Cărţi Ortodoxe

Timp de câteva zile, Pavel şi Marko Knez se îndeletniciră cu copierea celor două manuscrise – cel al lui Ioan din Saraievo şi cel al părintelui Calistrat. Bucuros de descoperire, părintele stareţ nu lăsă ca acest din urmă manuscris să fie scos afară din mănăstire, însă le dădu blagoslovenie să-şi facă fiecare câte o copie.

Cei doi îşi întocmiră copii, pe care le luară cu ei, iar originalele fură puse laolaltă şi înmânate stareţului, pentru ca acesta să le pună în siguranţă, unde ar fi socotit de cuviinţă.

La această lucrare doctorul Sumrak nu luă în nici un fel parte. El nici măcar nu mai ieşi din odaia lui. într-o noapte, plouă cu găleata, fără contenire, de seara şi până în zori. Iar dimineaţa, doctorul Sumrak fu găsit întins lângă mormântul Casianei. Murise.

În chilia lui se aflau două scrisori; una către Pavel din Saraievo, iar cealaltă pentru stareţul mănăstirii.

Iată cuprinsul primei scrisori:

Dragul meu prieten, Pavel,

După atâţia şi atâţia ani de prietenie, iată că mă înfăţişez ţie ca un necunoscut. Eu sunt studentul în medicină pe care Iula Gheboasa l-a întreţinut la studii. Eu sunt făptura crudă care şi-a călcat în picioare cuvântul dat. Eu sunt acel om plin de răutate. Am fugit în ajunul zilei hărăzite pentru cununia noastră la mănăstirea Savina.

Mai târziu, m-am căsătorit cu o femeie cumplită care m-a înşelat, m-a batjocorit, m-a chinuit şi în cele din urmă a fugit furându-mi tot ce aveam. Iar aceasta a fost cea dintâi pedeapsă de la Dumnezeu, care a fost urmată de o alta, cu mult mai grea: remuşcarea. Ros de această plagă, am venit şi m-am aşezat în Saraievo; Casiana se călugărise şi numele ei era pe buzele tuturor. Am făcut acest lucru ca să fiu mai aproape de dânsa, ca să pot să-i dobândesc iertarea.

M-am spovedit părintelui Calistrat. El m-a dezlegat de păcat, după o lungă pocăinţă. Casiana m-a iertat şi ea. Duhovnicul m-a iertat, ea m-a iertat, dar eu nu m-am putut ierta pe mine însumi. Dumnezeu m-a iertat oare? Fiind tânăr, în nebunia mea am dispreţuit-o pentru urâţenia trupului; la amara-mi bătrâneţe am venerat-o mai presus decât orice făptură omenească. Mi-am dat seama că sufletul meu e mult mai hâd şi mai strâmb decât îi era ei trupul. O priveam ca pe un înger. Nici mâna nu îndrăzneam să i-o întind, nici marginea veşmântului nu îndrăzneam să i-o ating. Într-însa strălucea cerul. Prin ea l-am cunoscut pe Dumnezeu, prin ea m-am întors la credinţă şi la Biserică. De la ea am învăţat că nu există nici o punte între iubirea trupească şi iubirea în Hristos.

Plecând din Saraievo, ştiam că am să mor curând. Toate puterile sufletului meu le-am strâns ca să ajung viu la mănăstire. Inima îmi bătea tot mai rar. N-am vrut să mor singur, în ultima mea clipă am coborât la mormântul ei, să-mi dau sufletul lângă ea. Ştiu că sunt nevrednic. Asta e tot. lartă-mă, prietene. Bucuria din această sfântă mănăstire să nu-ţi fie nici o clipă întunecată din pricina morţii mele!

Tot ce am las, prin mijlocirea ta, acestei sfinte mănăstiri a Sfântului Sava. Ştiu că toate bunurile mele sunt praf şi ţărână, la fel ca şi trupul meu. lartă-mă.

Domnul să fie cu tine.
Cu iubire până la moarte şi dincolo de moarte, prietenul tău,
Petru Sumrak.

În scrisoarea către egumen spunea:

Cuvioase părinte stareţ,

Iartă-mă. În nici un chip să nu îngădui ca ticălosul meu trup să fie îngropat în mănăstire! El m-a târât în păcat şi păcatul mi-a distrus viaţa. Porunceşte să fiu pus în pământ dincolo de zidurile mănăstirii, lângă râu. Când apele or să se umfle, or să mă ia cu ele şi or să mă ducă mai departe, până la mare. Şi roagă-te pentru sufletul meu păcătos.
Cu cinstire îti sărut dreapta.
Să mă ierţi.
Doctorul Petru Sumrak, păcătosul.

Uimire. Vorbe, fel de fel. Apoi lucrurile se aşează. O minune nu stăpâneşte mai mult de câteva ceasuri această mânăstire, unde se întâmplă de la Dumnezeu atâtea.

Pe când oamenii încă mai vorbeau despre moartea doctorului atenţia le fu deodată atrasă de un tânăr musulman din Berane, cu mintea rătăcită. De dimineaţă până seara, acesta alerga împrejurul bisericii. La început lumea îl căina, mai apoi, tot văzându-l se obişnuiră cu el şi aproape nimeni nu-l mai băga în seamă. Într-o zi, pe când părinţii mănăstirii citeau Psaltirea la mormântul Sfântului Sava, mai dădu o roată bisericii şi, deodată, se opri.

- Unde mă aflu? făcu el, nedumerit.

Îşi venise în fire! Avea mintea întreagă. Părinţii lui plângeau de bucurie. Toţi cu mic cu mare, dădură slavă lui Dumnezeu, mulţumind Sfântului. Se vădise taina puterii plăcutului lui Dumnezeu, Sfântul Sava, şi a tuturor sfinţilor din Mileşeva.

Pavel din Saraievo, stăpânit până-n acea clipă de durerea morţii neaşteptate a prietenului său, fu copleşit de uimire dinaintea acestui miracol.

