de sex opus. Dacă prin primul fel de ispite tânărul poate cel mult să se rătăcească de la calea cea dreaptă, de data aceasta el se pierde pe sine. La primele ei manifestări, această problemă se confundă cu nevoia de frumos, nevoie care din clipa în care se stârneşte îl sileşte pe tânăr să o satisfacă, între timp, frumosul începe puţin câte puţin să prindă formă în sufletul lui, căci nu putem afla nimic mai frumos decât aceasta. Chipul care a prins astfel a se desluşi rămâne întipărit în mintea tânărului. De acum înainte el pare să caute frumosul, cel ideal adică, nu pământesc, dar în acelaşi timp întâlneşte pe una din fiicele oamenilor şi e rănit de ea. Un tânăr ar trebui să fugă de acest fel de rănire mai mult decât de oricare altul, căci ea înseamnă boală şi încă o boală cu atât mai primejdioasă cu cât cel ce suferă de ea o doreşte la nebunie.

Cum te poţi feri de această rănire? Nu călca pe calea care duce la ea. lată cum e descrisă această cale într-o lucrare de psihologie: are trei puncte de cotitură.

1) La început, se stârneşte în tânăr un fel de întristare (de unde vine şi cu ce stă în legătură, el nu ştie), care îl face să se vadă cât e de singur. Este un simţământ de singurătate. Din acesta se naşte pe loc un altul – o anumită purtare de grijă, gingăşie şi atenţie faţă de sine. Înainte de aceasta trăia ca şi cum nu ştia de el însuşi. Dar acum se ia în seamă, se cercetează şi descoperă mereu că nu e deloc rău, că nu e mai rău decât alţii, că are o anumită valoare, începe să îşi simtă drăgălăşenia, farmecul trupului său – cu alte cuvinte, să se placă. Aici este hotarul primei mişcări de ispitire spre sine. De aici înainte, tânărul se întoarce spre lumea din afară.

2) Intrarea în lumea din afară e însufleţită de convingerea că trebuie să placă altora. Cu această încredinţare el iese cu multă îndrăzneală şi, ca să zicem aşa, păşeşte triumfător în scena faptelor şi, poate pentru prima oară, îşi face o lege din a fi curat, îngrijit, ordonat, şi chiar elegant, începe să hoinărească, sau să îşi caute însoţitori aparent fără vreun scop anume, dar potrivit cu o pornire tainică a inimii, care caută ceva. În acelaşi timp, încearcă să arate cât e de inteligent, cât e de plăcut în tovărăşia altora, cât de drăguţ şi prevenitor poate fi şi, în general, orice lucru prin care speră să fie plăcut de ceilalţi. Totodată, dă cale liberă celui mai de seamă mijloc de legătură cu sufletele din jur – ochii.

3)  Într-o asemenea stare tânărul este ca praful de puşcă lângă o scânteie şi curând dă peste ceea ce îi va aprinde boala. Dintr-o privire sau printr-un glas deosebit de plăcut, străpuns de o săgeată sau lovit de glonţ, rămâne la început ca răpit sau prefăcut în stană de piatră. Venindu-şi în fire din această stare şi  dezmeticindu-se,  descoperă că atenţia şi mintea îi sunt îndreptate către un lucru anume, spre care îl atrage o putere de nebiruit.

Din clipa aceea inima i se umple de alean. Tânărului îi este urât, e închis în sine, îl preocupă un lucru de mare însemnătate, caută ca şi cum ar fi pierdut ceva, iar tot ceea ce face, face pentru acea persoană şi ca şi cum ea ar fi de faţă. Seamănă cu cineva care s-a rătăcit; nu-i mai stă gândul nici la mâncare, nici la somn, uită treburile sale obişnuite şi ajunge într-o stare de desăvârşită răvăşire. Nimic nu-i mai place. E chinuit de o boală cumplită care îi roade inima, îi taie răsuflarea, îi seacă înseşi izvoarele vieţii. Aşa se răneşte cineva pas cu pas!

Nu e nevoie să mai spunem că tânărul trebuie să se păzească a nu cădea în această cumplită strâmtoare. Nu călca pe acest drum! Alungă semnele care îl vestesc – tristeţea aceea fără sens şi simţământul de singurătate, împotriveşte-te făţiş. Dacă te-ai întristat, nu te lăsa în voia visurilor, ci îndreaptă-ţi atenţia asupra vreunui lucru de seamă şi va trece. Dacă ţi s-a făcut milă de tine, sau te gândeşti cât de bun eşti, grăbeşte a te dezmetici şi alungă toanele acestea cu o anume severitate şi hotărâre faţă de tine însuţi, limpezindu-ţi mai cu seamă gândul sănătos al uşurătăţii celor ce-ţi trec prin minte. O smerire sau o micşorare de sine, voită ori întâmplătoare, în acest caz ar fi ca apa turnată peste foc.

Trebuie avut grijă ca acest simţământ să fie înăbuşit şi alungat mai ales pentru că el porneşte o mişcare. Dacă te vei opri aici, nu se va mai petrece nimic; nu vei mai avea nici dorinţa de a plăcea în mod deosebit altora, nici de a te îmbrăca cu haine frumoase, nici de a ieşi tot timpul la plimbare. Dacă acestea năvălesc, luptă-te cu ele. Cea mai bună apărare stă în cea mai severă rânduială în toate: în lucrările trupului şi încă mai mult în lucrarea minţii. Sporeşte-ti studiile, stai acasă, nu te deda la distracţii. Dacă trebuie să ieşi, păzeşte-ţi simţurile, fereşte-te de persoanele de sex opus şi  mai ales roagă-te.

Pe lângă aceste primejdii care vin din însuşirile tinereţii, mai sunt două. Mai întâi, un fel de a cugeta care ridică în slăvi cunoaşterea raţională sau raţiunea personală. Un tânăr socoate drept titlu de cinste să arunce o umbră de îndoială asupra a tot ceea ce există, lăsând la o parte cele ce nu se potrivesc măsurii cu care judecă el lucrurile. Aceasta este de ajuns pentru a-şi smulge din inimă trăirea care se naşte din credinţă, prin Biserică, şi rămâne singur. Căutând înlocuitori pentru ceea ce a lepădat, se aruncă în teorii făurite fără nici o legătură cu Adevărul dumnezeiesc; se încâlceşte în acestea şi izgoneşte din mintea sa toate adevărurile de credinţă. Prăpădul e încă şi mai mare dacă aceste teorii îi sunt puse la îndemână în şcoli şi dacă un astfel de duh stăpâneşte acolo. Oamenii de astăzi cred că intră în stăpânirea adevărului, dar nu fac decât să strângă idei ceţoase, deşarte şi ciudate, în cea mai mare parte a lor împotrivindu-se chiar simţului realităţii; numai că aceste idei îi atrag pe cei nepricepuţi şi devin un idol pentru tânărul iscoditor.

În al doilea rând este felul lumesc de a cugeta. Chiar dacă acesta ar putea să pară folositor, atunci când domină într-Lin tânăr se dovedeşte o adevărată pacoste. Se arată printr-o viaţă dusă încoace şi încolo de senzaţiile primite prin simţuri, prinlr-un fel de a fi în care persoana zăboveşte foarte puţin în lăuntrul ei, fiind mai mereu în afară, fie în visuri sau realitate. Cugetând astfel, omul urăşte viaţa lăuntrică şi pe cei care vorbesc despre ea şi o trăiesc.

Pentru el, adevăraţii creştini sunt nişte mistici cu minţile zdruncinate sau nişte prefăcuţi şi aşa mai departe. Nu poate ajunge la înţelegerea adevărului, fiind împiedicat de duhul lumii atât de prezent în cercurile de viaţă lumească în care tânărul este îngăduit fără nici o reţinere, ba chiar e sfătuit să intre. Prin legătura cu ele, toate ideile şi obiceiurile stricate ale lumii sunt presărate în sufletul deschis al tânărului, care nu a fost prevenit din timp şi nici pregătit să li se împotrivească. El acum îşi formează o privire asupra vieţii, iar acest duh lumesc se întipăreşte în el ca în ceară, iar el fără să vrea îi devine fiu. Dar a fi un astfel de fiu e tot ce poate fi mai potrivnic înfierii noastre de către Dumnezeu în Hristos Iisus.

Şi aşa, iată care sunt primejdiile ce pândesc pe un tânăr pentru că este tânăr! Şi cât de greu este să le faci faţă! Însă pentru cel care s-a sculat şi s-a hotărât să se închine lui Dumnezeu înainte de a veni anii tinereţii, această vârstă nu e chiar atât de primejdioasă. Trebuie doar să rabde puţin, dar apoi va veni cea mai senină şi fericită odihnă. Păstrează cu grijă făgăduinţa vieţii creştine curate în tot acest răstimp, iar apoi vei putea trăi cu o anumită trăinicie sfântă, de nezdruncinat. Oricine a trecut neprimejduit prin anii tinereţii, a navigat, aşa-zicând, de-a lungul unui râu năvalnic şi zbuciumat şi, privind în urmă, binecuvintează pe Dumnezeu. Un altul, însă, cu lacrimi în ochi, se întoarce cu adâncă părere de rău, blestemându-se pe sine. Niciodată nu vei mai recăpăta ceea ce ai pierdut în vremea tinereţii. Oare va mai dobândi vreodată cel căzut ceea ce are cel ce nu a căzut?

Partea Intai – Calea spre mantuire

IV.

Păstrarea harului de la Botez

Din cele spuse până acum, se poate uşor înţelege pricina pentru care atât de puţini păstrează harul Botezului. Educaţia este pricina a toate, fie bune, fie rele.

Cauza pentru care nu se păstrează harul de la Botez este aceea că nu se ţine rânduiala, normele şi buna aşezare a unei educaţii menite tocmai păstrării şi sporirii harului. Cele mai de seamă pricini ale acestui fapt sunt:

1)  Depărtarea de Biserică şi de mijloacele ei de a dărui harul, ceea ce usucă mugurul de viaţă creştină, rupându-l de sevă, iar el se veştejeşte ca o floare ţinută la căldură.

2) Neluarea în seamă a firii trupeşti. Unii cred că trupul poate fi crescut oricum fără nici o pagubă pentru suflet, când de fapt tocmai în mădularele trupului este locaşul patimilor, care cresc odată cu ele, se înrădăcinează în ele şi pun stăpânire pe suflet, împrăştiindu-se în mădularele trupului, patimile află acolo sălaş sau fac din ele o adevărată cetate întărită, folosindu-le puterea pentru sine în toată vremea care va urma.

3) O creştere fără discernământ a puterilor sufletului, care nici nu e îndrumată spre un rost unic. Oamenii nu văd rostul înaintea lor şi de aceea nici calea către el. De aici, în ciuda multelor griji care se poartă educaţiei contemporane, oamenii nu fac altceva decât să îşi hrănească în ei înşişi iscodirea, îndărătnicia şi setea de plăceri.

4)  Nesocotirea cu desăvârşire a duhului. Rareori se iau în seamă rugăciunea, frica de Dumnezeu şi conştiinţa. Deşi în afară există o bună rânduială, cea mai mare parte a vieţii din lăuntru este întotdeauna luată drept bună şi, prin urmare, lăsată să-şi poarte singură de grijă, în vremea studiilor, cel mai de seamă lucru este îngropat în cele minore, iar singurul de trebuinţă,  întunecat de mulţimea celorlalte.

5) La urmă, faptul că omul intră în anii tinereţii fără a-şi fi statornicit bunele rânduieli şi fără a se fi hotărât să ducă viaţă creştină. Mai mult, el nici nu înăbuşă cum se cuvine atracţiile tinereţii, ci se afundă în setea atotcuprinzătoare de senzaţii prin distracţii, lecturi uşoare, aţâţarea închipuirii cu tot felul de visări, legătura fără discernământ cu cei de o seamă, şi mai ales cu persoanele de sex opus, purtarea de grijă numai faţă de studiu şi lăsarea în voia lumii prin mijlocirea ideilor, obiceiurilor şi năravurilor la modă, care nu numai că niciodată nu au fost prielnice vieţii în har, ci întotdeauna s-au ridicat împotriva ei şi au căutat să o stingă.

Fiecare din aceste pricini, şi chiar numai una dintre ele, ajunge pentru a înăbuşi într-un tânăr viaţa în har. Însă, în cea mai mare parte ele lucrează împreună şi în chip negreşit una o va atrage după sine şi pe alta; şi toate laolaltă stânjenesc într-atât viaţa duhovnicească, încât nu i se poate afla nici cea mai mică urmă, ca şi cum omul nu ar avea suflet deloc şi nici nu ar fi fost zidit pentru unirea cu Dumnezeu, nu ar avea puterile rânduite anume la aceasta şi nici nu ar fi primit harul care îi dă viaţă.

Pricina pentru care nu se ţine o bună rânduială în educaţie trebuie căutată fie în necunoaşterea acestei rânduieli, fie în nesocotirea ei. Educaţia care e lăsată la voia întâmplării fără a se da vreo importanţă necesităţii ei, în chip negreşit o va lua pe un drum stricat, greşit şi vătămător, mai întâi în viaţa de acasă, apoi pe parcursul studiilor. Dar chiar şi acolo unde, după toate aparenţele, educaţia nu rămâne neluată în seamă ci este supusă rânduielilor binecunoscute, se dovedeşte adesea a fi neroditoare şi se abate de la rostul ei din pricina ideilor şi principiilor greşite pe care a fost construită. Tocmai ceea ce trebuie nu se are în vedere şi nu e pus pe primul plan: nu a plăcea lui Dumnezeu, nu mântuirea sufletului, ci cu totul alte lucruri – fie creşterea puterilor exclusiv fireşti sau pregătirea pentru vreo funcţie oficială, ori adaptarea la viaţa din lume, şi aşa mai departe. Numai că atunci când începutul este greşit şi necurat prin forţa lucrurilor, tot ceea ce s-a ridicat pe seama lui nu duce la nimic bun.

Cele mai de seamă abateri de la o educaţie cuviincioasă sunt:

1)  Lepădarea căilor de primire a harului. Este urmarea firească a nesocotirii faptului că omul care trebuie educat e creştin şi are puteri nu numai fireşti, ci şi duhovniceşti, dăruite lui prin har. Numai că fără ele creştinul este o grădină fără de apărare călcată de demonii întunecaţi şi devastată de furtuna păcatului şi a lumii, neavând pe nimeni şi nimic care să-l facă a-şi veni în fire şi sa le izgonească.

2)  Faptul că oamenii sunt pregătiţi îndeosebi pentru fericirea din viaţa pământească, în vreme ce amintirea vieţii veşnice e ştearsă din minţile lor. Despre această fericire se vorbeşte acasă, se discută la ore şi mai ales în convorbirile de zi cu zi.

3) Duhul de neseriozitate şi superficialitate care domină în toate, până şi în slujirea preoţească.

Nefiind pregătit acasă şi trecând printr-o astfel de educaţie, în chip negreşit omul se va alege cu o minte tulbure şi va avea o perspectivă deformată asupra lucrurilor. Va vedea totul strâmb, prin nişte lentile proaste sau stricate. Drept urmare, nici nu vrea să audă de adevărul ultim al rostului său în viaţă sau de căile ce duc la acesta. Acestea sunt pentru el lucruri minore, care nu trebuie luate în seamă.

După toate acestea nu e greu să stabilim ce anume trebuie făcut pentru a îndrepta o astfel de rânduiala greşită a lucrurilor. Este nevoie ca:

1) Să se înţeleagă bine şi să se asimileze principiile adevăratei educaţii creştine, urmându-se întocmai, mai întâi de toate acasă. Educaţia primită acasă este rădăcina şi temelia a tot ceea ce urmează. Cineva bine crescut şi îndrumat acasă nu va fi prea lesne îmbrâncit din calea cea dreaptă de vreo învăţătură greşită la şcoală.

2) Imediat după aceea, trebuie reconstruită întreaga educaţie şcolară pe temeiuri noi şi neprefăcute; să se introducă în ea învăţăturile creştineşti, să se îndrepte ceea ce are nevoie de îndreptare; şi, mai ales – în toată vremea, educarea copilului să se facă sub înrâurirea atotbinefacătoare a Sfintei Biserici, care prin întreaga ei rânduiala de viaţă lucrează în chip mântuitor asupra creşterii duhului. Acest lucru nu ar mai da nici un prilej de aprindere a pornirilor pătimaşe, ar slăbi duhul lumesc şi ar scoate sufletul din prăpastie. Totodată, trebuie întors de la ceea ce e trecător spre ceea ce e veşnic, de la cele din afară către cele din lăuntru, pentru a ridica fii ai Bisericii, părtaşi ai împărăţiei cerurilor.

3) Mai presus de toate, trebuie educaţi educatorii sub călăuzirea celor care cunosc adevărata educaţie nu din vorbe, ci din faptă. Formaţi sub povăţuirea celor mai încercaţi învăţători, educatorii la rândul lor îşi vor preda meşteşugul celor ce urmează, şi tot aşa. Educatorul ar trebui să treacă prin toate treptele desăvârşirii creştine pentru a şti mai târziu cum să se comporte în vâltoarea lucrurilor, pentru a fi în stare să înţeleagă pe ce drumuri apucă cei aflaţi în grija lor, iar apoi să lucreze asupra lor cu răbdare, reuşită, tărie şi rodnicie. Ar trebui să facă parte dintr-o ceată a celor mai curaţi, aleşi de Dumnezeu şi sfinţi oameni. Dintre toate lucrările sfinte, educarea copiilor e cea mai sfântă.

Roada unei bune educaţii este păstrarea harului de la Sfântul Botez. Această păstrare răsplăteşte din belşug toate ostenelile educaţiei, în chip neîndoielnic, mari daruri rămân asupra unui om care a păstrat harul de la Botez şi de la cea mai fragedă vârstă s-a închinat lui Dumnezeu.

1)  Cel dintâi dar şi, ca să spunem aşa, temelia tuturor celorlalte daruri, este plenitudinea a tot ceea ce a primit prin fire sau prin har. Omul este menit a fi primitorul unor puteri care sunt gata a fi revărsate asupra lui din Izvorul tuturor bunătăţilor, numai el să nu se arunce în neorânduială. E adevărat, şi cel ce se pocăieşte poate fi tămăduit cu desăvârşire; dar se pare că lui nu îi este dat să ştie şi să simtă ca unul care nu a căzut; el nu mai poate gusta din acea plenitudine şi nu mai poate avea îndrăzneala care se naşte din ea.

2)  De aici decurg firesc vioiciunea, uşurinţa şi bucuria cu care el face binele. Se plimbă prin bine ca prin singura lume apropiată de inima lui. Celui ce se pocăieşte îi trebuie multă vreme să se silească şi să se înveţe a face binele, pentru a-l putea împlini apoi în chip firesc; şi chiar după ce reuşeşte aceasta, trebuie să rămână permanent într-o stare de încordare şi teamă. Pe de altă parte, cel ce nu a căzut vieţuieşte în simplitatea inimii, într-un fel de neîndoielnicie a mântuirii, care îl bmecuvintează şi nu e amăgitoare.

