Cărţi Ortodoxe

Partea a treia  – Calea spre mantuire

CUM SE CUVINE SĂ TRĂIM, SĂ

SPORIM ŞI SĂ NE DESĂVÂRŞIM ÎN

VIAŢA DUHOVNICEASCĂ ŞI DESPRE

RÂNDUIALA UNEI VIEŢI

BINEPLĂCUTE LUI DUMNEZEU

I.

Menirea finală a omului – comuniunea vie cu Dumnezeu

Să ne reamintim faptul că omul de abia a ieşit din întuneric la lumină, din stăpânirea Satanei în împărăţia lui Dumnezeu; are înaintea ochilor o cărare pe care n-a făcut încă nici un pas, dar este înflăcărat de râvna de a face tot ce-i stă în puteri pentru a-şi continua lucrarea deja începută şi de a nu se mai face rob al foştilor stăpânitori, care l-au îndepărtat de Dumnezeul şi Mântuitorul lui, trăgându-l la pierzanie.

Am putea să ne întrebăm: unde şi cum să păşească pentru a ajunge la destinaţie în mod sigur, fără abateri, cât mai grabnic şi, mai ales, încununat de biruinţă?

Scopul către care trebuie să năzuiască orice creştin prin toate nevoinţele şi strădaniile sale este scopul ultim al omului şi a întregii iconomii a mântuirii, adică să-I fie bineplăcut lui Dumnezeu, să se unească cu Dumnezeu, să devină vrednic de împărăţia Sa. Sufletul însetat şi fără odihnă, care râvneşte după cele bune, îşi află pacea doar aflându-L pe Dumnezeu, gustându-L şi umplându-se de El. Aşa încât prima îndatorire a sufletului este: „Căutaţi pe Domnul şi vă întăriţi; căutaţi faţa Lui, pururea” (Psalmul 104, 4). Binecuvântarea ce se revarsă de aici nu poate fi ajunsă de mintea omenească, pentru că omul nici n-ar putea cugeta măcar la asemenea înălţime, însă când Dumnezeu binevoieşte să reverse peste om această binecuvântare, ticăloşie ar fi din partea omului să o risipească din pricina necredinţei, a împrăştierii sau a vreunui cuget străin strecurat în timpul nevoinţelor. „Voi locui în ei” (II Corinteni 6, 16), spune Dumnezeu, înţelegând prin aceasta toate cele trei Persoane ale Preasfintei Treimi.

Domnul spune despre Dumnezeu Tatăl şi despre Sine: „Vom veni la el (la cel ce crede în Mine şi Mă iubeşte) şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23), iar despre Sine spune: „voi intra la el şi voi cina cu el” (Apocalipsa 3, 20) şi mai desluşit în alt loc: „Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 14, 20). Apostolul zice despre Sfântul Duh: „Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (1Corinteni 3, 16), „ca să primim prin credinţă făgăduinţa Duhului” (Galateni 3, 14).

Este bine să vedem că sălăşluirea lui Dumnezeu în noi nu este numai una gândită, aşa cum este în cazul în care omul, prin voia lui Dumnezeu, contemplă cele dumnezeieşti, ci este mai ales una trăită, plină de viaţă şi faţă de care cea dintâi [adică sălăşluirea gândită - n. tr. rom.] trebuie socotită numai un mijloc. Nevoia raţională şi cea simţitoare [din inimă] după Dumnezeu, care se nasc în sufletul nostru din milostivirea Lui, pregătesc pe om să-L primească cu adevărat pe Dumnezeu.

Aceasta este un fel de comuniune în care, fără a se nimici voinţa şi personalitatea omului, Dumnezeu este Cel ce lucrează „şi ca să voim şi ca să săvârşim” (vezi Filipeni 2, 13); nu omul trăieşte, ci Hristos trăieşte în el (vezi Galateni 2, 20). Acesta este scopul omului şi scopul lui Dumnezeu însuşi. Totul este creat întru Dumnezeu şi are viaţă numai în El. Făpturile raţionale sunt încununate cu arma bunăvoirii, dar nu sunt definitiv şi absolut independente. Ele trebuie să se dăruiască Dumnezeului Celui Atotputernic şi nu să-şi întocmească vreo împărăţie a lor, independentă de împărăţia lui Dumnezeu.

Poate părea de neînţeles faptul că această comuniune cu Dumnezeu trebuie dobândită, când ea este deja lucrătoare în noi sau ni se dăruieşte prin Taina Botezului sau a Sfintei Spovedanii, pentru că este scris: „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3, 27) sau: „Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Domnul” (Coloseni 3, 3). Este un adevăr elementar faptul că Dumnezeu este pretutindeni: „Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi mi e departe de fiecare dintre noi.” (Faptele Apostolilor 17, 27) şi că binevoieşte să-Şi facă locaş în oricine este pregătit să-L primească. Dar lipsa voinţei, învârtoşarea inimii şi întunecarea minţii ne ţin departe de Dumnezeu. Acum, când cel ce se pocăieşte s-a lepădat de toate şi s-a afierosit pe sine lui Dumnezeu, din ce pricini nu vine Dumnezeu să Se sălăşluiască în el?

Pentru a face lumină în această problemă atât de spinoasă, este necesar mai întâi să lămurim diferitele chipuri ale unirii cu Dumnezeu. Unirea începe în clipa deşteptării prin har. Omul dă mărturie despre ea prin ostenelile şi dorul după Dumnezeu, iar Dumnezeu ne încredinţează de aceasta prin bunăvoinţa, călăuzirea şi acoperământul Său. El însă nu este încă înlăuntrul omului şi nici omul nu este în El, nu este încă comuniune şi împreună-lucrare desăvârşită. Prin Sfânta Taină a Botezului şi a Spovedaniei, Hristos intră în credincios prin harul Său, unindu-Se cu el şi învrednicindu-l să guste cât de bun este Domnul cu atâta îmbelşugare şi revărsare simţită a bunătăţii, încât el aseamănă această stare cu desăvârşirea, însă după aceea Dumnezeu tăinuieşte pentru o vreme semnele prezenţei Sale în om, mai aducând din când în când câte o adiere uşoară, care este numai o imagine slabă şi nu însuşi chipul desăvârşit al unirii, îngăduie ca omul să petreacă în necunoaştere, până când ajunge la o anumită măsură a înţelegerii duhovniceşti, după înţeleaptă Lui călăuzire, şi atunci abia Hristos îşi face simţită prezenţa în sufletul creştinului, care s-a făcut templu al Preasfintei Treimi.

Aşadar, deosebim trei trepte de unire cu Dumnezeu: una este raţională şi este cea din timpul întoarcerii spre Dumnezeu, iar celelalte două sunt lucrătoare; dintre acestea două una este tainică, nevăzută de ceilalţi şi neştiută de noi înşine, iar cealaltă este făţişă, cunoscută şi de noi, şi de ceilalţi.

Prima treaptă a comuniunii, cea mai apropiată de înţelegerea noastră şi mai des întâlnită, nu încetează în cea de-a doua şi nici chiar în cea de-a treia treaptă a unirii cu Hristos, fiindcă viaţa duhovnicească este o viaţă care se desfăşoară în acelaşi timp şi la nivel raţional.

Totuşi, urcând duhovniceşte pe cea de-a doua şi chiar a treia treaptă, firea celui dintâi chip al unirii cu Dumnezeu se schimbă în mod simţitor, iar felul schimbării nu poate fi prins în cuvinte.

Întreaga viaţă duhovnicească stă tocmai în această înălţare de la comuniunea gândită, percepută numai la nivel raţional, la unirea vie, lucrătoare, simţită.şi arătată.

Persoana care a ales calea pocăinţei a şi intrat în comuniune cu Dumnezeu, însă într-un mod neştiut, nearătat şi tăinuit. Dumnezeu vrea ca persoana aceea să năzuiască după o unire desăvârşită, arătată şi simţită. Toată osteneala şi nevo-inţa pentru mântuire a creştinului trebuie zidită pe această temelie – lucru care trebuie arătat şi subliniat spre deplina noastră încredinţare -: prin Taina Sfântului Botez şi a Pocăinţei se pogoară harul în chip simţit peste suflet, iar apoi se îndepărtează de cunoaşterea noastră, deşi în realitate nu ne părăseşte. Se face pe sine neştiut de credincios, până ce inima se curăţeşte, şi atunci se sălăşluieşte la arătare şi definitiv. Este de la sine înţeles că singurii noştri călăuzitori în aceste taine dumnezeieşti sunt Sfinţii Părinţi şi mai cu seamă Sfântul Diadoh, episcop de Foticeea, şi Sfântul Macarie Egipteanul; pe ei îi vom aduce ca mărturie pentru cele scrise până aici.

Harul se pogoară în om şi se odihneşte în el din clipa primirii Tainelor Bisericii

„Harul”, ne spune Sfântul Diadoh, „se ascunde, din însăşi clipa în care ne-am botezat, în adâncul minţii”15, şi de asemenea: „Căci dacă harul dumnezeiesc se împreună prin Sfântul Botez cu trăsăturile chipului ca o arvună a asemănării, unde mai poate încăpea persoana celui rău?”16 Sfântul Macarie spune: „Harul se află neîncetat în om. Prinde rădăcini din tinereţe, se amestecă cu el ca un aluat şi devine o parte firească a acestuia, devine o singură fiinţă cu el”.17

(Nota  15 Sfântul Diadoh al Foticeei, Filoc. rom. vol. l, 1993, nr. 77, p. 452;  16 Ibidem, nr. 78, p. 453).
(Nota 17 Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, în PSB, vol. 34, 1992, omilia 8:2, p. 127).

Când harul îl cercetează pe cineva printr-o Sfântă Taină,
îl învredniceşte pe acela să guste cu toată
simţirea din dulceaţa unirii cu Dumnezeu

Sfântul Diadoh zice: „La începutul înaintării, dacă iubim cu căldură virtutea lui Dumnezeu, Preasfântul Duh face sufletul să guste cu toată simţirea şi încredinţarea din dulceaţa lui Dumnezeu, ca mintea să afle printr-o cunoaştere exactă răsplata desăvârşită a ostenelilor iubitorilor de Dumnezeu”18 şi iarăşi: „Harul obişnuieşte la început să umple sufletul de lumină prin simţire multă”19.

Mărturia cea mai limpede că lumina harului s-a sălăşluit în suflet stă, la început, în veşmintele albe pe care cei proaspăt botezaţi le poartă vreme de şapte zile. Că aceasta nu este o simplă tradiţie se vede din numeroasele exemple ale sfinţilor convertiţi, dintre care unii erau înveşmântaţi în haine de lumină, pe creştetul unora se pogora un porumbel, iar altora le străluceau chipurile.

Toţi cei care s-au apropiat cu adevărat de Dumnezeu au simţit o săltare a sufletului, ca aceea a înaintemergătorului în pântecele Elisabetei, când a venit la ea Maica Domnului purtându-L pe Hristos în pântece, în vieţile Sfinţilor Simeon şi Ioan20 este scris că au văzut o cunună luminoasă în jurul unui frate care tocmai se botezase şi fusese tuns în monahism şi că a ţinut şapte zile. La călugărire, aceşti sfinţi s-au învrednicit de cercetarea deosebită a lui Dumnezeu şi, dorind a păstra pentru totdeauna harul cel dumnezeiesc, au plecat de îndată în pustie, pentru o cât mai aspră nevoinţă.

(Notele18, 19, 20   Sfantul Diadoh al Foticeei, Filoc. Rom. Vol. 1)

După cercetare, harul se tăinuieşte pe sine de cel ce se nevoieşte pentru mântuire, şi cu toate că el este sălăşluit şi lucrează în el, toate le face neştiut de ostenitor, încât acela, în deplină necunoştinţă de prezenţa harului, se crede părăsit de Dumnezeu şi în pragul pierzaniei, se tânguie şi suspină şi-şi înmulţeşte suferinţa, în continuarea citatului de mai sus Sfântul Diadoh zice: „Prin urmare trebuie să ne lase să ne întristăm într-o anumită măsură, ca unii ce am fi părăsiţi, ca şi mai mult să ne smerim şi să ne supunem slavei Domnului, dar totodată să ne şi bucurăm cu măsură, într-aripaţi de nădejdea cea bună”. Dar înaintând omul în nevoinţă, adeseori harul lucrează nesimţit tainele sale în sufletul contemplativ şi cuvântător de Dumnezeu. Făcând la început aşa, el vrea ca, bucurându-ne, să ne mâne spre contemplaţiile dumnezeieşti, ca pe unii ce suntem chemaţi de la neştiinţă la ştiinţă. La mijlocul nevoinţelor însă, vrea să ne păstreze cunoştinţa nepătată de slava deşartă.”21

Într-un alt loc, Sfântul Diadoh ne explică cum lucrează harul în general: „Căci la început, precum am spus şi mai înainte, harul îşi ascunde prezenţa sa în cei botezaţi, aşteptând hotărârea sufletului ca, atunci când omul se va întoarce cu totul spre Domnul, să-şi arate, printr-o negrăită simţire, prezenţa în inimă. Pe urmă iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului, îngăduind săgeţilor drăceşti să ajungă până în adâncul acestei simţiri, ca printr-o hotărâre şi mai caldă şi prin cuget smerit să caute pe Dumnezeu…”. „Dar trebuie să ştim că [...] harul se ascunde pe sine, precum am mai spus, dar conlucrează cu sufletul, dându-i un ajutor nesimţit, ca să arate vrăjmaşilor sufletului că biruinţa este numai a lui [...]. Părăsirea povăţuitoare aduce sufletului întristare multă, de asemenea o anumită smerenie şi deznădejde măsurată.” 22
(Nota 21 Ibidem, nr. 69, p. 447).
(Nota 22 Ibidem, nr. 85, 87, pp. 450-460 şi 46l-462.)

Sfântul Macarie Egipteanul spune de asemenea că „lucrarea harului lui Dumnezeu în om şi darul Duhului Sfânt, pe care se învredniceşte a-l primi sufletul cel credincios, se face cu mare luptă şi cu îndelungă-răbdare, prin încercări şi ispite”.23 Desigur, Sfântul Macarie nu se referă la cea dintâi cercetare a harului, ci la desăvârşita lui sălăşluire şi lucrare, aşa cum se vede de altfel din cuvintele lui: „Lucrarea duhovnicească a harului lui Dumnezeu, care are loc în suflet, se face cu multă răbdare, cu înţelepciune şi sub oblăduire tainică a minţii. După ce omul s-a luptat, vreme îndelungată, după ce voia lui liberă supusă la multă încercare, s-a arătat bineplăcută Duhului, după ce a arătat răbdare în încercare, lucrarea harului se arată desăvârşită întru el”.24 El argumentează această concluzie folosindu-se de exemplele lui Avraam, Iacov, Iosif şi David, care, după ce au primit mari şi minunate făgăduinţe, au fost supuşi la multă încercare, suferind în necunoaştere până când Domnul Şi-a împlinit făgăduinţa.25

23 Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, în PSB, vol. 34, 1992, omilia 9:7, p. 130.
24 Ibid., omilia 9:1, p. 129.
25 Ibid., omilia 9: 2-6, p. 129-l30.

Trebuie înţeles faptul că nearătarea şi necunoaşterea harului de către noi nu este desăvârşită, ci o cunoaştem oarecum prin diferite mângâieri şi bucurii, deşi ele după fire sunt cu totul deosebite de acelea care apar la sălăşluirea Duhului Sfânt.

În cele din urmă, când unirea tăinuită cu Dumnezeu şi lucrarea Lui tainică iau sfârşit (durata acestei perioade nu depinde nicidecum de om, ci este rânduită de înţelepciunea harului mântuitor), Dumnezeu Se sălăşluieşte în chip desăvârşit. Omul este inundat de har şi se uneşte cu El. Tocmai aici se sileşte să ajungă omul prin toate nevoinţele şi ostenelile ascetice şi aceasta este menirea întregii iconomii rânduite de Dumnezeu, iar rostul tuturor încercărilor prin care trece un om de la naştere până la mormânt tot acesta este. Sfântul Macarie scrie că lucrarea harului se arată făţiş după tot felul de strâmtorări şi suferinţe şi că sufletul este înfiat prin har de Duhul Sfânt. Dumnezeu însuşi încearcă inima, iar omul este înălţat până la vrednicia de a deveni fiu al lui Dumnezeu după har. Potrivit Sfântului Diadoh, „dacă cineva poate să moară prin osteneli încă pe când trăieşte, ajunge în întregime locaş Duhului Sfânt” 26 şi „harul îi va lumina toată firea printr-o oarecare simţire mai adâncă, încălzindu-l spre mai multă dragoste de Dumnezeu”27. Harul odihnindu-se în om este însoţit de diferite manifestări, după persoana care îl primeşte.

(Nota 26 Sfântul Diadoh al Foticeei, Filoc. rom. vol 1, 1993, nr. 82, p. 458).
(Nota 27 Ibid., nr. 85, p. 460).

Aceste două chipuri de unire cu Dumnezeu au fost minunat înfăţişate de înţeleptul Sirah, care grăieşte despre înţelepciune – adică însuşi harul mântuitor al lui Dumnezeu -astfel: „…umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite şi-l înfricoşează şi-l strâmtorează, şi-l chinuieşte cu învăţătura sa, până ce va prinde încredere în el, şi-l va ispiti întru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el, şi-l va veseli, şi îi va descoperi lui cele ascunse ale sale” (Isus Sirah 4, 18-20).

„…umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite” – se poartă cu el cu asprime, fără milostivire, cu stricteţe şi cu o părută lipsă de dragoste;

„şi-l înfricoşează şi-l strâmtorează” – frica de a fi părăsiţi de Dumnezeu şi de a fi răpuşi de necontenitele ameninţări ale viclenilor vrăjmaşi. Sfântul Diadoh spune că harul este asemenea mamei „care depărtează puţin copilul de la sânul său, dacă se poartă cu neorânduială faţă de regulile alăptării, ca speriat de niscai oameni cu feţe urâte ce stau împrejur, sau de niscai fiare, să se întoarcă cu frică multă şi cu lacrimi la sânul maicii”28.
(Nota28 Ibidem, nr. 86, p. 461).

„şi-l chinuieşte cu învăţătura sa” – îl va ţine multă vreme în această stare de călăuzire aspră şi neştiută; Sfântul Macarie spune că harul lucrează neştiut, pe multe şi felurite căi, şi le rânduieşte pe toate după marea sa înţelepciune şi după măsura şi nevoile omului, îngăduind să treacă printr-o mulţime de ispite şi tainice încercări ale minţii29, şi tot aşa, „până ce va prinde încredere în el, şi-l va ispiti întru îndreptările sale” – harul îl călăuzeşte până la treapta pe care el se dovedeşte pe deplin ispitit şi lămurit în focul încercărilor şi învederat ca fiind statornic în bine.
(Nota 29 Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, în PSB, vol. 34, 1992, omilia 8:2, p. 127).

Sfântul Macarie spune că atunci când, după încercări nenumărate, voinţa se arată bineplăcută Duhului Sfânt şi vreme îndelungată se dovedeşte răbdătoare şi neşovăielnică; când sufletul lucrează întru totul fără să alunge Duhul Sfânt în vreun fel, ci conlucrează cu harul spre împlinirea poruncilor30, vine şi clipa în care: „iarăşi se va întoarce drept la el”, adică pe faţă, ca după o îndelungată despărţire.
(Nota 30 Ibidem, omilia 9:1, p. 129).

Atunci, după spusa Sfântului Macarie, „lucrarea harului se arată desăvârşită întru el” 31 şi el se face fiu după har al lui Dumnezeu; sau, potrivit Sfântului Diadoh, harul îi luminează toată firea printr-o oarecare simţire mai adâncă, făcându-se în întregime locaş al Duhului Sfânt lumina feţei lui Dumnezeu (vezi Psalmul 4, 6). Hristos şi Tatăl Său vin la el şi îşi fac locaş la el (vezi Ioan 14,23).
(Nota 31 Ibidem, omilia 9:1, p. 129).

„şi-l va veseli. Şi se va bucura inima voastră”, zice Domnul, „bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22). împărăţia lui Dumnezeu este bucurie în Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Lumina care străluceşte în om, zice Sfântul Macarie, pătrunde adânc în toate mădularele lui, încât el, cu totul răpit în această dulce şi negrăită simţire, este străin de sine din pricina revărsării nestăvilite a dragostei dumnezeieşti şi a tainelor pe care le contemplă. Sfântul Diadoh spune că acum sufletul este necontenit într-o dorinţă fierbinte şi se aprinde de dragoste şi saltă de bucurie şi arde de dorinţa de a părăsi trupul şi a pleca cât mai grabnic către Domnul, nemaidorind a zăbovi mai mult în viaţa aceasta pământească.32
(Nota32 Sfântul Diadoh al Foticeei, Filoc. rom. vol. 1, 1993, nr. 13, p. 418).