- Ce mai minune! strigă el.

-  Ei, domnule, să nu te miri, îi spuse un bătrânel de prin partea locului. Locul acesta e plin tot de foc din cer. Din vârful muntelui, unde-i cătunul nostru, vedem adesea ieşind lumină din morminte. Şi nici nu-i de mirare. Doar sunt îngropaţi acolo atâţia mucenici – călugări, femei, fete şi copii, ucişi de soldaţii otomani. Înalta Poartă, Stăpânirea, credea că din pricina mănăstirii Mileşeva şi a Sfântului Sava se abătuse nenorocirea asupra împărăţiei otomane. Şi, ori de câte ori se adunau oamenii în număr mare la mânăstire, erau ucise făpturi nevinovate. Sunt şi musulmani care au plătit cu capul, numai şi numai pentru că se aflau aici în clipa măcelului.

- Ţâşneşte flacără din morminte, domnule, şi lumină! Odată priveam de acolo de sus, şi am crezut cu toţii că a luat foc mănăstirea! O flacără mare din mormântul părintelui Calistrat, o flacără mare din mormântul maicii Casiana! Locul acesta e sfânt, domnule, e sfânt! Slavă lui Dumnezeu şi Sfântului!

Călugării şi stareţul povestiră cum în fiecare luni (ziua îngerilor) din mormântul Casianei se răspândeşte o mireasmă preaminunată, ca dintr-un vas plin cu tămâie aprinsă. Şi această mireasmă, pe cât se pare, poate fi simţită până departe, în satele mai răzleţite de mănăstire. Murise într-o zi de luni.

Pavel îşi mai însemnă încă multe mărturii din vremea vieţii ei: cum primea şi creştea în mănăstire copii din familiile sârbe şi musulmane, cum tăinăduia bolnavii doar cu o atingere a mâinii, cum la rugăciune se ridica în văzduh, cum uşa bisericii i se deschidea singură dinainte. Musulmanii o numeau Nena, creştinii îi spuneau Siiana (cea strălucitoare) pentru că faţa îi strălucea. Frumuseţea înnăscută a chipului ei crescuse odată cu frumuseţea duhovnicească a sufletului.

Nici postul, nici osteneala, nici bătrâneţea n-au stins strălucirea de pe faţa ei.

Călătorii noştri rămaseră la Mileşeva până la înălţare, când era şi hramul mănăstirii. Regele Ştefan, întâiul încoronat, sfinţise Zica la sărbătoarea Înălţării Domnului şi tot aşa şi fiul lui, regele Vladislav, rânduise pentru mănăstirea Mileşeva.

Ne aflam la doi ani de la eliberarea mormântului Sfântului Sava – nu numai de turci ci şi de mai răii vrăjmaşi ai sârbilor ortodocşi, din nefericire aceşti vrăjmaşi fiind din rândul celor botezaţi.

Sărbătoarea hramului fu înălţătoare, ca odinioară pe vremea împărăţiei Sârbeşti. La rugămintea pelerinilor din Saraievo, preoţii pomeniră întreg şirul de generaţii care, de la tragica bătălie de la Kossovo şi până în zilele noastre, au plătit cu viaţa preţul credinţei celei adevărate şi al libertăţii. După această pomenire înălţară cu toţii laude lui Dumnezeu.

A treia zi după marea sărbătoare, luară din nou drumul spre Saraievo, de-a lungul râului Lim, de astă dată numai unsprezece călători. Trei zile cât ţinu călătoria, vorbiră despre ceea ce văzuseră şi auziseră la mănăstirea Mileşeva, de tot ceea ce le umpluse inimile. Ajunşi cu bine la Saraievo, încă nu isprăviseră de depănat tot firul.

In vara anului 1994, mai precis în postul Sfintei Mării, am avut bucuria de a-l însoţi pe părintele Rafail Noica la mănăstirea sa de metanie, mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex-Anglia. Două săptămâni de reconfortare sufletească, după zbuciumul de fiecare zi pe care ni-l oferă lumea noastră în continuă prefacere, au fost binevenite. Mi-am dat seama acolo, mai bine decât acasă, de valorile extraordinare de care dispune Ortodoxia noastră, într-o lume care din punct de vedere material nu-şi mai poate dori nimic, pe plan spiritual Ortodoxia le poate oferi oamenilor şansa izbăvirii şi îndumnezeirii. Tocmai din pricina aceasta stârneşte din ce în ce mai mult interes, în concret mănăstirea Sfântului Ioan este căutată de multa lume, din toate ţările Europei centrale şi apusene.

Atmosfera de spiritualitate atonită cu pronunţat caracter ascetic, şi de studiu, ce domneşte aici a fost imprimată de întemeietorul ei, arhimandritul Sofronie, ucenic al Sfântului Siluan de la Athos. Şi sub actualul stareţ Chirii aceste preocupări rămân tot atât de serioase, dacă ar fi să-i amintim doar pe doi dintre cărturarii de acolo, primul reîntors deja în România şi stabilit într-un schit din Apuseni, părinţii Rafail Noica şi Simeon Bruschweiller. Cu amândoi am putut lua cunoştinţă din lucrarea tipărită anul trecut: „Celălalt Noica”. Părintele Simeon pe lângă faptul că este un trăitor al credinţei, originar din Elveţia, s-a înjugat şi la o muncă serioasă de traducător, făcându-le accesibile apusenilor lucrări importante din spiritualitatea ortodoxă, începând cu cele legate de viaţa şi învăţătura Sfântului Siluan.

A fost o desfătare pentru mine să-l aud slujind şi împărtăşind sfaturi duhovniceşti. De aceea m-am hotărât să traduc şi în româneşte o carte care se înscrie foarte bine pe linia colecţiei noastre de “Izvoare duhovniceşti”. Cartea a tradus-o părintele Simeon din rusă, avându-l de autor pe Ignatie Briancianinov şi a intitulat-o “Fărâmăturile ospăţului” cu subtitlul “Introducere în ascetica Bisericii Răsăritene “. In original ea poartă titlul “Ofrandă monahismului contemporan”.