3) Apoi, în viaţa sa se nasc o anumită cumpătare şi statornicie. Nu există în el nici slăbiciuni, nici porniri nestăvilite, şi aşa cum fiecare din noi respirăm mai tot timpul fără nici un efort, aşa se săvârşeşte în el lucrarea celor bune. Aceasta se poate petrece şi în cineva care se pocăieşte, numai că nu se dobândeşte prea repede şi nici nu lucrează în chip atât de desăvârşit. O roată reparată deseori îşi vădeşte cusururile, iar un ceas care s-a stricat şi apoi a fost reparat nu mai este la fel de precis ca unul nou, ce n-a suferit vreo reparaţie.

4) Omul care nu a căzut rămâne veşnic tânăr, în trăsăturile felului său de a fi se oglindesc simţămintele unui copil care nu a devenit încă vinovat cu ceva faţă de tatăl său. Aici cel dintâi simţământ de nevinovăţie este o copilărie în Hristos, un fel de necunoaştere a răului. Cât de mult îndepărtează ea gândurile nefolositoare şi tulburările apăsătoare ale  inimii!   Apoi,   este   o   bucurie  negrăită,   o   bunătate neprefăcută, obiceiul îi e paşnic, în el se descoperă cu toată puterea roadele Duhului arătate de Apostol: dragostea, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea,  facerea de bine,  credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Galateni 5; 22, 23). E îmbrăcat, cum s-ar spune cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare (Coloseni 3, 12). Apoi, păstrează o voioşie deloc prefăcută sau o bucurie duhovnicească, căci în el se află împărăţia lui Dumnezeu, care e pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Mai mult, îi sunt proprii un dar al înaintevederii şi înţelepciunii cu care vede tot ceea ce este în el şi în jurul lui şi poate face mult bine prin sine şi prin faptele lui. Inima sa ajunge într-o astfel de stare încât îi spune neîntârziat ce ar trebui să facă şi cum ar trebui să facă.

În cele din urmă, se poate spune că îi este propriu să nu se teamă de cădere, să simtă o anumită ocrotire a lui Dumnezeu. „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?” (Romani 8, 35). Toate acestea îl fac vrednic de cinste şi de iubire. Atrage multă lume la sine fără să vrea. Prezenţa în lume a unor astfel de oameni este un mare dar de la Dumnezeu. Ei ţin locul năvoadelor Apostolilor. Aşa cum pilitura de fier se strânge în jurul unui magnet puternic, sau un caracter tare îi atrage pe cei slabi, aşa şi puterea Duhului care este în el îi strânge pe toţi la sine şi mai ales pe cei în care răsar primele mlădite ale Duhului.

Dar chipul cel mai de seamă al desăvârşirii morale, la care ajunge cel ce s-a păstrat întreg în anii tinereţii este o anumită statornicie în virtute pentru toată viaţa. Samuel a rămas neclintit în faţa tuturor ispitelor care răscoleau casa lui Eli şi în mijlocul tulburărilor poporului de afară. Apoi Iosif, între fraţii săi răi, în casa lui Putifar, în robie şi în libertate, şi-a păstrat tot timpul sufletul neprihănit, într-adevăr, „bine este omului să poarte un jug din tinereţile lui” (Plângerile lui leremia 3, 27). „Fiule! Din tinereţile tale alege învăţătura şi până la cărunteţile tale vei afla înţelepciune… Căci cu lucrarea ei puţin te vei osteni şi curând vei mânca roadele ei” (înţelepciunea lui Isus Sirah 6; 18, 20). O învăţătură bună devine, aşa-zicând, a doua natură, iar dacă uneori se întâmplă a fi puţin încălcată, revine iute la starea cea dintâi. Aşa se face că îi găsim în „Vieţile Sfinţilor” tocmai pe acei care şi-au păstrat curăţia morală şi harul Botezului din tinereţe.

Dincolo de toate acestea, cel care şi-a păstrat curăţia şi s-a închinat lui Dumnezeu din fragedă vârstă săvârşeşte lucrul cel mai plăcut lui Dumnezeu. El aduce lui Dumnezeu jertfa bine-primită:

1) pentru că Dumnezeu este bucuros mai mult decât orice, potrivit legii îndreptării, de ceea ce I se aduce din cele dintâi, primele roade, primii născuţi ai dobitoacelor şi oamenilor, aşadar şi de primii ani ai tinereţii;

2) pentru că se aduce jertfă curată – un tânăr neprihănit – şi aceasta se cere mai întâi pentru orice jertfă;

3) pentru că lucrul se săvârşeşte prin biruirea câtorva piedici, atât dinlăuntru cât şi din afară, prin lepădarea unor plăceri către care, mai ales la această vârstă, există o pornire nestăvilită.

Un astfel de om face lucrul cel mai plin de sens. Trebuie să ne afierosim lui Dumnezeu, căci numai în acesta aflăm mântuire, altfel ne lăsăm pradă deznădejdii. Nu e nici o altă clipă mai potrivită şi mai plină de nădejde spre aceasta decât cea dintâi clipă în care am devenit conştienţi de noi înşine -căci cine poate şti ce va fi mâine? Dar, de se gândeşte cineva să trăiască mai multă vreme, fără a o afierosi lui Dumnezeu, nu face decât să-şi pună singur piedici, obişnuindu-se cu un fel de viaţă potrivnic celuilalt. Şi numai Dumnezeu ştie de va mai fi în stare să se biruie pe sine mai târziu. Şi chiar dacă va reuşi, ce fel de jertfă va aduce el lui Dumnezeu – o jertfă nu întreagă, ci bolnavă, ponosită şi stricată în mădularele ei? Ba, mai mult, chiar de se mai întâmplă aceasta, dar se întâmplă alât de rar! Cât de puţini sunt cei care, după ce şi-au pierdut nevinovăţia, reuşesc să o dobândească iar!

Cât de greu îi este să se schimbe cuiva care nu s-a bucurat de o viaţă bună din copilărie arată cu multă însufleţire, din propria sa trăire, Fericitul Augustin în „Confesiunile” sale. El spune: „Anii copilăriei i-am petrecut în jocuri şi năzbâtii, chiar şi dintre cele neîngăduite, în neascultare şi neluare în seamă faţă de părinţi. Când am intrat în tinereţe am început să duc viaţă desfrânată, iar în trei ani ajunsesem atât de stricat încât, mai apoi, timp de doisprezece ani am tot încercat să mă îndrept şi nu am aflat puterea de a o face. Chiar şi după ce am săvârşit întoarcerea, printr-o mişcare hotărâtă a voinţei, tot am mai zăbovit încă doi ani, amânându-mi convertirea de pe o zi pe alta. Atât de slabă ajunge voinţa de pe urma celor dintâi patimi! Dar, chiar şi după convertirea mea definitivă şi primirea harului prin Sfântul Botez, câte am avut de răbdat luptând cu propriile mele patimi, care mă târau cu putere la calea pe care mersesem mai înainte!”

Mai e de mirare că se izbăvesc atât de puţini dintre cei ce au avut o tinereţe decăzută? Această pildă arată mai limpede ca orice altceva în ce mare primejdie se află omul care nu a primit bunele rânduieli în tinereţe şi nici nu s-a închinat mai înainte lui Dumnezeu. Ce fericire este, prin urmare, să primeşti o educaţie creştină bună şi adevărată, cu care să intri în anii tinereţii, iar apoi să păşeşti în acelaşi duh în vârsta bărbăţiei.

Partea a doua

DESPRE POCĂINŢĂ ŞI

ÎNTOARCEREA PĂCĂTOSULUI LA

DUMNEZEU

I.

Cum începe viaţa creştină prin Taina Pocăinţei?

Viaţa creştină în har ar trebui să înceapă la Sfântul Botez. Dar cei ce păstrează acest har sunt foarte puţini; cea mai mare parte a creştinilor îl pierd. Vedem cu toţii că există unii oameni care sunt mai mult sau mai puţin decăzuţi în viaţa pe care o duc, din pricina faptului că au avut un început cu totul jalnic, care a fost îngăduit aşa şi cu timpul a prins rădăcini adânci în ei. Alţii poate că au avut un început bun, dar în primii ani ai tinereţii, fie din propria lor pornire, fie prin ispitirea de către alţii, au uitat acest început şi au căpătat obiceiuri rele. Astfel de oameni nu mai duc o adevărată viaţă creştină. Pentru unii ca aceştia, sfânta noastră credinţă aduce Taina Pocăinţei. „Avem Mijlocitor către Tatăl, pe lisus Hristos cel drept” (I Ioan 2, l). Dacă ai păcătuit, recunoaşte-ţi păcatul şi pocăieşte-te. Dumnezeu va ierta păcatul şi iarăşi îţi va dărui „inimă nouă şi duh nou” (lezechiel 36, 26). Nu există altă cale: fie nu păcătui, fie pocăieşte-te. Judecând după numărul celor care au căzut după Botez, se poate spune chiar că pocăinţa a devenit pentru noi singurul izvor al adevăratei vieţi creştine.

Este nevoie să ştim faptul că, în Taina Pocăinţei, unii trebuie doar să se cureţe, iar darul vieţii în har, mai înainte însuşit şi lucrător în ei, se va aprinde din nou. Pentru alţii începutul acestei vieţi a fost aşezat de curând în ei sau e pe cale de a fi dăruit şi primit iarăşi. Vom cerceta acest din urmă caz.

În ceea ce priveşte a doua situaţie de care am pomenit, ea constă într-o schimbare hotărâtă spre mai bine, o puternică mişcare de voinţă, o depărtare de păcat şi o întoarcere la Dumnezeu sau aprinderea unui foc al râvnei numai pentru lucruri plăcute lui Dumnezeu, cu lepădarea de sine şi de orice altceva. Îi este proprie mai presus de toate o foarte puternică mişcare de voinţă. Dacă omul a căpătat obiceiuri rele, acum trebuie să se rupă de sine însuşi. Dacă a supărat pe Dumnezeu, acum trebuie să se perpelească în focul dreptei judecăţi. Un om care se pocăieşte trăieşte durerile unei femei care naşte şi, în simţurile inimii lui întâlneşte, aşa-zicând, chinurile iadului. Lui Ieremia care plângea, Domnul i-a poruncit: „să dărâmi şi să zideşti şi să sădeşti” (Ieremia l, 10). „Plânsul pocăinţei este trimis de Domnul pe pământ pentru că atunci când pătrunde în cei ce-l primesc, până la despărţirea sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă” (Evrei 4, 12), să nimicească omul cel vechi şi să pună temei zidirii celui nou. În omul care se pocăieşte vine mai întâi teama, apoi alinarea nădejdii; întristarea, apoi mângâierea; groază până în pragul deznădejdii, apoi adierea mângâietoare a milei. Una înlocuieşte pe alta şi acest lucru naşte sau păstrează în omul aflat în stare de decădere sau deznădăjduire de viaţă, nădejdea că totuşi, va primi viaţa cea nouă.

E ceva foarte dureros, dar şi mântuitor. Prin urmare, devine de neocolit faptul că oricine nu a încercat o asemenea durere, nu a început încă să trăiască prin pocăinţă. E cu neputinţă omului să înceapă a se curăţa cu desăvârşire fără a fi trecut prin acest creuzet, împotrivirea vie şi hotărâtă faţă de păcat nu vine decât din ura pentru el. Urârea păcatului, la rândul ei, se naşte doar din simţirea răului care e în el; iar răul din el este trăit cu toată urgia lui în această durere din pocăinţă. Numai aici simte cineva cu toată inima ce mare rău este păcatul; după aceea va fugi de el ca de focul gheenei. Fără această încercare dureroasă, chiar dacă ar începe să se cureţe în vreun fel oarecare, nu va putea să se curăţească decât puţin, mai mult pe din afară decât pe dinăuntru, mai mult în fapte decât în suflet. De aceea, inima sa va rămâne murdară, asemeni minereului netopit.

O astfel de schimbare este săvârşită în inima omului de către dumnezeiescul har. Doar acesta este în măsură să îndemne pe cineva a-şi ridica mâna asupră-şi ca să se aducă pe sine jertfă lui Dumnezeu. „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis” (Ioan 6, 44). Dumnezeu însuşi îi dă o inimă şi un duh nou (vezi lezechil 36, 26). Omul se întristează pentru sine. Afundându-se în păcatele cărnii, a devenit una cu ele. Numai o putere din afară, mai înaltă, îl poate rupe de sine şi ridica împotriva sa.

Astfel, harul săvârşeşte schimbarea în păcătos, dar aceasta nu se petrece fără învoirea lui. În Sfântul Botez, harul ne este dat în clipa în care Taina se săvârşeşte asupra noastră; totuşi, voinţa liberă vine mai apoi şi îşi însuşeşte ceea ce i s-a dat. Prin urmare, în pocăinţă libera consimţire trebuie să participe la însuşi actul schimbării.

Schimbarea spre mai bine şi întoarcerea la Dumnezeu par să se întâmple dintr-o dată sau instantaneu şi aşa şi este. Înainte de aceasta totuşi, schimbarea parcurge câteva trepte ale unirii harului cu libertatea, prin care harul pune stăpânire asupra libertăţii, iar aceasta i se supune. Prin aceste trepte sunt nevoiţi să treacă toţi. La unii, treptele sunt urcate cu repeziciune, în vreme ce la alţii, lucrul durează mai mulţi ani. Cine ar putea urmări tot ceea ce se petrece aici, mai ales că există atâtea căi prin care harul lucrează înlăuntrul nostru şi nici stările în care se află oamenii asupra cărora acesta lucrează nu pot fi numărate? Trebuie să ne aşteptăm însă ca în ciuda atâtor deosebiri, să existe o faţă comună a schimbării de care nu poate scăpa nimeni. Orice om care începe a se pocăi trăieşte în păcat, dar tot el este zidit din nou prin har. Prin urmare, putem înfăţişa felul în care se petrec lucrurile, desluşindu-i obârşiile, pornind atât de la cercetarea stării în care se găseşte păcătosul, cât şi de la legătura ce se naşte între har şi libertate.

Partea a doua – Calea spre mantuire

II.

Starea păcătosului

În cele mai multe cazuri, cuvântul lui Dumnezeu înfăţişează pe păcătosul aflat în nevoia de înnoire prin pocăinţă ca fiind cufundat într-un somn adânc. Trăsăturile proprii unor astfel de oameni nu sunt întotdeauna reduse doar la o decădere vădită, ci mai degrabă şi la lipsa, în cel mai strict sens, a râvnei inspirate, neegoiste, de a plăcea lui Dumnezeu, precum şi a silei desăvârşite faţă de orice lucru păcătos. Dăruirea nu e deloc grija cea mai de seamă a preocupărilor şi ostenelilor lor; au timp pentru multe alte lucruri, dar sunt cu desăvârşire nepăsători faţă de propria lor mântuire şi nu simt primejdia care îi paşte. Nesocotesc viaţa cea bună, ducându-şi zilele în necredinţă, chiar dacă uneori, din afară, ar putea părea drepţi şi fără de prihană.

Aceasta este starea generală a păcătosului. Iată şi câteva amănunte cu privire la omul căruia îi lipseşte harul: odată întors de la Dumnezeu, omul se înţepeneşte bine în sine şi face din sine rostul ultim al vieţii şi lucrării sale. Aceasta se întâmplă deoarece, în acest punct, după Dumnezeu, pentru el nu a mai rămas nimic mai presus de sine şi mai ales deoarece, primind mai înainte toate din belşug de la Dumnezeu iar acum uitând de El, se grăbeşte şi se îngrijeşte să pună altceva în loc. Pustiul care s-a ivit înlăuntrul său prin despărţirea lui de Dumnezeu îi pricinuieşte o sete de nestins, care nu-l chinuie încă, dar nici nu-l lasă. Omul a devenit un hău fără fund. Face tot ce poate pentru a umple genunea din el, dar nu reuşeşte nici să o vadă, nici să o simtă umplându-se. Astfel, îşi petrece toată viaţa în trudă, sudoare şi grele osteneli; se ocupă de tot felul de treburi prin care speră să afle un mijloc de a-şi potoli setea de nestins. Aceste treburi îi înghit toată puterea, atenţia şi timpul. Sunt bunul lui cel mai de preţ, în care şi-a pus tot sufletul. Acum e limpede de ce un om care a făcut din sine rostul său ultim nu e niciodată el însuşi; în schimb, totul e în afara lui, în lucrurile fie născocite, fie adunate prin mândrie. El s-a despărţit de Dumnezeu, Care este plinirea a tot ce există, în sine însuşi e gol; nu i-a mai rămas decât o părută revărsare a sa în şirul nesfârşit al lucrurilor şi trăirea prin ele. Astfel, păcătosul însetează, se agită şi se necăjeşte cu nenumărate treburi şi lucruri din afara lui şi a lui Dumnezeu. De aceea, o trăsătură proprie vieţii păcătoase este, în nesocotirea mântuirii, grija şi silinţa pentru multe (vezi Luca l0, 41).

Diferitele tente şi deosebiri ale acestei griji şi silinţe pentru multe ţin de felurile pustiului care s-a ivit în suflet. Există o pustiire a minţii care a uitat pe Cel Ce este totul; ea naşte gnja şi silinţa pentru multa învăţătură, iscodire, cercetare şi curiozitate. Mai este şi o pustiire a voinţei care a fost lipsită de stăpânirea ei de către Cel Ce este totul; aceasta naşte dorinţa de multe lucruri, înşelarea de avuţii, astfel ca totul să fie în mâinile noastre, în stăpânirea noastră; acesta este, egoismul. Pe urmă mai este şi o pustiire a inimii, lipsită acum de putinţa de a se bucura de Cel Ce este totul; ea pricinuieşte setea de mulţumire prin lucruri nenumărate, mereu altele, sau căutarea unui nesfârşit şir de obiecte prin care năzuim a afla plăcere pentru simţuri – atât în afară, cât şi înăuntru. Astfel, păcătosul se frământă din pricina multei învăţături, a stăpânirii de avuţii şi a dorinţei de plăceri. Se distrează, are şi dispune, iscodeşte. Se învârte în jurul acestor cozi toată viaţa lui. Iscodirea îi face cu ochiul, inima speră să guste dulceţurile lumii şi e momit de propria sa voinţă. Oricine se poate încredinţa de aceasta dacă stă să îi urmărească mişcările sufletului de-a lungul unei singure zile.

Dacă rămâne singur, păcătosul va continua să se învârtă în acest cerc vicios, pentru că aşa ajunge firea noastră atunci când e robită păcatului. Totuşi, atunci când se află în prezenţa altora, rotocoalele lui se înmulţesc de mii de ori şi devin din ce în ce mai întortocheate. Lumea întreagă e plină de oameni care fac neîncetat tot felul de lucruri, întreabă, se distrează şi se perindă de ici-colo ale căror mişcări în toate acestea au format un sistem care i-a supus pe toţi sub legile sale, făcând din ele o Lege pentru toţi cei aflaţi în sfera lui de influenţă, în această adunare de obşte, fiecare intră fără să vrea în legătură cu celălalt, interacţionează unii cu alţii, iar prin interacţiunea lor îşi sporesc iscodirile, egoismul şi goana după plăceri de zeci, sute şi mii de ori, punându-şi toată fericirea, bucuria şi viaţa în această vâltoare nebună. E lumea deşertăciunii, în care îndeletnicirile, cărările, legea, legăturile, limba, plăcerile, distracţiile, ideile – totul, de la cel mai mic lucru până la cel mai mare – sunt pătrunse de lucrarea acestor trei duhuri rele ai grijii şi silinţei pentru multe pomenite mai sus. E ceea ce pricinuieşte jalnica învârtire a sufletelor oamenilor lumeşti.