„şi-i va descoperi lui cele ascunse ale sale” – adâncurile dumnezeieştii înţelepciuni, contemplarea Sfintei Treimi Căreia se cuvine toată slava şi închinăciunea, iconomia mântuirii, modul de dobândire a mântuirii, taina virtuţii şi păcatului, purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toată făptura şi, în general, toată rânduiala cea dumnezeiască a lucrurilor, aşa cum este arătată în amănunt de Sfântul Isaac Sirul în epistola sa către Sfântul Simeon. „Căci când se înnoieşte mintea şi se sfinţeşte inima, [...] mintea lui simte cunoştinţa duhovnicească a făpturilor şi răsare în ea vederea tainelor Sfintei Treimi, împreună cu tainele iconomiei (întrupării) celei pentru noi, şi atunci mintea se uneşte cu totul cu cunoştinţa nădejdii celor viitoare [...]. Căci mintea văzătoare a tainelor ascunse ale Duhului, de se află în sănătatea firii ei, vede acum slava lui Hristos şi nu întreabă şi nu învaţă despre ea, ci se desfată de plăcerea tainelor lumii celei noi, mai presus de libertatea voinţei…” Această cunoaştere desăvârşită este rodul veniri’ harului, care răpeşte duhul în acel veac al fericirii şi-l face să privească la frumuseţile de acolo.34 Sfântul Duh ia vălul de pe suflet, îl răpeşte în lumea ce va să fie, şi-i arată toate tainele cereşti cele minunate şi negrăite.35

Astfel, este limpede acum că harul pogorât peste credincios prin Tainele Bisericii se uneşte cu el şi-i dă să guste rnai întâi din toată dulceaţa şi bucuria vieţii în Hristos, apoi îşi face tăinuită prezenţa, lăsându-l să se nevoiască de unul singur în osteneli, nedumeriri, strâmtorări şi chiar căderi; în sfârşit, după ce această vreme de ispitire se termină, se sălăşluieşte în el în chip vădit, plin de viaţă şi de putere.

33 Sfântul Isaac Sirul, Filoc. rom., vol. 10, 1981, Epistola IV (Către cuviosul părinte Simeon, făcătorul de minuni), p. 494-495.

34Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, în PSB, vol. 34, 1992, omilia Despre înălţarea minţii, 13, p. 320. 13 Ibidem, Cuvânt despre libertatea minţii, 20, 21,24, p. 345-347.

II – Partea a treia – Calea spre mantuire

Din ce pricină harul lui Dumnezeu
nu se sălăşluieşte dintr-o dată pe deplin în suflet

S-ar putea ivi întrebarea: „Din ce pricină harul lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte dintr-o dată pe deplin în suflet, sau altfel spus, de ce nu vădeşte imediat biruinţa unei desăvârşite uniri a sufletului cu Dumnezeu? Este de trebuinţă să cunoaştem pricina pentru a o înlătura şi a ne lucra mântuirea cu spor, căci numai depăşind toate piedicile vom putea să dobândim pe deplin harul lui Dumnezeu.

Pentru a înţelege care este pricina, să observăm chipul lăuntric al celui ce se pocăieşte. Păcatul pune stăpânire pe o persoană şi-o ademeneşte în toate felurile, înşelându-i atenţia, simţurile şi toată puterea şi voinţa de a-şi lucra mântuirea. Acţionând sub înrâurirea păcatului, persoana se lasă pătrunsă în toate mădularele şi în toate facultăţile sufleteşti de duhul cel viclean, astfel încât toate puterile sale se deprind să lucreze după inspiraţia păcatului. Această lucrare, străină firii noastre, se lipeşte de noi, din pricina unei îndelungate lucrări a păcatului, şi intră în firea noastră în aşa măsură, încât ia chipul unei a doua naturi, absolut fireşti şi imposibil de înlăturat, în acest fel se lipesc cu viclenie trufia de minte, lacomia de dorinţă şi pofta de inimă şi ne vădim iubitori de sine şi dispreţuitori ai aproapelui în toate faptele noastre. Omul întreg, toată fiinţa sa – conştiinţa şi voinţa, facultăţile sufleteşti (raţiune, voinţă, sentiment), funcţiile trupeşti, toate faptele exterioare, modul de a se purta, obiceiurile şi rânduielile sale, înfăţişarea – se pervertesc şi omul se umple de mirosul cel urât al iubirii de sine şi al tuturor patimilor şi poftelor.

Sfântul Macarie spune despre acestea că stăpânito-rul cel viclean a robit prin păcat pe om încă de la început -din pricina căderii protopărinţilor noştri – şi i-a înfăşurat sufletul în puterea întunericului; de aceea se cheamă omul împătimit om trupesc, om pământesc, om vechi, întinat şi necurat, şi de aceea păcatul a îmbrăcat prin zdrenţele lui părţile corespunzătoare ale sufletului nostru: mintea noastră cu mintea lui şi tot aşa. Şi cotropind astfel lucrarea firească a puterilor noastre, le-a pângărit şi le-a desfigurat, silindu-le să lucreze cele nefireşti, făcându-ne însă să credem că ar fi fireşti. Cel ce zăboveşte în stăpânirea acestei nopţi, sub jugul păcatului, fără să se deştepte şi să se pocăiască, fără să se hotărască a I se închina lui Dumnezeu în Duh şi adevăr, se află încă sub stăpânirea diavolului.( Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, în PSB, voi. 1992, omilia 2:1, 2, 4, p. 92-94)

Harul lui Dumnezeu care se pogoară – întâi în clipa trezirii şi după aceea pe tot parcursul.prefacerii lăuntrice – separă un om de celălalt şi-l aduce la cunoaşterea acestei înrobiri, dându-i puterea să desluşească ceea ce este firesc şi ce s-a alipit şi este străin firii lui. Il îndeamnă la hotărârea de a se descotorosi şi a se curaţi de toată întinăciunea cea multă a păcatului, astfel încât chipul lui Dumnezeu să se arate iarăşi în toată măreţia şi neştirbirea sa. Este evident că hotărârea aceasta e numai piatra de temelie a întregii zidiri care urmează. Dorinţa şi conştiinţa de a se dezbrăca de această pervertire a firii şi a funcţiilor ei există în om doar la nivelul intenţiei, însă în realitate întocmirea sa lăuntrică nu s-a schimbat cu nimic – este amestecată cu păcatul şi lucrează păcatul.

Ca şi mai înainte, patimile îi înrobesc fiinţa, cu singura deosebire că înainte păcatul era dorit, ales şi făcut ca atare de omul însuşi, pe când acum omul lucrează împotriva voinţei lui, cu silă. cu supărare şi cu împotrivire. Este ca şi cum persoana a ieşit din sine ca dintr-un hoit urât mirositor şi vede ce nesuferită miasmă a patimilor răspândeşte sufletul lui, iar simţurile lui se scârbesc într-atât, încât omul stă gata sâ-şi iasă din minţi.

Aşadar, viaţa duhovnicească se aseamănă la început unei seminţe: sau unei scântei -. însă unei seminţe semănate printre mărăcini, sau unei scântei acoperite din toate părţile de cenuşă. Este încă lumina firavă a unei candele încercând să străpungă negura cea groasă. In intenţia şi conştiinţa sa omul năzuieşte după Dumnezeu, iar Dumnezeu îl primeşte şi Se uneşte cu el în această putere a conştiinţei şi a voinţei sale libere, a minţii şi a duhului, după cum spun Sfinţii Antonie sau Macarie cel Mare.

În om acestea sunt puterile cele bune, plăcute şi mântuite [prin pogorârea harului]. Celelalte puteri ale sale sunt încă în robie şi nu vor sau nu pot să se supună rigorilor vieţii cele noi: mintea nu vrea să nască gândurile cele duhovniceşti şi lucrează tot după omul cel vechi; voinţa nu poate să râvnească după cele noi şi rămâne întru cele vechi; inima nu ştie cum să trăiască întru cele duhovniceşti, ci numai întru cele vechi.

La fel stau lucrurile cu toate funcţiile trupeşti; prin urmare tot trupul este necurat, în afară de un singur punct, în care este cuprinsă puterea conştientă şi liberă – mintea şi duhul. Dumnezeu Cel mai presus de toată curăţia se uneşte cu această parte, în vreme ce părţile cele necurate rămân în afara Lui, înstrăinate de El; deşi Dumnezeu doreşte să umple toată fiinţa noastră, stricăciunea şi murdăria noastră I se împotrivesc. De îndată ce omul se curăţă de patimi, Dumnezeu vădeşte toată plinătatea sălăşluirii Lui. Sfântul Grigorie Sinaitul zice: „De nu se va păzi firea neprihănită prin Duhul, sau de nu se va curaţi cum se cuvine, nu va putea să se facă un trup şi un duh cu Hristos, acum şi în armonia viitoare. Căci un petec dintr-o vechitură a patimilor nu-l poate coase puterea cuprinzătoare şi mijlocitoare a Duhului la haina harului pentru întregire.”37
(Nota 37 Sfântul Grigorie Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7, 1977, nr. 41, p. 103).

Domnul nu îşi poate face locaş acolo unde casa sufletului nu e pregătită pentru oaspeţi; este cu neputinţă să se toarne harul până la buza vasului, când vasul este plin de murdărie. Ar însemna să irosim şi să nimicim comoara cea duhovnicească, căci „…ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar?” (II Corinteni 6, 14-l5). Domnul Hristos, făgăduind să vină cu Tatăl şi să-şi facă locaş în sufletul nostru, pune condiţia clară a împlinirii poruncii, a împlinirii tuturor poruncilor, de fapt; sau, ca să spunem altfel, să urmărim plinirea dreptăţii în toate faptele noastre, ceea ce este cu neputinţă fâră statornica ancorare în bine a puterilor sufleteşti (raţiune, voinţă, sentiment); la curăţirea acestora nu se poate ajunge fără smulgerea lor din toată lucrarea cea rea a păcatului, adică fără a ne curaţi de pofte şi de patimi.

Aici putem introduce următorul citat: „Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm întru întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul” (I Ioan l, 6-7). Întunericul acesta este întunericul patimilor, aşa cum arată tot Sfântul Ioan Teologul în versetele în care pune alături lipsa de dragoste de cele trei patimi38 (I Ioan 2, 3-l6).
(Nota 38„Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului si pofta ochilor trufia vieţii…” (I Ioan 2, 16).

Lumina, dimpotrivă, este lumina virtuţilor şi zic aşa pentru că mai departe este întâlnită alăturarea între virtuţi şi lumină. Este limpede aşadar că unirea deplină cu Dumnezeu este posibilă doar atunci când risipim întunericul patimilor şi când răsare în suflet lumina virtuţilor; când virtuţile sporesc şi devin o parte obişnuită a existenţei noastre; când ne înveşmântăm cu virtutea ca şi cu o haină, când virtuţile pătrund în toate fibrele sufletului, dezrădăcinând şi izgonind patimile, astfel încât să nu mai primim lumina din afară, ci noi înşine să devenim lumini strălucitoare. Până ajungem în acest stadiu al unirii cu Dumnezeu, ea este atât de tăinuită şi de neştiută încât pare inexistentă; şi, într-o oarecare măsură, poate fi socotită nestatornică, fără nădejde, nedeplină şi nepotrivită cu măsura noastră.

Prin urmare, e de trebuinţă să înţelegem că Dumnezeu Se uneşte cu noi, însă nu depinde de Dumnezeu cât de grabnică şi de deplină este sălăşluirea cea vădită, căci El pe toate le umple, ci este în mâinile noastre să hotărâm aceasta, prin lepădarea patimilor celor înrădăcinate în noi şi lucrarea virtuţilor. Sfântul Antonie cel Mare zice că: „Păcatele noastre sunt acelea care nu lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi. 39
(Nota 39: Sfântul Antonie cel Mare, Filoc. rom., vol. 1, 1993, nr. 150, p. 5l-52)

Dacă scopul de căpetenie al păcătosului care se pocăieşte trebuie să fie unirea deplină, purtătoare de lumină şi binecuvântată cu Dumnezeu, atunci patimile ce lucrează viu şi cu putere în el, precum şi pervertirea firii sale – virtuţile nu s-au întipărit încă în sufletul lui – sunt piedica cel mai greu de înlăturat. De aceea, cea mai mare osteneală a lui va fi izgonirea patimilor din suflet şi semănarea virtuţilor într-un cuvânt, îndreptarea. Să se silească a se curăţi de toată fărădelegea, pentru a face sălaş dreptăţii; să prigonească toate poftele şi dorinţele şi obiceiurile cele păcătoase – chiar şi pe cele care aparent aparţin firii omeneşti sau pentru care ar avea vreo pricină de îndreptăţire – şi să pună începutul cel bun al lucrării virtuţilor, al obiceiurilor şi rânduielilor celor bune şi purtării după Dumnezeu în toate laturile ei. Să nu scape din vedere scopul ultim, ci să lupte cu timp şi fără timp cu patimile, nedezlipindu-şi privirea de la Dumnezeu, în aceasta constă de fapt lucrarea începătorului, ea trebuind menţinută pe tot parcursul dobândirii vieţii duhovniceşti; cu ea trebuie măsurată dreptatea sau strâmbătatea regulilor pe care şi le întocmeşte începătorul şi a tuturor nevoinţelor pe care el şi le ia asupră-şi. Să fim încredinţaţi de acest fapt cât mai deplin deoarece se pare că toată înşelarea de sine îşi are obârşia în necunoaşterea rânduielii sănătoase a celor începători.40

(Nota 40: Acest început este zugrăvit cu putere, în toate aspectele lui, în epistola Sfântului Isaac Sirul către Sfântul Simeon Stâlpnicul (Filoc. rom., vol. 10, 1981, Epistola IV, pp. 476-514); a se vedea şi Sfântul Macarie Egipteanul, op. cit., omiliile 1 şi 2)

Fără a înţelege puterea ce izvorăşte din rânduiala sănătoasă, unii se rezumă la nevoinţele exterioare, alţii lucrează ceva fapte ale dreptăţii şi se mulţumesc cu ele, fără a năzui să urce mai sus, în timp ce alţii sar direct la contemplaţie. Toate acestea sunt necesare, de bună-seamă, însă la timpul lor şi într-o anumită rânduiala. La început ele se află în sămânţa vieţii duhovniceşti, apoi din sămânţă sporesc fiecare după măsura şi împrejurările nevoitorilor. Trebuie să se ţină seama de faptul că e o lucrare treptată, urmând anumite etape, adică urcuşul se face de la nevoinţele ascetice exterioare la cele lăuntrice şi de la acestea la contemplaţie, nicidecum invers.41

(Nota41: Sfântul Diadoh al Foticeei, Filoc. rom., voi. l, 1993, nr. 82, p. 457-458; Sfântul Macane Egipteanul, Omilii duhovniceşti, PSB, voi. 34, 1992, omilia 9:13, p. 133; omilia 10, p. 133-l35; omilia 13, p. 149; omilia 11, p. 135-l36; omiliile 2, 3, 4, pp.93-l09)

Încredinţaţi fiind de acestea, putem schiţa cu uşurinţă o rânduiala călăuzitoare pentru o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, sau pentru duhul şi trăsăturile nevoinţelor ascetice.

III – Partea a treia – Calea spre mantuire

Rânduiala călăuzitoare a unei vieţi bineplăcute lui Dumnezeu

Să ne întoarcem puţin înapoi şi cu ajutorul minţii să ne aşezăm înaintea celui care şi-a afierosit viaţa lui Dumnezeu şi a făgăduit să lucreze întotdeauna după voia Lui, spre slava Lui, şi să se îmbogăţească în fapte bune. A făcut el această făgăduinţă, însă, după cum am văzut, firea omului celui vechi i se împotriveşte. Ce poate să facă? Duhul urăşte păcatul, însă sufletul şi trupul se complac în păcat şi se tăvălesc în noroiul patimilor de care sunt înlănţuite. Duhul doreşte bunătatea sau voia lui Dumnezeu, însă sufletul şi trupul lucrează răul cu stăruinţă împotrivindu-se şi scârbindu-se totodată de bine, sau cel puţin nu ştiu cum să-şi lucreze mântuirea.

De aceea cel care mânat de râvnă doreşte să-şi ţină făgăduinţa făcută, să rămână statornic în bine, adică să nu săvârşească fapte rele. Să se împotrivească poftelor trupului şi sufletului şi să se silească a lucra tocmai cele ce nu le sunt pe plac. Sufletul şi trupul nu sunt străine persoanei umane, ci ele o alcătuiesc, aşa încât a te împotrivi lor este aceeaşi lucrare cu a te împotrivi ţie însuţi în cele rele şi a te sili pe tine spre cele bune. Împotrivirea de sine şi silirea de sine – acestea sunt cele două aripi ale râvnei duhovniceşti şi cu ele începe asceza, în lucrarea lor se află toată lupta omului cu sine însuşi, osteneală denumită şi podvig. [în lb. rusă, în original]

Din chiar această clipă a vieţii celei noi, păcătosul care se pocăieşte îşi începe podvig-ul, nevoinţa şi lucrarea sa, se înhamă la jug şi începe să-şi poarte povara. Acest fapt are o foarte mare importanţă şi de aceea soborul tuturor sfinţilor, fără excepţie, spune că singurul drum neabătut către virtute este semănat pururea cu grele suferinţe şi osteneli. Dimpotrivă, uşurătatea şi lipsa strâmtorărilor dau mărturia unui drum înşelător, pentru că „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12). Cel care nu se trudeşte şi nu are un podvig propriu, acela se găseşte în înşelare. Apostolul zice că cel ce nu rabdă nu este fiu.42
(Nota42: „Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi” (Evrei 12, 8)

Cei înflăcăraţi de râvna cea după Hristos sunt nerăbdători în a împlini osteneala podvig-ului, pentru a se curăţi pe sine de toată patima şi a se înălţa la starea de curăţire duhovnicească a omului de dinainte de cădere, astfel încât să se unească cât mai grabnic şi mai desăvârşit cu Hristos. De bună seamă că, cu cât este mai râvnitor, cu cât este mai aprinsă şi nerăbdătoare dorinţa nevoitorului, cu atât mai curând se petrece unirea cu Hristos.

E acelaşi lucru cu a spune că, cu cât se urăşte şi se scârbeşte şi se împotriveşte luişi mai mult, cu cât mai dârze şi mai hotărâte sunt faptele împotriva iubirii de sine, cu atât mai repede ajunge la desăvârşire.. Astfel, înţelegem că toţi sfinţii care au suit pe culmile desăvârşirii creştine, după deşteptarea prin har s-au supus la cele mai aspre şi mai greu de imaginat nevoinţe – posturi, lipsirea de somn, metanii, privegheri şi retragerea în însingurare – pentru a-şi omorî omul cel vechi. Toate au fost însă făcute cu dreapta socoteală, după povăţuirea harului şi cu mult dor după contemplarea dumnezeieştilor taine, pe care au şi dobândit-o; întreruperile, slăbirile de ritm, destinderea temporară şi mai ales cruţarea de sine nu fac altceva decât să lâncezească sporirea duhovnicească.

Lucrarea ta, a celui râvnitor, aceasta este: nu slăbi în râvnă şi ia asupră-ţi ostenelile fără nici o urmă de şovăire. Ele însă trebuie să fie potrivite cu măsura ta şi cu scopul propus, pentru că există unele ce ajută mai puţin iar altele mai mult la dezrădăcinarea patimilor şi la întipărirea virtuţilor. Din moment ce rolul suferinţelor pentru mântuire este hotărâtor, chiar dacă sunt vremelnice, de ce să te fereşti tot timpul de ele şi să-ţi duci existenţa fără nici o noimă? Lipsa hotărârii celei bune, şovăiala şi moleşeala sunt grele pietre de poticneală.

Acum, când ai luat hotărârea, nu mai sta – treci la treabă. Asta trebuie să faci. Să ai însă mereu în minte gândul că, deşi râvna împreunată cu lipsa cruţării de sine este de folos pentru mântuire, toată izbânda şi roadele ostenelilor şi podvig-uri\or tale, adică curăţirea de patimi şi sălăşluirea lucrătoare a virtuţilor, nu se datorează râvnei. Roadele acestea duhovniceşti sunt semănate şi se pârguiesc la căldura acestor nevoinţe, dar nu prin ele şi nu din pricina lor, ci din lucrarea harului. „Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” (I Corinteni 3, 6).

Aşa cum viaţa duhovnicească încolţeşte prin harul lui Dumnezeu, tot el este cel care o menţine şi o sporeşte: „cel ce a început în voi lucrul cel bun o  va duce până la capăt, până în ziua lui Iisus Hristos” (Filipeni l, 6). Cea dintâi sămânţă a vieţii duhovniceşti se zămisleşte la rândul ei din împreună-lucrarea harului cu libertatea, iar sporirea embrionului este strâns legală de sporirea împreună-lucrării acestora. Atunci când penitentul a făcut făgăduinţa de a trăi după voia şi spre slava lui Dumnezeu, el a rostit: „Doamne, dă-mi putere şi mă întăreşte”; acum este necesar să facă la fel, să se încredinţeze cu totul în mâinile Lui cu rugăciunea: „Tu, Doamne, lucrează în mine după voia Ta”, astfel încât prin conştiinţa, voinţa şi propriile noastre lucrări, Dumnezeu să fie „Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Filipeni 2, 13).

De îndată ce omul cugetă să facă ceva în el şi prin el, viaţa duhovnicească adevărată este zădărnicită; chiar dacă nevoinţele sunt nenumărate, nu există sporire şi nici roade adevărate. Apar un soi de roade, care luate fiecare în parte nu pot fi socotite rele, însă privite în ansamblul urcuşului duhovnicesc ele sunt abateri şi întârzieri şi de cele mai multe ori sunt rele, pentru că din ele odrăslesc trufia şi părerea de sine, seminţe ale diavolului, semănate şi lucrate de către el. Astfel, lucrările cele dumnezeieşti se spurcă cu cele diavoleşti şi pierzătoare de suflet.