Mitropolitul Antonie de Suroj în prefaţa ce i-a făcut-o ne dă câteva date legate de autor. Chipul episcopului Ignatie Briancianinov stă alături de cel al marilor stareţi de la Valaam, Optina, Sarov, al episcopului Teofan Zăvorâtul sau al părintelui Ioan din Kronştadt. S-a născut într-o familie nobilă la anul 1807, făcând studii de inginerie şi, după câţiva ani, cu învoirea împăratului Nicolae I, care-l preţuia, a intrat în mănăstire. Râvnea după un creştinism integral. Şi după ce a ajuns episcop al Caucazului şi al Mării Negre a trăit tot ca un călugăr autentic, pentru că nu există decât o singură formă a creştinismului: predarea totală lui Dumnezeu.

Sperăm ca în curând lectura acestei cărţi să le lămurească multe aspecte legate de viaţa duhovnicească, nu numai călugărilor, ci tuturor credincioşilor noştri.

ANDREI
Episcopul Alba luliei

Apropiindu-se sfârşitul călătoriei mele pământeşti, am crezut că este necesar să-mi fac testamentul bogăţiilor spirituale cu care Dumnezeu m-a binecuvântat din belşug. Prin testament eu înţeleg o culegere de sfaturi mântuitoare de suflet. Cei ce le vor urma vor cunoaşte, la rândul lor, aceleaşi bogăţii duhovniceşti. Acest testament eu îl las prea iubiţilor mei părinţi şi fraţi, călugării de astăzi, căci eu consider monahismul ca o bogăţie spirituală ce le însumează pe toate celelalte bogăţii, în ce mă priveşte eu am fost atras către el, din tinereţea mea, printr-o chemare minunată, datorată unui har inexprimabil. Şi pe cât n-am fost hărăzit să-mi irosesc viaţa jertfindu-o vanităţii şi stricăciunii, tot pe atât am fost smuls de pe calea cea largă ce duce la moartea veşnică şi împins pe calea cea strâmtă şi cu chinuri ce duce la viaţă. Această cale strâmtă are un sens foarte profund: ea ne ridică de pe pământ, ea ne scoate din întunericul mândriei, ea ne duce la rai, ea ne conduce la Dumnezeu, ea ne aşează în lumina cea neapusă a feţei Sale pentru fericirea veşnică. Pentru a da acestui testament, pe cât se poate, forma cea mai potrivită, l-am alcătuit ca o carte ce cuprinde în acelaşi timp norme ale comportamentului exterior al călugărilor, cât şi sfaturi pentru viaţa lor duhovnicească.

Invăţătura pe care o expun aici izvorăşte în întregime din scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, care au asimilat doctrina Evangheliei atât printr-o cunoaştere teoretică cât şi printr-o experienţă trăită, în acelaşi timp aş putea numi această operă mărturisirea mea intimă. Şi cer să fie primită cu atenţie şi îngăduinţă: merită şi una şi alta. Scăpările şi pornirile mele, neputinţa de a urma sfaturile Părinţilor, lipsa unui adevărat povăţuitor duhovnicesc şi, dimpotrivă, întâlnirea frecventă, să nu spun constantă, a povăţuitorilor atinşi de orbire spirituală (sub influenţa cărora m-am aflat, fie că am vrut, fie că n-am vrut) au fost pentru mine pricina a multor tulburări. Am suferit şi pentru faptul că am fost înconjurat din toate părţile de ocazii de cădere şi nu de ridicare. M-am preocupat de doctrine pe care lumea potrivnică lui Dumnezeu le consideră expresia înţelepciunii supreme şi a sfinţeniei, pe când în realitate ele nu sunt decât întuneric şi murdărie, vrednice de a fi aruncate cu scârbă.

Incercările prin care am trecut au fost amare şi greu de suportat; prelungindu-se cu îndărătnicie deveneau strivitoare. Incercările exterioare erau aproape nimic în comparaţie cu cele sufleteşti. Confuziile pe care le provoacă învolburatul ocean al vieţii sunt teribile; asupra lui domneşte întunericul şi ceaţa; vânturi puternice – spirite blestemate – dezlănţuiesc furtuni neîntrerupte; corăbiile îşi pierd cârma; porturile sigure se prefac în bulboane şi prăpăstii fatale; “toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor” (Apoc. 6, 14); naufragiul părea inevitabil. Şi ar fi fost inevitabil dacă nepătrunsa purtare de grijă a lui Dumnezeu n-ar fi venit în ajutorul aleşilor Săi.

“Mult a pribegit sufletul meu” (Ps. 119, 6) fără a găsi un liman sigur nici în afară, nici în lăuntrul lui. “Intrat-am în adâncurile mării şi furtuna m-a potopit” (Ps. 68, 3) – neavând o dispoziţie sufletească statornică în virtute. “Ostenit-am strigând, amorţit-a gâtlejul meu, slăbit-au ochii mei nădăjduind spre Dumnezeul meu” (Ps. 68, 4): căci “vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri” (Ps. 142,3). “Ca apa m-am vărsat şi s-au risipit oasele mele … uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea” (Ps. 21, 14-l6). “Cuprinsu-m-au durerile morţii şi râurile fărădelegii m-au tulburat. Durerile iadului m-au înconjurat; întămpinatu-m-au laturile morţii” (Ps. 17, 5-6); “mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu” (Ps. 142, 4).

Din această stare mi-am ridicat glasul meu, glas de serioasă atenţionare faţă de părinţii şi fraţii mei. Am făcut cam ceea ce face un călător care pe parcursul drumului său lung şi greu a îndurat suferinţe teribile. Amintirile sale sunt un tezaur preţios pe care-l transmite celor ce au intenţia să întreprindă o călătorie asemănătoare, sau celor ce au început-o deja fără să-i cunoască traseul, sau celor ce-l cunosc doar superficial după descrieri vechi.