Trăind în strânsă unire cu această lume, fiecare păcătos e prins în înmiitele ei mreji şi e atât de încâlcit încât nici nu le mai vede. O asemenea povară apasă asupra oricărui om lumesc şi a fiecăruia dintre părţile lui, astfel încât nu mai are tăria de a se lăsa clintit nici un pas, cât de mic, de nimic din cele ce nu sunt lumeşti, căci aceasta ar fi ca şi cum ar trebui să ridice o jumătate de tonă. Aşa că, nimeni nu mai purcede la o lucrare atât de anevoioasă şi nici măcar nu se mai gândeşte la ea; în schimb, toţi o duc tot aşa, forfotind neîncetat prin şanţurile în care au căzut.

Încă mai rău este prinţul acestei lumi, care nu are pereche în viclenie, ranchiună şi priceperea de a amăgi. El poate pătrunde nestingherit în sufletul omului prin trup şi prin toată acea materialitate în care se cufundă omul prin cădere. Venind, el stârneşte pe mai multe căi iscodirea, egoismul şi tihna iubitoare de plăceri. Cu tot felul de ademeniri şi momeli, ţine sufletul în acestea fără putinţă de .scăpare; cu şoapte şi îndemnuri insuflate minţii, îi dă idei prin care să le poată dobândi şi apoi fie ajută la împlinirea acestora, fie li se împotriveşte cu alte dorinţe, încă mai aprinse. Toate acestea le face cu un singur scop: ca să prelungească şi să adâncească încâlcirea omului în ele. Este tocmai ceea ce se numeşte schimbarea de noroc lumesc şi nenoroc, lipsită de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Prinţul acestei lumi are o întreagă hoardă de slugi, duhuri ale răutăţii ce i se supun. Clipă de clipă, ele gonesc în marginile lumii locuite pentru a-şi semăna seminţele lor otrăvite prin diferite locuri, adâncesc marea încâlceală în mrejele păcatului, refac cursele slăbite sau stricate şi mai ales pentru a împiedica pe oricine ar putea să-şi pună în gând să se desfacă din legăturile acestea şi să iasă la libertate, în ultimul caz, se strâng iute în jurul îndărătnicului. Mai întâi vin unul câte unul, apoi în cete şi legiuni, până când soseşte toată hoarda. Aceasta se petrece pe mai multe căi şi în diferite chipuri, astfel încât să astupe orice ieşire şi să refacă lanţurile şi mrejele, apoi – folosind cealaltă imagine – să îmbrâncească înapoi în prăpastie pe oricine a început să se strecoare de-a lungul pantelor ei abrupte.

Acest regat nevăzut al duhurilor are locuri aparte. Sunt mai întâi sălile de tron, acolo unde se întocmesc planurile, sosesc poruncile şi se primesc dările de seamă, cu laudele sau ocările cuvenite din partea mai-marilor. Acestea sunt sanctuarele cele mai dinăuntru ale Satanei, cum le-a numit Sfântul Ioan Teologul. Pe pământ, în împărăţia din mijloc al oamenilor, se află cetele răufăcătorilor, desfrânaţii şi mai ales necredincioşii şi hulitorii ale căror fapte, cuvinte şi scrieri răspândesc întunericul păcatului pretutindeni şi împiedică dumnezeiasca lumină. Mulţimea căilor lumeşti, împânzite de stihiile păcatului, care năucesc omul târându-l departe de Dumnezeu, acesta e mijlocul prin care îşi vădesc voinţa şi puterea lor aici.

Aceasta este întinderea împărăţiei păcatului! Fiecare păcătos îi este căzut pradă, dar rămâne ţinut acolo mai ales din pricina unui anumit lucru. Probabil că aceste lucruri sunt în aparenţă, îngăduite – ba chiar vrednic de laudă. Satana are o singură grijă; şi aceea este ca, atunci când un om se preocupă în întregime cu mintea, atenţia şi inima sa de ceva, acel ceva să nu fie numai Dumnezeu, ci şi un alt lucru din afara Lui să i se lipească de minte, de voinţă şi de inimă, astfel încât omul să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu altceva ca să poarte grijă numai de ceea ce ştie, de ceea ce-i place şi de ceea ce are. Aici nu e vorba doar de patimi sufleteşti şi trupeşti, ci şi de lucrurile amăgitoare, precum multa învăţătură, măiestriile artei şi toată secularizarea aceasta care poate sluji ca legătură a satanei prin care să îi ţină pe cei orbiţi de păcat în puterea sa, fără a le da prilejul de a-şi mai veni în fire.

5. Felul lăuntric de a fi al păcătosului

Dacă luăm aminte la felul lăuntric de a fi al păcătosului, putem descoperi că uneori este cultivat dar cu desăvârşire orb în ceea ce priveşte lucrurile dumnezeieşti şi problema propriei sale mântuiri. Chiar dacă se frământă şi se sileşte neîncetat în tot felul de treburi, în schimb e leneş şi nepăsător în ceea ce priveşte rânduiala propriei -lui mântuiri; deşi încearcă permanent când scârbele, când plăcerile inimii, el este cu desăvârşire nesimţitor la cele duhovniceşti, în acest sens, toate puterile lui de a fi sunt vătămate de păcat; iar în păcătos rămân doar orbirea, nepăsarea şi nesimţirea. Nu vede starea în care se află, aşa că nu simte nici primejdia care îl paşte. Nu simte primejdia, şi de aceea nici nu se sileşte nici nu se îngrijeşte ca să se izbăvească de ea. Nevoia de a se schimba şi de a fi mântuit nici măcar nu-i trece prin minte. Are convingerea fermă şi de nezdruncinat că aşezarea vieţii lui este cea mai nimerită, nu-i trebuie nimic mai mult, deci totul trebuie să rămână aşa cum este. Prin urmare, socoteşte orice i-ar aminti de o altă viaţă de prisos pentru el; nu ascultă şi nici măcar nu poate pricepe la ce ar folosi. Fuge şi se fereşte de aşa ceva.

Partea a doua – Calea spre mantuire

III.

Lucrarea harului dumnezeiesc

Am spus că păcătosul se aseamănă unui om cufundat într-un somn adânc. Aşa cum cel adormit nu se va trezi şi nu se va scula de la sine, în ciuda pericolului care se apropie, de nu vine cineva să-l zgâlţâie, tot aşa cel cufundat în somnul păcatului nu-şi vine în fire şi nu se trezeşte până când nu vine harul dumnezeiesc în ajutorul lui. Prin nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, acest har stă la îndemâna tuturor, se apropie pe rând de fiecare şi îi cheamă limpede pe toţi: „Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos” (Efeseni 5, 14).

Această asemănare a păcătoşilor cu cei adormiţi ne oferă un punct de plecare pentru o cercetare amănunţită a întoarcerii lor la Dumnezeu. De pildă, cel ce doarme se trezeşte, se scoală şi se pregăteşte de lucru. Un păcătos care se întoarce la Dumnezeu şi se pocăieşte este trezit din „nani-nani”-ul păcatului, ajunge la hotărârea de a se schimba (se scoală) şi la urmă se îmbracă cu putere pentru noua sa viaţă prin Sfintele Taine ale Pocăinţei şi împărtăşaniei (pregătirea de lucru). Aceste momente sunt descrise în parabola Fiului Risipitor astfel: Venindu-şi in sine înseamnă că şi-a venit în fire; „Sculăndu-mă, mă voi duce” arată că s-a hotărât să înceteze vechiul său mod de viaţă; am greşit este pocăinţa, iar tatăl îl îmbracă (iertarea şi dezlegarea de păcate) şi îi pregăteşte un ospăţ (Sfânta împărtăşanie) (vezi Luca 15, 1l-32).

Aşadar, trei sunt treptele întoarcerii păcătosului la Dumnezeu: 1) trezirea din somnul păcatului; 2) luarea hotărârii de a lepăda păcatul şi a se face plăcut lui Dumnezeu; 3) înveşmântarea cu putere de sus spre aceasta prin Sfintele Taine ale Pocăinţei şi Împărtăşaniei.

Partea a doua – Calea spre mantuire

IV.

Trezirea păcătosului din somnul păcatului

Trezirea păcătosului este acel fapt săvârşit de harul dumnezeiesc în inima lui prin care, asemeni cuiva trezit din somn, el îşi vede păcătoşenia, simte primejdia care îl paşte, începe să se teamă şi să se îngrijească de izbăvirea din acea nenorocire şi de mântuirea sa. Mai înainte era ca un orb, nepăsându-i şi ncpurtând grijă de mântuire; acum vede, simte şi îi pasă.

Cu toate acestea, schimbarea încă nu s-a produs. E numai prilejul de schimbare şi chemarea către ea. Acum, harul doar îi spune păcătosului: „Vezi în ce te afli, aşa că ai grijă, fă ce trebuie pentru mântuire”, îl scoate din lanţurile sale obişnuite şi îl aşează dincolo de ele, dându-i astfel şansa de a alege o viaţă cu totul nouă, în care să.îşi găsească locul potrivit. Dacă foloseşte această şansă, va fi spre binele lui; dacă nu, va cădea iarăşi în acelaşi somn şi în aceeaşi prăpastie a pierzării.

Acest har dumnezeiesc se dobândeşte prin simţirea şi vădirea în cunoştinţă a lipsei de însemnătate şi a caracterului ruşinos de care dau dovadă toate acele lucruri atât de preţuite şi râvnite de omul păcătos. Aşa cum cuvântul lui Dumnezeu pătrunde “până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă” (Evrei 4, 12), aşa pătrunde harul până la încheietura inimii cu păcatul şi rupe acea legătură şi însoţire nelegiuită. Am văzut cum cade păcătosul cu toată fiinţa lui într-un tărâm în care învăţăturile, ideile, părerile, rânduielile, obiceiurile, plăcerile şi cărările sunt cu desăvârşire potrivnice adevăratei vieţi duhovniceşti la care omul a fost menit.

Căzut în această lume, el nu rămâne departe sau neatins de ea. Nu, ci e pătruns de toate, se amestecă cu toate. Este cu desăvârşire scufundat în ea. Aşa că e firesc să nu ştie sau să nu se gândească la nepotrivirea ei cu viaţa duhovnicească şi să nu aibă nici o înţelegere faţă de aceasta din urmă. Lumea duhovnicească este închisă pentru el. Se vădeşte astfel faptul că uşa întoarcerii se poate deschide numai dacă viaţa duhovnicească se va descoperi conştiinţei păcătosului în toată strălucirea ei şi nu numai dacă i se va descoperi, ci şi dacă îi va mişca şi inima; dacă viaţa păcătoasă va fi ruşinată, respinsă şi nimicită. Şi aceasta se petrece în prezenţa conştiinţei şi simţirii. Abia apoi se va putea ridica grija de a lepăda vechile căi şi a păşi pe cele noi. Toate acestea se săvârşesc prin simplul fapt al trezirii păcătosului de către har.

În lucrarea sa, dumnezeiescul har al trezirii are în vedere tot timpul nu numai legăturile de care este ţinut păcătosul, ci şi starea lui generală, în această din urmă privinţă, trebuie avută în minte mai presus de orice deosebirea dintre felul în care se iveşte harul asupra celor care nu au mai fost niciodată treziţi şi felul în care lucrează asupra celor care au mai trăit şi înainte o asemenea trezire. Celui care nu a mai încercat până atunci trezirea duhovnicească i se dăruieşte din plin, ca un fel de har atotcuprinzător pregătitor sau provocator. Nu i se cere nimic în prealabil omului, căci el are o cu totul altă mişcare.

Cu toate acestea harul nu i se mai dă gratuit celui care a mai trăit deja trezirea duhovnicească, celui care ştie şi simte ce este viaţa în Hristos şi care a căzut iarăşi în păcat. Acum trebuie să dea el ceva mai întâi. Trebuie să se roage şi să se învrednicească. Nu ajunge numai să vrea; trebuie să lucreze asupră-şi pentru a pricinui trezirea duhovnicească prin har. Un astfel de om, amintindu-şi vechea sa umblare în calea virtuţilor creştine, adesea o doreşte iar, dar nu mai are nici o putere asupra luişi. Ar vrea să întoarcă foaia, dar nu e în stare să îşi recapete stăpânirea de sine şi să se biruiască. S-a dat pe sine pradă unei amarnice deznădejdi pentru că mai înainte a lepădat darul şi a ocărât şi „a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu… şi a batjocorit duhul harului” (Evrei 10, 29). Acum este lăsat să priceapă că această putere a harului este atât de mare încât nu i se va mai dărui prea curând. Caută şi te osteneşte şi învaţă să iei aminte cât de greu este să o dobândeşti.

Un astfel de om se află într-un fel de agonie: însetează, dar nu i se dă să bea, flămânzeşte, dar nu e hrănit, caută, dar nu află, se sileşte pe sine, dar nu primeşte. Uneori, este lăsat în această stare vreme îndelungată, până când simte certarea dumnezeiască, ca şi cum Dumnezeu l-ar fi uitat, S-ar fi întors de la el şi-ar fi lepădat făgăduinţa Sa. Se simte ca „ţarina care absoarbe ploaia ce se coboară adeseori asupra ei… dar… aduce spini şi ciulini” (Evrei 6, 7-8). Numai că această atingere înceată a harului de inima celui ce-l caută nu e decât o încercare. El trece acum prin vremea ispitirii şi mulţumită ostenelilor şi chinuitoarei sale căutări, duhul trezirii pogoară iar asupra lui, aşa cum coboară asupra altora în dar. Acest fel de a lucra al harului mântuitor ne arată două lucruri: mai întâi, mişcările deosebite ale harului dumnezeiesc pe care le săvârşeşte în trezirea păcătosului; apoi, calea obişnuită de dobândire a harului trezirii.

Partea a doua – Calea spre mantuire

V.

Mişcările deosebite ale dumnezeiescului
har în lucrarea de trezire a păcătoşilor
din somnul păcatului

E foarte încurajator pentru cei ce duc viaţă în har să cunoască aceste mişcări ale harului astfel ca atunci când vor vedea nenumăratele griji şi necazuri pe care le varsă Dumnezeu asupra păcătoşilor, să slăvească dumnezeiescul har de negrăit şi să se întărească printr-un ajutor vrednic de încredere de sus în toată fapta cea bună. Iar cei ce mai caută încă milostivirea şi dumnezeiasca iubire au în mod deosebit nevoie să le ştie, întrucât însuşirile trezirii prin har se vădesc aici mai limpede decât în orice altceva. Trebuie să cunoaştem şi să înţelegem bine aceste însuşiri pentru a putea hotărî în chip neîndoielnic dacă trezirea care ni se întâmplă este de la har sau nu. Iar dacă cineva o trăieşte deja, să putem afla dacă aceasta i se trage într-adevăr de la har sau îi vine dintr-un entuziasm personal.

Adevărata viaţă creştină este o viaţă în har. Viaţa trăită de la şi prin sinele omului, oricât de frumoasă ar părea sau oricât de apropiată de chipul vieţuirii creştine, nu va fi niciodată creştină. Obârşia vieţii creştine stă în trezirea prin har. Omul care nu a nesocotit această trezire, nu se va lipsi niciodată nici de călăuzirea harului şi nici de unirea cu el, atâta vreme cât va stărui într-o cuvenită luare aminte la el. Tocmai de aceea este nevoie să îşi dea bine seama dacă trăieşte trezirea prin har sau ea deja s-a petrecut. Ca să răspundem acestei probleme, se pot spune următoarele: judecaţi singuri cele ce vi se întâmplă, călăuzindu-vă după însuşirile trezirii prin har, care se vădesc mai ales în împrejurări deosebite. Deşi aceste însuşiri sunt de regăsit atât în împrejurările deosebite cât şi în cele obişnuite, ele se descoperă mult mai limpede, mai pronunţat şi mai vădit numai în cele dintâi.

După cum am mai arătat, în timpul acestei treziri prin har nimicirea a toată orânduirea vieţii păcătoase iubitoare de plăceri se săvârşeşte fulgerător în prezenţa conştiinţei, în locul ei se arată o altă cale, dumnezeiască, mai presus de cea dintâi, singura adevărată şi mulţumitoare. Se poate înfăţişa pe scurt această cale în felul următor: Dumnezeul Cel închinat în Sfânta Treime, Care a zidit lumea şi poartă grijă de ea, ne mântuieşte pe noi, cei căzuţi, în Domnul lisus Hristos, prin harul Sfântului Duh, sub povăţuirea şi îndrumarea Sfintei Biserici şi printr-o viaţă de încercări şi purtare a crucii, care duce la fericirea veşnică, fără de sfârşit a vieţii viitoare. El adună oameni, întâmplări, locuri şi înseşi pricinile prin care totul e pus în mişcare.

Această cale dumnezeiască în întregul ei se întipăreşte adânc în sufletul păcătosului prin lucrarea harului, înfăţişând celui căzut potrivnicia vădită dintre propriile sale fapte şi tot ceea ce trăise şi simţise pe această cale dumnezeiască, el se vede silit să o încuviinţeze şi să o urmeze pe cea din urmă. Lucrul îl copleşeşte. Fiecare pas al dumnezeieştii căi aruncă o mustrare şi o ocară asupra păcătosului pentru nebunia şi nepurtarea de grijă de mai înainte, care îl apasă încă şi mai mult, căci în acelaşi timp sufletul vede jalnica neînsemnătate a vechiului său mod de viaţă. Sub o asemenea lucrare, inima este slobozită din legăturile ce o ţineau şi devine liberă, putând astfel să aleagă în voie noul mod de viaţă. Aşa săvârşeşte lucrurile harului. Nimiceşte tot ceea ce era vechi şi rău în conştiinţă şi simţire, dăruindu-le din plin pe cele noi şi bune. Omul rămâne cu totul copleşit, liber însă să aleagă viaţa cea nouă sau să se întoarcă la cea de mai înainte.

Vrednic de luare-aminte este şi faptul că trezirea prin har se însoţeşte întotdeauna de către acest simţământ de copleşire şi de către un fel de teamă. Aceasta poate fiindcă se petrece dintr-o dată, pe neaşteptate, îl prinde pe păcătos la răspântiile vieţii ca pe un tâlhar şi îl aduce înaintea dumnezeieştii judecăţi de neocolit. Sau poate fiindcă este un fel nou fel de viaţă, în vădită potrivnicie faţă de cel mai vechi. Şi nu e numai nou, ci şi desăvârşit în toate privinţele, aducător de fericire, pe când în jalnicul mod de viaţă de mai înainte nu afla decât povara inimii şi nesfârşitele învârteli ale duhului în jurul lui însuşi.

Cu toate acestea, punctul de plecare a tuturor lucrărilor bune ale deşteptării prin har se face prin conştiinţa limpede a noii şi dumnezeieştii căi. Plecând de la această înţelegere, ne vin în minte toate experienţele trecute ale lucrării harului iar conştiinţa noului fel de a fi şi de a vieţui poate veni pe două căi: a) uneori, calea însăşi, în întregul ei sau numai în parte, intră, în chip văzut şi prin simţiri, prin chiar lucrarea harului, în lăuntrul păcătosului asupra căruia ea se revarsă; b) alteori, duhul omului este adus pe această cale, simţind-o lăuntric.