În loc să-l ridice pe omul deşteptat prin lucrarea sa, harul va fi nevoit să-l cureţe de patima părerii de sine şi să zdrobească toate vlăstarele ei cele blestemate. „Sau nu cunoaşteţi voi singuri bine – zice Apostolul – că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici” (II Corinteni 13, 5). Dacă ne-am unit cu Hristos prin Taina Sfântului Botez şi a Sfintei Spovedanii, să ne dăruim Lui, căci facându-şi locaş în noi El, Mântuitorul tuturor, Care pe toate Ie ştie, ne va mântui şi pe noi. Hristos a spus: „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Trebuie să credem în El şi să-L rugăm să lucreze în noi, pentru a ne izbăvi de patimi, pentru a întipări în noi virtuţile şi a săvârşi toate cele de folos spre tămăduirea noastră. Aceasta este starea lăuntrică a celui ce se pocăieşte: Tu, Doamne, Cel ce toate le ştii, mântuieşte-mă, iar eu făgăduiesc să lucrez fără de făţărnicie, fără zăbavă şi înstrăinare, toate cele ce sunt în puterea mea!

Cel ce îşi rânduieşte în acest chip starea lăuntrică va fi cu adevărat primit de Hristos, Care Se va odihni în el. Povăţuitorul lui este Dumnezeu, mijlocitorul rugăciunilor lui este Dumnezeu, Cel ce doreşte şi lucrează în el este Dumnezeu, Cel ce aduce roade este Dumnezeu, toiagul lui este Dumnezeu; aceasta este în el sămânţa şi inima cerescului Pom al Vieţii, dar trebuie totodată să aibă şi un zid de întărire atât material, cât şi duhovnicesc. Şi acestea sunt povăţuirea duhovnicească şi pravila.

Lăsându-se în voia lui Dumnezeu, cel ce se pocăieşte intră imediat sub îndrumarea Lui şi este primit de El. Cine reuşeşte să facă asta cum se cuvine de la început este călăuzit cu uşurinţă şi repeziciune de harul lui Dumnezeu la desăvârşire.

Însă puţini sunt asemenea creştini; sunt aleşii lui Dumnezeu, care cu o fulgerătoare lepădare de sine s-au încredinţat în mâinile lui Dumnezeu, iar El i-a primit şi i-a purtat după buna Sa ştiinţă spre desăvârşire. Printre ei sunt Sfânta Maria Egipteanca. Sfântul Pavel Tebeul, Sfântul Marcu din Tracia şi alţii. S-au mântuit printr-o lăsare necondiţionată în voia lui Dumnezeu. Sfânta Maria Egipteanca, de pildă, a avut în toate cruntele lupte cu patimile şi poftele o singură rânduială – să se încredinţeze în voia lui Dumnezeu, şi de aceea patimile slăbeau pe atât pe cât ea îşi înăsprea această nevoinţă; a făcut aşa toată viaţa, predându-se necontenit călăuzirii harului şi primind povăţuirea Lui.

Calea aceasta nu a fost însă niciodată şi nici nu va fi pentru toţi nevoitorii, fiindcă ea este hărăzită dintotdeauna vaselor alese ale lui Dumnezeu. Ceilalţi sporesc în viaţa duhovnicească sub povăţuirea unor oameni încercaţi, întărit în credinţa că numai Dumnezeu este Acela Care schimbă inimile oamenilor, penitentul, pentru a avea parte de biruinţă, trebuie să urmeze fără şovăială un povăţuitor sau un părinte duhovnicesc; trebuie să facem astfel deoarece ne încredinţăm prea puţin voii lui Dumnezeu – un neajuns de care suferă majoritatea creştinilor. Până a ajunge la treapta unei depline încredinţări în pronia divină şi sub stricta oblăduire a mâinii înţelepte a lui Dumnezeu, trebuie să creştem duhovniceşte, prin multă încercare şi ispitire; până atunci Dumnezeu nu are un frâu cu care să ne conducă. Fără a împlini această condiţie a unui părinte duhovnicesc – oricine începe să-şi lucreze de capul lui mântuirea cu siguranţă va apuca pe o cale care e foarte primejdioasă şi istoveşte sufletul.

Sfântul Antonie cel Mare, întrebându-se dacă rânduiala lui era spre mântuire, a strigat: „Doamne, arată-mi calea” şi s-a liniştit cu duhul doar atunci când a primit mângâiere. Cel ce porneşte pe calea vieţii duhovniceşti se aseamănă întru totul celui ce face o călătorie oarecare, şi care, neştiind drumul, are nevoie de cineva care să i-l arate. Este înfumurare şi bizuire pe sine să gândeşti că „pot să fac asta eu însumi”; nici rangul, nici multa ştiinţă de carte, nici altceva nu ne pot ajuta. Şi la fel de stăpânit de mândrie şi semeţie este acela care, deşi nu se află în nişte împrejurări speciale şi îi este lesne să afle un părinte duhovnicesc, nu o face, crezând în sinea lui că Dumnezeu însuşi îl va călăuzi, fără nici un alt mijlocitor.

Este adevărat că Dumnezeu ne primeşte şi ne îndrumă către desăvârşire, dar prin mijlocirea unui părinte. Nu duhovnicul ne urcă pe treptele urcuşului duhovnicesc, ci el înlesneşte înălţarea noastră de către Dumnezeu. Aceasta este ordinea firească a lucrurilor, ca Dumnezeu să ne călăuzească, să ne aducă la cunoaştere, să ne curăţească şi să ne spună voia Sa prin intermediul semenilor noştri. Cel lăsat în mâna sfatului său, chiar dacă dă roade, puţine şi pipernicite, se află în mare primejdie, zvârcolindu-se şi căznindu-se în van. Neştiind nevoinţa ascetică şi exerciţiile duhovniceşti şi nici ordinea în care să le lucreze, el se va învârti în loc şi va face tot felul de încercări nereuşite, asemănându-se celui ce trebuie să ridice o greutate în spinare şi nu ştie cum. Din pricina aceasta mulţi începători se împotmolesc, îşi pierd râvna şi se învârtoşează; cea mai mare primejdie însă o constituie tulburarea lăuntrică şi înşelăciunea diavolească.

Înlăuntrul lui zac patimile, poftele şi toate puterile sufleteşti corupte, învăluind totul într-o negură rău mirositoare şi grea. Toţi au acest întuneric lăuntric, într-o măsură mai mică sau mai mare, după mulţimea patimilor. Cât de clară şi de vrednică de crezare este imaginea lucrurilor văzută prin această ceaţă groasă? Celui rătăcit în ceaţă, un pâlc de arbuşti îi poate părea un sat sau o pădure; de aceea, în mod inevitabil, începătorul în viaţa duhovnicească va vedea mult acolo unde nu este de fapt nimic.

Doar cei încercaţi, cu multă experienţă, vor fi în stare să discearnă şi să cântărească aşezarea şi importanţa evenimentelor vieţii duhovniceşti. Dacă cineva este bolnav, cum poate să-şi fie sieşi doctor? Se va pierde pe zi ce trece şi va pieri din pricina părerii de sine, deoarece nici chiar doctorii nu încearcă să-şi vindece propriile boli. Iar primejdia cea mai mare în toate acestea vine de la Satana, care, fiind cel mai plin de trufie din toate făpturile raţionale, se bucură cu răutate când vede oameni călăuziţi întru toate de propria lor părere şi îi târăşte la pierzare. Se poate spune că e singura lui armă, prin care noi îi îngăduim să ne înfrângă şi să ne înrobească.

Cel ce nu se încrede nici un moment minţii şi inimii sale, ci, dimpotrivă, îi descoperă altuia toate gândurile şi sentimentele sale pentru a fi judecate şi cântărite, nu va suferi daune din partea diavolului, chiar dacă acesta îl ţine legat prin vreo lucrare vicleană, pentru că experienţa şi înţelepciunea unuia mai încercat vor risipi înşelăciunea diavolească şi-l vor avertiza de primejdie.

Din această cauză se spune că vrăjmaşul nu se apropie de cei ce au un duhovnic bun, deoarece nu vrea să fie ruşinat iar şi iar şi să-i fie arătate pe faţă toate uneltirile. Stă însă nedezlipit de cei ce se încred în sine şi iau singuri toate hotărârile în viaţa duhovnicească, neascultând de sfatul altcuiva. Vrăjmaşul ticluieşte diferite imagini şi simţăminte, pe care i le seamănă în imaginaţie sau puterea închipuirii şi cu care îl tot ademeneşte, atrâgându-l pe tot felul de poteci întortocheate şi pierzându-l.

Începătorul trebuie să fie convins că acestea sunt motive foarte temeinice pentru care să-şi caute un duhovnic şi să i se încredinţeze. Va fi la adăpost de ura celui rău, fiind apărat de acest scut sau zid de întărire care este povăţuirea duhovnicului, pentru că părintele va da seamă pentru fiul său duhovnicesc şi pentru căderile lui. Şi minunat cu adevărat este faptul că cel ce caută cu inimă sinceră, acela va afla un povăţuitor în toată puterea cuvântului, care, oricine ar fi el, îi va da fiului său sfaturile potrivite la momentul potrivit. Domnul însuşi îl veghează pe cel plin de toată credinţa cea bună în duhovnicul său şi în sfaturile lui. Roagă-te şi Domnul îţi va arăta un duhovnic; lasă-te în mâinile lui şi Domnul îl va lumina pe el să te povâţuiască43.
(Nota43: Mai multe despre povăţuitorul duhovnicesc se află scrise în broşura „Ce ii este de trebuinţă celui care vine la pocăinţă” şi în alte cărţi de acest fel)

Un alt lucru de neapărată trebuinţă pentru un începător ferm în hotărârea sa este pravila. Pravila este o formulare precisă sau o metodă, o formă şi o întărire a unei lucrări, fie ea exterioară sau interioară. Ea stabileşte direcţia şi desfăşurarea întregii călătorii – plecarea, timpul, locul, momentele importante de schimbare a direcţiei şi sosirea. De pildă, cineva trebuie să citească – este un fel de nevoinţă. Regula trebuie să arate precis: ce cărţi şi când să le citească, cât de mult să citească, cum să se pregătească pentru această nevoinţă, cum să înceapă, să continue şi să sfârşească şi cum să folosească conţinutul celor citite. La fel se întâmplă şi cu rugăciunea, meditaţia sau cu alte nevoinţe. Regulile îmbracă o anumită lucrare, fiind pentru ea un fel de trup. Să aplicăm regula aceasta tuturor puterilor noastre sufleteşti, tuturor roadelor activităţilor noastre, astfel încât să nu săvârşim nimic peste dânsa.

Nevoia unei reguli se impune de la sine. Păşim într-o viaţă cu totul nouă, străină de tot ceea ce ştim, în care nu avem experienţă şi în care nici puterile sufleteşti nu s-au deprins să lucreze. Pentru a ne deprinde cu rânduiala vieţii duhovniceşti şi pentru a ne întări într-o lucrare sau alta, e necesar să avem o regulă a ceea ce trebuie să facem şi cum să facem, aşa cum unui soldat de-abia intrat în armată i se arată cum să ia poziţia de drepţi, cum să-şi ridice arma şi toate celelalte. Fără regulă nu creşte puterea, iar lucrarea se abate pe căi lăturalnice. Dacă începătorul nu are o regulă pentru rugăciune, nu va şti să se roage; dacă nu are o regulă pentru post, nu va şti să postească, şi în general, cine n-are o regulă de urmat, nu va săvârşi nimic în rânduiala, iar viaţa sa va purta pecetea acestei dezordini.

Viaţa, în general, şi mai ales viaţa duhovnicească nu poate să crească şi să sporească în chip uniform, treptat şi armonios fără ajutorul unei reguli. Bebeluşul se înfăşa ca să nu crească diform sau cocoşat; la fel să facem şi cu viaţa duhovnicească – să o înfăşăm în reguli, cu multă chibzuinţă, pentru ca ea să crească curgător şi armonios. Regula pune frâu tuturor pornirilor nărăvaşe, care ar putea să ne abată de la lucrarea noastră şi să strice întreaga aşezare a lucrurilor, mânându-ne într-o direcţie greşită, cum este de exemplu postirea exagerată. O plantă tânără este îngrădită cu nuiele sau legată de una mai viguroasă, pentru ca să poată sta dreaptă şi să crească tot astfel. Cel ce creşte fără nici o regulă este neînvăţat şi neîncercat; nu ştie să facă mai nimic, iar pe cele ştiute le face strâmb. Pe altele le face după pravilă, dar nu la momentul şi locul potrivit.

Acest pericol nu e deloc de neglijat: fără o regulă, fără un sprijin, neînvăţatul se prăbuşeşte şi căderile urmează de îndată. Pentru el, toată lucrarea depinde de prezenţa de spirit, de pricepere şi de dorinţă, însă cum să crezi că acestea sunt nişte temelii statornice, pe care să poţi zidi oricând? Nu poţi avea necontenit aceeaşi prezenţă de spirit, iar priceperea are nevoie de mult sfat şi, în afară de asta, nu este mereu trează şi pătrunzătoare – se poate înşela foarte uşor. Şi arată-mi pe cel care are o dorinţă statornică la nesfârşit. Iată de ce, unde nu este o regulă, se ivesc fără întârziere abaterile, greşelile, omisiunile, întreruperile, pe când regulile au următoarea lucrare: fie că vrei, fie că nu vrei, continuă după regulă şi vei spori, întreruperi nu există ruperi de ritm, iar lucrarea merge înainte. Şi altceva, cum altfel vei putea să-ţi biruieşti bunul plac şi părerea de sine, aceste înclinaţii extrem de primejdioase?44
(Nota 44: Amănunte despre pravilă vezi în broşura menţionată mai sus)

În felul acesta, urmând pravila şi sub călăuzirea unui părinte duhovnicesc, râvnitorul se ncvoieşte, se sileşte, se împotriveşte sieşi, se osteneşte pururea şi se luptă, sporind din zi în zi şi apropiindu-se încet, dar sigur, de desăvârşire prin smulgerea patimilor şi sădirea virtuţilor. Trebuie să se ştie însă că nevoitorul nu este conştient de propriul său urcuş către desăvârşire. Nevoinţele lui sunt pline de sudoare, însă toate ostenelile i se par zadarnice, pentru că nu cunoaşte lucrarea tăinuită a harului. Organul vederii, ochiul, săvârşeşte o lucrare folositoare, pentru că menirea sa este să observe lipsurile şi nepotrivirile nevoitorului; calcă către desăvârşire este tocmai calea către conştiinţa că suntem slabi, orbi, goi şi ticăloşi. Strâns legate de cunoaşterea propriei neputinţe sunt smerirea duhului, durerea şi întristarea pentru păcatele şi necurăţia noastră, pe care le mărturisim înaintea lui Dumnezeu altfel spus, o neîncetată pocăinţă.

Aceste simţăminte de durere şi întristare pentru păcatele noastre sunt semnul unei adevărate nevoinţe, iar cine fuge de ele fuge de adevărata cale a mântuirii. La temelia vieţii celei noi s-a aflat pocăinţa şi ea trebuie să crească şi să se înmulţească împreună cu viaţa cea nouă. Cel ce sporeşte, sporeşte în cunoaşterea păcătoşeniei şi împătimirii sale şi se adânceşte în pocăinţă şi în plângerea păcatelor. Lacrimile sunt semnul sporirii duhovniceşti, iar lacrimile neîncetate prevestesc o apropiată curăţire. Este firesc să fie aşa, din moment ce suntem într-o stare de surghiun, de cădere, de izgonire din casa Tatălui ceresc, şi aceasta numai din vina noastră. Cel ce se află în pribegie se tânguie şi-şi jeleşte locurile natale, la fel face şi cel care a păşit pe calea cea strâmtă şi îngustă: lăcrimează şi se mâhneşte, jinduind să se întoarcă în Ierusalimul cel de sus.

Nevoinţa ascetică este o neîncetată luptă, fie cu dorinţa potrivnică, fie cu lipsa de dorinţă, fie cu un gând, fie cu o patimă sau cu un păcat. Toate aceste lucruri potrivnice întinează curăţia minţii clipă de clipă, şi-i aduc aminte omului că este plin de păcătoşenie şi necurăţie, de care Dumnezeu Se scârbeşte. Are în faţa ochilor priveliştea trupului său plin de miasmele patimilor, iar mintea lui aproape că îşi iese din sine din pricina acestei vedenii. „Pune-ţi păcatele tale înaintea ta”, spune Sfântul Antonie cel Mare, „şi prin ele priveşte spre Dumnezeu”, în sfârşit, desele căderi şi greşelile, care se găsesc din belşug la începători din pricina lipsei de experienţă, a ignoranţei şi uneori a slăbiciunii, îi împovărează conştiinţa cu mult mai mult decât păcatele mari pe care le-a săvârşit în nepăsarea de dinaintea deşteptării prin har.

Este ca un copilaş care se tot poticneşte şi cade în timp ce învaţă să meargă. Căderile cer o curăţire neîncetată, de aceea sunt urmate neapărat de pocăinţă, zdrobirea inimii şi lacrimi. Acesta este motivul pentru care am primit porunca unei pocăinţe neîncetate, de fiecare clipă. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Aceasta se cuvine să fie rugăciunea neîncetată a nevoitorului.

Începătorul, înflăcărat de râvnă şi plin de nerăbdare, îşi pune toate puterile sale în săvârşirea celor mai hotărâte ne-voinţe ascetice, nădăjduind mereu în întărirea şi ajutorul lui Dumnezeu, încredinţându-I-se Lui şi aşteptând izbânda, dar neprimind nici un semn al ei. Se află într-o perpetuă stare de început, călăuzit fiind de un părinte duhovnicesc, îngrădit de reguli şi smerindu-se pe sine neîncetat.

În duhul şi după rânduiala aceasta, nevoitorul îşi poate începe cu bună nădejde ostenelile care constau în dezrădăcinarea patimilor şi în curăţirea firii întinate de toate patimile şi fărădelegile străine ei. Sufletul este mânat de o râvnă înflăcărată, dar chiar şi cea mai nestăvilită râvnă trebuie îngrădită de un program, astfel încât să lucreze neabătută doar pentru scopul propus. Programul este alcătuit din toate regulile ce îi sunt necesare unui începător într-ale nevoinţelor ascetice, iar punerea în aplicare a lui înseamnă urmarea tuturor acestor rânduieli, fapt a cărui însemnătate a fost arătată mai sus. Părintele duhovnicesc trebuie să cunoască aceste rânduieli mai bine decât oricine altcineva – chiar dacă numai din cărţi şi nu din trăire – şi, chibzuind după măsura şi situaţia fiului duhovnicesc, să le schimbe atât cât se pot ele schimba.

Pentru a şti cum se întocmesc asemenea reguli, să creionăm încă o dată starea de spirit a penitentului, acum proaspăt nevoitor. Duhul dintr-însul a înviat, înnoit fiind de lucrarea harului pogorât prin Sfintele Taine, însă duhul aflat în adâncurile fiinţei lui este numai o mică parte care a fost tămăduită. Este exact ca în cazul unui trup bolnav, din care au fost vindecate doar câteva organe, în toate relaţiile sale cu lumea din afară, în puterile sufleteşti ale omului, în funcţiile trupeşti, în întreaga lui fiinţă zac sumedenie de patimi care n-au murit, ci lucrează. Rostul nevoinţelor este tocmai omorârea patimilor şi a tuturor lucrărilor lor ascunse, readucerea firii în starea de nevinovăţie de la început, astfel încât harul să-şi săvârşească lucrarea dinlăuntru înspre exterior – potrivit cu starea de curăţire a omului – şi cu înţelepciune şi chibzuinţă, treptat, să pătrundă, unul după altul, toate mădularele trupului.

Privind în această lumină, putem să desluşim cu uşurinţă ce este de trebuinţă pentru a întocmi feluritele rânduieli, precum şi firul călăuzitor cu care să le măsurăm şi să le croim. Aşadar: îngrijeşte-te de sămânţa sădită înlăuntrul tău.

Sămânţa vieţii duhovniceşti a fost sădită – îngrijeşte-te de ea cu toată puterea şi râvna; altminteri căldura nevoinţelor nu va mai duce la încolţirea ei şi te vei osteni în deşert. Ai primit Duhul (Sfânt) – să nu-L stingi, să nu-L alungi. Dacă eşti râvnitor din fire, depune râvnă pentru săvârşirea celor bune; veghează peste ceea ce ţi s-a încredinţat, peste ceea ce ai dobândit, căci acesta este bănuţul cu care vei cumpăra comoara. Dacă puţinul acesta s-a pierdut, se pierde totul. Dacă în vremea războiului, oştirile se îngrijesc să-şi întărească poziţiile de luptă, tot la fel stau lucrurile şi în războiul duhovnicesc.

Trebuie să dezrădăcinăm starea pătimaşă care s-a înrădăcinat în noi crescând laolaltă cu facultăţile noastre fireşti. Acest amestec este similar diverselor legături ce se stabilesc între elementele chimice, de aceea putem smulge patimile din suflet folosind aceleaşi metode aplicate la ruperea legăturilor chimice. Mai exact, pentru a elibera un element dintr-o legătură chimică, se introduce în ecuaţie un al treilea element, care reacţionează cu primul şi formează o legătură foarte puternică, astfel încât cel de-al doilea element este liber.