Se va atrage atenţia nu numai asupra schimbărilor survenite în natura profundă a vieţii spirituale, ci şi în circumstanţele exercitării ei, căci acestea influenţează sensibil asupra ei. Voi arăta cum trebuiesc folosite scrierile vechi şi cum trebuie adaptate vremurilor actuale, pentru a se evita consecinţele la care duce greşeala celor ce n-au înţeles necesitatea unei asemenea adaptări.

Sfântul Ioan Scărarul ne spune că oamenii, trecând prin locuri mlăştinoase, se împotmolesc; încă încurcaţi în glod, ei relatează altora ce trec pe acolo cum li s-a întâmplat, pentru a-i cruţa de o asemenea nenorocire. Pentru faptul că şi-au salvat aproapele, Atotputernicul îi va scoate din noroi pe cei ce ei înşişi fiind înglodaţi i-au pus pe alţii în gardă împotriva unei asemenea căderi.

“Fii cu luare aminte la calea picioarelor tale şi toate cărările tale să fie bine chibzuite. Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga, ţine piciorul tău departe de rău. Căci cărările drepte le păzeşte Domnul, iar cele strâmbe sunt căi rele. El va face drepte căile tale şi mergerea ta o va face să fie în pace” (Pilde 4, 26-29).

Episcopul Ignatie

SFATURI PENTRU VIAŢA DUHOVNICEASCĂ
A CĂLUGĂRILOR

Activitatea sufletească este firească pentru om şi
constituie atributul său inalienabil.

Omul nu poate rămâne fără a gândi şi fără a avea sentimente. Gândurile şi simţămintele sunt semn că omul trăieşte. Dacă acestea s-ar întrerupe, chiar şi un minut, ar fi fost una cu încetarea vieţii omului, a existenţei sale. Din moment ce viaţa nu se întrerupe, nici un minut, mintea nu încetează nici o secundă să dea naştere la gânduri, şi inima la sentimente.

Este firesc ca sufletul să se afle mereu în lucrare. Cel ce intră în mănăstire trebuie negreşit să-i dea sufletului său o ocupaţie ce-I place lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi numesc o asemenea ocupaţie “lucrarea sufletului”, “asceză interioară”, “paza minţii”, “paza inimii”, “privegherea”, “trezvie” (Nichifor din Singurătate, Tratat despre priveghere).

După crearea trupului, sufletul a fost imediat insuflat în el (Facere 2, 7); la fel novicele, după ce şi-a însuşit rânduielile comportamentului exterior, trebuie ca repede să-şi însuşească şi această lucrare a sufletului.

Trupul viază prin suflet; la fel printr-o activitate a sufletului plăcută lui Dumnezeu prinde viaţă comportamentul exterior. Fără suflet trupul nu este decât un cadavru; părăsit de el, începe să se descompună şi să împrăştie un miros urât; la fel un comportament pios exterior, dar care nu este însoţit de o lucrare corespunzătoare a sufletului, se dovedeşte mai întâi lipsit de rod spiritual, apoi se lasă copleşit de mândrie, de părerea de sine, de făţărnicie, de satisfacţia omenească şi de alte patimi rele ale sufletului, greu de depistat şi de recunoscut. Ele se dezvoltă şi se întăresc foarte rapid, acoperite de o aparentă evlavie exterioară, când aceasta nu este animată de o autentică viaţă spirituală.

Omul care îşi admiră propria sa evlavie exterioară nu va scăpa de a trece de la pietate la făţărnicie. Făţărnicia, formalismul, este deosebit de plăcută lumii atinsă de orbire; ea este atrasă de laudă, de stima şi încrederea oamenilor; ea îl întoarce pe călugăr de pe calea Crucii, ea îi asigură o situaţie pământească, omenească, foarte confortabilă. Cum făţarnicul este atât de avantajat şi vede, pe de o parte, câştigul pe care-l obţine din practicile sale, iar pe de alta, ocările şi persecuţiile pe care le îndură din partea lumii atleţii lui Hristos, se va strădui din ce în ce mai mult să se distingă prin făţărnicie şi complezenţă omenească.

Când se desăvârşeşte în făţărnicie, sfârşeşte prin a deveni unul dintre acei farisei care respectă litera legii – acea literă care ucide – şi respinge duhul care dă viaţă. Cu toate că vorbeşte fără încetare despre Dumnezeu şi despre virtute, fariseul este în acelaşi timp complet străin de Dumnezeu şi de virtute: este gata -şi este foarte pregătit pentru aceasta – să împlinească nu importă ce învoială, să recurgă la orice mijloace pentru a-şi satisface amorul propriu. Este firesc să aduni ceea ce ai semănat. Sufletul nu poate rămâne inactiv: dacă nu-l angajezi la o lucrare care-l orientează înspre Dumnezeu, va fi orientat inevitabil într-o altă direcţie de către gândurile şi sentimentele ce se nasc în el, îşi va agrava căderea şi va amplifica minciuna şi răul de care a fost atins.

Trebuie luate măsuri din timp pentru a nu deveni un fariseu şi pentru a nu-ţi pierde mântuirea şi fericirea veşnică din pricina unei trecătoare bucurii pe care ţi-o aduc avantajele pământeşti şi laudele oamenilor. Inima noastră este slabă: ea foarte uşor se poate lăsa antrenată de către un viciu ascuns sub o mască seducătoare. Cel care vrea să ia măsuri de precauţie împotriva făţărniciei, să aibă grijă ca de la intrarea în mănăstire să se obişnuiască cu o lucrare corectă a sufletului.