Atotmilostivul nostru Domn descoperă conştiinţei celui ce s-a întors la El lumea dumnezeiască pentru care duhul este menit să trăiască, prin diferite mijloace. Deseori, El însuşi Se descoperă în chip văzut, luând un chip oarecare vreunei persoane care este trează sau doarme. Aşa i-a apărut Apostolului Pavel pe drumul spre Damasc, lui Constantin cel Mare, Sfântului Mare Mucenic Eustatie Plachida (20 septembrie), lui Neanias în drumul său către locul de chinuire a creştinilor (acesta este Sfântul Mare Mucenic Procopie, 8 iulie), lui Paternutie în timp ce dormea (9 iulie) şi la mulţi alţii.

Uneori, El are bunătatea de a trimite persoane sfinte din cealaltă lume atât în stare de trezie cât şi în vis, fie sub propriul lor chip, fie sub vreun alt chip. Astfel, Maica Domnului a apărut de multe ori, singură sau cu Fiul Cel mai înainte de veci, sau însoţită fie de un sfânt, doi sau mai mulţi. Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, de pildă, a fost convertită de apariţia în vis a Maicii Domnului cu Pruncul, care i-a dat un inel de logodnă (25 noiembrie). Şi îngerii au apărut de nenumărate ori, fie singuri, fie în ceată. De pildă, o oştire de Sfinţi îngeri i-a apărut Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, împotrivindu-se unei hoarde de puteri ale întunericului (2 octombrie). Sfinţii au apărut de multe ori; de pildă, Episcopul Mitrofan i-a apărut unui medic luteran, unei fetiţe bolnave, ca şi altora.

Uneori lumea de dincolo şi mai ales ierarhiile şi puterile ei, se înfăţişează minţii necunoscătoare în vreun chip izbitor, cum s-a văzut în pilda Sfântului Andrei mai sus amintită şi în multe altele, în aceste cazuri, oameni întorcându-se la Dumnezeu au văzut fie fericitele cete ale celor drepţi, cum i-au apărut împăratului Indiei şi fratelui acestuia după ce împăratul îi dăduse Apostolului Toma aur cu care să îi ridice un palat, pe care el l-a dat săracilor (6 octombrie); fie groaznicele chinuri ale păcătoşilor, pe care le-a văzut Isihie Hozevitul (3 octombrie); fie săvârşirea judecăţii în ceasul morţii, cum s-a întâmplat cu Petru Vameşul, care a aruncat cu o pâine în faţa unui cerşetor (22 septembrie); fie s-a întipărit gândul la moarte şi la soarta omului de după aceea, cum a fost cazul cu împăratul loasaf (19 noiembrie), Sfântul Clement (24 noiembrie) şi un tânăr desfrânat, al cărui părinte a făgăduit să vină în fiecare noapte în încăperea în care zăcea, după moartea sa.

Uneori, vreunuia i se îngăduie să cunoască în chip nemijlocit o putere nevăzută printre alte puteri şi fapte văzute. Este o putere reală, dar cu totul deosebită de acestea din urmă, venind din cealaltă lume. În general, din această categorie fac parte toate minunile, a căror înrâurire avută în diferite convertiri e cu neputinţă de stabilit. Până şi Mântuitorul a spus că necredincioşii nu vor putea fi încredinţaţi dacă nu vor vedea semne şi minuni (vezi Ioan 4, 48). Cele mai multe s-au arătat după Hristos Mântuitorul, în vremurile de început ale creştinismului, prin Apostoli, iar mai târziu prin sfinţii mucenici. Neîndoielnica lucrare a nevăzutei puteri dumnezeieşti pe pământ adesea a convertit sate şi oraşe întregi, dar nu a fost întotdeauna în întregime materială, într-adevăr, sângele martirilor stă la temelia Bisericii. Mai sunt apoi şi acele împrejurări în care s-a arătat puterea dumnezeiască însăşi, fără vreun mijlocitor omenesc, precum în timpul convertirii Sfintei Maria Egipteanca, sau prin mijlocirea sfintelor icoane, moaşte şi celelalte. Astfel, iudeii din Beirut s-au convertit prin lucrarea minunată a icoanei Răstignirii Domnului.

În toate aceste arătări, mintea, tulburată de tot felul de lucruri şi farmece din lume şi robită fără nădejde de scăpare în puterea orânduirii celor din afară văzute, simţuale, se vede în faţa apariţiei izbitoare, neaşteptată şi fulgerătoare a puterilor şi fiinţelor superioare, din lumea nevăzută. Se smulge într-o clipită din legăturile ei, intră cu putere în celălalt fel posibil de viaţă şi trăire şi, copleşită, se statorniceşte în acesta. Acelaşi lucru se întâmplă prin stârnirea electricităţii dintr-un corp de către electricitatea altuia. Aceasta din urmă o smulge din legăturile materiei şi, după ce o atrage către suprafaţă, o păstrează la sine.

După cum am văzut, duhul este închis şi înfăşurat în numeroase legături. Dar prin însăşi firea lui, el este văzătorul căii dumnezeieşti. Puterea aceasta a sa e gata să se arate neîntârziat şi într-adevăr se arată de îndată ce piedicile care o stinghereau au fost îndepărtate. Astfel, pentru trezirea duhului adormit din om şi aducerea lui până la vederea căii dumnezeieşti, harul dumnezeiesc fie 1) lucrează nemijlocit asupra lui şi, manifestându-şi puterea sa, îi dă prilejul de a rupe legăturile care îl ţineau, fie 2) lucrează în chip indirect asupra lui, îndepărtând învelişurile grosolane şi mrejele lor, dându-i astfel slobozire spre îndreptare.

Dumnezeiescul har care e pretutindeni şi umple toate inspiră direct duhul omului, întipărind anumite cugete şi simţiri asupra acestuia, care îl întorc de la toate lucrurile mărginite către o altă lume tainică, mai bună, deşi nevăzută. Semnele proprii unor astfel de treziri sunt nemulţumirea de sine şi de toate ale sale, precum şi întristarea pentru ceva anume. Omul nu mai e mulţumit de nimic din jurul său; nici de averile sau de împlinirile lui, chiar de ar fi neînchipuit de bogat; umblă încoace şi încolo ca şi cum ar avea inima sfâşiată.

Pentru că nu află mângâiere în cele văzute, se întoarce către cele nevăzute, pe care le primeşte gata să le şi dobândească pentru sine în chip neprefăcut şi să se încredinţeze lor.

Mulţi dintre cei care şi-au pus întrebarea: „Cu ce sfârşesc toate acestea şi unde duc ele?” au lăsat totul şi şi-au schimbat nu numai simţămintele şi purtarea, ci însuşi modul de viaţă. Au fost împrejurări în care o astfel de nemulţumire s-a vădit îndeosebi în partea raţională a sufletului, precum la Iustin Martirul, care a căutat cu precădere lumina cunoaşterii Fiinţei Dumnezeieşti. Uneori, nemulţumirea se arată în partea poftitoare, ca la Fericitul Augustin, care a căutat mai ales pace pentru inima sa tulburată. Alteori, şi poate că cel mai adesea, nemulţumirea se vădeşte în partea mânioasă, în conştiinţă, precum la tâlharii Moise şi David din Ermopolis. Au fost numeroase cazuri în care sălaşul lăuntric al duhului a fost pe neaşteptate iluminat şi s-a sădit atunci o chemare care a întors duhul către o altă cale. „Tu… nu ştii de unde vine, nici încotro se duce” spunea Mântuitorul despre aceasta (Ioan 3, 8).

Adesea sufletul este trezit de o amintire din trecut. Maria, nepoata lui Avramie Sihastrul, a fost convertită astfel5; tot aşa un ucenic al Sfântului Apostol Ioan, care se pierdea în desfrâu6, şi tot aşa Sfântul Teofil, îngrijitorul bisericii. De undeva intră înăuntru ceva şi glasul conştiinţei rosteşte limpede: „Adu-ţi aminte de unde ai căzut”, ceea ce copleşeşte cu totul pe cel ce uitase. Toate convertirile de după căderile tinereţii se pot pune pe seama acestui glas.
(Nota 5 Vezi „Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Avramie Sihastrul şi a Fericitei Maria, nepoata lui” în Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie, 1992, pp, 307-318)
(Nota  6  Eusebiu de Cezareea „Istoria bisericească” Cartea a treia, cap. XXIII, 6-l9 în P.S.B. vol. 13, 1987, pp. 122-l24)

Nu e nici o îndoială că până şi aceste schimbări sunt pregătite cu multe ocolişuri de iconomia divină, prin diferite întâmplări care îl fac pe om să primească lucrarea harului. Tocmai de aceea şi aici spontaneitatea convertirii e oarecum relativă. Pe de altă parte, mai este nevoie să ştim şi că orice trezire prin har se arată prin chemări asemănătoare acesteia şi prin deşteptarea duhului din somnul în care zace. Chiar de ar veni printr-un mijloc văzut, harul rămâne însă nevăzut, cuprinde nemijlocit sufletul şi îl scoate din legăturile care îl chinuie la lumina cea dumnezeiască, pe tărâmul vieţii celei dumnezeieşti.

Toate mijloacele care sunt cuprinse aici sunt îndreptate către ruperea legăturilor care înlănţuie duhul. Slobozeşte duhul, iar el, de bunăvoia sa va începe să grăbească spre acel ceva de la care el însuşi provine, adică spre Dumnezeu. După cum am văzut, legăturile care înrobesc duhul se întrepătrund, fiind alcătuite din: 1) mila de sine; 2) lumea; 3) diavolul. Lucrarea de nimicire pe care o săvârşeşte harul atunci când trezeşte duhul se îndreaptă tocmai împotriva acestora.

1) Mila de sine. Legăturile care înlănţuie cel mai strâns duhul, sunt acelea ale atotcuprinzătoarei mile de sine, care domină toate aspectele vieţii noastre fizico-mentale. Aceste legături sunt puntea de legătură şi pentru altele, dintre cele ce vin de la lume şi de la diavol. Iată de ce are atâta însemnătate să le nimicim, deşi acest lucru e atât de anevoios lucru. Din pricina faptului că necredinciosul trăieşte numai la nivel trupesc şi raţional legăturile de acest fel se întind asupra întregii sale vieţi fizico-mentale, formând o mrejă bine ţesută şi strâns înfăşurată.

Pentru a înţelege felul în care sunt nimicite aceste legături, trebuie să înţelegem că acel ceva de care se alipeşte viaţa omului, care o hrăneşte şi în care se vădeşte cu precădere pe sine, este şi temelia pe care ea se aşează. Câtă vreme această temelie e trainică şi viaţa omului se statorniceşte în ea şi nu se teme de nimicire ba chiar nici nu se aşteaptă la aşa ceva. De pildă, atunci când cineva se predă pe sine artei, deşertăciunii lumeşti sau chiar şi studiului şi trăieşte în aşa ceva, devine dependent de lucrul acela şi se aşează în el cu toată tăria, gândurile şi speranţele sale. Pentru că toată mila de sine a vieţii decurge din aceasta şi înlănţuie duhul, temeiul acestei mile de sine devine în mod firesc temeiul tare şi de neclintit al legăturilor care cuprind duhul, asemeni unui cârlig de care se agaţă toate aceste legături. Prin urmare, pentru a le nimici şi a slobozi duhul din legăturile milei de sine, dumnezeiescul har care trezeşte nimiceşte de obicei toate acele temeiuri pe care se sprijină egoismul atât de îngăduitor cu sine. După ce a zdruncinat acestea, harul slăbeşte legăturile şi dă duhului chinuit şi împovărat prilej pentru a-şi înălţa fruntea.

Mila de sine are multe temeiuri. Este într-adevăr o parte a firii noastre; o găsim adică şi în trup şi în suflet, în viaţa cea din afară, ca şi în întreg modul nostru general de viaţă. Această milă faţă de trup ia diferite chipuri. De pildă aprinderea spre desfrânare, luxul, pofta trupească, iubirea de petreceri, iubirea de plăceri, grija şi silinţa pentru lucrurile de zi cu zi, iubirea de onoruri, iubirea de putere, de reuşite în afaceri, iubirea de înavuţire. Mai e şi dorinţa de a atrage prin înfăţişare, de a avea cunoştinţe sus-puse şi de a apărea foarte rafinat în viaţa socială. Există şi acea înclinaţie spre arte, spre studiu, spre aventuri. Toate acestea, sub multe chipuri, alcătuiesc temelie trainică egoismului nostru care, fără a se îndoi de tăria şi trăinicia ei, se sprijină liniştit de ea, şi fiind bine-hrănit, creşte de la zi la zi, manifestându-se în moduri diferite în funcţie de persoană.

Îndreptându-şi puterea spre nimicirea acestui sprijin pe care egoismul păcătosului s-a aşezat şi se odihneşte, harul dumnezeiesc mântuitor săvârşeşte următoarele lucruri pentru a trezi pe păcătos din somnul său: cel robit de plăcerea cărnii va cădea bolnav şi, slăbindu-i trupul, va slobozi duhul şi îi va da tărie să-şi vină în fire şi să devină cumpătat.

Cel preocupat de puterea şi de farmecul său va fi lipsit de acest farmec şi ţinut într-o stare de nespusă istovire.

Cel ce îşi află scăpare în propria sa putere şi tărie va fi supus robiei şi umilinţei.

Cel ce se bizuie grozav pe avuţiile sale, se vor lua de la el.

Cel ce se făleşte cu multa sa ştiinţă de carte va fi făcut de ruşine.

Cel ce se bizuie pe solide legături şi relaţii personale, i se vor tăia.

Cel ce se bizuie pe statornicia orânduirii stabilite în jurul său, o va vedea nimicită prin moartea celor pe care îi cunoaşte sau prin pierderea celor mai de seamă avuţii materiale.

Există vreo altă cale de a trezi pe cei ţinuţi în legăturile nepăsării de fericirea cea din afară altfel decât prin necazuri şi durere? Oare nu e viaţa noastră plină de necazuri tocmai pentru ca să sprijine voia lui Dumnezeu de a ne ţine trezi?

Fiecare nimicire a acestor temelii ale nepăsătoarei mile de sine reprezintă un punct de cotitură în viaţă şi deoarece vine întotdeauna pe neaşteptate, lucrează într-un mod copleşitor şi mântuitor, în această privinţă, simţământul că viaţa omului se află în mare primejdie lucrează cu cea mai mare putere. Această simţire slăbeşte toate legăturile şi taie egoismul din rădăcină; omul nu mai ştie încotro să fugă. Iarăşi, simţirea unei desăvârşite părăsiri ţine de aceeaşi împrejurare deosebită şi e de acelaşi fel. Amândouă aceste simţăminte lasă omul singur cu el însuşi. De la sine, cea mai ticăloasă dintre făpturi, omul se întoarce neîntârziat către Dumnezeu.

2) Celelalte legături ale duhului îl cuprind din lume şi zac mai la suprafaţă decât cele dintâi. Lumea, cu învăţăturile, ideile şi rânduielile ei, în general cu întregul său ansamblu prefăcut în lege de neclintit, apasă cu o mână grea şi despotică asupra fiecăruia dintre vlăstarele ei. Ca urmare, nimeni nu cutează nici măcar să se gândească la o răzvrătire împotriva ei sau la o lepădare de puterea ei. Toţi o cinstesc şi se supun cu atâta sfială legilor ei. O încălcare a acestora e socotită drept o mârşăvie. Lumea nu e o persoană, dar duhul ei stă cumva foarte apăsător asupra pământului, ne influenţează şi ne ţine ca legaţi. E limpede că puterea lumii e psihologică şi imaginară, nu fizică sau reală. Prin urmare, nu e nevoie decât să risipim această putere închipuită a lumii şi prilejul de a ne putea înfrâna de la desfătările ei va fi mult mai aproape de noi. Aşa lucrează în noi mântuitoarea iconomie dumnezeiască.

Tocmai cu acest rost, ea păstrează neîncetat două alte lumi sfinte, dumnezeieşti, în lăuntrul lumii şi al nostru înşine. Prin ele, dumnezeiasca iconomie arată iar şi iar deşertăciunea vieţii lumeşti, aducând-o mereu în faţa noastră şi ajutându-ne să o vedem şi mai limpede. Cele două lumi dumnezeieşti sunt natura văzută şi dumnezeiasca Biserică. Experienţa arată cât de adesea mintea, întunecată de cele lumeşti, se trezeşte prin contemplarea dumnezeieştii zidiri sau prin intrarea în Biserică. De pildă, un om care stă la fereastră şi priveşte un arbore în iarnă îşi vine în fire. Un altul, după o convorbire care l-a răscolit şi după ce simţise dulceaţa păcii pe care o simte sufletul într-o biserică, părăseşte vechile sale căi şi se închină slujirii lui Dumnezeu.

Natura văzută şi templul lui Dumnezeu nu numai că adesea au redat simţirea şi cumpătarea unor creştini nepăsători şi păcătoşi, ci au convertit chiar şi păgâni la adevărata închinare a lui Dumnezeu şi credinţă în El. Cuvântul Osana a intrat în inima unei femei şi a făcut din ea o creştină. Convertirea strămoşilor noştri s-a făcut în chip neîndoielnic prin lucrarea Bisericii asupra lor. Contemplarea frumuseţilor zidirii văzute a lui Dumnezeu a întors-o de la cele trupeşti pe Sfânta Mare Muceniţă Varvara.

Puterea şi înrâurirea lor vin din faptul că îi dăruiesc duhului – care este împovărat, istovit, obosit şi chinuit de deşertăciunea lumii – cel mai bun şi mai binecuvântat fel de viaţă, într-un chip plin de însufleţire şi claritate. Umplându-l pe neaşteptate cu bucuria unei astfel de vieţi, ele îl încredinţează că, predându-se el însuşi în stăpânirea acestei lumi, nu face decât să se necăjească şi să se chinuie singur, că fericirea deplină poate fi aflată în lumea de dincolo şi că dacă prietenia cu lumea aceasta acum este atât de chinuitoare, la ce să se aştepte după aceea?

Chemarea către lumea dumnezeiască şi despărţirea de lumea deşertăciunii se naşte tocmai din această trăire sufletească. Uneori, ea se petrece sub chipul unei rupturi violente, alteori se desăvârşeşte treptat. Dar până la urmă, natura şi Biserica smulg cu totul duhul omului din lanţurile lumii. Cu puterea lor ele risipesc, sfărâmă şi împrăştie farmecele lumii deşarte, cu nenumăratele ei amăgiri. Tocmai de aceea ni le aşează Domnul în faţă, pentru ca ele să poată lucra mai des asupra noastră, a tuturor, înfăţişându-ne neîncetat deosebirea radicală dintre o viaţă şi cealaltă, în modul cel mai izbitor cu putinţă.

Al doilea mod de slobozire din lanţurile lumii se poate face înfăţişându-i păcătosului un fel de viaţă – prin harul lui Dumnezeu Cel Care proniază toate – cu totul potrivnic celui cu care el este deprins. Toate convertirile săvârşite prin mijlocirea martiriului, şi pentru care există nenumărate pilde, descoperă tocmai acest lucru. Uneori mucenicia unui singur om a convertit oraşe şi sate întregi. Lucrarea unei puteri duhovniceşti dintr-o altă lume deosebită de a noastră este vădită aici. Câteodată înfrângerea părea neîndoielnică, dar nu era; cel ce săvârşea lupta muceniciei rămânea de nebiruit, plin de bucurie duhovnicească, nepăsător la nimic din cele ce se petreceau în jurul său.