Vechea legătură s-a rupt, elementul (al doilea) se îndepărtează, iar elementul nou se uneşte cu primul printr-o legătură foarte puternică, formând un nou compus chimic. Să aplicăm metoda aceasta întregii noastre persoane, puterilor fizice, psihice şi emoţionale, precum şi tuturor funcţiilor înrobite de patimi, prinse în legătura păcatului, silită şi străină firii noastre e necesar să aflăm acel element înrudit firii noastre care să formeze cu puterile şi funcţiile noastre specifice o legătură trainică. De îndată ce noul element se contopeşte cu chipul nostru lăuntric, ne eliberăm din legătura silită a păcatului şi începem un nou şi firesc mod de viaţă. Acel element este tocmai pravila după care ne vom rândui ostenelile şi îndeletnicirile de orice fel, aplicată puterilor noastre. Păşind pe calea mântuirii sub îndrumarea acestor reguli şi păzind cu străşnicie comoara lăuntrică a harului Duhului Sfânt care se îmbină cu ele şi cu puterile noastre fireşti, ne vom umple din ce în ce mai mult de Duhul. Odată găzduită în suflet, flacăra Duhului este mult mai slobodă să lucreze după înţelepciunea ei mântuitoare şi cu cât necurăţia şi întinăciunea patimilor sunt arse mai repede, cu atât mai strălucită şi mai curată se va arăta firea noastră.

Prin aceste două chestiuni pe care le-am explicat mai sus se stabilesc trăsăturile generale ale nevoinţei ascetului sau, ceea ce este acelaşi lucru, ale luptei cu sine, cu firea îndărătnică a omului vechi. Am putea foarte uşor să ne mulţumim cu cele scrise până aici, dacă patimile vrednice de tot dispreţul pe care le-am biruit ar înlesni întipărirea virtuţilor prin părăsirea de bunăvoie a firii noastre, însă pe de o parte din cauza firii îndărătnice a păcatului, iar pe de alta din cauza puterii pe care o capătă fie de la începătorul răutăţii – adică de la diavol , fie de la adunătura lucrurilor strâns legate de patimile pe care le-am părăsit, adică de la lume, o patimă nu acceptă sub nici un chip să depună armele şi să se lase înfrântă, părăsind în mod paşnic arena războiului duhovnicesc.

Chiar atunci când am izgonit-o din suflet şi pare moartă şi neprimejdioasă, se ridică iarăşi, înteţindu-şi războiul, încercând insistent să se întoarcă în fostul ei sălaş, adică să înrobească iar sufletul. Din aceste motive nu ne putem rezuma numai la cele două activităţi descrise mai sus, ci trebuie neapărat să ducem o luptă directă cu patimile şi să le biruim în noi înşine, în rădăcinile lor şi în fortăreţele lor. Pentru a stabili rânduielile călăuzitoare, este necesar să privim şi în ansamblu şi în detaliu războiul duhovnicesc, lăuntric. Aceasta este nevoinţa ascetică a împotrivirii (faţă) de sine.

Toate rânduielile trebuie să aibă ca scop menţinerea râvnei lăuntrice şi a duhului vieţii duhovniceşti. Practică asceza şi urmează pravilele care îţi vor împrospăta puterile sufleteşti secătuite şi vor înăbuşi şi mortifica patimile. Toată această lucrare trebuie să se sprijine pe trei rânduri de reguli:
l) Reguli privind păstrarea râvnei lăuntrice;
2) reguli pentru exersarea în lucrarea virtuţilor sau pentru silirea de sine;
3) reguli necesare în războiul cu patimile, adică în nevoinţa împotrivirii de sine.

IV – Partea a treia – Calea spre mantuire

Menţinerea duhului râvnei pentru Hristos

Avem datoria să împlinim toate poruncile dar în firea noastră nu se află semănate însufleţirea, râvna şi dorinţa care să ne ajute în această lucrare. Flacăra râvnei este aprinsă în sufletul nostru de harul lui Dumnezeu Care vede pocăinţa noastră, umilinţa duhului şi făgăduinţa de a lucra după voia Sa. Doar harul dumnezeiesc ne dă puterea de a lucra poruncile, menţinându-ne într-o stare de statornică dorinţă a celor bune. Dacă împlinirea poruncilor este piatra de temelie a mântuirii, atunci râvna lăuntrică susţinută de har este singura în stare să treacă peste toate piedicile.

Unde există duhul râvnei, acolo se află şi osârdia, grija cea bună, râvna, sârguinţa, vioiciunea spre lucrarea faptelor bineplăcute lui Dumnezeu. În sufletul lipsit de duhul râvnei, toată lucrarea lăuntrică lâncezeşte şi se prăbuşeşte, inima se învârtoşează şi sufletul moare. Există şi aici lucrări care pot părea bune, dar în fapt ele sunt bune numai în formă şi nu în puterea şi duhul care le însufleţesc. Duhul râvnei este cel despre care vorbeşte Mântuitorul Hristos, când spune că ar vrea să fie aprins pământul; este cel care luminează inimile credincioşilor prin Duhul Sfânt, pogorându-se în chipul limbilor de foc.

Hristos zice despre duhul râvnei: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49), iar Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tesaloniceni 5, 19), aducând mărturie despre sine: „…alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus…” (Filipeni 3, 14). Sfinţii Părinţi folosesc felurite numiri: căutare, căldura duhului, flacără, osârdie, luare-aminte, punere înainte sau pur şi simplu râvnă.

Judecând după importanţa şi semnificaţiile râvnei creştineşti, prima îndatorire a ascetului creştin se cuvine să fie păstrarea ei, fiindcă este izvorul puterii dătătoare de viaţă, din care se va adapă viaţa bineplăcută lui Dumnezeu. Pentru a înlesni lucrarea aceasta, nevoitorul trebuie să pună în practică anumite exerciţii ajutătoare. Care sunt ele? Râvna se păstrează în acelaşi fel în care se naşte, şi am văzut că ia naştere prin prefacerea lăuntrică a inimii sub înrâurirea nevăzută a harului divin.

Urcuşul lăuntric, nevăzut, al duhului nostru spre starea plină de duhul râvnei a început cu deşteptarea noastră prin har şi a luat sfârşit cu făgăduinţa de a merge fără şovăială în căile Domnului. Suişul acesta a fost de fapt o înaintare treptată dar foarte strictă către scopul propus. Omul pătimaş care trăieşte numai pentru a-şi satisface poftele trupeşti şi care din această cauză se mai numeşte şi omul cel din afară îşi face loc, prin lucrarea (mijlocirea) harului, înspre cele dinlăuntru ale sale, unde, ca deşteptat dintr-un somn adânc, descoperă o lume cu totul nouă, necunoscută până atunci.

După acest prim îndemn, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin felurite gânduri şi sentimente, el se eliberează puţin câte puţin din mreaja ademenitoare a lumii din afară şi pătrunde în lumea lăuntrică, unde îl găseşte pe împăratul şi Domnul său, Căruia îi făgăduieşte să-I slujească pe veci. Prin urmare, iată ce trebuie să facă cel care doreşte să-şi păstreze râvna nestinsă:
a) să se pogoare înlăuntrul său,
b) să vadă lumea cea nouă, lăuntrică şi
c) să se menţină în acele simţiri şi gânduri care susţin urcuşul pe treptele scării ce duce la aşezământul picioarelor lui Dumnezeu.

Aceasta se cuvine să fie osteneala neîncetată, podvig-ul şi lucrarea unui ascet creştin!

Când cloşca găseşte nişte grăunţe, le dă de veste imediat puişorilor, iar aceştia, oriunde s-ar afla în acel moment, vin în goană şi se adună cioc lângă cioc, alături de ciocul mamei. Putem folosi acest exemplu simplu pentru a zugrăvi lucrarea harului asupra inimii. Duhul omului pătrunde acolo cu conştiinţa, fiind urmat de toate puterile sufleteşti şi trupeşti. De aici reiese legea după care se desfăşoară petrecerea lăuntrică: ţine-ţi conştiinţa în inimă şi sileşte-te să aduni acolo toate puterile sufleteşti şi trupeşti.

Petrecerea lăuntrică este totuna cu închiderea conştiinţei în inimă, iar adunarea prin multă strădanie a puterilor firii în inimă, altfel spus podvig-ul,  este cel mai important pentru dobândirea ei. De altfel, existenţa uneia presupune pe cealaltă, născându-se una din alta, astfel încât nu putem săvârşi o lucrare fără a o împlini şi pe cealaltă în acelaşi timp. Cel ce are conştiinţa închisă în inimă, acela este adunat, şi cine este adunat are petrecerea lăuntrică în inimă.

Toate simţurile sufleteşti raţiunea, voinţa şi simţirea trebuie să se adune împreună cu conştiinţa în inimă. Adunarea minţii în inimă se cheamă luare-aminte, adunarea voinţei este străjuirea sufletului, iar adunarea simţirii este trezvia. Luarea-aminte, străjuirea sufletului şi trezvia sunt cele trei lucrări lăuntrice prin care dobândim adunarea puterilor sufleteşti în inimă şi petrecerea lor acolo.

Cel ce le-a lucrat desăvârşit pe acestea – pe toate trei – este adunat, iar cel căruia îi lipseşte măcar una este risipit. Lucrărilor specifice puterilor sufleteşti trebuie să le urmeze îndeaproape cele ale puterilor trupeşii, astfel încât prin luarea-aminte să ne deşteptăm ochii lăuntrici; pentru straja sufletului să ne încordăm toţi muşchii trupului înspre piept; pentru a dobândi trezvia să stăpânim peste umorile45 trupului – cum le denumeşte Sfântul Nichifor (mişcări interioare ale trupului care moleşesc şi toropesc simţurile, suind spre inimă din părţile de jos ale trupului) şi să ne lipsim de desfătări şi confort. Această ne-voinţă fizică, care este strâns unită cu osteneala sufletească, constituie cel mai de seamă ajutor în lucrarea de adunare a puterilor sufleteşti, fără ea aceasta nemaiputând avea loc.
(Nota 45 Mokrotni; în traducere literală „umezeli” (nota trad. în engleză)

Aşadar, întreaga lucrare a petrecerii lăuntrice prin ncîmprăştierea de sine trece prin etapele înfăţişate mai jos. În primele minute după ce te-ai trezit şi ţi s-au liniştit toate simţurile, venindu-ţi în fire, pogoară-te în regiunea pieptului în care se află inima; apoi adună-ţi puterile sufleteşti şi trupeşti luarea-aminte, privirea înspre înlăuntru şi străjuirea îndreaptă-le înspre piept şi sileşte-le să rămână acolo, încordându-ţi muşchii şi grijindu-te de trezvia simţurilor, înlăturând plăcerile, desfătările şi relaxarea trupească, – mai ales pe acestea să te străduieşti să le faci, până când conştiinţa se va aşeza acolo în linişte şi se va simţi ca la ea acasă – să rămână înlăuntrul conştiinţa şi să se lipească de acel loc, ca ceva lipicios de un perete solid. Petrece înlăuntru şi nu ieşi în afară atâta vreme cât conştiinţa ţi-e trează; ia aminte cât mai des la neîmprăştierea puterilor fireşti, pentru că lucrarea aceasta slăbeşte clipă de clipă, iar în cele din urmă se risipeşte.

Se cade să ştim că petrecerea lăuntrică şi neîmprăştierea nu sunt totuna cu ceea ce se cheamă cufundarea în gânduri sau meditaţia, deşi sunt foarte asemănătoare cu ultima. Aceasta din urmă este o lucrare specifică minţii şi lasă celelalte puteri sufleteşti fără lucrare; doar mintea lucrează. Petrecerea lăuntrică se face în inimă şi antrenează toate facultăţile firii omeneşti; este cea mai profundă şi adâncă lucrare a noastră, sau, mai bine spus, se săvârşeşte în aşa fel încât toate celelalte lucrări – dintre care am amintit meditaţia – se săvârşesc deasupra ei sau înaintea ochilor ei, unele fiind îngăduite, iar altele oprite.

De aici reiese faptul că adevărata petrecere lăuntrică este, de fapt, condiţia stăpânirii de sine şi prin urmare a adevăratei înţelepciuni şi libertăţi, precum şi a unei vieţi duhovniceşti autentice. Putem asemăna starea aceasta de fapt cu cea dintr-o cetate, în care stăpânul cetăţii este considerat a fi cel care ocupă fortăreaţa. Toată lucrarea duhovnicească, precum şi nevoinţele ascetice în general, ar trebui săvârşite din incinta fortăreţei duhovniceşti, altminteri lucrarea nu se mai poate numi duhovnicească, iar nevoinţele nu mai sunt în duhul adevăratei asceze, ceea ce ar însemna părăsirea lor. „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21), a spus Domnul şi referindu-se strict la lucrarea duhovnicească, a poruncit: „intră în cămara ta şi închide uşa” (Matei 6, 6). Cămara aceasta este, în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, însăşi cămara inimii. Este cea care sfinţeşte pe cel ce se osteneşte pentru mântuire; se mai numeşte şi lăuntrică.

Este limpede acum că neîmprăştierea este mijlocul de căpetenie pentru menţinerea duhului râvnei:
1) Cel neîmprăştiat trebuie să ardă, pentru că el îşi adună toate puterile la un loc, aşa cum razele răzleţe focalizate într-un singur punct produc o căldură puternică şi aprind o flacără, intr-adevăr, neîmprăştierea este însoţită de căldură – duhul se întâlneşte cu el însuşi, cum spune Sfântul Nichifor şi saltă de bucurie;

2) Cel neîmprăştiat este întărit, ca un batalion dispus în formaţie de luptă sau ca un mănunchi puternic de smicele slabe. El are coapsele încinse şi este pregătit de război. Cel împrăştiat este mereu neputincios şi fie nu lucrează nimic, fie cade de nenumărate ori;

3) Cel neîmprăştiat vede toate cele dinlăuntru său, aşa cum cel aflat în centrul unui cerc vede de-a lungul fiecărei raze. El vede toate cele ce îl înconjoară aproape instantaneu, pe când cel ce se îndepărtează de centru poate vedea doar de-a lungul razei pe care se situează el. La fel se petrec lucrurile şi cu cel neîmprăştiat – el veghează toate mişcările puterilor sale şi poate să le stăpânească. Flacăra duhului, curăţia vederii şi tăria duc la dobândirea adevăratului duh de râvnă. De aceea este nimerită zicerea: petrece lăuntric şi râvna ta nu se va slăbi niciodată.

Iată cât de însemnată este petrecerea lăuntrică! Trebuie să ne ostenim să o dobândim, pentru că nu vine dintr-o dată, ci cere de la noi mult timp şi strădanie. Ea este aşezată înaintea la orice altceva pentru că reprezintă premisa unei autentice vieţi duhovniceşti. Desăvârşirea ei depinde de desăvârşirea celor trei lucrări sufleteşti şi trupeşti din care ia naştere, şi anume: luarea aminte, şi privirea lăuntrică a ochilor, străjuirea sufletului şi încordarea trupului, trezvia inimii şi fuga de desfătări şi pofte.

Câtă vreme puterile şi lucrările firii nu s-au desăvârşit, ea este tot petrecere lăuntrică, deşi nedesăvârşită, necoaptă şi cu întreruperi.

De aici se vede lesne care sunt mijloacele prin care se petrece pogorârea înlăuntru, sau mai exact metoda: înlătură orice pricină de zădărnicire a celor trei lucrări numite mai sus în intenţia lor de unire şi orice s-ar putea împotrivi coborârii în inimă a puterilor sufleteşti dimpreună cu funcţiile trupeşti corespunzătoare – mintea cu simţurile, voinţa cu muşchii, inima cu trupul. Simţurile se risipesc din cauza impresiilor din afară, iar mintea se împrăştie de gânduri. Muşchii îşi slăbesc starea de tensiune din pricina relaxării membrelor, voinţa este slăbită de pofte, trupul de comoditate, iar inima de înrobire şi alipirea de cele deşarte. Prin urmare nevoitorul trebuie să-şi ţină mintea fără de gânduri, simţurile neîmprăştiate, voinţa nebântuită de vreo poftă, muşchii încordaţi, inima neînrobită şi dezlipită de cele deşarte, trupul departe de desfătare şi comoditate. Condiţiile şi mijloacele petrecerii înlăuntru sunt următoarele: în suflet – războirea cu gândurile, cu poftele şi cu înrobirea inimii; în trup – strâmtorări şi lipsuri, iar pentru a le împlini pe acestea schimbarea ordinii celei din afară, în lumina acestora înţelegem că toate nevoinţele ce le vor urma şi care vor avea ca scop omorârea iubirii de sine trebuie săvârşite împreună cu mijloacele petrecerii lăuntrice.

Iată de ce în învăţăturile Sfinţilor Părinţi (îndrumările despre trezvia şi paza minţii), viaţa lăuntrică, duhovnicească este strâns legată de nevoinţele ascetice. Adunarea nu trebuie confundată cu lupta însăşi. Ea este o lucrare duhovnicească de primă importanţă, fiind locul unde se săvârşesc toate cele duhovniceşti – lupta, citirea, cugetarea la Dumnezeu şi rugăciunea. Orice ar face nevoitorul, trebuie mai întâi să pătrundă înlăuntru şi să lucreze de acolo.

„Sileşte-te să intri în templul care se află înlăuntrul tău şi vei vedea templul cel ceresc”, spune Sfântul Isaac Sirul. Şi într-adevăr, cel ce pătrunde înlăuntrul său se învredniceşte de vederea unei alte lumi, asemănătoare unui templu neînchipuit, nevăzut şi necuprins. Imaginea aceasta i se întipăreşte în conştiinţă şi, cufundat în acest templu de necuprins, omul nu se mai vede nici pe sine şi nici cele ce se petrec înlăuntru, căci toate acestea trebuie să tacă – şi tac. Împreună cu adierea pogorârii harului deşteptător şi cu prima mişcare lăuntrică se deschid şi porţile lumii din interiorul nostru, indiferent dacă omul doreşte sau nu aceasta. După ce are vederea ei -vedere asemănătoare celei din vremea petrecerii lăuntrice -totul este lăsat la libera voinţă a omului, care trebuie să lucreze el însuşi. Lucrarea înfăţişată aici este cel de-al doilea mijloc pentru deşteptarea şi menţinerea râvnei celei după Hristos.

Ea constă de fapt în a ţine pururea vie în conştiinţa şi simţirea noastră toată alcătuirea cea minunată a lumii duhovniceşti, lăuntrice. Se consideră îndeobşte că cel care a vizitat o cameră oarecare păstrează în conştiinţă imaginea ei în ansamblu şi aşezarea fiecărui lucru în parte. La fel se întâmplă şi cu cel care pătrunde în cămara cea lăuntrică, în templul din interiorul său; aflat în pragul unei alte lumi, el o zăreşte doar atunci când întreaga ei alcătuire i s-a întipărit în conştiinţă. Aşadar, toată lucrarea aceasta se desăvârşeşte în clipa în care mintea devine conştientă de structura lumii celei duhovniceşti, lumea în alcătuirea ei se imprimă în conştiinţă sau, altfel spus, mintea se sălăşluieşte în mod conştient în templul cel duhovnicesc şi nu mai pleacă de acolo.

Aşezarea acestei lumi duhovniceşti, nevăzute, gândite, dar nu mai puţin reale, poate fi rezumată în acest chip: „Dumnezeu este Unul, închinat în Treime, Făcătorul şi Ţiitorul a toată făptura” sau în cuvintele Apostolului: „toate sunt întru El” (vezi Efeseni l, 10), întru Domnul nostru Iisus Hristos prin Duhul Sfânt – lucrător în Sfânta Sa Biserică -, Care, aducând la desăvârşire pe credincioşi, îi răpeşte într-o altă lume. Lumea aceasta va dăinui până la plinirea vremii -sau sfârşitul veacurilor – când vor avea loc învierea de obşte şi Judecata de Apoi, la care va primi fiecare după faptele – ce a lucrat în viaţă – unii vor fi aruncaţi în iad, iar alţii se vor sălăşlui în împărăţia cerurilor, unde „Dumnezeu va fi toate în toţi” (vezi I Corinteni 15, 28).

Acesta este cadrul atotcuprinzător în care intră toate cele ce există şi cele ce vor exista cu adevărat. El rezumă toată descoperirea dumnezeiască şi toate cele ce sunt cu putinţă să se întâmple există în realitate, intră în acest cadru, cuprinse fiind în el. Alt cadru este, de asemenea, şi Simbolul Credinţei, care rezumă adevărurile de căpetenie ale creştinismului: puterea atotstăpânitoare a lui Dumnezeu, iconomia mântuirii şi cele patru vămi prin care trece lucrarea fiecărui om: moartea, judecata, împărăţia cerurilor şi iadul. La acestea patru, Sfântul Ierarh al lui Hristos, Tihon [de Zadonsk], îndeamnă pe orice creştin să cugete din frageda pruncie până la moarte.

Fiecare creştin nevoitor trebuie să-şi întipărească foarte bine în minte această învăţătură despre mântuire, adică să şi-o lămurească pe deplin în conştiinţa sa sau să se adâncească în cugetarea ei şi să şi-o însuşească. Trebuie să se unească cu ea în aşa fel încât conştiinţa să nu poată săvârşi nici o mişcare sau lucrare cât de mică fără a o simţi în sine sau lângă sine, aşa cum nu putem să mişcăm mâna fără a antrena un curent de aer sau nu putem întredeschide ochii fără a percepe imediat lumina zilei. Iar cel mai bun mod pentru a face aceasta este să ne sălăşluim în interiorul acestei învăţături.