Din faptul că mintea naşte necontenit gânduri, şi inima sentimente, reiese clar cu ce fel de activitate este obligat călugărul să-şi obişnuiască sufletul. Trebuie să-şi orienteze mintea spre gânduri plăcute lui Dumnezeu, şi inima spre sentimente asemănătoare. Cu alte cuvinte, trebuie ca mintea şi inima să primească şi să-şi însuşească Evanghelia. Pentru a-l ajuta pe cel ce doreşte să se iniţieze în lucrarea inimii care duce la mântuire, noi îi propunem următoarele sfaturi inspirate din Sfânta Scriptură şi din scrierile Părinţilor.

I. STUDIUL PORUNCILOR EVANGHELIEI ŞI VIAŢA
CONFORMĂ ÎNVĂŢĂTURII EI.

De la intrarea sa în mănăstire, călugărul trebuie să se preocupe cu cea mai mare grijă şi atenţie de citirea sfintei Evanghelii. El trebuie să o studieze şi să şi-o întipărească în minte, pentru a avea învăţătura ei prezentă în suflet pentru orice intervenţie morală, pentru orice faptă, pentru orice gând. Aceasta este însăşi atitudinea Mântuitorului. Această atitudine însoţită de o promisiune şi de o atenţionare. Când i-a trimis pe ucenicii Săi să predice Evanghelia le-a zis: “mergând, învăţaţi toate neamurile, botezăndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învătându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20).

Pentru cel ce împlineşte poruncile Evangheliei promisiunea implică nu numai faptul că va fi mântuit, ci şi că va intra într-o comuniune intimă cu Dumnezeu şi că va deveni un templu a lui Dumnezeu. Domnul a spus: “cel ce are poruncile Mele şl le păzeşte, acela este care Mă Iubeşte; Iar cel ce Mă Iubeşte pe Mine va fi iubit de tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui”(Ioan 14, 21).

Din aceste cuvinte ale Domnului, se vede că trebuiesc studiate poruncile Evangheliei până ce ele devin substanţa sufletului nostru; numai atunci va deveni posibilă împlinirea constantă şi dreaptă a poruncilor Evangheliei, aşa cum cere Domnul. Intr-adevăr, duhovniceşte Domnul i se arată omului care-i împlineşte poruncile; cu ochii inimii, cu mintea, acesta îl vede în el însuşi pe Domnul, în gândurile şi în sentimentele pătrunse de Duhul Sfânt. In nici un caz nu trebuie să te aştepţi să-l vezi pe Domnul cu ochii trupului.

Aceasta reiese clar din cuvintele Evangheliei care le urmează pe cele ce le-am citat mai sus: “dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14,23). Dacă este evident faptul că Domnul vine în inima celui ce-I împlineşte poruncile, că El face din această inimă un templu şi casă a lui Dumnezeu şi că El se arată în acest templu, în orice caz nu cu ochii trupului ci cu ochii duhului poate fi văzut. Modul acestei vederi este neînţeles pentru un începător, şi nu poate fi explicat prin cuvinte. Acceptă promisiunea prin credinţă, la timpul potrivit, tu o vei cunoaşte printr-o experienţă binecuvântată.

Pericolul ce-l paşte pe cel ce neglijează împlinirea poruncilor Evangheliei este de a ajunge la o sterilitate spirituală, la îndepărtare de Dumnezeu, la pierzanie. Intr-adevăr Domnul a zis: “fără de Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca o mlădiţă şi se usuca; şi o adună şi o aruncă în foc şi arde… rămâneţi în iubirea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în iubirea Mea” (Ioan 15, 5-6; 9-l0).
„Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu cu numele Tău am proorocit şi nu cu numele Tău am scos demoni şi nu cu numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei care lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 2l-23).

Cel ce ne dăruieşte smerenia, Cel ce ne-a învăţat şi care-i este modelul, Domnul nostru lisus Hristos, a numit sfintele, puternicile şi dumnezeieştile sale porunci “mici” (Matei 5, 19), în sensul că este foarte simplă forma sub care sunt exprimate şi care îi permite oricărui om să se apropie de ele şi să le înţeleagă, chiar şi celui mai puţin educat. Dar, în acelaşi timp, Domnul adaugă că cel ce va călca conştient şi constant o singură poruncă “mic se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19), sau, după interpretarea sfinţilor Părinţi, va fi lipsit de împărăţia cerurilor şi aruncat în focul gheenei.

Poruncile Domnului sunt “duh şi viaţă” (Ioan 6, 63); ele îl salvează pe cel ce le împlineşte. Ele readuc la viaţă un suflet mort; prin ele un om trupesc şi firesc devine duhovnicesc. Dimpotrivă, cel ce neglijează poruncile se distruge pe sine însuşi, căci rămâne într-o stare carnală şi simţuală, într-o stare de cădere agresivă: “omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie” (l Cor. 2,14); de aceea pentru a fi mântuit, omul firesc trebuie să fie schimbat în om duhovnicesc, şi omul vechi schimbat în om nou (l Cor. 15, 49). “Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” (l Cor. 15, 50); de asemenea pentru a fi mântuit, trebuie să te eliberezi nu numai de influenţele cărnii, sau a patimilor grosolane, ci şi de influenţa sângelui prin intermediul căruia patimile acţionează intr-o formă subtilă asupra inimii. “Cei ce se depărtează de Tine (nu spaţial, ci prin dispoziţia unui suflet care se întoarce de la împlinirea voii lui Dumnezeu) vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine, căci îşi urmează voia lui, ideile lui, şi resping poruncile Evangheliei sau voia lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu însoţindu-le negreşit pe acelea. “Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea” (Ps. 72, 26-27).

II. LA JUDECATA LUI DUMNEZEU OAMENII VOR FI JUDECAŢI DUPĂ PORUNCILE EVANGHELIEI.

Dumnezeu a rânduit ca noi, creştinii ortodocşi, să fim judecaţi după poruncile Evangheliei, şi de această judecată depinde destinul nostru veşnic. Este o judecată particulară pentru fiecare creştin imediat după moarte, şi va fi o judecată universală pentru toţi oamenii atunci când va veni a doua oară Domnul nostru lisus Hristos. La amândouă judecăţile însuşi Dumnezeu este prezent şi judecă. La judecata particulară El judecă prin intermediul îngerilor luminii şi îngerilor căzuţi; la judecata universală, va judeca prin intermediul Cuvântului Său întrupat (conform Matei 25; Ioan 5, 22-27).