Înţelegerea bruscă a acestei înfăţişări de viaţă potrivnice şochează mintea şi risipeşte prin ea farmecul căilor vieţii de aici. Pildă spre aceasta stă convertirea tâlharului de către împăratul Mauricius care, în loc să îl pedepsească, l-a tratat cu multă bunătate ca şi cum ar fi fost vrednic de aşa ceva. Alt exemplu este convertirea femeii desfrânate care a fost rugată de o altă femeie să se roage şi să îi redea viaţa singurului ei fiu care murise. O altă desfrânată s-a pocăit după ce a văzut nişte călugări smeriţi lucrând rugăciunea şi cugetarea cea dumnezeiască, în vreme ce ea se dedase la lux şi la desfrâu chiar în aceeaşi casă.

Toate convertirile prin pilda vieţii ţin de acest mod. Puterea cu care lucrează ele stă în faptul că păcătosul întâlneşte oameni mulţumiţi şi împăcaţi, care nu au nici desfătările, nici plăcerile avute din belşug de alţii, ce nu-şi găsesc nici mulţumirea, nici pacea. De aici vine destrămarea amăgirii lor şi schimbarea vieţii.

Al treilea mod de retragere din lume se face prin ruşinarea ei în faţa fiilor săi. Iulian s-a înălţat pe sine mai presus de toţi; s-a ridicat cu îngrozire împotriva creştinilor şi a ameninţat să îi zdrobească cu toată puterea sa. Dar apoi s-a prăbuşit pe neaşteptate. Aceasta nu numai că i-a întărit pe cei credincioşi, dar şi mulţi necredincioşi au venit la adevăratul Durrtnezeu. Un sat întreg s-a ridicat asupra Sfântului Macarie din cauza unei mărturii mincinoase; l-au bătut, l-au chinuit, l-au pedepsit – şi lumea a biruit. Dar apoi s-a descoperit adevărul, i-a ruşinat pe toţi şi i-a întors la evlavie şi frică de Dumnezeu. Tot aici fac parte şi toate împrejurările care i-au făcut pe oameni să-şi vină în fire prin prăbuşirea şi moartea neaşteptată a celor mari şi puternici ai lumii. Ruşinarea lumii o micşorează în ochii prietenilor ei, vădindu-i neputinţa. Pe de o parte, îi îndepărtează de ea; pe de alta, le dă curajul de a-i face faţă.

În al patrulea rând, adesea se întâmplă ca până la urmă lumea însăşi să îndepărteze şi să alunge pe om de la ea în aparenţă de bunăvoia ei, întrucât nu îi mulţumeşte aşteptările sau îl dezamăgeşte. Noi căutăm fericirea; dar în lume nu găsim decât mărire, onoruri, putere, bogăţie, plăcere – nici una nu satisface pe cel ce caută. Omul cu discernământ vede curând amăgirea şi îşi vine în fire. Vedem cum mulţi dintre sfinţii lui Dumnezeu dându-şi seama de deşertăciunea şi tulburarea lumii s-au retras din ea şi I s-au afierosit cu multă hotărâre Lui. Fiul risipitor din parabolă şi-a zis: „Eu pier aici de foame” (Luca 5, l7).

3) Al treilea rând de legături ale duhului vine din partea Satanei şi a demonilor săi. Sunt nevăzute şi se suprapun în cea mai mare parte cu legăturile milei de sine şi ale lumii, pe care Satana le întăreşte cu înrâurirea sa şi prin care ţine mintea în întuneric, însă mai e un lucru, care vine direct de la Satana, o laşitate subţire şi o teamă care pot tulbura sufletul păcătosului oricând, dar mai ales atunci când se gândeşte la cele bune. E ca atunci când stăpânul îşi ameninţă sluga, care a făcut vreun lucru potrivnic voii sau planurilor sale. Tot de la Satana vin tot felul de linguşeli duhovniceşti. De pildă, unii au o nădejde prea mare, neîntemeiată, în mila dumnezeiască; această nădejde nu e cumpătată, ci devine din ce în ce mai afundată în iubirea de păcat. La celălalt capăt sunt oamenii care deznădăjduiesc prin îndoială şi necredinţă. Astfel de oameni se încred în ei înşişi şi au atâta trufie personală încât înăbuşă orice simţământ de căinţă.

Într-adevăr, multe vin în chip nemijlocit de la Satana, deşi e anevoios să le arătăm. Dar tot păcatul îşi are izvorul în el, căci el e stăpânitorul lumii păcătoase. Unul dintre vicleşugurile sale este să se ascundă. Adică dă păcătoşilor siguranţa că nu e prin preajmă şi ca urmare lucrează cu îndărătnicie şi sălbăticie înăuntrul sufletului păcătos. Născoceşte şi strecoară îndemnuri la răzvrătire contra firii, făcându-i pe păcătoşi să cârtească împotriva lui Dumnezeu Care nu îngăduie cele ce în ochii lumii sunt fireşti şi Care hotărăşte că puterea lor singură nu este de ajuns pentru a le face faţă.

Dumnezeiescul har, care îl face pe om să îşi vină în fire, deseori îi smulge pe păcătoşi din gura iadului batjocoririi sataniceşti. L-a făcut pe Satana de ocară şi l-a supus pe el batjocoririi, descoperindu-i neputinţa şi nebunia şi vădindu-i viclenia. Aşa a fost ruşinat în persoana lui Simion Magul, a Sfântului Ciprian din Antiohia şi a multor altora. Toate aceste întâmplări au fost însoţite de convertirea şi iluminarea multora dintre cei orbi. În zilele petrecute de Domnul pe pământ, demonii, izvorul necredinţei şi al îndoielii, au devenit prooroci ai credinţei. Şi sfinţii mucenici, prin puterea Atotputernicului Dumnezeu adesea i-au silit atât pe tatăl cât şi pe fiii minciunii să rostească adevărul prin statui.

Această descoperire a uneltirilor celui viclean îi dă păcătosului simţământul că se află în mâini vrăjmaşe, răuvoitoare, că e înşelat şi momit să se vatăme singur, că este dus în chip amăgitor pe o cale întunecată spre pierzare şi că demonii ţin să se bucure de aceasta. Acest lucru naşte negreşit un simţământ de teamă pentru bunăstarea proprie, prudenţă, bănuială, silă şi dezgust faţă de cel viclean şi de născocirile lui, patimile şi năravurile rele, ca şi de toată viaţa de mai înainte. De aici, nu mai e decât un pas până la Izvorul adevărului, binelui şi fericirii: adică, Dumnezeu.

Aşadar, acestea sunt căile şi mijloacele prin care harul dumnezeiesc lucrează asupra sufletului omenesc, îl slobozeşte din legăturile lui nefireşti, îl aduce faţă în faţă cu o altă viaţă mai bună în care află pace şi bucurie. Cu toate acestea, este limpede că toate aceste căi şi mijloace sunt în şi prin ele însele nedesăvârşite, ca şi cum ceva ar fi rămas în urmă. De pildă, dacă s-a ivit setea de un lucru mai bun, unde este acest lucru mai bun şi cum poate fi el dobândit? Sau, dacă cineva a fost cuprins de frica de moarte şi judecată, ce să facă ca să se izbăvească de nenorocire?

Acelaşi lucru se întâmplă şi în toate celelalte împrejurări, chiar dacă nu în chip vădit. Trebuie folosită încă o cale pentru a le duce la îndeplinire pe toate. Această cale este propovăduirea Cuvântului. Într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu, sub diferite chipuri, se adaugă tuturor celorlalte căi deja abordate, limpezindu-le şi descoperindu-le rostul lor ultim. Fără acest Cuvânt, acele mijloace lasă totuşi pe om într-un fel de stare de nesiguranţă şi deci nu împlinesc tot ceea ce ar trebui. Apostolul Pavel a fost iluminat de o apariţie cerească. Dar Domnul nu a săvârşit totul în el pe loc, ci a spus: „Du-te la Anania, iar el îţi va spune ce să faci”. Iustin Martirul, Sfânta Mare Muceniţă Varvara şi împăratul loasaf au întrezărit minciuna, dar pentru a cunoaşte adevărul, aveau nevoie de călăuze şi tălmăcitori pe măsură. Tocmai de aceea Domnul Proniatorul aşează ca poruncă aceasta: „Dumnezeu… vesteşte acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17, 30). „Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Acest cuvânt al Apostolilor este vestit acum în toate marginile pământului prin urmaşii lor.

Lucrul cel mai de seamă este să se vestească adevărul căii dumnezeieşti universale a mântuirii, să se vorbească despre oameni şi locuri binecunoscute spre care cel trezit ar trebui să se îndrepte pentru tălmăcire, astfel ca să nu irosească acea trezire sau să rătăcească de la calea ei, risipind timp şi putere fără rost. În Biserică ar trebui să se audă neîncetat învăţătura de credinţă – şi într-adevăr se aude. Adevăraţii credincioşi se vor întări şi mai mult prin ea, în vreme ce cei căzuţi şi cei treziţi vor afla o călăuză nemijlocită şi adevărată. Cât de crucială este datoria preoţilor de a vesti căile mântuitoare ale lui Dumnezeu în orice vreme, fără acea bizuire pe o presupusă cunoaştere de obşte!

Cu toate acestea. Cuvântul lui Dumnezeu nu numai că îmbunătăţeşte toate căile arătate mai sus, dar le poate şi înlocui. El trezeşte pe păcătos mult mai deplin şi mai limpede. Prin înrudirea sa cu duhul, care tot de la Dumnezeu vine, intră în lăuntrul acestuia, până la despărţirea sufletului de duh. însufleţeşte pe acesta din urmă, şi sădeşte în el seminţele din care să rodească faptele vieţii duhovniceşti (de aceea se mai numeşte Cuvântul şi sămânţă). Puterea sa de a trezi este cu atât mai însemnată cu cât lucrează deodată asupra întregii persoane, asupra întregii fiinţe: trup, suflet şi duh. Sunetul sau partea sonoră a Cuvântului atrage atenţia auzului şi un gând intră şi se aşează în suflet. Puterea sau energia nevăzută e doar pe jumătate. Plinătatea cunoaşterii e întotdeauna biruitoare, căci atunci nu mai e nici un loc în care să se ascundă inima vicleană.

În virtutea potrivirii sale atotcuprinzătoare cu lucrarea de trezire a păcătoşilor, Cuvântul lui Dumnezeu străbate toată lumea şi ajunge la urechile noastre în diferite chipuri. Se aude neîncetat în biserici la fiecare slujbă dumnezeiască, şi în afara bisericilor, la orice ceremonie religioasă. Se aude în predicile Părinţilor şi în orice carte ziditoare şi luminătoare de suflet. Se aude în toate convorbirile folositoare, ca şi în zicerile populare pline de înţelepciune. Se află în şcoli, în picturi şi în oricare lucru văzut ce înfăţişează adevărurile duhovniceşti. Judecând după toate acestea, suntem înconjuraţi de Cuvântul lui Dumnezeu şi cuprinşi de el din toate părţile. De pretutindeni ajunge la noi glasul trâmbiţei pentru nimicirea cetăţilor păcatului, asemeni zidurilor Ierihonului.

Cuvântul lui Dumnezeu şi-a arătat deja şi încă îşi arată puterea biruitoare asupra inimii omeneşti. Nu e nevoie decât să se poarte de grijă ca acele căi prin care se răspândeşte Cuvântul lui Dumnezeu să se păstreze neîncetat, astfel ca nici adevărata propovăduire să nu înceteze, închinarea dumnezeiască să se săvârşească după tipic şi în chip ziditor, iconografia să fie înălţătoare şi evlavioasă, iar cântarea simplă, cumpătată şi umilicioasă. Împlinirea tuturor acestora cade în seama celor ce slujesc la altare. Tocmai de aceea ei sunt cea mai puternică şi trebuincioasă armă în mâinile Proniei Dumnezeieşti pentru convertirea păcătoşilor. Trebuie ca ei să înţeleagă aceasta şi să grăiască cu putere nu doar în biserici, ci şi prin case, folosind orice prilej atât pentru a înfăţişa lumea lui Dumnezeu, cât şi pentru a vădi amăgirea sufletului nostru prin nălucirile minţii şi ale trupului.7

(Nota 7 Cele mai bune pilde în acest sens le-a dat Sfântul Tihon de Zadonsk. A înţeles, se pare, mai bine decât toţi ceilalţi că cea mai bună întrebuinţare a darului scrisului şi vorbirii este întoarcerea sa către luminarea şi trezirea păcătoşilor din somnul în care zac. Aproape fiecare rând scris de el duce la aceasta. Aşa ar trebui să fie orice predică în biserică şi orice convorbire.)

Partea a doua – Calea spre mantuire

VI.

Cum se dobândeşte harul trezirii

S-a mai spus deja că printre diferitele lucrări ale harului care ne trezeşte, una care e în mod deosebit vrednică de luare-aminte este cea pe care o foloseşte Dumnezeu pentru a trezi un păcătos ce a mai trăit şi înainte o astfel de trezire, dar a căzut iarăşi în păcat şi mai ales în acele păcate de moarte obişnuite lui. Cu cât mai des se repetă aceste căderi, cu atât mai mult slăbeşte imboldul de îndreptare, căci inima lui se obişnuieşte, aşa-zicând, cu căderea şi căderile în păcat trec în rândul întâmplărilor de zi cu zi ale vieţii sufletului.

Odată cu această slăbire, el şi încetează a mai fi un simţământ plin de putere după cum i-ar fi de fapt propriu să fie, apropiindu-se tot mai mult de sfera cugetării şi devenind până la urmă nimic mai mult decât un simplu gând şi o amintire. Acest gând este încuviinţat o vreme, dar apoi doar tolerat, şi aceasta fără supărare, însă cu nepăsare, fără a-i acorda vreo atenţie mai deosebită. După care începe să plictisească, devine ceva de care trebuie să scapi cât mai iute cu putinţă. Până la urmă stârneşte chiar dezgust şi vrăjmăşie faţă de el – păcătosul nu numai că nu îl suferă, ci îl urăşte, îl vânează şi îl izgoneşte, în mod corespunzător, credinţa că o viaţă duhovnicească mai bună e de trebuinţă începe să se stingă. La început nevoia de schimbare pare doar posibilă. Mai târziu se învăluie în îndoială sub forma semnelor de întrebare cu privire la diferitele ei aspecte, iar mai pe urmă începe să pară chiar nefolositoare şi lipsită de însemnătate, străină. În cele din urmă, se ajunge lăuntric la o hotărâre de genul „trăieşte cum ţi-e voia – totul e în regulă. Toate celelalte nu sunt decât necazuri în plus.” Aici omul a atins adâncul răului şi al nepăsării. Starea sa e a unuia care nu s-a mai trezit niciodată.

E limpede că mântuirea acestui om e în mare primejdie. Mila lui Dumnezeu e mare, dar până şi ea s-ar putea să nu mai poată face nimic cu el. E ca ţarina care absoarbe ploaia ce coboară adeseori asupra ei şi totuşi rămâne neroditoare, iar „blestemul îi stă aproape” (Evrei 6, 8)8. (Nota 8 „Dar dacă aduce spini şi duhni, se face netrebnică şi blestemul îi stă aproape iar la urmă focul o aşteaptă.”)

Este urmarea unei vieţi fără de rânduială şi a nesocotirii nevoii de trezire prin har, care ar trebui să se întipărească cu deosebire în mintea celor ce duc lipsă de ea. E adevărat că mişcările harului dumnezeiesc nu se mărginesc la măsurători şi definiţii, dar uneori se fac în acord cu acestea. Prin urmare, deşi nu trebuie să deznădăjduim de putinţa noastră de întoarcere şi mântuire oricât de slabă ar fi chemarea de întoarcere la o viaţă de virtute, trebuie însă întotdeauna să cugetăm cu frică şi cu cutremur la firea noastră cea neputincioasă. Oare nu ne-am cufundat atât de adânc încât am ajuns la cea din urmă şansă de a mai primi trezirea prin har? Oare nu cumva am stăvilit toate pornirile pe care harul dumnezeiesc, dorind neîncetat mântuirea noastră, le-ar fi avut de a lucra asupra noastră? Oare nu o fi aceasta ultima dată când harul s-ar mai putea apropia de noi pentru a ne face să ne venim în fire şi a înceta starea noastră ticăloşită? Astfel, oricât de slabă ar fi chemarea, trebuie cu atât mai iute să ne grăbim să o ascultăm cu toată hotărârea, deşi aceasta ar cere mai mult discernământ şi să o întărim cu toată puterea libertăţii noastre omeneşti. Desigur, o astfel de întărire nu înseamnă altceva decât deschiderea noastră către această căutare şi dorinţă de primire a harului. Trebuie să ne deschidem, căci prin căderile noastre am devenit tot mai împietriţi şi mai închişi faţă de har, mai întâi într-o privinţă, apoi în alta.

Vom arăta acum cum să primim harul, astfel ca imboldul acesta de îndreptare să-şi poată recăpăta vigoarea sa de la început, căci trebuie să înţelegem că omul va spori potrivit cu deschiderea sa către îndemnurile duhovniceşti care ajung până la el. In vreme ce omul proaspăt trezit împlineşte toate cele de trebuinţă iute, cu râvnă şi cu aprindere, lucrarea celuilalt e rece, aproape de să se stingă, plină de greutăţi. E ca şi cum harul l-ar fi părăsit anume pentru ca el să poată simţi cât de preţioasă este ascultarea cu credinţă de Dumnezeu pentru cel pe care El îl cheamă şi astfel să poată preţui cum se cuvine ajutorul lui Dumnezeu. Domnul păstrează această dorinţă. El nu dăruieşte o lepădare bruscă de cele ale lumii, ci îl ţine pe om în continuare în mijlocul ei, într-o stare de încordare, fără a-l înclina nici într-o parte, nici în cealaltă, pentru a-i încerca râvna şi a lăsa loc dorinţei şi hotărârii lui să crească. Abia apoi cel astfel încercat va lepăda cu adevărat păcatul.

Am înfăţişat toate aceste lucruri anume pentru a deosebi între cele două feluri de lucrări ale harului lui Dumnezeu, despre una din care Domnul zice: „Iată, stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3, 20), iar despre cealaltă: „caută şi vei afla; bate, şi ţi se va deschide” (Luca 11, 9). Am arătat deja cum se petrec lucrurile în primul caz. Cât despre cel de-al doilea, rămâne întrebarea: cum ar trebui să căutăm şi în ce trebuie să batem? În împrejurări neobişnuite harul lui Dumnezeu lucrează iute şi hotărâtor, după cum putem vedea, de pildă, în viaţa Sfântului Apostol Pavel, a Sfintei Măria Egipteanca şi a altora. Dar în rânduiala obişnuită a lucrurilor, cel mai adesea convertirea se face simplu, prin gândul care îi vine omului să îşi schimbe viaţa şi să se îmbunătăţească atât în legăturile sale cu alţii, cât şi în înclinaţiile sale lăuntrice. Gândul vine, dar cât de mult are nevoie să se întărească pentru a putea birui în suflet! În cea mai mare parte astfel de gânduri binefăcătoare rămân neroditoare – şi nu din pricina lor, ci mai degrabă datorită răspunsului necorespunzător al omului al cărui suflet a fost cercetat.