La fel cum cineva situat în interiorul unui sistem se află într-o relaţie conştientă şi paşnică cu fiecare dintre elementele înconjurătoare, înseamnă să se sălăşluiască cineva sub stăpânirea lui Dumnezeu Cel Atotputernic, ţinut de dreapta puterii Lui, cu simţământul că atârnă de El, că este pătruns de El, că este vegheat de El, sau, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, înseamnă sentimentul pururea viu că Dumnezeu veghează neîncetat asupra noastră. Aşezarea şi participarea ta la lucrarea mântuirii, ca mădular al Bisericii, aduce, după spusa Sfântului Ioan Hrisostom, sentimentul că eşti un oştean al lui Hristos şi un cetăţean al cetăţii Sale; vieţuieşti spre moarte şi judecată, având privirea îndreptată fie spre rai, fie spre iad.

Această aşezare statornică nu se obţine însă dintr-o dată, ci este scopul unor căutări asidue şi al nevoinţelor ascetice, care se constituie într-o îndelungată şi anevoioasă luptă a minţii, un podvig mintal; totuşi nu se poate afirma că este o lucrare întortocheată, ci ea se rezumă, într-un mod foarte simplu, la concentrarea ochilor minţii asupra acestor lucruri dumnezeieşti; să te vezi ţinut de dreapta lui Dumnezeu, vegheat de ochiul Lui, mântuit în Domnul şi aflându-te după moarte în faţa Scaunului de judecată spre a fi hotărâtă soarta sufletului tău: va primi împărăţia cerurilor sau va fi înghiţit de iad.

La început toate puterile le îndreptăm spre dobândirea acestei vederi; dacă am reuşit să o dobândim o dată, ea este apoi mult mai lesne şi mai deseori dobândită. Cel ce se sileşte aşa o vreme, înlăturând de la sine orice i-ar putea zădărnici eforturile, va dobândi curând o vedere neîncetată, sau, ceea ce este totuna, se va vedea mereu pe sine în lumea cea duhovnicească, în prezenţa lui Dumnezeu, în Biserică, în ceasul morţii şi la Scaunul de judecată, având de-o parte raiul şi de alta iadul.

Ultima treaptă a acestei lucrări este o sălăşluire neîncetată în lumea duhovnicească şi simţământul vieţuirii acolo. Mai precis, este sentimentul că petreci ocrotit de puterea cea atotstăpânitoare a lui Dumnezeu aşa cum se odihneşte pruncul în braţele maicii sale; că eşti necontenit sub privirea cea atotvăzătoare a lui Dumnezeu, precum un slujitor sub ochii împăratului; că te aşezi în paradigma mântuirii ca un oştean în rândurile oştii, ca un fiu în casa tatălui, ca un meşter la lucrul său, ca un prieten în cercul său de camarazi, ca unul de-al casei printre membrii familiei sale. Să te consideri pe tine, fală de moarte şi judecată, ca un nelegiuit ce îşi aşteaptă clipă de clipă sentinţa; să cugeţi la iad şi la rai asemenea celui care stă deasupra unei prăpăstii pe o punte neînchipuit de îngustă, având de-o parte hăul plin de flăcări, iar de alta o grădină minunat de frumoasă. Se cuvine să spunem că cel pe care Domnul l-a învrednicit să aibă asemenea trăiri a păşit deja dincolo de hotarele lumii acesteia şi vieţuieşte într-o alta prin conştiinţa şi inima sa şi că a intrat de pe acum în împărăţia lui Dumnezeu sau a primit-o în inima sa. „…împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21). înstrăinarea de lumea aceasta şi intrarea în cealaltă lume, nevăzută, duhovnicească, trebuie să devină scopul tău şi obiectul unor strădanii necontenite.

Este de la sine înţeles că principala condiţie pentru încununarea strădaniilor este petrecerea lăuntrică; intrarea în altă lume începe, creşte şi se desăvârşeşte numai atunci când se află într-o legătură necontenită şi .strânsă cu petrecerea lăuntrică, în măsura în care sporeşte petrecerea lăuntrică, în aceeaşi măsură creşte şi aşezarea în lumea lui Dumnezeu; şi invers, starea petrecerii lăuntrice se întăreşte pe cât devine mai intens simţământul sălăşluirii în cealaltă lume.

Făptuirea constă, după cum am mai spus, în strădania de a ne aduna atenţia asupra acestor aspecte ale lumii duhovniceşti cât mai des şi cu dorinţa de a putea cugeta la ele neîncetat. Din prima clipă în care ţi se deşteaptă conştiinţa pogoară-te înăuntru şi încearcă din toate puterile tale să te integrezi în rânduiala lumii duhovniceşti. La început este mai bine să-ţi concentrezi atenţia asupra unei singure realităţi şi să cugeţi la ea până când se va întipări în conştiinţă şi abia după aceea să treci la o alta. Meditând astfel la toate, vei înţelege întreaga învăţătură despre mântuire dintr-o dată.

Unii îşi rânduiesc această lucrare după zilele săptămânii, alţii după ceasurile zilei (de pildă, cugetă la moarte după masa de prânz), fiecare după cum i se potriveşte mai bine sau după cum îi este pe plac duhului său de nevoinţă. Este necesar totuşi să avem în vedere o regulă, şi anume să nu schimbăm prea des ordinea cugetării; altminteri, toată osteneala va fi zadarnică. De asemenea să fim conştienţi că această vedere, ce se schimbă de la un subiect la altul, oferă numai un mijloc, pe când scopul este şederea neîntreruptă în întreaga orânduială. Oricine cugetă la o singură realitate, fără a mai trece la următoarea, se opreşte din drumul ce-l are de urmat şi se amăgeşte pe sine închipuindu-şi că are deja ceea ce el de-abia a pornit să dobândească.

Deprinzându-te cu cugetarea unui aspect, treci imediat la următorul, atât ca să nu zădărniceşti efortul depus până atunci, cât şi pentru o grabnică întipărire a următorului. Fiţi cu luare-aminte, pentru că aceasta nu este doar o simplă reflecţie asupra unor probleme oarecare, ci e privirea statornică a minţii şi credinţa în acel lucru. Mişcarea minţii prin gânduri lipsite de importanţă se întâmplă uneori în mod accidental, dar ea nu aduce pedeapsă, însă nici nu trebuie încurajată. Trebuie să ne luptăm să zdrobim din faşă orice asemenea mişcări.

Drept ajutor pentru îndeplinirea şi desăvârşirea acestei lucrări putem învăţa un verset din Sfânta Scriptură care grăieşte despre una sau alta dintre realităţile amintite şi să-l repetăm fără încetare de-a lungul zilei: „Oare încotro mă îndrept? Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (vezi Evrei 9, 21) „… După învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2, 5)… „Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Faptele Apostolilor 4, 12) şi aşa mai departe. Procură-ţi o imagine cu moartea, cu Sfânta Cruce sau cu Judecata de Apoi şi aşaz-o într-un loc în care o vei vedea deseori, chiar şi fără să vrei. Adună cărţi şi articole care zugrăvesc în culori vii aceste aspecte şi organizează convorbiri duhovniceşti – dacă ai ocazia – cu cei de aceeaşi măsură cu tine.

Adu-ţi aminte cât mai des de judecăţile fulgerătoare pe care le săvârşeşte Dumnezeu, de accidente prin care a venit într-o clipă moartea, de rudenii care au murit şi de împrejurările morţii lor; imaginează-te pe patul de moarte şi închipuie-ţi că asişti la propria ta înmormântare. Toate acestea lasă o urmă adâncă în sufletul omului dacă el stăruie în ele în vremea rugăciunii; cu ajutorul lui Dumnezeu şi urmând rânduiala de mai sus, vei reuşi să-ţi întipăreşti foarte repede în suflet cele la care ai cugetat. Simţământul pe care ni-l produce în suflet această lucrare trebuie păstrat cât mai mult timp, chiar dacă numai pentru câteva zile; să nu-l alungăm în vremea rugăciunii ci să-l îngăduim să o însoţească, străduindu-ne să-l sprijinim şi să-l înteţim prin scris, citit, convorbire duhovnicească sau alte mijloace. Este bine să impunem minţii noastre să adune laolaltă toate aspectele învăţăturii de credinţă în acelaşi timp sau măcar să le privească unul după altul într-un interval scurt de timp. De altfel, mai rodnică decât orice este citirea cât mai deasă a Simbolului Credinţei şi efortul de a conştientiza toate adevărurile mântuitoare, pe care le cuprinde, în acelaşi timp.

Nevoinţa, încordarea şi silirea de sine ne vor îndruma repede către scopul dorit. Să nu încetineşti câtuşi de puţin ritmul sau să întrerupi această lucrare, ci osteneşte-te şi iar osteneşte-te, chiar dacă ţi se va părea că nu obţii nici un soi de roade. Pot trece ani de nevoinţe şi încordări, care să pară că nu aduc nimic din cele râvnite, şi dintr-o dată, într-o clipă binecuvântată, să i se dăruiască totul lucrătorului celui neobosit din via împărăţiei lui Hristos, de dragul ostenelilor neîntrerupte şi al râvnei sale pline de răbdare.

Vederea unei alte lumi poate întreţine şi înteţi flacăra râvnei prin aceea că oferă un adevărat câmp de acţiune duhului celui osârduitor. „Nu sunteţi din lumea aceasta”, spune Sfântul Ioan Hrisostom, „ci dintr-o alta”; de aceea trebuie să lucrăm în toate ca şi cum ne-am afla în acea altă lume şi pentru aceasta e necesar mai întâi să o vedem, să o cunoaştem. Pe de altă parte, oricine va vedea lumea cea duhovnicească o va păstra pururea în minte ca pe un model desăvârşit, care-l va struni mereu pe calea cea dreaptă, neîngăduindu-i să stea pe loc ori să se abată pe căi lăturalnice. Vederea aceasta este folositoare şi pentru cei ce o percep cu mintea, însă dacă cineva s-a învrednicit de binecuvântata desfătare a inimii din dulceaţa ei, acela va lua pur şi simplu foc de râvna cea după Hristos.

Toţi Sfinţii Părinţi denumesc aceste imagini „spinii ce rodesc virtutea”, pentru că de fiecare dată când ne aducem aminte de ele, fugim repede de toată pricina de păcat. „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale – învaţă Sirah – şi în veac nu vei păcătui”. Proorocul David aduce mărturie: „Mai înainte L-am văzut pe Domnul şi nu mă voi clăti [spre păcat]”. Sfântul Macarie cel Mare şi-a uscat tot trupul, după spusele lui, aducându-şi pururea aminte de văpaia Gheenei. Alţii au plâns fără încetare având în faţa ochilor moartea. Şi există multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi despre aceste subiecte si despre cât de mult încordează duhul omului şi încălzeşte râvna neîncetata pomenire şi cugetare la ele. Cel ce a ajuns să le trăiască este ca unul aflat într-o cumplită primejdie şi este bineştiut cât de mult poate voinţa celui aflat în mare primejdie.

Toate cele înfăţişate până aici sunt doar pregătirea, condiţiile şi mijloacele încăl/irii râvnei; însă cea mai aprinsă râvnă şi cea mai tare osârdie se zămislesc în noi prin deşteptarea în sufletul nostru a acelor gânduri şi simţăminte prin care, în urma de/meticirii din somnolenţa păcatului, am dobândit râvna cea bună.

La vremea deşteptării prin har din întunericul păcatului te-ai văzut în primejdie de a pieri. Erai în mare strâmtoare şi în cumplită nevoie caută să redobândeşti şi acum sentimentul acela de iminentă primejdie, pentru că într-adevăr aşa este. Întreţine starea aceasta de spaimă şi îngrozire, şi să nu îngădui nici măcar o clipă să se strecoare în minte gândul că primejdia a fost îndepărtată.

Apoi ai renunţat la toate şi te-ai lepădat de bunurile cele trecătoare, năzuind către bunurile cele duhovniceşti, nevăzute, care nu pot fi cunoscute prin simţuri. Le-ai dispreţuit atunci, dispreţuieşte-le şi acum, smulge-te din legăturile materiei şi îndreaptă-te spre lumea nevăzută duhovnicească; spre aceasta să ai pururea aţintită privirea ochilor lăuntrici şi pe ea să te sileşti să o iubeşti.

Te-ai lepădat atunci de slava deşartă, pune-te acum mai prejos de toată zidirea. Ai socotit atunci toate lucrurile ca fiind nimic şi deşertăciune nici acum să nu preţuieşti în vreun fel cele materiale, stricăcioase. Ai renunţat la toate, fii gata să fii despuiat chiar şi de haine.

Ai zdrobit sub călcâie mila de sine – întăreşte-te în hotărârea de a duce cea mai grea cruce, privindu-ţi sinele cel pătimaş ca pe cel mai înverşunat duşman al mântuirii tale.

Ai realizat atunci ce viaţă păcătoasă şi întunecoasă duceai – acum sporeşte cel mai mult în cunoştinţa de sine. Cercetează amănunţit poruncile din Evanghelie şi cunoaşte-ţi lipsurile şi scăderile. A fost aruncată o sămânţă în ogorul sufletului tău – acum ajut-o să crească.

Atunci ţi-ai cunoscut mulţimea vanităţilor şi faptelor nelegiuite şi, văzând că nu poţi să te îndreptăţeşti pentru ele ai fost cuprins de mare mâhnire; acum nu înceta să te arunci fără grai în faţa tronului lui Dumnezeu. Judecă-te şi cântăreşte-te mereu şi în toate fără nici cea mai mică urmă de autoîndreptăţire sau eschivare amăgitoare. Urăşte-ţi propria voinţă, dorinţă şi raţiune. Vezi-te atârnând deasupra iezerului celui de foc, nevrednic de vreo milostivire.

Atunci te-ai ridicat duhovniceşte şi, cu credinţa în Domnul şi nădejdea în ajutorul Său, ai făgăduit să umbli în căile Lui pentru tot restul vieţii, chiar de-ar fi să înduri pentru aceasta cele mai cumplite chinuri. Acum strigă din toată inima: „Sunt vrednic de toată osânda şi munca, dar cunoscând nemărginita iubire de oameni, precum şi setea arzătoare a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, pentru care n-a fost cruţat nici chiar Fiul Lui Cel Unul Născut, nu-mi pierd nădejdea mântuirii mele. Nu ştiu cum, nu ştiu când, dar cred că voi fi mântuit. Numai să-mi dai putere Tu, Doamne, să mă ostenesc în toată viaţa mea, căutându-mi mântuirea şi pe Tine, cu nădejdea că nu-Ţi vei întoarce faţa Ta de la sluga Ta, pentru milostivirea Ta şi pentru rugăciunile celor ce din veac Ţi-au bineplăcut Ţie. Tu, Cel ce cunoşti inimile şi rărunchii oamenilor, mântuieşte-mă!

Acestea trebuie să fie trăirile tale! Ele pot fi numite într-un mod foarte nimerit lucrări specifice vieţii duhovniceşti, pentru că într-adevăr când ele lucrează în suflet se cheamă că viaţa duhovnicească îşi desfăşoară cursul firesc. Când vrei să te dezmeticeşti din nesimţirea unei vieţi păcătoase, opreşte-te la unul din aceste simţăminte. Sfinţii Părinţi vorbesc despre ele, unii despre toate, alţii numai despre unele, dar toţi dau acelaşi sfat duhovnicesc: acela de a sta negreşit într-unul din aceste simţăminte. Cel ce se lipseşte de dogoarea lor se răceşte şi se află în primejdie. El a şi murit deja vieţii duhovniceşti şi probabil va rămâne mereu aşa, adică întru moarte.

Prin urmare, intră înlăuntru, întăreşte-te în vederea lumii duhovniceşti şi începe să-ţi încălzeşti lucrarea vieţii duhovniceşti; sau treci mai întâi la cugetare, pentru ca mai târziu stările acestea să-şi arate efectul lor în simţire. Toate laolaltă contribuie la alcătuirea unei întocmiri mântuitoare a minţii şi a inimii; la ea se ajunge prin lucrările temeinice şi de neînlocuit ale petrecerii lăuntrice şi vederii lumii duhovniceşti. Prima dintre ele îl introduce, iar cea din urmă îl aşază pe om într-o anumită atmosferă duhovnicească, prielnică unei vieţi duhovniceşti arzătoare.
De aceea, se poate spune că este de ajuns să împlineşti cele două lucrări pregătitoare şi viaţa plăcută lui Dumnezeu va spori de la sine. Oamenii se plâng deseori: „inima mea s-a învârtoşat”. Nu e de mirare, din moment ce nu-şi adună mintea şi simţurile risipite şi nu au deprinderea petrecerii lăuntrice. Nu rămân acolo unde se cuvine să rămână, adică în inimă, nici nu cunosc locul ei – şi atunci cum să se afle viaţa lor lăuntrică într-o bună rânduială? Este ca şi cum ai scoate inima din cavitatea ei şi ai pretinde să trăieşti în continuare. Cel ce îşi deşteaptă credinţa lucrătoare, văzând lumea cea duhovnicească şi pe el într-însa, acela nu poate să nu fie într-o continuă stare de frică şi cutremur, iar lucrarea lui nu va lâncezi nicidecum. O dată ce această stare, există deja nu este greu ca mai târziu să i se întipărească în suflet şi alte simţiri.

Spre a ajuta această lucrare, să folosim aceeaşi metodă ca în cazul vederii unei alte lumi – adică să luăm anumite texte din Sfânta Scriptură care zugrăvesc foarte viu şi în puţine cuvinte o stare sau alta; de pildă: „Milostiveşte-Te, Doamne, către poporul Tău…” (loil 2, 17); „împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele…” (Psalmul 37, 5). „El, Care pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat…” (Romani 8, 32). „Tu, Doamne, Care cunoşti inimile tuturor, arată pe care din aceştia doi l-ai ales…” (Faptele Apostolilor l, 24), şi tot aşa. Şi treci la lucru înarmat cu ele, repetând deseori un text, până când se va întipări înlăuntru.

Nu orice simţământ se dobândeşte întotdeauna cu uşurinţă, ci uneori unul, alteori altul; şi trebuie să ne folosim de asemenea predispoziţii pentru a dobândi cât mai grabnic aceste simţăminte. De pildă, un simţământ vine foarte uşor în timpul rugăciunilor de dimineaţă – fă astfel încât, odată intrat în inimă, să nu-l mai laşi să plece toată ziua.

Deschide-ţi inima şi săvârşeşte lucrarea rugăciunii, priveghind stăruitor asupra mişcărilor ce se desfăşoară în ea. Înveşmântează-ţi acest simţământ în cuvintele Scripturii şi repetă textul. Procedând în acest fel, vei fi cuprins curând pe de-a-ntregul de simţire şi te vei deprinde cu lucrarea duhovnicească. Totuşi, să iei aminte că nu totdeauna este roditoare aşteptarea predispoziţiilor. Uneori trebuie să te pui pe fapte chiar dacă sufletul nu înclină spre cele duhovniceşti, iar alteori, când există vreun simţământ duhovnicesc, trebuie să-l silim să se arate împreună cu altele, pentru că, judecând după dispoziţia sufletească, ne hrănim mai uşor cu un anumit simţământ.

Este de la sine înţeles că cea mai fericită stare duhovnicească este aceea în care sufletul poate gusta deodată din toate simţămintele. Aceasta să fie ţinta căutărilor şi strădaniilor tale de o viaţă. Astfel, de fiecare dată când stai la rugăciune, în timp ce-ţi aduni mintea şi simţurile, pogorându-te înăuntru şi pătrunzând în lumea duhovnicească, încearcă să le deştepţi mai întâi în cugetare, unul câte unul, iar apoi şi în simţire, dacă Domnul Se va milostivi. Este folositor în această privinţă să găseşti o rugăciune care să le cuprindă pe toate şi să o înveţi pe dinafară prin citirea ei de multe ori cu mare atenţie, în Psaltire sunt nenumărate rugăciuni şi oricine îşi poate alege una care se potriveşte mai bine sufletului lui, ştiut fiind că nu toţi ne împăcăm la fel de bine cu una şi aceeaşi rugăciune. Simţămintele sunt exprimate pe scurt şi în Rugăciunea după numărul ceasurilor nopţii şi ale zilei alcătuită de Sfântul Ioan Gură de Aur; însă fără nici o putinţă de tăgadă că nu există mijloc mai de nădejde decât participarea regulată la slujbele Bisericii.

Se vede de la sine cum înlesnesc aceste simţăminte arderea duhului de râvnă. Să se ivească măcar unul şi duhul râvnei se şi încălzeşte, pentru că fiecare dintre ele este ca mădularul unui trup. Duhul râvnei este simplu şi inconfundabil, dar atotcuprinzător. Simţământul începător trebuie să fie frica de Dumnezeu, iar cel de sfârşit – încununarea lucrării noastre – încredinţarea desăvârşită în voia lui Dumnezeu, Cel Care, Bun şi iubitor de oameni fiind, ne mântuie.

Cel dintâi simţământ se naşte din vederea lumii duhovniceşti, în timp ce ultimul ia fiinţă din toate celelalte care urmează lucrarea credinţei. Nu putem afla care sunt diferitele relaţii care se stabilesc între simţămintele unui om, cum depind ele unele de altele şi cum iau naştere, pentru că toate acestea se petrec într-un mod unic la fiecare dintre noi; din această cauză Sfinţii Părinţi au explicaţii şi poveţe foarte variate în privinţa lor. De cele mai multe ori le întâlnim sub forma unor scurte povăţuiri: ai frică de Dumnezeu, priveşte-le pe toate ca deşertăciuni, nu iubi lumea, pune-te mai prejos decât toţi, judecă-te şi osândeşte-te întru toate, vezi-ţi păcatele tale şi nu ale altora, pune-ţi toată nădejdea numai în Dumnezeu. Şi ca o împlinire a tuturor acestora, aruncă-te la picioarele Domnului cu frică şi cu durere şi rosteşte aşa: „Doamne, Cel ce cunoşti toate, mântuieşte-mă şi eu făgăduiesc să mă ostenesc după putere”, în aceasta stă toată puterea şi nădejdea. Cel ce s-a obişnuit să se pogoare cu duhul într-o asemenea stare sufletească, acela a aflat un liman sigur şi plin de pace.