Raţiunea diferenţei dintre cele două judecăţi este clară. Omul de bunăvoie s-a supus îngerului căzut; el, în consecinţă, trebuie să înceapă prin a-şi limpezi socotelile cu acesta. Creştinul poate face acest lucru pe măsură ce, graţie mântuirii, el rupe toate legăturile cu îngerul căzut. La judecata universală spiritele căzute dimpreună cu oamenii antrenaţi de ele vor fi supuse chinurilor pentru că au păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Pentru aceasta Dumnezeu însuşi, Cuvântul lui Dumnezeu care a îmbrăcat firea noastră omenească, care ne-a mântuit, şi prin care toţi cei ce cazuserăm trebuia să fim mântuiţi, ne va judeca pe toţi cei dintre noi care, căzuţi fiind, nu se vor curaţi prin pocăinţă.

Codul, sau culegerea de legi, după care vom fi judecaţi şi pe baza cărora se va da sentinţa atunci la a doua judecată, este Evanghelia. Domnul a zis: “Pe cel care se leapădă de Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are cine să-l judece: cuvântul pe care l-am spus, acela il va judeca în ziua cea de apoi. Pentru că eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a poruncit ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică” (Ioan 12, 48-50). Rezultă din aceste cuvinte ale Domnului că vom fi judecaţi după Evanghelie, şi că a neglija poruncile Lui, în realitate, este tot una cu a-L respinge pe El.

Să fim cu toată grija, fraţilor, în împlinirea poruncilor Evangheliei. Nu ştim când vine moartea. Intr-un moment putem fi chemaţi la judecată, atunci când ne aşteptăm mai puţin. Fericiţi cei ce sunt pregătiţi pentru trecerea în eternitate printr-o viaţă conformă cu Evanghelia. Vai de cei ce cad în nepăsare, care sunt neatenţi, care-şi fac voia lor, care se încred în părerea lor! Vai de cei ce n-au rupt toate legăturile cu satana! Vai de cei ce n-au intrat în legătură cu Dumnezeu! Şi mai rău de cei ce au intrat în această legătură şi apoi au rupt-o!

III. VIAŢA MONAHALĂ ESTE O VIAŢĂ DUPĂ PORUNCILE EVANGHELIEI

Sfinţii monahi de odinioară numeau călugăria o viaţă evanghelică. Iată cum îl definea pe călugăr Sfântul Ioan Scărarul: “călugărul este acela care în tot locul, în toată lucrarea şi în toată vremea este călăuzit numai de poruncile şi cuvintele lui Dumnezeu”. Călugării care erau sub ascultarea Sfântului Pahomie cel Mare erau obligaţi să înveţe Evanghelia pe dinafară, pentru a avea fără încetare legile lui Hristos-Dumnezeu prezente în minte, ca într-o carte deschisă permanent în faţa ochilor sufleteşti; astfel ele se întipăresc în sufletul lor, lucrare care le permite să le împlinească cu mai multă uşurinţă şi exactitate. Sfântul stareţ Serafim din Sarov zicea: “trebuie să ne obişnuim sufletul să înoate, dacă se poate spune aşa, în legea Domnului, pe care trebuie să o luăm de călăuză pentru viaţa noastră”.

Cercetând Evanghelia, străduindu-te să-i aplici învăţăturile în faptă, în cuvânt şi în gând, vei fi următor al voii Domnului şi al tradiţiei ascetice şi morale a Bisericii Ortodoxe, în puţină vreme Evanghelia te va face să treci de la pruncia spirituală, la maturitatea spirituală în Hristos, şi vei deveni acel bărbat fericit, pe care-l cântă inspirat proorocul, “care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul păcătoşilor n-a şezut; ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea; toate câte va face vor spori” (Ps. l, l-3).

Sfântul Duh îi învaţă pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, pe aceşti oameni pe care Dumnezeu i-a ales: “luaţi aminte, poporul meu, la legea mea, plecaţi urechile voastre spre graiurile gurii mele” (Ps. 77, 1).

IV. NESTATORNICIA VIEŢII CĂLUGĂREŞTI CÂND EA NU ESTE ÎNTEMEIATĂ PE PORUNCILE EVANGHELIEI

Cel care şi-a întemeiat viaţa pe cercetarea Evangheliei şi pe împlinirea poruncilor evanghelice, şi-a întemeiat-o pe o stâncă nezdruncinată. Oricare ar fi condiţiile în care l-au plasat împrejurările vieţii, el nu-şi împuţinează lupta duhovnicească. El este neîncetat în lucrare, el luptă şi înaintează mereu, chiar dacă lucrarea sa, lupta şi progresul său, rămân necunoscute şi neînţelese de către ceilalţi! Nici o încercare şi nici o ispită care-l asaltează nu-l pot întoarce din drum.

Domnul a zis: “oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. Şi a căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă” (Matei 7, 24-25). Aici maniera de a trăi şi dispoziţiile sufleteşti sunt asemănate cu o casă; această casă primeşte o extraordinară stabilitate din puterea dumnezeiască nemărginită pe care o au cuvintele lui Hristos. Nici o metodă şi nici o tehnică nu-i pot da sufletului puterea cum i-o dau împlinirea poruncilor lui Hristos; puterea lui Hristos care lucrează în poruncile Sale îi dă singură această tărie.

Domnul a mai spus: “oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare” (Matei 7, 26-27).