Cea mai de seamă problemă în legătură cu aceste gânduri privitoare la starea de păcătoşenie a omului este că ele rămân neîmplinite şi sunt mereu amânate de la zi la zi. Amânarea este boala de care suferim aproape toţi şi cea dintâi pricină a lipsei de îndreptare. Toţi spun: „O să am timp mai târziu” şi rămân înţepeniţi în vechile obiceiuri ale vieţii păcătoase. Aşa că, atunci când vine gândul bun al schimbării, prinde-l, ţine-l bine – de aceea ţi-a fost trimis. Cu acest ţel în minte, mai întâi de toate alungă amânarea.

Nu zăbovi nici o clipă. Să nu-ţi îngădui niciodată a spune: „O să o fac mâine, sau altădată”, ci apucă-te de treabă chiar acum. Apucă arma cugetului sănătos, iar în ajutorul acestuia:

1) Gândeşte-te bine la nesăbuinţa, nebunia şi primejdia amânării. Spui „mai târziu”, dar mai târziu va fi încă şi mai greu să o faci, căci te vei obişnui şi mai mult cu păcatul, iar obişnuinţele şi legăturile tale cu păcatul vor fi încă mai strânse. Ce rost ar avea ca cel încâlcit în mreje să se încâlcească încă şi mai mult, gândind în acest timp că îi va fi la fel de uşor mai târziu, ca acum, să se descâlcească? Dacă deja ai înţeles că nu trebuie să rămâi în felul în care eşti, atunci de ce mai zăboveşti? La urma urmei, s-ar putea ca Dumnezeu să spună: „îmi eşti dezgustător, păcatele tale nu le voi mai ierta” (Isaia l, 14), şi atunci să ajungi acolo de unde nu mai e întoarcere. Ar fi un astfel de dezastru încât nici o osteneală nu ar mai trebui precupeţită pentru a-l ocoli. Dacă s-ar purta grijă cu sârguinţă să se înţeleagă acest lucru limpede şi cu putere, atunci toţi cei ce se nevoiesc pentru sufletul lor vor fugi de la sine de această amânare, căci ea nu va mai avea nici un susţinător lăuntric. Vei înţelege că ţi-e vrăjmaşă şi o vei privi cu dispreţ.

2) Amânăm şi pentru că gândul cel bun care ne-a cercetat rămâne însă în noi un simplu gând, fără a ne fi atras cu ceva către el; şi nici nu ne motivează.

Gândul acela a venit în noi împreună cu celelalte interese, ca un oaspete străin, făcându-ne semn de afară, fără a ne mişca în vreun fel. E treaba fiecăruia dintre noi să îl ducem mai adânc în suflet şi să luăm în seamă însemnătatea şi puterea lui. Astfel, trebuie să îl aduci în faţa ochilor, să îi înţelegi adevărul, bucuria şi înălţarea pe care le pricinuieşte, să te încredinţezi cât de lesne este să îl împlineşti. Un astfel de gând bun e slab şi nu atrage inima pentru că în minte roiesc mulţime de alte lucruri mai interesante şi tot felul de planuri, după gândurile care deja au fost primite mai înainte. Aşa că, recheamă-le pe toate şi deosebeşte-le unele de altele fără părtinire. Nimic nu se poate asemăna cu ceea ce înseamnă gândurile bune – orice altceva se află mult, mult în urmă. Va rămâne doar gândul cel bun şi fiind singur şi frumos, va atrage.

3) Suferim de amânare mai ales pentru că în clipa aceea ne lăsăm puterile să se risipească, ne hrănim trândăvia, neluarea aminte, toropeala şi şovăiala în cugetare şi lucrare. Poţi să te birui din cealaltă parte – închipuie-ţi cu însufleţire cât de umilitor ar fi să-ţi îngădui acestea în treburile de zi cu zi. E cu atât mai înjositor în problema propriei tale mântuiri, pentru care ar trebui întotdeauna să te dovedeşti iute şi gata de lucru. E ruşinos să îngădui cele potrivnice, e ruşinos să amâni pe mâine ceea ce se poate şi trebuie să se facă astăzi.

Foloseşte exerciţiul acesta şi altele similare pentru a alunga amânarea. Oricine o poate face să o facă. Dacă ţi-a venit vreun gând bun, hotărăşte-te să îl împlineşti, sârguieşte şi sileşte-te să faci de îndată ce te îndeamnă el. E fără rost a mai da alt sfat celui ce a amânat lucrul pentru o altă zi.

Să presupunem că gândul cel bun a fost primit de noi şi este luat în seamă. Acum trebuie să ne grăbim a ni-l însuşi într-o asemenea măsură încât să devină un adevărat cui de osie. care să pună în lucrare cu uşurinţă şi tărie toate cele dinlăuntrul nostru. Pentru aceasta trebuie să-i facem loc de ajuns pentru a putea trece înăuntru, adică să săvârşim o adevărată lucrare asupra noastră, ca pregătire foarte trebuincioasă şi folositoare spre trezire.

O astfel de lucrare are de înfruntat acele curse iscusite sau obiceiuri şi înclinaţii care închid pe om în păcat. Păcatul încurcă sufletul în mrejele sale nenumărate sau se ascunde de suflet sub şi mai numeroasele sale învelişuri; căci în şi prin sine păcatul e urât şi o simplă privire îl vădeşte dezgustător.

Învelişul cel mai adânc şi mai aproape de inimă e alcătuit din amăgirea de sine, nepăsare şi nepurtare de grijă; deasupra lor şi mai aproape de suprafaţă stau împrăştierea minţii şi grija de multe, cele mai de seamă lucruri care ascund şi hrănesc păcatul, obiceiurile şi împrejurările păcătoase. Deasupra tuturor stă stăpânirea cărnii, cel mai vădit înveliş, dar nu mai puţin tare sau însemnat.

Primul înveliş (amăgirea de sine, nepăsare şi nepurtarea de grijă) e cel mai de seamă. El împiedică omul să vadă primejdia stării în care se află şi îi subminează dorinţa de schimbare. Celelalte două nu sunt decât unelte – ele sporesc şi întăresc starea de păcat. Atunci când harul dumnezeiesc intră până la despărţitura sufletului de duh, loveşte direct în primul înveliş şi îl sfâşie. Sub lucrarea lui, omul păcătos e scos la iveală cu totul şi stă înaintea propriei sale cunoştinţe în toată hidoşenia lui. Însă când omul caută el însuşi trezirea prin har, trebuie să înceapă din afară şi să îşi facă drum până înăuntru.

Astfel, dacă vrei să urmăreşti cum se cuvine gândul care ţi s-a dat cu privire la viaţa ta păcătoasă, începe prin îndepărtarea învelişurilor păcatului aşa cum ar îndepărta cineva straturile de pământ pentru a scoate la iveală comoara îngropată dedesubt.

Mai întâi de toate, urmăreşte trupul. Refuză-i desfătările şi plăcerile, mărgineşte-i îngăduinţele chiar şi în cele mai fireşti trebuinţe; lungeşte ceasul de priveghere, împuţinează-i hrana obişnuită, adaugă osteneală peste osteneală. Mai ales, în orice chip vrei sau poţi să o faci – slăbeşte trupul, subţiază-i grosimea. Prin aceasta sufletul se va elibera din legăturile materiei, va deveni mai plin de energie, mai uşor şi mult mai deschis lucrărilor bune. Trupul material care domină asupra sufletului odrăsleşte în acesta propria sa amorţire şi moleşeală. Nevoinţele ascetice trupeşti slăbesc aceste legături şi le înlătură urmările. E adevărat, nu orice păcătos trăieşte fără de înfrânare sau îşi răsfaţă trupul. Dar ar fi cu anevoie să aflăm vreun om cu viaţă normală care să nu aibă nimic de făcut pentru a-şi stăpâni trupul, odată ce dorinţa de mântuire i-a atins inima. Iar rostul e plin de înţeles – schimbă în întregime lucrarea aceluia. Ceea ce ai făcut mai înainte din obişnuinţă sau pentru că îţi susţii îndeletnicirile obişnuite, acum fă cu unele schimbări şi cu un plus de asprime, de dragul mântuirii – iar lucrul acesta va avea urmări imediate.

Trupul împovărează sufletul din afară; grijile şi gândurile risipite îl apasă din lăuntru. Să presupunem că trupul deja s-a smerit – primul pas a fost făcut. Dar alte două obstacole despart sufletul de sine însuşi.

Grijile nu lasă deloc timp pentru lucrarea lăuntrică. Când se ivesc, ai un lucru în mâini şi alte zece în minte. De aceea ele mână pe om tot înainte, fără a-i da prilej să se uite înapoi şi să se vadă. Prin urmare, trebuie să laşi deoparte grijile o vreme, pe toate, fără nici o excepţie. Ai să te apuci iarăşi de treburile tale obişnuite mai târziu, dar acum lasă-le să înceteze, aruncă-le din mâini şi dă-le afară din minte.

Odată ce grijile au încetat, vârtejul persistă în cap – un gând după altul, unul de acelaşi fel, altul cu totul potrivnic. Sufletul se risipeşte, iar mintea se răsuceşte încoace şi încolo, fără a-ţi îngădui astfel să păstrezi ceva mai trainic şi mai statornic. Adună fiii aceştia risipiţi ai tăi într-unul singur, aşa cum păstorul îşi strânge turma sau cum lentila adună razele împrăştiate, şi întoarce-i asupra ta însuţi.

Voinţa de a pătrunde mai adânc în tine însuţi şi a lucra asupra ta, de a stăvili grijile şi gândurile risipite, cere desigur negreşit următoarele înlesniri: pe de o parte însingurare, iar pe de alta încetarea oricăror preocupări obişnuite atât personale, cât şi sociale. Mai întâi, această smerire a cărnii are nevoie de o schimbare în felul în care îţi împlineşti trebuinţele fireşti, în acest sens, cel mai prielnic timp pentru a-ţi schimba viaţa, trebuie socotit în vremea postului, mai ales în Sfântul şi Marele Post. Totul ajută la aceasta în timpul Postului acasă, la biserică şi chiar şi în societate9 , în această perioadă totul este socotit ca o pregătire pentru pocăinţă. La fel, asta nu înseamnă că atunci când gândul cel bun de a-ţi schimba viaţa a venit, trebuie să îi amâni împlinirea până când va începe Postul. Tot ce se cere în această vreme poate fi săvârşit oricând altcândva, şi în afara posturilor. Dar când a sosit Sfântul şi Marele Post e un păcat să iroseşti prilejul de a te îngriji de mântuirea sufletului tău, aşa cum a fost irosit altădată. Dacă cineva, care a primit gândul mântuitor de a-şi schimba viaţa, dar în afara Postului, e împiedicat de modul său de viaţă să îl şi împlinească, ar fi mai bine pentru el să se retragă o vreme într-o mănăstire. Acolo îi va fi mult mai lesne să se stăpânească.

{Nota 9 : desigur că Sfântul Teofan se referă la o societate ortodoxă, cum era în Rusia pre-revoluţionară [n. tr. în engleză]}.

Acum stai faţă-n faţă cu inima ta. Înaintea ta se află omul tău lăuntric, cufundat în somnul adânc al nepurtării de grijă, nepăsării şi orbirii, începe să-l dezmeticeşti. Gândul cel bun care a venit, deja l-a necăjit un pic. Păşeşte spre aceasta cu nădejde tare şi cu stăruinţă sufletească neslăbită, cu toată luarea-aminte şi începe să te sileşti cu tot felul de imagini, mai mult sau mai puţin tari şi înfiorătoare, primindu-le pe toate în starea ta lăuntrică de a fi.

Mai întâi, îndepărtează vălurile de pe ochii minţii tale, care o ţin într-o stare de orbire. Dacă omul nu leapădă păcatul şi nu fuge de el, aceasta e pentru că nu se cunoaşte pe sine şi primejdia în care se află din pricina păcatului său. Dacă ochii i-ar fi deschişi, ar fugi de păcat ca de o casă cuprinsă de flăcări. O asemenea orbire este urmarea neluării-aminte la sine însuşi – omul nu se cunoaşte pe sine pentru că nu a intrat niciodată în sine şi nici nu s-a gândit vreodată la sine sau la starea sa morală, însă în cea mai mare parte întunecarea îi este întreţinută de anumite convingeri oarbe despre sine însuşi. Omul îşi ţese o plasă de gânduri, în care se închide sistematic pe sine. Pesemne că aceste gânduri nu sunt decât ca nişte plase de păianjen – adică sunt cu putinţă doar în mică măsură şi totuşi mintea niciodată nu le desface cu grijă, iar inima vorbeşte cu multă tărie despre realitatea şi preyenţa lor. Aceasta e amăgirea morală sau prejudecata ce se naşte din amestecul inimii în lucrurile minţii. Tocmai de aceea e nevoie să unim o anumită cumpătare şi înţelepciune cu luarea-aminte în acest moment, lepădând orice înşelăciune a inimii înrăite. Dacă inima vrea să simtă ceva în clipa cu pricina, să simtă atunci sub înrâurirea puterii de închipuire a minţii şi nu doar prin ea însăşi, ca şi cum ar lua-o de capul ei. Altfel, iarăşi va sili mintea să-şi închipuie lucrurile aşa cum îi plac ei; iarăşi va sili mintea să se supună inimii, pricinuind neorânduială şi răvăşire în înţelegere şi, în loc să o lumineze, doar o va scufunda într-o orbire şi mai adâncă.

Punându-te acum într-o astfel de împrejurare, începe să aduci pe teren neutru diferitele gânduri care te ţin în orbire şi supune-le unei judecăţi aspre şi nefăţarnice.

Tu zici „Sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta e prima amăgire – să-ţi însuşeşti darurile şi făgăduinţa creştinismului, însă fără nici o grijă pentru a înrădăcina în tine adevăratul creştinism; sau sâ-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobândi decât prin vârtutea şi vrednicia cea din lăuntru. Arată-ţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti într-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica fiii lui Avraam şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricând, atâta vreme cât cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu sunt împlinite degrabă. Mai ales, caută să înţelegi ce înseamnă să fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât mai ţine această proptea a orbirii tale.

,,La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi”, mai ştim cutare sau cutare lucru şi dacă ne gândim la cele pe care le urmărim, vom fi în stare să judecăm corect. Ne vedem de treburile noastre nu fără de chibzuială sau pricepere, aşa cum fac alţii. Aşa se înşeală unii prin propria lor apreciere psihologică. Alţii, dimpotrivă, sunt înşelaţi de înfăţişarea trupească – putere, frumuseţe şi formă. Atât unii, cât şi ceilalţi sunt cu atât mai orbiţi cu cât se înalţă mai presus de cei din jur. Trebuie să te asiguri că:

1) Înzestrările firii oricum nu au nici o valoare morală, căci nu sunt o facere a mâinilor noastre, ci ne sunt dăruite de Dumnezeu; toate cele ale firii au încă şi mai puţină valoare în creştinism, pentru că firea a fost pervertită prin păcatul strămoşesc. Sfinţeşte toate bunele tale înzestrări prin credinţa în Hristos Mântuitorul şi printr-o viaţă pe măsura acestei credinţe şi abia după aceea socoteşte-le bune.

2) Iarăşi – ai făcut tot ceea ce poţi şi trebuie să faci după măsura darurilor tale? Ţi se va cere mai mult cu cât ţi s-a dat mai mult. Grija să-ţi fie nu la talente, ci la punerea lor în lucrare. Ai ceva să arăţi pentru ele? E câştigul pe măsura cheltuielii?

3)  Cât despre cine ştie ce daruri trupeşti sau întâmplătoare, nu e nimic de zis. Undeva Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre un om care laudă pe un altul pentru înfăţişarea deosebită, maiestatea sa, avuţiile, palatul, caii de rasă şi celelalte; dar apoi, îl întreabă pe acela: „Dar de ce nu-mi spui nimic despre omul însuşi? Tot ce mi-ai înfăţişat nu e el.”

4)  N-avem însă nici o pricină să ne uităm la alţii – mai bine să ne îngrijim de noi înşine. Fiecare va răspunde pentru sine însuşi. Priveşte-te pe tine, şi separându-te de ceilalţi, judecă-te numai pe tine fără a te raporta la ei. Dar dacă chiar vrei să te pui alături de alţii, atunci compară-te cu sfinţii cei bineplăcuţi lui Dumnezeu. Ei sunt legea creştină cea vie şi pildă pentru cei ce vor să se mântuiască. Dacă te vei judeca prin asemuire cu ei, nu vei mai greşi.

Nu suntem chiar aşa de răi: din câte se vede nu facem nici un lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor. Şi pe lânga asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate.

Cel mai gros şi mai întunecat văl al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur! Să-ţi fie cât mai limpede că cele din afară nu au nici o însemnătate fără cele din lăuntru. Buna purtare în afară e frunza, în vreme ce bunătatea dinlăuntru e roadă. Frunzele smochinului făgăduiau roadă, dar Mântuitorul, neaflând nici una, l-a blestemat.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu orice om cu o bună rânduială exterioară, dar care stă înaintea feţei lui Dumnezeu fără o inimă cu adevărat bună şi temătoare de El. „Dă-mi. fiule, mie inima ta” (Pilde 23, 26) i-a spus Domnul celui înţelept [lui Solomon]. Din inimă iese tot binele şi tot răul. După cum ţi-e inima, aşa eşti şi tu înaintea Domnului. Dacă inima ţi-e mândră, atunci oricât de smerit te-ai arăta în afară, Domnul tot mândru te va socoti. Aşa e şi cu orice altceva.
Şi judecarea altora e înşelătoare. Ceilalţi nu ne cunosc, dar se poartă bine cu noi, fie pentru că ne socotesc buni, fie pentru că respectă regulile de politeţe. Oare nu se mai întâmplă că cei dimprejurul nostru ne văd răutatea, dar nu ne-o vădesc din cine ştie ce socoteli ale lor? Şi nu se mai întâmplă că unii, văzând răul din alţii, îi laudă pentru aceasta, dând astfel oarecare sare şi piper necuviinţei lor? Iar nebunii care-i ascultă continuă fără să se oprească, scufundându-se din ce în ce mai adânc în nebunie şi răutate; căci, atunci când cineva vede pe cei din jur zâmbind cu plăcere la faptele sale, înaintează în căile cele rele cu o anumită mulţumire de sine. Oare nu tot aşa am face şi noi dacă am sta să ascultăm cu atâta grijă cum ne socotesc şi ne judecă alţii?!