A fi într-un astfel de simţământ este un lucru de foarte mare însemnătate pentru viaţa duhovnicească. Cel ce îl simte se găseşte deja în petrecerea lăuntrică, în inimă, pentru că atenţia noastră este îndreptată spre mădularul lucrător, iar dacă inima lucrează atunci înseamnă că noi suntem în inimă.

Lumea duhovnicească îşi deschide porţile oricui petrece în inimă. De aici se desprinde concluzia că petrecerea lăuntrică şi vederea lumii duhovniceşti sunt premisele încălzirii simţămintelor duhovniceşti şi invers: acestea din urmă le presupun pe cele dintâi şi le pricinuiesc prin propria lor zămislire. Prin împreună-lucrarea unora şi altora sporeşte viaţa duhovnicească.

Cine se află statornicit în simţire are duhul ancorat şi ferecat, iar cine nu are nici o simţire, duhul aceluia pluteşte în derivă. De aceea, în vederea unei mai spornice petreceri lăuntrice, să ne grăbim să ajungem la simţire, fie şi printr-o înrădăcinare silită a acesteia; cel ce vrea să lucreze numai prin nerisipirea minţii, acela să afle că se osteneşte în van – totul se poate nărui într-o clipă. Astfel privite lucrurile nu e de mirare că savanţii, cu toată cultura şi educaţia lor, plăsmuiesc tot felul de vise deşarte şi asta deoarece lucrează numai cu capul.

Nu este nevoie să expunem fiecare pravilă în parte şi nici însuşirile fiecărui simţământ; aceasta constituie obiectul povăţuirilor, lecturilor şi meditaţiilor fiecăruia dintre noi. În scrierile patristice ele sunt înfăţişate în chip fragmentat, de cele mai multe ori, sub formă de capete duhovniceşti. Lucrul de căpetenie pe care îl căutau şi îl povăţuiau şi Sfinţii Părinţi, este să înţelegem întocmirea generală a vieţii duhovniceşti şi să ştim cum să o menţinem. Celui ce a reuşit asta nu-i rămâne decât o regulă: să petreacă înlăuntru şi să primească povăţuire tainică în inimă. Ei numeau învăţătură tainică vederea unui subiect oarecare din lumea duhovnicească sau deşteptarea trăirilor duhovniceşti printr-un cuvânt din Sfânta Scriptură, din scrierile vreunui Sfânt Părinte sau dintr-o rugăciune. Aşa sfătuiesc ei: învaţă aducerea-aminte de Dumnezeu, amintirea morţii, pomenirea propriilor păcate, osândirea de sine – adică conştientizează-le neîncetat şi vorbeşte despre ele în inima ta cu tine însuţi. De pildă: încotro mă îndrept? sau eu sunt vierme şi nu om (Psalmul 21, 6). Toate acestea săvârşite cu atenţie şi simţire adâncă sunt învăţătura tainică.

De aici urmează că toate metodele şi exerciţiile pentru aprinderea şi păzirea duhului râvnei pot fi rezumate astfel: după ce te-ai trezit, pătrunde înlăuntru, aşază-te pe tronul inimii şi, revăzând toate lucrările specifice vieţii duhovniceşti, opreşte-te asupra uneia sau alteia şi petrece acolo fără să ieşi afară. Sau şi mai concis: adună-te în inimă şi săvârşeşte învăţătura cea tainică.

Prin această metodă, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, duhul râvnei se va menţine în adevărata sa întocmire, încălzindu-se şi înflăcărându-se după împrejurări. Aceasta este calea lăuntrică; este calea fără ocolişuri către o alcătuire lăuntrică mântuitoare. Cineva poate abandona orice altceva şi să săvârşească această lucrare singură, şi toate vor fi încununate de succes; şi reciproc, cine săvârşeşte orice altceva, dar pe aceasta o lasă, să ştie că nu va vedea nici un rod.

Cel ce nu se întoarce spre lumea lăuntrică şi ignoră această lucrare duhovnicească nu face decât să întârzie în nişte osteneli nefolositoare. Este adevărat că lucrarea aceasta este deosebit de grea, însă este nerătăcitoare şi plină de roade; de aceea, părintele duhovnic trebuie să-şi deprindă cât mai grabnic fiii duhovniceşti cu această lucrare şi să-i întărească în ea. La început îi poate deprinde şi prin lucrarea celor din afară, dar trebuie să treacă neapărat şi la cele lăuntrice şi asta pentru că sămânţa acestei lucrări a fost sădită în timpul convertirii, când au fost trăite toate stările pe care le-am înfăţişat până acum.

Mai rămâne doar să fie explicată ucenicilor, să fie arătată clar însemnătatea ei pentru mântuire şi să fie călăuziţi pas cu pas în făptuirea ei. în aceste condiţii şi lucrarea exterioară va spori repede şi cu mare uşurinţă. Dimpotrivă, fără lucrarea lăuntrică, cea exterioară se va risipi ca un mănunchi de aţe putrede. Legea acestei lucrări spune să nu ne grăbim fără de chibzuinţă, ci să le facem pe toate treptat şi la timpul lor. Lucrarea aceasta trebuie îngrădită cu reguli foarte stricte, fiindcă poate avea ca rezultat o rânduială numai în cele din afară şi nu o ordine lăuntrică a vieţii, care este, de fapt, cea mai importantă. De aceea fără să ţinem seama că există şi astfel de oameni, care trec de la cele exterioare înspre faptele cele lăuntrice, să ascultăm în orice împrejurare de această unică regulă – să ne pogorâm de îndată înăuntrul inimii noastre şi acolo să înteţim flacăra duhului râvnei.

Ceea ce am spus până acum pare să fie ceva de însemnătate şi nu neapărat necesar, însă vei vedea că, ostenindu-te în necunoştinţă de cauză, va trece vreme îndelungată şi nu vei obţine deloc roade. Şi asta se întâmplă din pricina firii nevoinţelor trupeşti. Sunt mai lesne de împlinit şi se transformă cu timpul într-o formalitate, pe când nevoinţa lăuntrică este mult mai grea şi de aceea este împinsă în planul al doilea.

Cel ce se dedă cu totul nevoinţelor trupeşti, neglijându-le pe cele duhovniceşti, se aseamănă celui înrobit de materie şi sufletul său ia chipul materiei, făcându-se rece, nesimţitor şi urât mirositor, îndepărtat din ce în ce mai mult de lumea lăuntrică. Se întâmplă uneori ca unii să renunţe la lucrarea lăuntrică chiar de la început, considerându-se nevrednici de ea şi aşteptând să ajungă la măsura pe care ei o cred potrivită. Dar momentul favorabil trece şi se trezesc că în loc să profite de el, sunt cu totul neputincioşi şi neştiutori, încă o dată spun: lucrarea exterioară nu trebuie nici ea neglijată, fiindcă o ajută pe cea lăuntrică, ci între ele trebuie să existe o împreună-lucrare; de bună-seamă că rolul predominant îl are nevoinţa lăuntrică, fiindcă îi slujim lui Dumnezeu în duh şi ne închinăm Lui în duh şi adevăr. Amândouă să se facă într-o îmbinare desăvârşită, stăruindu-se asupra uneia sau alteia după însemnătatea ei, fără a stingheri în mod nejustificat pe vreuna şi fără a face vreo separare forţată între ele.

V – Partea a treia – Calea spre mantuire

Exerciţii consacrate care ajută la întărirea în bine a
puterilor sufleteşti şi trupeşti ale omului

În chipul acesta se va aprinde şi va arde viaţa cea plină de har, lăuntrică, a duhului nostru. Văzându-i râvna şi hotărârea de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu, harul se va pogorî peste om şi-l va pătrunde din ce în ce mai mult cu puterea sa, sfmţindu-l şi făcându-l al său. Dar nu este posibil şi nici nu ne putem opri numai la atât. Aceasta este sămânţa şi piatra din capul unghiului. Trebuie să îngăduim acestei lumini a vieţii să pătrundă întreaga noastră fire, să umple sufletul şi trupul, să le sfinţească şi să le umple de ea şi să le facă ale sale; să smulgă din rădăcină toate patimile şi să reînnoiască chipul lui Dumnezeu în om, în toată strălucirea şi măreţia lui.

Astfel, harul nu va rămâne izolat şi nelucrător, ci va inunda toată fiinţa noastră şi toate puterile; acestea fiind înveşmântate însă mai mult sau mai puţin în străina şi vicleana haină a patimilor, harul cel neprihănit, deşi sălăşluit în inimă, nu se va putea revărsa peste ele, oprit fiind de necurăţia şi gunoaiele patimilor. De aceea se cuvine să întindem anumite ajutoare între harul sălăşluit în duhul nostru şi puterile cele atinse de stricăciune; prin ele harul se va revărsa peste puteri şi le va tămădui, lucrând ca un pansament pe o rană. Bineînţeles că aceste ajutoare trebuie să se bucure, pe de o parte, de obârşie şi însuşiri cereşti, iar pe de altă parte să fie într-o desăvârşită armonie cu firea noastră, cu modul ei specific de alcătuire şi de lucrare, căci nefiind îndeplinite aceste două condiţii, harul nu va putea trece prin ele şi puterile noastre nu-şi vor mai trage din el forţa tămăduitoare.

Ajutoarele trebuie să aibă însă şi o obârşie pământească; din moment ce ele sunt hărăzite puterilor noastre sufleteşti şi trupeşti, a căror însuşire fundamentală este aceea de a acţiona, este evident că ajutoarele acestea nu sunt altceva decât exerciţii, osteneli şi lucrări ascetice. Aşadar, să identificăm acum lucrările şi ostenelile pe care Dumnezeu însuşi prin Sfânta Scriptură sau prin învăţăturile Sfinţilor Părinţi ni le-a rânduit ca medicamente pentru vindecarea puterilor noastre bolnave şi pentru recăpătarea curăţiei şi integrităţii pierdute.

Găsirea acestor exerciţii sau lucrări ascetice este foarte îndemânoasă – ajunge să citim cu atenţie câteva vieţi de sfinţi pustnici şi sihastri, şi atât felul cât şi firea ostenelilor se desluşesc de la sine. Postiri, privegheri, însingurări, fuga de lume, paza simţurilor, citirea Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi, mersul la biserică, deasa spovedanie şi împărtăşanie, făgăduinţe şi tot felul de fapte de milostenie şi de evlavie – toate acestea la un loc sau unele dintre ele pot fi găsite aproape în viaţa fiecăruia dintre Sfinţii Părinţi. “Termenul sub care sunt îndeobşte cunoscute – podvig – îi înspăimântă şi-i îndepărtează în general pe oameni, dar importanţa lui zugrăvită atât de viu în Vieţile Sfinţilor – adică puterea de a vindeca şi întări – ar trebui mai curând să-i atragă. Noi vom arăta doar locul rânduit fiecăruia dintre aceste podvig-uri, puterea lui şi funcţiunea asupra căreia trebuie aplicat.

Pentru a ne folosi cât mai mult de pe urma expunerii lor, vom arăta modul de înfiripare şi desfăşurare a fiecăreia dintre faptele noastre şi prin urmare rânduiala întregii noastre activităţi. Toate faptele voluntare iau naştere în conştiinţa şi voinţa noastră liberă – adică în duhul nostru, coboară în suflet, unde sunt pe punctul de a fi împlinite de către puterile sufleteşti – raţiune, voinţă şi simţire. Apoi sunt duse la bun sfârşit de către puterile trupeşti, la un anumit loc şi timp şi în anumite împrejurări exterioare. Faptele exterioare, în marea lor majoritate, se săvârşesc fără a lăsa vreo urmă, asta în cazul când nu sunt repetate, observate sau imitate de altcineva. Atunci când se petrece unul din aceste trei lucruri, acţiunea se transformă într-o regulă statornică, un obicei şi o normă de comportament – cu alte cuvinte, într-o lege nescrisă. Totalitatea acestor legi nescrise alcătuiesc duhul societăţii sau al cercului de prieteni în care ele sunt respectate.

Dacă faptele sunt creştineşti, atunci şi obiceiurile sunt creştineşti, duhul societăţii fiind unul creştin. Dacă faptele sunt rele, atunci şi obiceiurile sunt nelegiuite, iar societatea aceea zace în cel rău; numai că în cel de-al doilea caz cine se lasă prins în angrenajul obiceiurilor şi legăturilor păcătoase devine robul lor. Indiferent de asprimea muncii pe care o îndeplineşte, sclavul se supune întru toate fără cârtire. Cine vieţuieşte după moda lumii este înrobit de duhul şi apucăturile ei; oricine este curat şi se aruncă în valurile lumii, în cele din urmă se lasă pătruns de duhul ei cel stricător de suflete şi devine în curând ca toţi ceilalţi, pentru că obiceiurile acestea, nefiind altceva decât nişte porniri şi înclinaţii pătimaşe, învârtoşează în noi duhul păcatului, al poftelor şi al necredinţei.

Având drept scop curăţirea şi îndreptarea omului, harul dumnezeiesc încearcă mai întâi de toate să vindece pe acelea care sunt izvorul tuturor acţiunilor noastre, adică ne întoarce conştiinţa şi libertatea către Dumnezeu, pentru ca pe urmă să poată trece la vindecarea tuturor puterilor sufleteşti şi trupeşti prin lucrarea specifică fiecăruia sau prin lucrarea care la este rânduită de către izvor, care acum este limpezit şi sfinţit. Am arătat deja cum se vindecă conştiinţa şi libertatea şi cum pot fi ele menţinute şi întărite în bine. Acum se cuvine să vedem ce fel de acţiuni cu putere tămăduitoare trebuie să izvorască din ele, pentru a deprinde puterile noastre cu săvârşirea faptelor după Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă nicidecum că putem începe tot felul de acţiuni după cum ne taie capul, ci doar că trebuie să ne pregătim de săvârşirea lor prin silirea conştiinţei şi voinţei spre ele, altminteri nu vom avea din partea lor roadele aşteptate.

Prin urmare, după ce s-a format şi s-a păstrat râvna şi întreaga întocmire lăuntrică, trebuie fixate exerciţiile care au fost rânduite de Sfânta Scriptură şi de Sfinţii Părinţi şi care se aplică mai întâi puterilor sufleteşti, ca unele ce hrănesc şi întăresc mlădiţele faptelor răsărite în altarul duhului; iar apoi se aplică puterilor şi funcţiunilor trupeşti, ca unele ce duc la bun sfârşit creşterea şi rodirea mlădiţelor ce s-au hrănit de către puterile sufleteşti; şi în cele din urmă se aplică vieţuirii celei din afară, care este locul de manifestare şi gura de vărsare a tuturor acţiunilor lăuntrice. Toate exerciţiile acestea trebuiesc mânuite astfel încât să nu stingă, ci să înteţească şi mai mult râvna şi toată starea lăuntrică.

Sufletul nostru este înzestrat cu trei puteri: raţiune, voinţă şi sentiment, sau, după cum spun Sfinţii Părinţi, cu puterea raţională, poftitoare şi mânioasă. Fiecăreia dintre ele i se potrivesc anumite exerciţii tămăduitoare, rânduite de sfinţii asceţi; prin aceste exerciţii se primeşte şi se călăuzeşte harul spre locurile infectate şi rănite. Nu trebuie rânduite după o anumită teorie, Ci alese dintre nevoinţele deja încercate după felul cum se potrivesc cu o anumită putere sufletească.

Pentru raţiune
l) Citirea şi ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, a scrierilor Sfinţilor Părinţi şi a vieţilor bineplăcuţilor lui Dumnezeu.
2) Studierea şi aprofundarea prin scurte expuneri de credinţă a tuturor adevărurilor revelate de Dumnezeu.
3) Întrebarea celor mai bătrâni şi mai încercaţi.
4) Convorbiri şi consfătuiri duhovniceşti cu prietenii.

Pentru voinţă
l) Supunerea faţă de toată rânduiala Bisericii.
2) Supunerea faţă de legile statului şi faţă de îndatoririle sociale şi familiale, căci acestea sunt o manifestare a voinţei lui Dumnezeu.
3) Ascultarea faţă de voinţa lui Dumnezeu arătată în împrejurările şi încercările vieţii tale.
4) Ascultarea conştiinţei dornice de a lucra faptele bune.
5) Ascultarea duhului care este osârduitor în a-şi împlini făgăduinţele.

Pentru inimă
1) Participarea la sfintele slujbe ale Bisericii.
2) Rugăciunea, aşa cum este rânduită de Biserică; pravilă de rugăciune acasă.
3) Folosirea de Sfinte Cruci, icoane şi alte obiecte şi materii sfinţite.
4) Ţinerea sfintelor obiceiuri hotărnicite şi oferite de Biserică.

După fire trupul este curat, de aceea ce avem de făcut este să-l spălăm de toată întinăciunea cea nefirească a poftelor şi să-l întărim în acele lucrări care îi sunt specifice; cu alte cuvinte, să-l readucem în starea sa firească, în afară de aceasta, trupul trebuie să fie un însoţitor nedespărţit al sufletului pe calea mântuirii. Aşa că, pe lângă curăţirea firii sale, trebuie să transformăm împlinirea nevoilor sale elementare în lucrări folositoare duhului şi sufletului nostru, în satisfacerea acestor nevoi, trebuie rânduite fiecărei funcţii trupeşti anumite nevoinţe, ca pe un alt mijloc de a ne tămădui de înrobirea poftelor trupeşti şi de a căpăta mai mult folos duhovnicesc.

Iată şi nevoinţele rânduite:
1) Pentru simţuri: păzeşte-ţi simţurile nerisipite, mai cu seamă auzul şi privirea (pentru sistemul nervos).
2) Înfrânează-ţi limba.
3) Înfrânare şi post (pentru pântece).
4) Somn cu măsură şi privegheri (pentru pântece).
5) Curăţenie trupească (pentru pântece).

Următoarele sunt pentru trup în general: istovirea (pentru muşchi), supunerea la mâhniri şi scârbe (pentru sistemul nervos) şi înfrânarea (pentru pântece). Este lesne de observat cum, prin aceste nevoinţe ascetice, trupul se întoarce puţin câte puţin la alcătuirea sa firească, se umple de viaţă şi de putere (musculară), devine luminos şi curat (sistemul nervos), uşor şi liber. Se face un tovarăş de toată nădejdea al sufletului, un instrument redutabil în mâna duhului şi un templu vrednic de a primi Duhul Sfânt.

Purtarea exterioară este poarta de ieşire a tuturor imboldurilor lăuntrice şi de materializare a lor, câmp de desfăşurare, cauză şi sprijin, început şi sfârşit totodată. Am putea să nu-i dăm nici o atenţie dacă n-ar lucra împotriva noastră; de fapt ea ne înrobeşte şi ne împinge la păcat. De aceea, în clipa în care se vor fi schimbat lucrările puterilor sufleteşti – sau întocmirea noastră lăuntrică – se va schimba inevitabil şi întocmirea exterioară, care nu este altceva decât oglindirea celei interioare. Familia – cu îndatoririle şi legăturile ei – este câmpul ei de lucru şi de aceea iată cum sună rânduiala vieţii duhovniceşti:

1) Leapădă toate obiceiurile cele rele, fără nici o excepţie; apoi:
2) Descotoroseşte-te de toate legăturile şi prieteniile cele păcătoase, continuându-le doar pe cele ziditoare, pe cele rele uitându-le ca şi cum n-ar fi existat; hotărăşte-ţi purtarea şi atitudinea faţă de oameni.
3) Orânduieşte-ţi sau stabileşte din nou obligaţiile pe care ţi le cere locul de muncă, pentru ca ele să se integreze armonios în noul mod de viaţă.
4) Pune ordine în problemele familiale sau creează în casa ta o atmosferă duhovnicească.

4. Cum să înfiripăm o atmosferă duhovnicească prin govenie

Este un lucru esenţial ca tot mediul exterior – obiecte, persoane, fapte – să constituie o atmosferă duhovnicească din care tu să capeţi putere şi sprijin în lucrarea cea bună, şi care să nu te îndemne la păcat.

Acestea sunt exerciţiile şi nevoinţele ascetice! Să ne îndeletnicim cu ele fără întrerupere şi să le avem întotdeauna lipite de rănile firii noastre precum pansamentele tămăduitoare, însă lucrarea cea mai potrivită pentru ele, în săvârşirea căreia ele se arată în înfăţişarea lor cea mai curată, mai strictă şi mai desăvârşită, poartă numele de govenie [în limba rusă în original] – cea mai plină de har lucrare a Sfintei noastre Biserici, hărăzită nouă pentru curăţirea şi sfinţirea noastră prin Taine. Prin acest cuvânt – govenie – înţelegem:
1) Împlinirea tuturor nevoinţelor ascetice ca pregătire în vederea primirii Sfintelor Taine.
2) Primirea Tainelor Sfintei Spovedanii şi a Sfintei împărtăşanii cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

Acestea sunt lucrări care cuprind persoana umană în toată alcătuirea ei, hrănind duhul, sufletul şi trupul. Le vom numi mijloace pline de har pentru educarea şi întărirea vieţii duhovniceşti.