Cade uşor în ruină viaţa, în aparenţă bună, a celor ce şi-o întemeiază în întregime pe asceza trupească sau pe un însemnat număr de acte de nevoinţă, uneori grele şi remarcabile, dar care nu au suficientă grijă la împlinirea poruncilor evanghelice. Se întâmplă adesea că asceţii n-acordă cea mai mică atenţie poruncilor evanghelice şi le desconsideră pe faţă, neatribuindu-le nici o valoare şi nedându-şi deloc seama de importanţa lor. Atunci când aceşti asceţi, pe neaşteptate, sunt supuşi la o ispită sau când li se întâmplă o schimbare neaşteptată a modului de viaţă, ei nu numai că se tulbură foarte repede, dar îi paşte însă şi riscul acestui dezastru moral pe care Evanghelia îl numeşte marea cădere a casei sufletului.

Să luăm, de exemplu, un pustnic care trăieşte într-o desăvârşită singurătate şi care şi-a pus toată speranţa îmbunătăţirii şi mântuirii în această însingurare. Să presupunem că acest pustnic este dintr-odată obligat de forţa împrejurărilor să-şi părăsească sihăstria şi să trăiască în mijlocul mulţimilor.

Cum n-a fost întărit prin poruncile evanghelice, va simţi puternic şocul ispitelor care bântuie societatea omenească. Şi e normal: el n-a avut ca scut decât singurătatea exterioară; pierzându-o pe aceasta, este privat de singurul său suport şi va ceda în mod fatal la îmbrâncirea noilor impresii exterioare. Sigur că am spus lucrul acesta nu pentru a subaprecia viaţa pustnicească, care ne fereşte de ispite şi de neluarea aminte, şi care este atât de potrivită pentru studiu şi îndeplinirea poruncilor evanghelice. Ci l-am spus pentru ca şi pustnicii, în însingurarea lor, de asemenea, să aibă o deosebită grijă să cerceteze şi să împlinească poruncile Evangheliei prin intermediul cărora “Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu “, intră în suflet.

Adevăratul creştinism şi adevăratul monahism constă în împlinirea poruncilor Evangheliei. Acolo unde acestea nu sunt îndeplinite, nu există nici creştinism nici monahism, oricare ar fi aparenţele exterioare. “Drepţii vor moşteni pământul şi vor locui în veacul veacului pe el” (Ps. 36, 29): Scriptura îi numeşte “drepţi” pe cei ce se străduiesc din toată fiinţa lor să împlinească voia lui Dumnezeu şi nu propria lor voie care doar în aparenţă este dreaptă. Numai cei ce împlinesc dreptatea lui Dumnezeu pot moşteni pământul, adică pot domni peste inima lor, peste trupurile lor, peste sângele lor. “Gura dreptului va deprinde înţelepciunea şi limba lui va grăi judecată. Legea Dumnezeului său în inima lui şi nu se vor poticni paşii lui” (Ps. 36, 30-31).

V. DE CE TREBUIE SĂ NE FERIM DE ISPITE

Atunci când noi ne întemeiem viaţa pe poruncile Evangheliei, trebuie să ne alegem ca loc de şedere o mănăstire cât se poate de îndepărtată de ispită. Noi suntem slabi şi răniţi de păcat. O ocazie de cădere care se găseşte sub ochii noştri, sau foarte aproape de noi, va găsi fără îndoială o complicitate în firea noastră coruptă de păcat, şi va lăsa o urmă în noi. Această urmă poate, în primul moment, să treacă neobservată; dar după ce creşte şi devine puternică, începe să ne domine şi ne poate duce până la marginea prăpastiei. Uneori impresia lăsată de o ispită acţionează extrem de repede nelăsându-l, să spunem aşa, pe cel ispitit să-şi vină în fire: într-un moment i se întunecă mintea, dispoziţiile inimii se schimbă, călugărul este aruncat din cădere în cădere.

Sfântul Pimen cel Mare a spus: “Este bine să fugi de ocaziile căderii. Un om care este aproape de o ocazie de cădere se aseamănă cu cel ce stă pe marginea unei prăpăstii adânci; dacă vrăjmaşul vrea, uşor îl împinge în prăpastie. Dar dacă fizic ne găsim departe de ocaziile căderii, suntem ca o persoană ce se află departe de prăpastie; chiar dacă vrăjmaşul încearcă să ne tragă în adânc, noi îi putem opune rezistenţă, iar în timp ce noi suportăm această atracţie, şi Dumnezeu va veni în ajutorul nostru”.

Cauzele sau ocaziile căderii, ispitele, sunt următoarele: vinul, femeile, bogăţia, sănătatea (excesivă) a trupului, puterea şi onorurile. “Aceste lucruri, spune Sfântul Isaac Sirul, nu sunt în ele însele păcate; dar datorită slăbiciunii noastre, firea noastră este uşor atrasă prin ele să înfăptuiască diverse păcate, de aceea noi trebuie să ne păzim de ele”.

Părinţii interziceau să-ţi alegi, pentru a rămâne, la o mănăstire vestită în ochii oamenilor din lume, căci slava deşartă care contaminează mănăstirea în ansamblu, inevitabil se va resfrânge la fiecare vieţuitor. Experienţa arată că toţi fraţii dintr-o obşte pot fi atinşi de slava deşartă nu numai din cauza stării materiale a mănăstirii lor, ci şi din cauza înaltei consideraţii pe care laicii o au faţă de rânduiala ei. Dispreţul faţă de vieţuitorii din alte mănăstiri, provocat de aceste cauze – adică de orgoliu – îi împiedică să progreseze pe calea monahală întemeiată, în realitate, pe dragostea faţă de aproapele şi pe umilinţă.