„Ei bine, deci e răutate în mine – dar ce, eu sunt singurul?” Cutare e la fel şi tot aşa e şi celălalt şi chiar şi ăsta. Şi mai sunt o mulţime de oameni răi, chiar mai răi decât mine…” Aşa ne orbim singuri cu obişnuinţa păcatului din jurul nostru. Lămureşte-te pe tine însuţi că numărul mare al păcătoşilor nu schimbă cu nimic legea dreptăţii şi nici nu uşurează pe nimeni de răspunderea pe care o are. Dumnezeu nu se uită la număr. Dacă toţi au păcătuit, El îi va pedepsi pe toţi. Priveşte câţi oameni s-au născut înainte de potop şi toţi au pierit, afară de opt suflete. În Sodoma şi Gomora cinci oraşe au fost arse prin foc din cer şi nimeni nu s-a izbăvit afară de Lot şi fiicele sale. Chinurile din iad nu vor fi deloc mai uşoare doar pentru că acolo se chinuiesc atâţia – dimpotrivă, oare aceasta nu va spori chiar chinul fiecăruia?

Cu aceste gânduri şi altele asemănătoare, grăbeşte-te să risipeşti ceaţa cugetării păgubitoare care te ţine în orbire şi nu te lasă să te vezi aşa cum eşti. Fă din aceasta ţelul acestei lucrări de seamă asupra ta – să ajungi până într-acolo, încât să conştientizezi starea primejdioasă în care te afli. Vei ajunge firesc la aceasta când vei începe să îndepărtezi unul după altul acele lucruri care îţi întreţineau orbirea.

Puţin câte puţin vei începe să nimiceşti nădejdea deşartă în tine însuţi sau în cele ale tale; încetul cu încetul vei înceta să te mai îndreptăţeşti pentru păcate, adică vei pune capăt acestei porniri de a te îndreptăţi mereu şi în orice privinţă. Incredinţează-te că ceea ce numeşti tu creştinismul tău nu înseamnă nimic; că, dacă eşti rău, înzestrările tale intelectuale şi trupeşti mai degrabă te mustră decât să te îndreptăţească; că, dacă inima nu ţi-e în bună rânduială, purtarea ta bună exterioară nu e decât un bâlci prin care îl batjocoreşti pe Dumnezeu, că nici laudele celorlalţi, nici cercul larg de prieteni la păcat nu te vor apăra de mânia şi judecata lui Dumnezeu, încetul cu încetul te vei despărţi de gândurile tale şi nu va mai rămâne decât unul – un singur gând înaintea ochilor minţii şi conştiinţei tale, care va grăi răspicat împotriva ta, mai ales după ce te vei fi unit cu ceea ce se aşteaptă de la tine să fii în Hristos. Vei descoperi că te-ai abătut mult de la imaginea pe care o aveai mai înainte despre tine.

Ca urmare, dacă în tine conştiinţa nu va lucra împotriva ta, vei deveni în chip firesc nesigur de tine însuţi. Despărţit de toţi şi lipsit de orice sprijin de mai înainte, ar trebui să fii copleşit de simţul primejdiei în care te afli. Ar trebui să te sârguieşti în orice chip îţi stă la îndemână să lucrezi asupra orbirii tale înainte de a ajunge în această stare-limită. Renaşterea acestui simţământ e întotdeauna pragul de cădere al păcatului, aşa cum în război clătinarea şirurilor inamicului e semn că în curând acesta va fugi.

În chiar clipa primirii până şi a celei mai uşoare simţiri a păcătoşeniei tale şi a primejdiei de a mai zăbovi în ea, adânceşte-te tot mai mult în tine însuţi şi cu o putere de cuget încă şi mai mare biruieşte-te cu ameninţări şi imagini care zguduie; şi, folosindu-te de ele, clinteşte şi înmoaie inima ta împietrită, aşa cum un ciocan greu sfărâmă piatra cea vârtoasă.

Adu-ţi aminte de soarta ta. Spune-ţi: „Vai, curând va veni moartea”, încă un cunoscut de-al tău moare; oricând poate fi ceasul tău. Nu te înstrăina de ceasul acesta al morţii. Gândeşte-te că îngerul morţii deja a fost trimis; vine şi se apropie. Sau închipuie-ţi că eşti un om care are deasupra capului său atârnată o sabie, gata să îl taie. Apoi, gândeşte-te bine ce va fi cu tine la vremea morţii şi după aceea. „Judecătorul stă înaintea uşilor” (lacov 5, 9). Păcatele tale ascunse vor fi mustrate înaintea îngerilor şi a tuturor sfinţilor. Acolo vor fi cu toţii de faţă, vei fi singur cu faptele tale. Ele fie te vor osândi, fie te vor îndreptăţi. Ce e raiul, ce e iadul!… în rai e fericirea cea de negrăit; în iad e chin fără uşurare şi fără de sfârşit – poartă pecetea izgonirii de către Dumnezeu. Caută să simţi toate acestea cu putere şi sileşte-te să rămâi în ele până ce te vei umple de frică şi cutremur.

Apoi întoarce-ţi gândul către Dumnezeu şi aşează-te aşa cum eşti, întinat şi împovărat de multe păcate, înaintea feţei Lui, a Celui prezent pretutindeni, atotştiutor, întrutot îndurat şi îndelung-răbdător! Încă vei mai supăra ochiul lui Dumnezeu cu înfăţişarea ta păcătoasă, prihănită? Încă îi vei mai întoarce cu neruşinare spatele Celui ce cuprinde toate şi de pretutindeni? Tot îţi vei mai astupa urechile la glasul părintesc care te cheamă cu atâta milă? Oare tot vei mai respinge mâna întinsă pentru a te primi? Înţelege singur toată această nebunie şi grăbeşte-te să trezeşti şi să întăreşti în tine dumnezeiasca milă şi durere.

Adu-ţi aminte că eşti creştin, răscumpărat prin Sângele lui Hristos, curăţat prin apa Botezului. Ai primit darul Duhului Sfânt; ai şezut la masa Domnului şi eşti hrănit cu Trupul şi Sângele Său. Iar tu ai nesocotit toate acestea de dragul păcatului care le ucide! Urcă-te în gând pe Golgota şi înţelege urmările păcatelor tale. Tot vei mai răni fruntea Domnului cu spinii păcatelor tale? Încă îl vei mai ţintui pe Cruce, îi vei mai străpunge coasta şi batjocori îndelunga Sa răbdare? Sau poate nu vezi că păcătuind iei parte la chinuirea Mântuitorului şi astfel vei avea parte de soarta chinuitorilor. Dar dacă vei lepăda păcatul şi te vei căi, te vei împărtăşi din puterea morţii Lui. Alege una din două: fie răstigneşte-L, apoi pieri veşnic – fie răstigneşte-te şi moşteneşte cu El viaţa cea veşnică.

Pe urmă gândeşte-te ce este păcatul de care te ţii. Este un rău mai nimicitor decât toate relele.lumii. Te desparte de Dumnezeu, îţi prăpădeşte sufletul şi trupul, îţi chinuie conştiinţa, aduce asupra ta pedeapsa lui Dumnezeu în viaţa de aici şi în clipa morţii; iar după moarte te aruncă în iad, închizându-ţi raiul pentru totdeauna. Ce fiară e pentru oameni! Gândeşte-te bine la tot răul păcatului şi sileşte-te să-l urăşti şi să-l alungi.

La urmă, priveşte păcatul din punctul de vedere al diavolului, primul lui născocitor şi răspânditor şi vezi pentru cine lucrezi păcătuind. Dumnezeu a făcut şi va face totul pentru tine, dar tu nu vrei să îi placi. Diavolul nu a făcut nimic pentru tine, doar te asupreşte cu păcatul, dar tu cu multă râvnă şi fără de odihnă lucrezi pentru el. Prin păcat tu îl ajuţi, iar el îţi face rău. Te momeşte la păcat făgăduindu-ţi dulceaţa acestuia, dar pe cei ce cad în păcat îi chinuie şi îi munceşte. Aici te încredinţează că păcatele tale nu-s nimic, dar acolo ţi le va pune înainte spre ocară, ca lucruri de cea mai mare însemnătate. Saltă de bucurie răutăcioasă atunci când cineva cade în mrejele păcatului şi se împotmoleşte în ele. înţelege toate acestea şi ridică-te cu ură împotriva acestui urâtor de oameni şi a tuturor faptelor lui.

Când vei adânci astfel în inima ta, unul după altul, acele simţăminte care o înmoaie şi care nasc căinţa – groaza şi frica, mâhnirea şi amărăciunea, dezgustul şi ura faţă de păcat -încetul cu încetul inima ta se va încălzi şi va începe să mişte, iar apoi voinţa ta slăbănogită va începe să se încordeze şi să sară la treabă. După cum volţii din curentul electric transmit o anumită tensiune şi imbold trupului, sau după cum aerul rece şi curat al dimineţii dă prospeţime şi vigoare, aşa şi această simţire care umple sufletul stârneşte puterea amorţită şi renaşte chemarea şi hotărârea de a te izbăvi din primejdie. Aşa va începe purtarea de grijă pentru propria ta mântuire. Porneşte cu tărie chiar din clipa aceasta.

Alungă somnul nepăsării. Voinţa ta a slăbit din pricina îndelungatei stăruiri în păcat; acum strânge toate gândurile care de obicei deşteaptă energia. De partea binelui ce duce la mântuire stau frumuseţea, folosul, uşurinţa împlinirii şi îndepărtarea piedicilor, mângâierea care stă să vină şi mai ales porunca. De partea păcatului sunt toate cele potrivnice celor mai de sus. Lămureşte-ţi bine acestea până când te vei încredinţa de ele şi vei ajunge într-o stare de încordare hotărâtă, gata de a purcede la treabă. Spune sufletului tău:

1) Trebuie sa alegi una sau cealaltă: fie să pieri veşnic şi atunci rămâi cum eşti, iar dacă nu vrei aceasta, atunci pocăieşte-te şi întoarce-te către Domnul şi către poruncile Sale. Şi de ce să întârzii? Cu cât laşi lucrurile să ajungă mai departe, cu atât mai rele vor deveni. Gândeşte-te că moartea stă la uşă.

2)   Chiar e  atât  de  greu?  Trebuie  doar  să începi, urneşte-te din loc. Domnul e aproape şi ajutorul Său e gata pentru tine în orice clipă.

3)  Şi ce binecuvântare! Vei arunca acel jug şi acele lanţuri grele şi vei ieşi la libertatea fiilor lui Dumnezeu.

4) De ce te chinui singur de parcă ţi-ai fi vrăjmaş? Nu ai linişte nici ziua, nici noaptea, în jurul tău e numai tulburare şi nelinişte, întoarce-te o clipă către tine însuţi şi toate acestea vor dispărea şi vei simţi bucuria de a trăi.

5)  Totul în jurul tău e viaţă şi totul te cheamă la viaţă. Dumnezeu nu e Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii. Şi tu te poţi împărtăşi din preaplinul vieţii Lui. Mergi şi bea din izvoarele apei celei vii.

Atunci când omul se află pe muchie de cuţit – ori piere, ori îşi schimbă viaţa – întotdeauna energia i se va stârni în voinţa cea slăbănogită. Simţământul cruţării de sine te va pune neîntârziat în lucrare. După aceea, aminteşte-ţi ce mare binecuvântare te aşteaptă după ce îţi vei schimba viaţa spre mai bine, cât de uşor e să o faci şi câtă tărie şi chemare ai pentru a o face; şi ai la îndemână toate mijloacele de a o face. Priveşte doar câţi oameni buni în cer şi pe pământ vor fi bucuroşi să ţi se alăture. Te vor purta pe braţe şi vei avea bucuria de a vieţui laolaltă cu toţi cei ce vieţuiesc în Hristos Iisus Domnul nostru. Adu-ţi aminte de acestea şi voia slăbănogită se va ridica singură din ţărână, iar genunchii tăi slăbiţi se vor întări.

Pentru aceasta osteneşte-te şi vei fi din ce în ce mai în măsură să alungi orbirea, nesimţirea şi nepăsarea. Dar osteneşte-te şi iar osteneşte-te fără răgaz, în sufletul păcătos există acea înşelare care încearcă tot ceea ce poate pentru a-l îndepărta de la lucrarea mântuirii. Apropie-te de ea, pune stăpânire pe ea şi cucereşte-o, nu se va împotrivi – pur şi simplu nu vrea să facă treabă. Nimeni nu poate să fie stăpân peste viaţa ta lăuntrică afară de tine însuţi. Intră în lăuntrul tău şi luptă cu tine însuţi: dezmeticeşte-te, instruieşte-te, fă treabă cu tine însuţi înaintea feţei lui Dumnezeu; hotărăşte-te şi convinge-te. Tocmai de aceea spunem că în cele ce ţin de convertire, împreună-cugetarea cu propriul sine e singura cale. Dacă tu însuţi nu cugeţi şi nu gândeşti la aşa ceva, cine să o facă în locul tău? De aceea ţi s-a spus: „Cugetă, gândeşte, încearcă să înţelegi”.

Ce mare binecuvântare e pentru un păcătos dacă decăderea lui nu a reuşit încă să stingă cu totul lumina cunoaşterii adevărului din el. Să zicem că obiceiurile îi sunt stricate, simţămintele necurate – dar dacă înţelegerea sănătoasă încă mai stăruie în suflet, tot a mai rămas ceva de făcut celui ce a început să cugete la mântuirea sa. Când însă nici aceasta nu mai există, când până şi mintea a decăzut, acela fie va cădea în îndoială, pierzându-şi convingerea, fie va primi vreo învăţătură în întregime răstălmăcită. Atunci, omului nu i-a mai rămas nimic de folos în cele ale lui; e nevoit să recunoască faptul că s-a stricat din creştet până în tălpi, în paranteză fie spus, puţini ajung atât de departe. Cât despre cei care într-adevăr ajung până acolo, dacă mai e vreo nădejde pentru convertirea lor, aceasta să fie doar prin lucrarea deosebită şi fulgerătoare a harului lui Dumnezeu.

Cei mai mulţi păcătoşi nu-şi pierd credinţa sau concepţiile sănătoase – potrivit Apostolului, judecata, ci doar se strică din punct de vedere moral. Pentru aceştia e destul să se cureţe prin îndepărtarea întunericului din mintea lor şi prin întărirea credinţei slăbite de neluarea-aminte şi nepurtarea de grijă faţă de faptele bune.

Aşează-te şi gândeşte-te singur la ceea ce ar trebui să crezi, cum ar trebui să trăieşti şi în ce ar trebui să nădăjduieşti, potrivit Simbolului Credinţei şi poruncilor Domnului. Dacă nu te descurci, uită-te prin catehism; dacă nici aşa nu reuşeşti, întreabă pe cineva – mai ales pe părintele tău duhovnicesc.

Când vei face aşa, adevărul care domneşte în tine va birui şi va începe cu multă tărie să arunce afară faptele, pornirile şi simţămintele necuvioase care te-au stăpânit. Apoi îţi va fi uşor să cugeti, să-ţi descoperi orbirea, să spulberi nesimţirea şi să izgoneşti nepăsarea.

Deşi apar nenumărate probleme şi cer să te gândeşti la ele, să nu crezi că numai cei instruiţi ar fi în măsură să o facă. Oricine poate cugeta la mântuire, chiar şi copiii. Nu e acelaşi lucru cu gândirea academică, savantă. Orice adevăr care intră în minte îţi va descoperi neîntârziat fapta pe care o cere. Nu trebuie decât să fii sârguincios, să reaprinzi în tine dorinţa sinceră de bine şi să fii gata a împlini poruncile adevărului.10

(Nota10 În astfel de clipe nu va fi niciodată de prisos să ai la îndemână scrieri de suflet folositoare. Toate problemele pe care trebuie să le lămureşti sunt limpezite cu multă pricepere şi tărie în ele. De nepreţuit, în această privinţă, printre scrierile Sfântului Tihon [de Zadonsk] sunt articolele despre păcat, orbire, iertare, cele pentru cei ce nu se pocăiesc şi scrisorile de chilie [de povăţuite, sfat şi îndrumare]. De mare ajutor este şi o „Antologie de scrieri patristice” care se cheamă „Deşteaptă-te, cel ce dormi…”)

Numai că toată această lucrare de lămurire trebuie făcută în aşa fel încât să îşi atingă ţinta – să mişte sufletul şi să-l trezească, în acest scop:

1)  Când cugeti, nu te complica singur, punând tot felul de întrebări, ci, după ce ţi-ai lămurit o problemă, pune-o la inimă în felul în care simţi că o va mişca cel mai mult şi contempl-o îndelung astfel.

2)  Nu trece iute de la un gând la altul. Acest lucru mai degrabă îţi va risipi gândurile decât să ţi le adune şi va influenţa şi sufletul. Soarele n-ar mai încălzi nici măcar o făptură din cele de pe pământ dacă doar le-ar întâlni în treacăt. Măsura cugetării la un lucru sau la altul să fie simţirea. Adu fiecare gând în simţire şi nu-l lăsa să dispară până când nu va pătrunde în inimă.

3)  Dacă e cu putinţă, nu lăsa gândul simplu, doar în forma în care a fost cugetat, cum s-ar zice, ci înveşmântează-l într-o imagine oarecare şi apoi du-l în minte pentru a-ţi fi o amintire cât mai statornică. Ar fi încă mai bine dacă ai putea aduna mai multe astfel de imagini cutremurătoare într-una singură. De pildă, Sfântul Tihon, pentru a întipări în mintea păcătosului gândul despre starea sa primejdioasă, spune:

„Deasupra stă spada adevărului, dedesubt e iadul gata să te înghită; înainte-ţi stă moartea, în urmă – mulţimea păcatelor, iar de-a dreapta şi de-a stânga ta sunt cetele cumpliţilor vrăjmaşi. Oare chiar poţi să rămâi nepăsător?…” Această imagine este uşor de înţeles şi de reţinut şi are o înrâurire foarte puternică şi mişcătoare.

4) Cazi la pământ, fă metanii – multe, multe – şi bate-te în piept. Nu lăsa rugăciunea cât timp se mişcă. Când se răceşte, începe iarăşi să cugeţi şi apoi revino iar la rugăciune.

5) Atât la rugăciune, cât şi în cugetare, suspină şi zi adesea: „Ai milă de zidirea Ta, Stăpâne! Doamne, milostiv fie mie,  păcătosului!   Dumnezeule,  mântuieşte-mă!   Doamne, grăbeşte să vii în ajutorul meu!” Aminteşte-ţi cântările bisericeşti care mişcă sufletul şi cântă-le: „Iată, Mirele vine în miezul nopţii… La mulţimea faptelor mele celor rele, cugetând eu ticălosul… Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te! Pentru ce dormi?” şi altele asemenea.

Sileşte-te în felul acesta, bate neîncetat la poarta milostivului Dumnezeu. Ce căutăm prin nevoinţele noastre? Harul care trezeşte. Harul lui Dumnezeu este obişnuit să aleagă, pentru a lucra asupra noastră, acele mijloace binecunoscute, cum s-a arătat în descrierea mişcărilor deosebite ale harului dumnezeiesc. Aşadar, foloseşte tu însuţi aceste mijloace asupra ta şi lucrează sub pecetea şi înrâurirea lor. Pesemne că o rază de har va cădea şi asupra ta, aşa cum a căzut şi asupra altor păcătoşi ca tine.

l) Harul lui Dumnezeu a ales pentru lucrarea Sa bisericile şi praznicele bisericeşti. Şi tu ar trebui să mergi la biserică şi, cu răbdare, cu luare-aminte şi evlavie, să asculţi slujbele; căci biserica şi arhitectura ei, rânduiala slujbelor, cititul şi cântarea – toate acestea pot avea urmări. Nu e de mirare că deşi intri în biserică pustiu, vei ieşi din ea zămislindu-se în tine duhul mântuirii.