Iată câteva observaţii generale cu privire la toate aceste nevoinţe şi exerciţii. Nevoitorul trebuie să împlinească toate nevoinţele şi exerciţiile ascetice într-o formă care îi este potrivită, pentru că în sinea lor ele nu sunt decât cadrul în care trebuie să lucrăm şi materialul pe care trebuie să-l lucrăm prin reguli. Regulile acestea se nasc din nevoinţele şi practicile ascetice – prin încercarea şi aplicarea lor în fiecare loc, timp, împrejurare, de către fiecare persoană ş.a.m.d. Fiecare nevoitor trebuie să-şi întocmească o regulă pentru sine, ori singur, ori sub îndrumarea părintelui duhovnicesc. Să se stabilească o regulă pentru fiecare din aceste nevoinţe şi însumându-le pe acestea să se pună la punct o rânduială de exerciţii duhovniceşti sau de nevoinţe ascetice atotcuprinzătoare, prin care să se dea fiecărui lucru – mărunt sau însemnat – un timp şi un loc. Această rânduială – ca de altfel şi regula — nu poate fi înfăţişată în scris în mod satisfăcător decât în ceea ce priveşte începutul. Noi putem doar să descriem fiecare nevoinţă în parte şi să arătăm puterea ei de tămăduire şi principiile generale de aplicare.

Se poate observa cu uşurinţă că nevoinţele ascetice şi exerciţiile de acest soi corespund luptei lăuntrice. Mai cu seamă rânduiala exterioară a vieţii duhovniceşti, împreună cu nevoinţele trupeşti sunt de mare însemnătate pentru păstrarea trează a conştiinţei duhovniceşti şi a petrecerii lăuntrice nerisipite. Nevoinţele săvârşite cu smerenie sunt de neînlocuit în desfăşurarea vieţii duhovniceşti, de aceea lucrările din afară sunt tot atât de importante ca şi lucrările lăuntrice.

Sfinţii Părinţi le-au dat lucrărilor celor din afară nume precum: lucrare trupească, lucrare materială sau viaţă activă, pe când pe cele lăuntrice le-au numit: viaţă contemplativă, lucrare duhovnicească şi lucrare a minţii. Este o nebunie să credem că viaţa lăuntrică se poate ţine pe propriile picioare fără sprijinul şi acomodarea la ea a vieţii exterioare, de asemenea este greşită şi credinţa că se poate rezuma cineva doar la nevoinţele exterioare, uitând şi neglijând nevoinţa lăuntrică pe care am înfăţişat-o mai sus. Trebuie să existe între ele o permanentă şi armonioasă împreună-lucrare, care poate fi exprimată în câteva cuvinte astfel: pogoară-te înlăuntru şi intră într-o stare de trezvie duhovnicească, înviorează-ţi lucrarea sau rânduiala vieţii duhovniceşti şi săvârşeşte-ţi rânduială de nevoinţe ascetice pe care ţi-ai întocmit-o.

Să ai în minte mereu că exerciţiile ascetice şi întreaga lucrare exterioară, cu toată marea lor însemnătate pentru menţinerea şi sporirea vieţii lăuntrice şi pentru restaurarea firii noastre, nu au în sine şi de la sine puterea de a face acestea. Nu ele zidesc duhul şi curăţă de întinăciune firea noastră, ci harul lui Dumnezeu care lucrează prin ele şi care tot prin ele pătrunde şi se revarsă mai lesne în toate puterile noastre. De aceea să trecem la faptă, cu toată râvna, luarea-aminte şi statornicia; pune pe seama lui Dumnezeu orice sporire pe care o vezi, pentru ca El, sub acoperământul lor, să te zidească după buna Lui voinţă şi ştiinţă.

Păşind în vreo nevoinţă ascetică, nu-ţi opri atenţia şi inima asupra ei, ci trece-o şi priveşte-o ca pe ceva străin; printr-o deplină încredinţare în voia lui Dumnezeu, deschide-te revărsării harului Său întocmai ca un vas ce aşteaptă să fie umplut. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că cine află harul îl află prin împreună-mijlocirea credinţei şi stăruinţei şi nu doar prin strădanie, pentru că oricât de după literă ar fi lucrarea noastră, dacă nu ne încredinţăm cu totul în mâna lui Dumnezeu în vremea săvârşirii ei nu vom dobândi harul Său.

O asemenea lucrare după literă nu va rodi în noi duhul adevărului, ci un duh de înşelăciune şi de mândrie, transformându-ne în farisei. Harul este inima şi motorul acestor nevoinţe şi ele se arată purtătoare ale duhului cel adevărat dacă zidesc omul nostru lăuntric şi-l hrănesc cu frica de Dumnezeu, cu lepădarea de sine, cu zdrobirea inimii şi cu desăvârşita nădejde în ajutorul şi mila lui Dumnezeu. Mulţumirea de sine şi plăcerea pe care le pricinuiesc ele este un semn al întrebuinţării greşite sau al nechibzuinţei.

Iată care este toată rânduiala lucrării pe care noi o numim ziditoare, sau care este începutul silirii de sine. în cele ce urmează vom înfăţişa fiecare nevoinţă separat, scoţând în evidenţă doar trăsăturile generale ale fiecăruia.

Pentru fiecare din cele trei facultăţi ale sufletului – raţiune, voinţă şi sentiment – există lucrări corespunzătoare. Ele influenţează în mod nemijlocit puterile sufleteşti, ajutându-le să sporească şi să se întărească, dar săvârşirea lor nu stinghereşte nicidecum duhul, ci dimpotrivă, îl face să se înflăcăreze din ce în ce mai mult. Acesta din urmă are rol de măsură şi de frâu al celor dintâi, ele supunându-i-se fără grai sau chiar contenindu-şi desfăşurarea.

Exerciţii care cultivă mintea, încălzind totodată şi viaţa duhovnicească

Cultivarea minţii duhovniceşti înseamnă întipărirea adevărurilor de credinţă sau pătrunderea minţii de către ele în aşa măsură încât însăşi firea minţii să fie alcătuită din aceste adevăruri, astfel încât, când începe să gândească ceva, să facă aceasta călăuzindu-se mereu după adevărurile creştineşti şi să nu săvârşească nici cea mai mică mişcare fără ele. Apostolul numeşte aceasta o întocmire sănătoasă a minţii.

Exerciţiile sau nevoinţele care se potrivesc aici sunt: citirea şi ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, a literaturii patristice, a Vieţilor Sfinţilor, convorbiri duhovniceşti, cercetarea celor încercaţi şi sporiţi duhovniceşte.

Este de folos să citim sau să ascultăm cuvintele duhovniceşti şi mai de folos să participăm la convorbiri duhovniceşti, însă cea mai ziditoare este cercetarea celor sporiţi.

Cel mai bogat izvor de înţelesuri duhovniceşti este Cuvântul lui Dumnezeu, iar după el operele Sfinţilor Părinţi şi Vieţile Sfinţilor. Totodată se cuvine să ştim că Vieţile Sfinţilor sunt mai potrivite începătorilor, scrierile patristice celor sporiţi, iar Cuvântul lui Dumnezeu celor desăvârşiţi.

Acestea toate sunt tezaure ale Adevărului, şi în acelaşi timp; mijloace de împărtăşire a lui de bună seamă că întipărirea lor în minte şi încălzirea râvnei ne ajută pe calea mântuirii.

Deseori, prin citirea unei cărţi duhovniceşti duhul se aprinde pentru mai multă vreme; există Vieţi de Sfinţi a căror amintire este suficientă pentru a ne înflăcăra trăirea duhovnicească. Şi în scrierile Sfinţilor Părinţi găsim nenumărate pasaje care ne impresionează puternic şi ne întăresc în lupta cea nevăzută. De aceea s-a statornicit la noi acest obicei bun: notează-ţi aceste pasaje şi păstrează-le prin preajmă, în caz că vei avea nevoie de ele mai târziu pentru a-ţi reaprinde duhul.

De multe ori se întâmplă că nici nevoinţa lăuntrică şi nici exerciţiile exterioare nu ne ajută – zoreşte-te să citeşti ceva de undeva. Dacă nici asta nu ţi-e de folos, aleargă să discuţi cu cineva. Aceasta din urmă, făcută cu toată credinţa, rareori rămâne fără rezultate.

Există două moduri de a citi: unul este obişnuit, aproape mecanic, iar celălalt este cu discernământ, potrivit cu nevoile duhovniceşti şi cu poveţele primite de fiecare. Primul mod nu este pe de-a-ntregul nefolositor, el constând însă într-o citire superficială, care nu pătrunde sensurile adânci ale textului.

Este de foarte mare trebuinţă să avem fiecare pe cineva cu care să discutăm problemele duhovniceşti, cineva care să cunoască deja firea şi problemele noastre şi căruia să-i putem mărturisi cu toată îndrăzneala tot ceea ce ne apasă. Cel mai nimerit este să avem un singur povăţuitor; doi deja sunt prea mulţi, iar vorbăria inutilă, făcută doar ca să treacă timpul, trebuie evitată cu orice preţ.

Iată cam cum ar arăta o regulă pentru citit:
Înainte de a te apuca de citit, goleşte-ţi sufletul de toate cele deşarte46.
Nota46 Adică de gândurile şi grijile care îl risipesc (nota traducătorului în engleză).

Deşteaptă-ţi dorinţa de a cunoaşte ceea ce vei citi.

Roagă-te fierbinte lui Dumnezeu şi încredinţează-te voii Lui.

Urmăreşte tot ceea ce citeşti cu multă atenţie şi fă sălaş cuvintelor în inima ta deschisă.

Ceea ce nu a ajuns până la inimă trebuie reluat până când intră..

Bineînţeles, ritmul cititului trebuie să se apropie de încetişor.

Nu mai citi în clipa când vezi că sufletul nu mai vrea să se hrănească din cărţi. Asta înseamnă că s-a îndestulat. Dacă sufletul va fi impresionat peste fire de vreun anumit loc, opreşte-te acolo, contenind lectura.

Cel mai nimerit moment pentru citirea Cuvântului lui Dumnezeu este dimineaţa, pentru Vieţile Sfinţilor – după masa de prânz, iar pentru operele Sfinţilor Părinţi – înainte de a merge la culcare, în acest fel vei acumula câte puţin în fiecare zi.

În timpul lecturii, să-ţi ţii mintea aţintită mereu spre scopul principal, acela de a-ţi întipări adevărul în minte şi a-ţi deştepta duhul. Dacă cititul sau convorbirea duhovnicească nu reuşesc să facă acestea, atunci ele nu sunt decât o deşartă îndulcire a limbii şi a urechilor, precum şi grăire în deşert. Dacă însă acestea se săvârşesc prin efortul susţinut al minţii, atunci adevărurile pătrund în suflet şi înflăcărează duhul, acestea sprijinindu-se reciproc; iar dacă cineva se abate – în cititul sau grăirea sa – de la chipul cel drept, atunci nu sunt nici una, nici alta, ci adevărurile se îndeasă în cap precum nisipul, iar duhul se răceşte şi se învârtoşează, fumegă şi se stinge.

Întipărirea adevărurilor nu e totuna cu cercetarea lor, tu trebuie doar să lămureşti adevărul şi să-l păstrezi în minte până când ajung să se unească. Nu încap aici raţionamente, deducţii sau scepticism – ci doar adevărul gol-goluţ.

Calea cea mai uşoară spre acest scop poate fi socotită aceasta: toate adevărurile se află în Catehism, în fiecare dimineaţă ia câte un adevăr de acolo, limpezeşte-ţi-l, păstrează-l în minte şi hrăneşte-te cu el atâta timp cât doreşte sufletul tău – o zi, două sau mai multe. Procedează la fel cu alt adevăr şi tot aşa, până ajungi la sfârşitul Catehismului. Este o metodă uşoară, pe care o poate aplica oricine. Cel ce nu ştie să citească să întrebe despre un adevăr şi să pornească de la el.

Putem lesne vedea că regula care se aplică oricui este: întipăreşte-ţi în suflet adevărul în orice mod vrei, astfel încât să te trezească. Căile pentru împlinirea acestei lucrări sunt variate şi este absolut imposibil să rânduieşti o singură metodă pentru toţi.

Aşadar, dacă prin lectura, ascultarea sau grăirea cuvintelor duhovniceşti nu ni se întipăreşte adevărul sau duhul nu se aprinde, înseamnă că sunt abateri de la calea cea dreaptă şi ne îndepărtează de adevăr. Este o nesocotinţă a citi grămezi întregi de cărţi mânaţi doar de curiozitate, când numai mintea urmăreşte cele ce se citesc, fără însă a pogorî în inimă înţelesurile duhovniceşti sau a ne desfăta cu dulceaţa lor.

Aceasta este ştiinţa de a visa, care nu zideşte şi nu grăbeşte biruinţa, ci nimiceşte începutul bun, zămislind în noi înfumurarea şi slava deşartă. Toată nevoinţa noastră trebuie să se rezume la atât: lămurirea adevărului şi păstrarea lui în minte până când inima se învredniceşte de gustarea lui. Sfinţii Părinţi au spus foarte simplu: adu-ţi-l aminte, ţine-l în minte şi pururea să-l ai înaintea ochilor.

A cultiva voinţa înseamnă a o deprinde cu lucrarea virtuţilor sau a întipări în ea o statornică înclinare spre cele bune – smerenia, blândeţea, răbdarea, înfrânarea, ascultarea, râvna de a sări în ajutor şi toate celelalte -, astfel încât acestea, unindu-se cu ea şi păstrându-se nedezlipite de ea, să ajungă în cele din urmă a alcătui însăşi firea ei; atunci orice faptă întreprinsă de voinţă va fi întreprinsă în duhul şi din imboldul lor şi ele vor stăpâni şi vor dirija faptele noastre.

Asemenea înclinaţie a voinţei este cea mai sigură şi mai trainică, însă, pentru că avem de-a face cu duhul cel rău şi viclean al păcatului, întipărirea virtuţilor cere trudă grea şi sudoare a frunţii. Nevoinţele rânduite în acest scop au menirea să tămăduiască cea mai adâncă şi mai grea rană a voinţei omului vechi, adică umblarea după voia proprie, nesupunerea şi nepurtarea jugului celui bun.

Această boală şi rană se vindecă prin supunerea faţă de voia lui Dumnezeu, tăierea voii proprii şi a oricărei altei voi. Voia lui Dumnezeu ni se face cunoscută prin feluritele ascultări pe care le are de îndeplinit o persoană în viaţa de zi cu zi. Prima şi cea mai de seamă obligaţie este ascultarea de îndatoririle şi legile obşteşti, potrivit cu răspunderea sau chemarea fiecăruia; apoi păzirea poruncilor Bisericii, a cerinţelor ordinii în familie şi societate şi a celor din anumite împrejurări care sunt hărăzite de pronia divină, precum şi a cerinţelor duhului osârduitor – însă respectarea tuturor acestora să se facă prin dreaptă socoteală şi sfătuire.

Toate acestea alcătuiesc un teren prielnic lucrării faptelor celor după Dumnezeu de către oricine şi oricând. De aceea trebuie să ştii cum să le rânduieşti pe acestea după măsura şi puterile tale şi nu vei duce lipsă de mijloace de cultivare a voinţei.

În vederea acestui scop, lămureşte-ţi toate faptele bune pe care le poţi săvârşi, ţinând cont de măsura şi chemarea ta şi de împrejurări, făcând şi o apreciere a ce, când, cum şi în ce măsură trebuie săvârşit.

După ce ţi-ai limpezit acestea, fixează linia generală a faptelor şi ordinea lor, astfel încât nimic din cele săvârşite de tine să nu fie la întâmplare; ţine minte totodată că cele stabilite sunt numai o privire de ansamblu şi, prin urmare, detaliile se pot schimba în funcţie de împrejurări. Totul trebuie făcut cu dreaptă socoteală.

De aceea este mai bine să socoteşti de fiecare dată toate faptele şi situaţiile posibile ce se pot ivi peste zi.

Cei care sunt deprinşi cu lucrarea faptelor dreptăţii nu gândesc dinainte la cele pe care au să le facă, ci lucrează întotdeauna după cum le trimite Dumnezeu, căci toate de la El sunt. Prin feluritele împrejurări ale vieţii, El îşi face cunoscută voia şi planurile Sale faţă de fiecare dintre noi.

De altfel, toate acestea nu sunt decât fapte, iar săvârşirea lor face din tine doar un om corect faţă de porunci, însă pentru a dobândi prin ele virtuţile este necesară străduinţa de a ne menţine în adevăratul duh al faptelor bune. Mai precis, să le facem pe toate cu smerenie şi frică de Dumnezeu, după voia şi spre slava Lui, pentru că cel ce săvârşeşte dreptatea bizuindu-se pe sine, cu îndrăzneală şi obrăznicie, căutând a-şi plăcea sieşi şi oamenilor, unul ca acela, oricât de drepte ar fi faptele lui, hrăneşte duhul viclean al neosândirii de sine, al înfumurării şi fariseismului.

Dacă lucrezi dreptatea în adevăratul duh, trebuie să ţii seama de legile lucrării ei şi mai ales de legea lucrării treptate şi neîncetate, adică să porneşti cu cele mai mici şi să te urci cu încetul spre cele mari şi să nu te opreşti din această lucrare, o dată ce ai început-o.

Prin aceasta vei înlătura:
-Tulburarea că nu eşti desăvârşit, pentru că la desăvârşire nu se ajunge cât ai bate din palme. Va veni odată şi timpul ei.
-Gândul că ai făcut tot ce puteai face, pentru că nu există capăt al acestui urcuş.
Intenţiile pline de înfumurare ale nevoinţelor peste puterile noastre.

Ultima treaptă în săvârşirea faptelor bune este deprinderea deplină a lucrării lor ca pe ceva foarte firesc, atunci când legea nu te mai apasă ca o povară nesuferită, ci devine jugul bun şi povara uşoară a lui Hristos.

Reuşeşte să le dobândească pe acestea în modul cel mai deplin acela care se învredniceşte să trăiască pe lângă un om cu adevărat lucrător al virtuţilor, care este şi foarte iscusit în a-i învăţa pe alţii deprinderea lor. Nu va mai fi nevoit să repete fiecare lucrare care a dat greş din pricina neştiinţei şi lipsei de experienţă; căci există o vorbă care spune că nu e nevoie neapărat să citeşti mult şi să ai cunoaştere teoretică vastă, ci doar să găseşti un om evlavios şi vei învăţa repede frica lui Dumnezeu, iar lucrul acesta se aplică oricărei alte virtuţi.

În fine, este bine să alegi o virtute de căpetenie, cântărindu-ţi firea şi starea ta, şi să o lucrezi cu multă hotărâre, fără nici un fel de şovăială, pentru că ea va fi piatra de temelie pe care vei clădi lucrarea celorlalte virtuţi. Când duhul tău va slăbi şi te vei clătina în lupta duhovnicească, virtutea aceasta te va întări de îndată şi te va sprijini cu multă putere. Mai de nădejde decât toate este milostenia, care ne deschide calea către împăratul cerurilor.

Aceasta priveşte numai faptele, nu şi stările ce le însufleţesc, acestea trebuind să-şi aibă rânduiala lor lăuntrică, statornic ancorate în duhul nostru şi depinzând într-un anume fel de conştiinţă şi de voinţa liberă, după cum rânduieşte Domnul. Toţi sfinţii spun că începutul a toată virtutea este frica de Dumnezeu, iar sfârşitul ei este dragostea de El, drumul dintre cele două fiind o scară ale cărei trepte sunt virtuţile, rânduite una deasupra celeilalte. Poate că nu la toţi virtuţile se rânduiesc în acelaşi fel pe scara aceasta, dar la temelia lor se află pocăinţa plină de mâhnire şi smerenie, şi lacrimile pline de durere pentru păcate care adapă toată virtutea. O descriere a fiecărei virtuţi – firea, lucrarea, diferitele trepte, rătăcirile de la ea – face subiectul scrierilor şi îndrumărilor patristice. Toate acestea se pot cunoaşte prin lectură.

O astfel de lucrare ziditoare cultivă în mod nemijlocit voinţa, întipărind în ea virtuţile, şi menţine duhul într-o tensiune constantă, pentru că aşa cum frecarea produce căldură, tot astfel lucrarea cea bună încălzeşte inima. Fără ea duhul se stinge şi se răceşte. Asta li se întâmplă îndeobşte celor ce nu lucrează nimic sau celor care se mulţumesc doar să nu săvârşească răul şi nedreptatea. Nu, trebuie să săvârşim şi fapte bune. În sfârşit, mai sunt şi din aceia care fac aşa de mult caz din aceste lucrări încât se istovesc de îndată, risipind duhul. Totul trebuie lucrat cu măsură.

A cultiva inima înseamnă a sădi în ea gustul şi dorul după lucrurile sfinte, dumnezeieşti, duhovniceşti, astfel încât atunci când se află în mijlocul lor să se simtă ca la ea acasă. Dacă va gusta din dulceaţa şi binecuvântarea lor, îşi va pierde apetitul pentru orice alt lucru şi, chiar mai mult, îl va găsi dezgustător şi deşart. Centrul vieţii duhovniceşti a omului este inima; în ea se întipăresc adevărurile de credinţă, în ea se înrădăcinează aplecarea spre cele bune, dar lucrarea ei cea mai însemnată este cultivarea gustului pentru cele duhovniceşti, cum am mai spus.

Când mintea contemplă întreaga lume duhovnicească şi feluritele ei părţi alcătuitoare, în voinţă încolţesc seminţele a nenumărate începuturi bune, iar sub înrâurirea lor inima trebuie să simtă în toate acestea dulceaţă şi desfătare duhovnicească, răspândind în acelaşi timp căldură. Această încântare la simţirea lucrurilor duhovniceşti este primul semn că sufletul omorât de păcate începe să învie; prin urmare, cultivarea duhovnicească este foarte importantă încă de la primele mişcări ale vieţii duhovniceşti.