Ca exemplu de felul în care o ispită acţionează progresiv asupra unui călugăr, aproape imperceptibil, până la urmă reuşind să-l domine şi să-l facă să cadă, noi redăm următoarea întâmplare: “Era un părinte bătrân în schit şi căzând într-o boală mare, îi slujeau lui fraţii. Iar el văzând că pururea se ostenesc şi se necăjesc fraţii pentru dânsul slujindu-i la boală, s-a sfătuit în sine, zicând: decât să se ostenească şi să se necăjească fraţii, slujindu-mi mie la boală, mai bine să merg eu în Egipt, la o rudenie oarecare a mea. Deci, gătindu-se el, voia să meargă aşa bolnav precum era. Avva Moise şi cu alţi părinţi îl sfătuiau zicând: lasa-¬te, părinte, nu merge în Egipt, căci vei cădea în desfrânare. Iar el auzind acestea, s-a supărat pe ei zicând: dar nu vedeţi că zilele vieţii mele au trecut peste optzeci de ani şi trupul meu s-a veştejit şi amorţit. Cum gândiţi şi grăiţi acestea despre mine? Şi neascultând sfatul părinţilor, a plecat şi a mers în Egipt, la rudenia lui. Şi auzind de dânsul iubitorii de Hristos creştini îi aduceau hrană şi cele ce îi trebuiau. Auzind şi o fecioară oarecare, iubitoare de Hristos, de venirea acestui părinte, s-a bucurat foarte. Pentru dragostea lui Hristos venea acea fecioară de multe ori la dânsul şi-i slujea ca unui bătrân şi sfânt. După câtăva vreme s-a ridicat din boală, iar din lucrarea şi meşteşugirea şi înşelăciunea diavolului, s-a poticnit şi a căzut cu acea fecioară în păcatul desfrânării, şi îndată a luat ea şi a zămislit în pântece.

Oamenii văzându-o cu pântecele mare, au adus-o la judecător şi judecătorul a întrebat-o cu cine a greşit şi cine este cel ce a stricat-o. Iar ea a spus, zicând: sihastrul cel bătrân de care aţi auzit că a venit bolnav de la schit, acela m-a stricat. Judecătorul auzind aceasta despre acest părinte bătrân şi sfânt, n-a crezut-o. Bătrânul însă auzind că a chemat judecătorul pe fată şi a întrebat-o cu cine a greşit şi cine a stricat-o, şi că n-a crezut-o, s-a sculat el singur şi s-a dus la judecător şi a spus el însuşi şi a mărturisit păcatul lui înaintea tuturor, zicând: cu adevărat, eu am făcut acest păcat, eu am greşit, eu am stricat această nevinovată fecioară, eu sunt vrednic de pedeapsă, iar ea este nevinovată. Ci vă rog, dacă se va naşte pruncul ce este zămislit într-însa, să-l ţină şi să-l păzească până îl va înţărca şi după ce îl va înţărca să mi-l dea mie şi ea să rămână nevinovată şi fără nici o grijă. Atunci a zis judecătorul cu toţi împreună: bine ai zis părinte, aşa să fie! Şi aşa a şi făcut. Căci fata a născut prunc de parte bărbătească şi l-a ţinut până ce l-a înţărcat, l-a dus şi l-a dat lui, fiindcă a aşteptat şi el acolo până la acea vreme. După ce i-a dat pruncul şi a venit vremea praznicului schitului, s-a sculat şi a plecat de acolo, luând pruncul cu sine, şi a venit la schit în ziua praznicului, fiind adunată mulţimea de părinţi şi oameni. Intrând în biserică cu copilul în braţe s-a închinat părinţilor cu glas mare, zicând: iertaţi-mă, sfinţi părinţi, că eu am călcat porunca voastră şi nu v-am ascultat când m-aţi sfătuit să nu ies în lume că voi cădea în desfrânare… Iar părinţii auzind şi văzând aceasta, au plâns cu toţii şi s-au rugat lui Dumnezeu pentru dânsul. El după ce a ieşit din biserică, a mers la chilia lui şi iarăşi a pus început vieţii sale, rugându-se lui Dumnezeu, căindu-se şi plângând în toate zilele”. (Patericul, Alba Iulia, 1990, p. 287).

Intr-adevăr, ispitele au putere atunci când călugărul se află faţă în faţă cu ele. Darul vindecărilor nu l-a oprit pe bătrân să cadă în ispită. Trupul său care era mort păcatului prin priveghere, din cauza bolii şi a unei lungi nevoinţe monahale, a reînceput să trăiască până acolo încât a fost biruit de acţiunea constantă a ispitei.

Ca exemplu de felul în care o ocazie de cădere îl poate dintr-o dată afecta pe un călugăr, întunecându-i mintea, schimbându-i dispoziţia inimii şi aruncându-l în păcat, vă mai relatăm o întâmplare luată din Pateric: “Episcopul unui oraş oarecare a căzut bolnav şi nu mai trăgea nădejde de viaţă. Era acolo o mănăstire de maici. Când stareţa a aflat că episcopul era grav bolnav i-a făcut o vizită, însoţită de două surori. In timp ce ea vorbea cu episcopul, una dintre surori i-a atins piciorul cu mâna. Această atingere a stârnit o puternică dorinţă trupească în bolnav. Patimile sunt viclene. El i-a cerut stareţei să o lase pe soră să-i slujească, pretextând că slujitorul lui singur nu-i în stare. Stareţa, care nu bănuia nimic, a lăsat-o. Cu ajutorul celui rău episcopul şi-a regăsit puterile şi a căzut în păcat cu sora, care a rămas însărcinată. Episcopul şi-a părăsit eparhia, retrăgându-se într-o mănăstire, unde şi-a sfârşit viaţa în pocăinţă. Dumnezeu ca semn că i-a primit pocăinţa, i-a dat darul facerii de minuni”.

Aceasta este slăbiciunea noastră! Aceasta este influenţa pe care o au asupra noastră ispitele. Ele i-au făcut să cadă pe profeţi (2 Regi 11), pe episcopi, pe martiri şi pe pustnici. Cu atât mai mult noi care suntem slabi şi robi patimilor, trebuie să ne luăm toate măsurile de prevenire şi să ne apărăm împotriva influenţei lor. La călugări ispitele sunt puternice: dacă nu priveghează ele se aruncă asupra lor cu pofta animalelor sălbatice scăpate din lanţ.