2)  Harul a lucrat prin Cuvântul lui Dumnezeu. Şi tu ar trebui să-l iei şi să-l citeşti. Poate că şi tu vei întâlni un fragment care te va frapa cum s-a întâmplat cu Fericitul Augustin când a deschis Noul Testament.”

3)  Inimile altor păcătoşi s-au muiat prin convorbiri cu oameni evlavioşi. Du-te şi tu şi vorbeşte. Auzind unul după altul cuvintele discuţiei, oare unul nu va pătrunde în tine până la despărţitura sufletului de duh, după gândurile inimii? Poate că un cuvânt viu, încălzit prin iubire, va intra adânc în inima ta şi va nărui cetatea întărită a păcatului dinlăuntru.

4)  Rugăciunea sărmanilor are multă putere. Mergi şi înmulţeşte milosteniile tale: şterge lacrimile celor nefericiţi, adăposteşte dacă poţi pe cei lipsiţi. Suspinele rugăciunilor celor împovăraţi ajung la ceruri şi trec prin cerurile cerurilor. Oare nu-ţi vor aduce şi ţie înger călăuzitor cum i-a adus lui Cornelie sutaşul?

Lucrând aceste fapte şi alte asemenea, vei intra în legătură cu vasele şi purtătorii harului. Poate că roua sa înviorătoare va pogorî asupra ta de undeva şi va da viaţă seminţelor îngheţate ale vieţii duhovniceşti.

„Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrănări şi fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul nostru Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13, 13-l4). Acest verset a însemnat un punct de cotitură în viaţa sa, când s-a convertit definitiv.

Aşadar, ai primit gândul de a-ţi îndrepta viaţa şi starea morală. Izgonind cu putere amânarea, smereşte şi subţiază trupul prin nevoinţe ascetice trupeşti, îndepărtează-te de griji şi tulburări încetând a mai lucra treburile tale obişnuite şi însingurându-te, iar apoi, luând bine aminte la acele gânduri mântuitoare de suflet, sileşte-te să risipeşti toată orbirea, nesimţirea şi nepăsarea prin cugetare sau interiorizare, adăugând mereu rugăciune şi căutând a te afla sub înrâurirea acelor prilejuri pe care le alege dumnezeiescul har pentru a lucra asupra sufletelor păcătoase.

Osteneşte-te, sileşte-te, caută  şi vei afla; bate şi ţi se va deschide. Nu slăbi şi nu deznădăjdui. Aminteşte-ţi însă, în tot acest timp că aceste nevoinţe nu sunt decât lupta şi strădania noastră de a primi harul; ele nu sunt harul însuşi, pe care încă nu-l avem. Nu am dobândit încă lucrul cel mai de seamă: trezirea prin har. Lucrul vădit, fie că ne rugăm, cugetăm sau facem altceva – împingem în inimile noastre ceva din afară, cumva străin. Uneori, se întâmplă ca, potrivit cu intensitatea nevoinţei noastre, o anumită tensiune născută din aceasta să biruiască asupra celor statornicite în adâncul inimii, numai că inima o respinge din pricina acelei reţineri a ei faţă de orice lucru străin şi nefamiliar. E ceva asemănător felului în care un băţ cufundat în poziţie verticală în apă, este împins direct în sus. Imediat după aceea, în suflet apar o răceală şi o frământare – semn vădit că nu a fost nici o clipă lucrarea harului, ci numai silinţa şi osteneala noastră.

Aşa că nu te mulţumi numai cu aceste nevoinţe, ca şi cum ele ar fi fost ceea ce căutai. Ar fi o greşeală primejdioasă! La fel de primejdios ar fi să crezi că urmează vreo răsplată pentru aceste osteneli, iar harul va fi trimis automat asupra ta. Cu desăvârşire nu! Ele nu fac decât să te pregătească a-l primi, însă darul în sine atârnă cu totul de Cel Care dăruieşte. Astfel, întrebuinţând neîncetat mijloacele de mai sus, căutătorul trebuie să stăruie, aşteptând ca Dumnezeu să-l cerceteze, lucru care – în treacăt fie spus – nu se va petrece la vedere, ci, când va fi, nimeni nu va şti de unde a venit.

Când soseşte şi clipa acestei treziri prin har, abia atunci vor începe adevăratele schimbări lăuntrice ale vieţii şi purtărilor omului. Fără aceasta nu ne putem aştepta la nici o sporire, ci numai la încercări nereuşite. Martor stă Fericitul Augustin, care s-a ostenit şi a pătimit îndelung, dar nu a reuşit să se biruie decât când a venit harul şi l-a cuprins. Nevoieşte-te cu nădejde şi credinţă tare. Harul va veni şi le va împăca pe toate.

E firesc să ne punem întrebarea: ce este trezirea prin har? în ce stare îl aduce pe păcătos? Şi prin ce se deosebeşte această stare de alte stări similare? Este nevoie să cunoaştem trăsăturile proprii acestei treziri atât pentru a nu o lăsa să treacă fără de roade, cât şi pentru a primi vreo stare firească în locul ei.

Starea sufletului trezit prin har poate fi deosebită de celelalte prin compararea ei cu starea potrivnică a sufletului pierdut în somnul păcatului.

Păcatul desparte pe om de Dumnezeu. Cel ce a părăsit pe Dumnezeu pentru păcat nu va mai pricepe atâmarea vieţii lui de Dumnezeu, trăieşte cum îi place, ca şi cum nu ar fi al lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu al lui. Este asemeni unui rob îndărătnic care fuge de stăpânul său. Acum, piedicile au fost îndepărtate. Simţământul atârnării de Dumnezeu reapare. Omul înţelege limpede supunerea sa desăvârşită faţă de Dumnezeu şi uriaşa răspundere pe care o are către El. Înainte, cerul nu era pentru el decât un acoperământ greu de aramă, întins peste capul lui; dar acum câteva raze de lumină străpung acest văl întunecat, arătându-i-L pe Dumnezeu Stăpânul şi Judecătorul, înlăuntrul său se trezeşte cu putere multă cunoaşterea lui Dumnezeu în plinătatea desăvârşirii Sale, iar Dumnezeu intră fără oprelişti în suflet, umplându-l în întregime. Aceasta este temelia şi puterea pentru viitoarea viaţă duhovnicească.

Mai întâi de toate, păcatul a scufundat omul în orbire, nesimţire şi nepăsare, în clipa de înrâurire a harului, această întreită piatră de moară înţepenită cade de pe sufletul înlănţuit. Acum, omul vede desluşit toată urâţenia dinlăuntrul său şi nu numai că o vede, ci o şi simte, înţelege primejdia care-l pândeşte, începe să-i fie ruşine de sine şi să poarte grijă de soarta sa. Şi nu numai că îl cuprinde ruşinea, dar prin simţul de răspundere înaintea lui Dumnezeu, teama, chinul şi deznădejdea încep să îi lovească inima. Conştiinţa îl mustră neîncetat.

Acum simte o anumită dulceaţă a vieţuirii celei după Dumnezeu, încredinţându-se de zădărnicia vieţii păcătoase şi scârbindu-se de ea ca de o mare a răutăţii, presimte că bucuria şi mângâierea sunt ascunse pe tărâmul bunătăţii care i se descoperă acum ochiului său duhovnicesc. Ea i se arată ca un pământ al făgăduinţei, ca un liman liniştit, departe de toată tulburarea, în fond, presimţirea care se iveşte în sufletul păcătos nu este o manifestare pe care să o poată provoca omul prin propriile sale puteri. Este binecuvântarea lui Dumnezeu, aflată în stăpânirea Lui, iar a cugeta la ea nu e totuna cu a o simţi aievea. Dumnezeu însuşi duce duhul omului în vistieria Sa şi îi dă acestuia să guste din bunătăţile ei.

Observaţi cât de necesară este această lucrare a harului pe drumul eliberării sufletului de sub stăpânirea păcatului. Scopul harului deşteptător şi puterea lui constau în a-l trage pe om dintre colţii păcatului şi a-l aduce într-o stare de echilibru între bine şi rău. Talerele balanţei voinţei noastre, care înclină într-o parte sau în alta după cum se mişcă voinţa, trebuie să fie acum la acelaşi nivel. Aşa ceva însă nu se poate întâmpla dacă păcătosului nu i se dă măcar o pregustare cât de mică din dulceaţa binelui; dacă ea nu i-ar fi dăruită, atunci, aşa cum am arătat mai înainte, dulceaţa păcatului l-ar ademeni la sine cu mai multă putere decât bunătatea; iar alegerea ar înclina în favoarea celei dintâi, aşa cum se întâmplă cu cel ce se sileşte să-şi schimbe viaţa fără a fi primit însă cercetarea harului deşteptător, în privinţa aceasta există o lege generală: ignoti nulla cupida, adică nu poţi dori ceea ce nu cunoşti, însă atunci când harul îi dă să guste din dulceaţa celor bune, îl atrage la sine într-un chip ce presupune încercarea, simţirea şi cunoaşterea lui. Braţele harului sunt la acelaşi nivel, în acest punct, toată libertatea de a alege este în mâinile omului.

În acest fel, ca printr-o străfulgerare de lumină, trezirea prin har luminează toate cele dinlăuntru şi din afară ale omului. Preţ de o clipă, ea aduce în inimă acea stare din care păcatul a fost izgonit şi-l reaşează pe om în rânduiala firească a întregii creaţii, din care el a căzut cu voia lui, prin păcat. Iată de ce această lucrare a harului este întotdeauna prevestită printr-o stare de spaimă şi şoc, asemănătoare celor pe care le trăieşte cel ce merge repede, adâncit în gânduri şi căruia dintr-odată îi poruncim cu voce puternică: „stai!” Dacă analizăm această stare din punct de vedere psihologic, ea nu este altceva decât o dezmeticire a duhului. Este firesc pentru duhul nostru să-L recunoască atât pe Dumnezeu cât şi rânduiala înaltă sau cealaltă faţă a tuturor lucrurilor, şi să-l înalţe pe om mai presus de lumea cea văzută, strămutându-l într-un tărâm cu totul duhovnicesc, însă, zăcând în păcat, duhul îşi pierde puterea şi se amestecă cu emotivitatea psihologică şi prin aceasta cu lascivitatea, până într-acolo încât se pierde în ele. Harul îl smulge din această stare şi, ca şi cum l-ar pune într-un sfeşnic, îl aşează în templul nostru lăuntric, răspândindu-şi lumina asupra tuturor celor lăuntrice şi putând fi văzut dinăuntru.

Starea în care este aşezat sufletul în vremea trezirii prin har este similară multor stări fireşti, de care trebuie să o deosebim.

În timpul cercetării harului omul se găseşte într-o stare de chin, de supărare, de amărăciune, de nemulţumire faţă de sine şi de starea sa. Aceasta însă nu este totuna cu plictiseala*; aceasta nu are o cauză precisă – omul este tulburat şi abătut fără a şti de ce sau pentru ce.

{* Acest cuvânt este în limba rusă, tosca şi de fapt nu are corespondent în engleză. Este un amestec de plictiseală şi tristeţe sau zădărnicie, un sentiment că ne lipseşte ceva de care suntem foarte legaţi [nota traducătorului în engleză]}

Dimpotrivă, în cazul trezirii prin har amărăciunea are un motiv bine întemeiat şi anume acela că L-am supărat pe Dumnezeu şi ne-am mânjit cu noroiul păcatului. Cea dintâi este a sufletului, pe când cealaltă este a duhului; una este chinuitoare, întunecată şi ucigătoare, din care pricină se şi spune „moare de plictiseală”, iar cealaltă trezeşte şi dă viaţă, în viaţa de zi cu zi avem parte nu o dată de aceste nedefinite stări de plictiseală, fiecare avându-şi specificul său. Vrednice de luat în seamă sunt dorul după patria cerească, sentimentul de nemulţumire de toate cele zidite, simţământul de pace duhovnicească. Acestea sunt unele din mişcările fireşti ale duhului nostru.

Când patimile încep încetul cu încetul să amuţească, duhul slobozeşte propriul său strigăt, înştiinţându-ne cu multă putere din inimă despre starea umilitoare şi înăbuşitoare în care este ţinut, întreabă de ce nu este hrănit după cuviinţă, ci este chinuit cu înfometarea. Aceasta este nostalgia paradisului, suspinul pe care Apostolul l-a auzit în toată zidirea. Cu toate acestea, aceasta nu este totuna cu trezirea prin har. Este una din mişcările sau funcţiile fireşti ale duhului nostru şi în sinea ei şi lăsată fără sprijin rămâne mută şi neroditoare. Trezirea prin har este cea care o însufleţeşte, împărtăşindu-i lumină şi viaţă.

Trezirea prin har este însoţită de tristeţea duhului, de un semnal de alarmă care zguduie conştiinţa; cu toate acestea, este total diferită de dezamăgirea obişnuită pe care o încercăm în viaţa de fiecare zi din pricina unor greşeli importante sau neînsemnate. Tare ne mai consumăm atunci când spunem sau facem ceva greşit; şi mai în toate ocaziile când -cum se spune – ne-am făcut de ruşine, ne spunem: „Vai, ce ruşine mi-e!”. însă glasul pe care-l auzim acum nu este cel al conştiinţei duhovniceşti.

În primul caz, omul se gândeşte doar la sine şi la relaţiile sale vremelnice. În cel de-al doilea, dimpotrivă, omul uită de el şi toate cele vremelnice şi-L vede numai pe Dumnezeu pe Care L-a supărat, precum şi relaţia sa veşnică cu El, pe care a rupt-o. În prima ipostază, omul se apără pe sine şi omenescul e cel care porunceşte, în a doua el apără pe Dumnezeu şi slava Lui. În primul caz se tânguieşte pentru că s-a făcut de ruşine înaintea oamenilor, în al doilea, se tânguie deoarece s-a făcut de ruşine înaintea lui Dumnezeu – nu mai are deloc de-a face cu oamenii şi nici chiar cu lumea întreagă. Cea dintâi este supărare fără alinare, a doua este însă amestecată cu o anumită bucurie, pentru că primul se bizuie pe sine şi pe ceilalţi şi, când temelia aceasta se năruieşte, nu mai are nici o cale de scăpare. Cea de-a doua este însoţită de ajutorul lui Dumnezeu, de Care doreşte să nu fie respins; ci nădăjduieşte în El. Actele fireşti ale conştiinţei le imită pe cele ale adevăratei conştiinţe. Am putea spune că şi acesta este un act de conştiinţă numai că este denaturată, căzută din lucrarea ei firească. A deviat, împreună cu duhul, de la menirea ei iniţială, din tărâmul duhovnicesc şi a nimerit pe tărâmul trupesc-afectiv. A început să slujească intereselor pământeşti şi s-a pervertit într-o aşa-numită conştiinţă lumească, care simte mai acut ruşinea faţă de oameni decât cea faţă de Dumnezeu.

În vremea trezirii prin har inimii i se dă simţirea unei alte vieţi, mai pline de bucurie, mai bune, mai apropiate de desăvârşire, însă aceia care simt elanuri luminoase sau nutresc idealuri nobile (pe care le-am putea denumi mişcări de idei) nu trăiesc nici pe de parte aceste simţăminte. Ele sunt manifestări specifice ale celor care se înalţă deasupra rânduielilor obişnuite ale lucrurilor şi tind spre înfăptuirea lucrurilor impuse de har, deosebindu-se foarte mult în ceea ce priveşte direcţia şi scopurile. Cele din urmă îl împing pe om într-un fel de zonă ceţoasă, în vreme ce cele dintâi îl întorc pe om către Dumnezeu, îi arată pacea care este întru El şi-i dăruiesc să guste din ea. Scopul celei dintâi este vieţuirea cu Dumnezeu în fericirea veşnică, pe când al celei din urmă este . „ceva”. Bineînţeles, este întotdeauna ceva mare şi nemaipomenit, însă nu se poate spune nimic în plus pe lângă faptul că este „ceva”. Deosebirea fundamentală dintre cele două este că cele din urmă izbucnesc şi lucrează în mod unic la fiecare – duhul inspiră o persoană într-o direcţie şi o alta în altă direcţie, însă cele dintâi îmbracă în întregime duhul şi-l duc foarte aproape de scop, îndestulându-l sau dându-i să guste din deplina mulţumire ce va să fie.

Avânturile dorinţelor înflăcărate sunt, de fapt, rămăşiţele chipului lui Dumnezeu în om; este un chip fărâmiţat, de aceea se şi arată sub chipul razelor fărâmate şi risipite. Aceste raze trebuie adunate într-un mănunchi – focalizate -iar din concentrarea lor într-un singur punct se naşte o rază ce poate înteţi focul. Această – ca să spunem aşa – rază focalizată a duhului unită în ea însăşi dar risipită în sufletul cu nenumărate feţe, produce harul care deşteaptă sufletul şi aprinde viaţa duhovnicească – nu aşezându-l pe om într-o contemplaţie rece, ci într-o anumită ardere dătătoare de viaţă. Această concentrare a duhului corespunde simţământului dumnezeirii – este sămânţa vieţii duhovniceşti. La fel stau lucrurile în natură: nu se iveşte viaţă când puterile ei lucrează într-un chip risipit; însă de îndată ce puterile superioare se reunesc, se zămisleşte o făptură nouă – de pildă, o plantă. Tot aşa se întâmplă şi în duh. Câtă vreme un imbold sau altul risipesc lucrările, într-o direcţie sau într-alta, nu există viaţă într-însul. Însă când puterea dumnezeiască, de sus, a harului se pogoară în acelaşi timp peste duh, ea îi adună laolaltă toate strădaniile şi le ţine strâns unite – după care vine flacăra vieţii duhovniceşti.

După aceste semne putem deosebi cu uşurinţă trezirea prin har de manifestările fireşti, ale vieţii duhovniceşti, întâi pentru a nu fi confundate şi, mai ales, pentru a nu irosi posibilitatea de a le folosi spre mântuirea noastră. Este necesar să cunoaştem aceasta mai ales cu privire la timpul când harul lui Dumnezeu lucrează fără vreun efort pregătitor din partea noastră sau fără o putere deosebită. Starea de trezire prin har nu poate trece nebăgată în seamă, însă e posibil să nu-i dăm atenţia cuvenită şi, după ce vom fi petrecut o vreme în ea, să ne prăbuşim iarăşi în obişnuitul vârtej al mişcărilor sufleteşti şi trupeşti.

Trezirea prin har nu duce la desăvârşirea lucrării de convertire a păcătosului, ci doar îi pune început; urmează nevoinţa foarte migăloasă asupra sinelui. De altfel, toate cele referitoare la nevoinţă se desăvârşesc prin două momente de răscruce: mai întâi prin mişcarea către sine, iar pe urmă prin îndepărtarea de sine şi mişcarea către Dumnezeu. Prin cea dintâi omul dobândeşte stăpânirea pierdută asupra sinelui, prin cea de-a doua se aduce jertfă lui Dumnezeu – o ardere-de-tot a libertăţii. Cu prima mişcare, el ajunge la hotărârea de a părăsi păcatul, iar cu a doua el se apropie de Dumnezeu şi făgăduieşte să I se afierosească numai Lui până la sfârşitul vieţii.