Lucrările menite cultivării inimii sunt toate slujbele Bisericii, în toate formele lor – obşteşti şi particulare, în biserică şi acasă – şi mai cu seamă duhul de neîncetată rugăciune ce respiră în toată întocmirea lor.

Sfintele slujbe, adică toate cele din cursul unei zile, împreună cu minunata aşezare a icoanelor, candelelor, cu tămâierile din vremea slujbelor, cântările, citirile, mişcările sfinţiţilor slujitori ai altarului, precum şi cu cele săvârşite la diferite nevoi din viaţa credincioşilor47. (Nota 47 Cum ar fi molitfele, panihidele şa. [nota traducătorului în engleză])

Apoi slujbele de acasă, făcute şi ele cu tot felul de obiecte bisericeşti, precum icoane sfinţite, untdelemn sfinţit, lumânări, agheasmă, Sfinte Cruci şi tămâie. Toate aceste obiecte sfinţite lucrează asupra simţurilor – văz, auz, miros, gust şi pipăit – fiind isopul ce curăţă de toată întinăciunea. Ele sunt unica şi cea mai vrednică de încredere modalitate de curăţire a simţurilor.

Duhul lumesc (moleşeşte) sufletul, iar păcatul care bântuie în lume îl înlănţuieşte, trăgându-l în prăpastia pieirii. Întreaga alcătuire a slujbelor bisericeşti – rânduiala fiecăreia, atmosfera dumnezeiască, înţelesurile adânci, puterea credinţei ce răzbate prin ele, dar mai cu seamă harul ce se pogoară prin ele sunt o forţă de nebiruit ce izgoneşte din noi deşertul duh lumesc.

Slobozind sufletul din stăpânirea împovărătoare a lumii, îi îngăduie acestuia să respire liber şi să guste din bunătatea libertăţii duhovniceşti. Intrând în biserică, păşim într-o altă lume, cu totul diferită, suntem puternic influenţaţi de ea şi ne schimbăm după chipul ei. La fel se întâmplă şi atunci când suntem înconjuraţi în permanenţă de obiecte sfinte; astfel percepţiile lumii duhovniceşti sunt mult mai frecvente şi pătrund cu mai mult spor în suflet, înlesnind o cât mai grabnică schimbare a inimii, în acest scop:

1)  Este necesar să ne alcătuim un cât mai precis program de participare la slujbele de la biserică, mai ales la utrenie, liturghie şi la vecernie. Să doreşti cât mai mult a merge în sfântul locaş, şi cu primul prilej asta să faci, măcar o dată pe zi, şi, dacă poţi, să rămâi cât mai mult. Biserica este cerul pe pământ. Aleargă la biserică cu credinţa că Dumnezeu locuieşte acolo şi că aude mai grabnic rugăciunile, după propria Lui făgăduinţă. Stând în biserică, să stai ca şi cum ai fi în faţa lui Dumnezeu, cu frică şi evlavie, pe care le dovedeşti prin răbdare, prin închinăciuni şi metanii, prin ascultarea slujbelor fără rătăcirea aiurea a gândurilor, fără relaxare sau nepăsare.

2)  Să nu neglijezi celelalte slujbe – cele particulare, fie că au loc acasă sau la biserică. Nici să nesocoteşti pravila proprie de rugăciune de acasă, care răspândesc aceeaşi mireasmă bisericească ortodoxă. Trebuie să ţii minte că slujbele particulare sunt numai o completare şi o prelungire a celor obşteşti şi nu o înlocuire a acestora. Apostolul, poruncindu-ne să nu ne-lipsim de adunarea obştească, ne dă de ştire că toată puterea slujbelor stă în împreună-rugăciunea fraţilor întru Hristos.

3) Să ţii toate rânduielile Bisericii, să păzeşti poruncile, prăznuirile, obiceiurile şi tradiţiile ei, să ne înconjurăm de tipic în toate modurile lui de manifestare, astfel încât să petrecem necontenit într-o atmosferă prielnică sporirii vieţii duhovniceşti. Este un lucru uşor de împlinit, pentru că aşa este întocmirea Bisericii noastre; numai primeşte-o cu credinţă.

Însă ceea ce dă cea mai mare putere slujbelor ortodoxe este duhul de rugăciune. Rugăciunea este o îndatorire de căpetenie şi cea mai puternică armă împotriva uneltirilor diavoleşti. Prin ea adevărurile de credinţă se întipăresc în minte, iar voinţa deprinde lucrarea virtuţilor, dar aprinde mai ales simţămintele inimii. Numai atunci se desfăşoară cele dintâi bine, când sufletul se roagă cât mai des. De aceea rugăciunea trebuie lucrată înaintea la orice altceva şi continuată cu multă răbdare, fără contenire, până când Domnul îi va da rugăciunea celui ce se roagă.

Începuturile rugăciunii trebuie căutate în însăşi convertirea celor deşteptaţi prin har, pentru că rugăciunea este dorul neostoit al minţii şi inimii după Dumnezeu, pe care îl simţim în clipa deşteptării, insă uitarea sau nepriceperea pot foarte uşor să înăbuşe această scânteie nepreţuită, de aceea pune-te imediat pe fapte şi începe lucrarea pe care am înfăţişat-o până aici, cu scopul de a înteţi în noi flacăra unui duh de rugăciune. Pe lângă participarea şi trăirea slujbelor bisericeşti, după cum am arătat, cea mai nimerită osteneală în vederea scopului propus este rugăciunea personală, oriunde, oricând şi oricum este făcută ea. Aici există o singură regulă, şi anume: obişnuieşte-te să te rogi. Pentru aceasta trebuie:

1) Să-ţi întocmeşti o pravilă de rugăciune care să cuprindă rugăciunile de fiecare zi (de dimineaţă, de seară, şi altele zilnice).

2) Să începi cu o pravilă mai scurtă, pentru ca duhul tău, nedeprins cu   lucrarea rugăciunii, să nu dea îndărăt în faţa acestei nevoinţe.

3) Întotdeauna să te rogi cu frică de Dumnezeu, cu evlavie şi cu toată luarea-aminte.

4) Să ştii că pentru cele de mai sus e nevoie să stai în picioare, să faci metanii şi închinăciuni, să îngenunchezi, să-ţi faci semnul Sfintei Cruci, să citeşti, iar uneori să şi cânţi.

5)  Cu cât este mai deasă rugăciunea astfel săvârşită, cu atât mai bine. Unii creştini obişnuiesc să se roage câte puţin în fiecare oră.

6) Rugăciunile pe care trebuie să le citeşti sunt în cartea de rugăciuni, dar e mai bine să te deprinzi cu una sau alta din ele, astfel încât duhul să se încălzească de fiecare dată când o începi.

7)  Regula propriu-zisă de rugăciune este foarte simplă: stând la rugăciune cu frică şi cu cutremur, rosteşte-o ca şi cum ai şopti-o la urechea lui Dumnezeu, însoţind-o cu semnul crucii, cu închinăciuni, metanii şi căderea cu faţa la pământ, potrivit cu mişcarea duhului tău.

8)  Odată ce ţi-ai întocmit o pravilă de rugăciune, străduieşte-te să o împlineşti întotdeauna, ceea ce nu înseamnă că nu poţi adăuga şi alte rugăciuni, după cum te îndeamnă inima.

9) Citirea şi cântarea cu voce tare, în şoaptă, sau în tăcere sunt tot una pentru că Domnul este aproape, însă uneori săvârşim rugăciunile într-un fel, alteori în alt fel, după cum ne îndeamnă inima.

10)  Să ţinem bine minte care este scopul rugăciunii. O rugăciune bine făcută şi de folos spre mântuire se sfârşeşte căzând cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu, cu simţământul acesta: Cunoscătorule al inimilor, mântuieşte-mă.

11)  Rugăciunea are treptele ei. Prima treaptă este rugăciunea trupească, sau vorbită, sau a gurii, care constă în citire, stat în picioare şi închinăciuni. Dacă atenţia hoinăreşte aiurea, inima nu simte cele rostite şi nu avem îndrăzneală la rugăciune; înseamnă că nu avem răbdare, osteneală şi sudoare. Fără să ţii seama de toate acestea, hotărăşte-ţi un anumit timp pentru rugăciune şi roagă-te. Aceasta este rugăciunea lucrătoare. A doua treaptă este rugăciunea nerisipită: mintea se obişnuieşte să se adune la vremea rugăciunii şi o rosteşte cu toată luarea-aminte, fără să fie furată de gânduri. Atenţia se uneşte cu cuvintele scrise şi le repetă ca şi cum ar fi ale ei. A treia treaptă este rugăciunea simţită, când atenţia încălzeşte inima şi cele înţelese de minte se simt de către inimă. Dacă în minte este cuvânt zdrobitor, în inimă este zdrobire şi durere pentru păcate; în minte este implorare pentru iertarea păcatelor, în inimă simţământul trebuinţei şi însemnătăţii acesteia. Cel ce a ajuns la rugăciunea simţită, care se mai cheamă şi a inimii, acela se roagă fără cuvinte, pentru că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al inimilor. De aceea, iată care este culmea creşterii în rugăciune: stând la rugăciune, să treci din simţire în simţire, în această treaptă cititul încetează, ca de altfel şi cugetarea minţii, şi rămâne numai petrecerea în simţămintele cele duhovniceşti, însoţită de anumite semne ale rugăciunii. O atare rugăciune vine foarte puţin la început. O stare frumoasă de rugăciune poate veni peste noi în biserică sau acasă… iar sfatul pe care ni-l dau toţi Sfinţii Părinţi este să nu scăpăm acest moment din nebăgare de seamă, ci, atunci când ne vine această simţire duhovnicească, să curmăm orice altă lucrare şi să rămânem în ea. Sfântul Ioan Scărarul spune că „un înger se roagă împreună cu tine”. Atenţia minţii la aceste momente de rugăciune curată ne ajută să ne deprindem cât mai mult a ne ruga, pe când neatenţia nimiceşte rugăciunea şi orice sporire a ei.

12) Totuşi, oricât de desăvârşit a ajuns cineva în rugăciune, pravila nu trebuie cu nici un chip lăsată, ci trebuie făcută aşa cum am arătat mai sus; întotdeauna se începe de la rugăciunea lucrătoare apoi urmează rugăciunea minţii şi abia pe urmă cea a inimii. Fără o rânduială de rugăciune, rugăciunea inimii se pierde şi omul va crede că se roagă, dar în realitate nu va fi aşa.

13) Când simţirea cea dulce a rugăciunii ajunge să ardă în inimă neîncetat, urcăm pe treapta rugăciunii celei duhovniceşti – un dar al Duhului Sfânt, Care Se roagă pentru noi cu suspine negrăite. Este ultimul hotar al rugăciunii care poate fi atins. Se spune însă că mai există şi o rugăciune mai presus de hotarele rugăciunii, care nici nu se mai cheamă rugăciune şi este de necuprins de către mintea omenească, trecând peste limitele conştiinţei de sine (despre care mărturiseşte Sfântul Isaac Sirul).

14)  Cel mai lesnicios mod de a ajunge la rugăciunea neîncetată este acela de a rosti cât mai des Rugăciunea lui Iisus şi a o înrădăcina în inimă. Oamenii cei mai duhovniceşti şi mai încercaţi în războiul nevăzut, luminaţi fiind de Dumnezeu, au înţeles că Rugăciunea lui Iisus este cel mai simplu şi mai puternic mijloc pentru a întări duhul omului în toate lucrările cele duhovniceşti şi nevoinţele ascetice şi au lăsat povăţuiri amănunţite în legătură cu această rugăciune în scrierile lor.

Toate ostenelile şi nevoinţele ascetice au ca scop curăţirea inimii de patimi şi înnoirea duhului şi putem dobândi acestea pe două căi; prima cale este cea a lucrării, adică a împlinirii acelor nevoinţe ascetice pe care le-am arătat deja, iar cea de-a doua este cea a contemplaţiei, adică a întoarcerii minţii către Dumnezeu, în primul caz sufletul se curăţă de toată întinăciunea şi-L primeşte pe Dumnezeu, în al doilea Dumnezeu arde toată necurăţia şi vine să-Şi facă locaş în casa astfel curăţită a sufletului. Considerând-o pe aceasta din urmă ca aparţinând doar Rugăciunii lui Iisus, Sfântul Grigorie Sinaitul spune: „îl dobândim pe Dumnezeu fie prin lucrare şi nevoinţă, fie prin chemarea cu pricepere a Numelui lui Iisus”. El spune că prima cale este mai lungă, pe când a doua este mai scurtă şi mai încununată de roade. Cei de după Sfântul Grigorie au aşezat Rugăciunea lui Iisus la loc de frunte între podvig-uri, pentru că ea luminează, întăreşte, dă viaţă, zdrobeşte toţi duşmanii văzuţi şi nevăzuţi şi ne duce la Dumnezeu. Iată cât de puternică şi atotlucrătoare este! Numele lui Iisus este vistierie de bunătăţi şi binecuvântări, izvor nesecătuit de putere şi viaţă în duh.

Se înţelege de la sine după toate acestea că orice penitent şi oricine începe să-L caute pe Domnul trebuie să fie învăţat în amănunţime despre lucrarea Rugăciunii lui Iisus. De la aceasta va deprinde şi alte nevoinţe, pentru că, hrănit de lucrarea rugăciunii, se va întări mult mai grabnic cu duhul, va spori duhovniceşte mai curând şi va pătrunde în lumea lăuntrică. Necunoscând acestea, marea majoritate a creştinilor se rezumă la nevoinţele trupeşti şi sufleteşti, irosindu-şi astfel în zadar timpul şi efortul.

Această lucrare se mai numeşte şi „meşteşugită”. Ea este foarte simplă. Zăbovind cu atenţie şi conştiinţă în inimă, să rosteşti neîncetat: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, fără să-ţi închipui nici un fel de imagine sau chip, cu credinţa că Domnul te aude şi va veni la tine.

Pentru a ajuta firavul vlăstar al rugăciunii să crească este bine să dedici în fiecare zi, fie dimineaţa, fie seara, un anumit timp acestei rugăciuni – un sfert de oră, jumătate de oră sau chiar mai mult, cât mai mult poţi – doar pentru a o rosti, îndeobşte e bine ca rostirea să se facă după rugăciunile de dimineaţă sau de seară, stând în picioare sau aşezaţi. Prin acestea vei pune început bun deprinderii Rugăciunii lui Iisus.

Pe urmă, sileşte-te în timpul zilei să o spui în fiecare clipă, oricare ţi-ar fi îndeletnicirea.

Te vei obişnui din ce în ce mai mult cu ea şi va începe cu timpul să se lucreze ca de la sine, indiferent de treburile şi ocupaţiile omului. Cu cât lucrarea este mai statornică şi făcută mai cu răbdare, cu atât mai repede vei spori.

Mereu să-ţi ţii conştiinţa în inimă, iar respiraţia ta să fie mai uşoară, ca rezultat al încordării lăuntrice ca care se săvârşeşte. Cel mai important lucru este însă credinţa că Dumnezeu este aproape şi ne aude. Şopteşte rugăciunea la urechea lui Dumnezeu.

Această lucrare săvârşită cât mai des va încălzi duhul, apoi va pogorî în el luminarea şi în cele din urmă răpirea. Dar dobândirea tuturor acestora poate dura uneori ani de zile.

La început această rugăciune este doar a gurii, ca orice altă lucrare, apoi trece în stadiul de rugăciune a minţii, pogorându-se în cele din urmă în inimă şi sălăşluindu-se acolo.

Unii au căzut în înşelare şi s-au primejduit pe sine săvârşind această rugăciune fără îndrumarea unui om încercat şi deprins cu lucrarea ei. De aceea Rugăciunea lui Iisus trebuie învăţată de la cineva care o ştie. De cele mai multe ori înşelarea vine din faptul că atenţia se fixează în cap şi nu în piept, cum ar trebui.

Cel ce are atenţia aţintită asupra inimii, acela s-a izbăvit de primejdie, însă cel mai mântuitor este să cădem în fiecare ceas cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi cu inimă zdrobită să ne rugăm a fi izbăviţi de înşelare.

Sfinţii Părinţi au expus amănunţit învăţătura despre lucrarea Rugăciunii lui Iisus. De aceea, cel ce începe să le citească foarte atent şi să le lase deoparte pe toate celelalte. Cele mai bune scrieri cu acest subiect sunt cele ale: Sfântului Isihie, Sfântului Grigorie Sinaitul, Sfântului Filotei Sinaitul, Sfântului Teolipt, Sfântului Simeon Noul Teolog, Sfântului Nil Sorski, Ieromonahului Dorotei, precum şi predosloviile Stareţului Varsanufle şi viaţa Sfântului Paisie.
Cel ce a deprins această lucrare, trecând prin toate cele înfăţişate mai sus, este un autentic trăitor al vieţii creştineşti. El va spori foarte repede în viaţa de curăţie şi desăvârşire creştină şi va dobândi mult dorita pace a sufletului prin unirea cu Dumnezeu.

Aceasta este lucrarea cea mai potrivită puterilor sufleteşti, care lucrează după cum se mişcă duhul; fiecare din ele se adaptează la viaţa duhului sau la simţirile duhovniceşti. Tot ele contribuie la întărirea condiţiilor de început, adică strunesc lucrarea minţii prin neîmprăştierea ei, lucrarea voinţei prin veghere, iar lucrarea inimii prin trezvie. Rugăciunea le înveşmântează şi le cuprinde pe toate; însăşi creşterea şi sporirea ei nu este altceva decât osteneala lăuntrică pe care am descris-o până acum.

Toate aceste activităţi sunt menite cizelării puterilor sufleteşti în duhul noii vieţi. Creşterea înseamnă de fapt înduhovnicirea sufletului sau ridicarea lui în duh şi contopirea cu el. Cât timp au vieţuit în păcat, duhul şi sufletul s-au unit spre lucrarea celor potrivnice. După deşteptarea prin har, duhul este înnoit, dar sufletul este înlănţuit de mreaja vicleană a păcatului şi se împotriveşte cu înverşunare duhului şi tuturor lucrărilor celor duhovniceşti. Aceste lucrări impregnate de elemente duhovniceşti ajută sufletul să se ridice în duh şi să se contopească cu el. Este evident atunci că lucrările acestea sunt de cea mai mare însemnătate şi că îşi pricinuiesc mult rău cei care le părăsesc. Ei înşişi sunt cauza faptului că ostenelile lor nu dau nici un fel de rod. Ei trudesc, dar fără nici un rezultat, se învârtoşează curând şi viaţa duhovnicească – câtă era – se stinge.

Roadele acestor nevoinţe apar datorită râvnei şi căutărilor noastre. Râvna este cea care călăuzeşte puterea dătătoare de viaţă a harului, prin ele, spre puterile sufleteşti, acestea primind revărsarea lucrării binefăcătoare a harului, fără de care toate nevoinţele sunt seci, fără viaţă, reci şi deşarte.

Citirea, metaniile, slujbele şi orice altceva vor rămâne sterpe dacă nu există duhul lăuntric; ele vor creşte şi vor hrăni în noi duhul slavei deşarte şi al fariseismului, din care se vor hrăni la rândul lor, acestea fiind singurele care îl mai susţin pe om în nevoinţele lui. Iată de ce cineva care nu are duh, de îndată ce vin lucruri potrivnice şi ispite peste inima lui, se pierde cu firea şi cade. De fapt, ostenelile înseşi îi sunt aceluia un chin, pentru că toată puterea duhului celui osârduitor este acaparată de către suflet, drept pentru care sufletul nu se mai satură de aceste lucrări, dorind să se afle totdeauna numai în ele.

Din aceste motive este foarte necesar ca atunci când împlinim aceste lucrări să avem grijă să ardă duhul lăuntric de viaţă şi să cădem către Dumnezeu, Mântuitorul nostru, cu smerenie şi cu zdrobire de inimă. Această stare de umilinţă şi pocăinţă menţine şi se hrăneşte cel mai bine cu rugăciunea şi cu toate lucrările ce ţin de ea. Pentru că ele hrănesc şi sufletul deopotrivă, să luăm aminte să nu ne mulţumim numai cu ele; e posibil să rămânem nişte oameni sufleteşti, păgubindu-ne duhul. Mai mult decât cu orice, aceasta se poate întâmpla cu cititul şi, în general, cu cercetarea şi însuşirea adevărului.

Să ţinem trupul în duhul noii vieţi

Trăsătura distinctivă a acestei lucrări este strâmtorarea trupului, care înseamnă să nu-i îndeplinim acestuia nici o poftă sau dorinţă păcătoasă, lipsindu-l de desfătări şi îndulciri, înseamnă să nu primim nici hrană, nici băutură, nici somn, nici mişcare, nici privelişti, nici sunete, nici alte senzaţii şi percepţii ca şi cum toate acestea ar fi bune şi vrednice de dorit, ci ca şi cum ar fi toate trecătoare şi străine nouă, fără să le dăm vreo atenţie înainte sau după ce le-am primit. Mai mult decât atât, să ni le îngăduim pe toate cu măsură strictă, impusă nu de lăcomia poftelor trupeşti, ci dictată de raţiune şi de duhul osârduitor. Dă-i trupului ceea ce îi trebuie, dar cu înfrânare şi, nemaidându-i nici o atenţie, concentrează-ţi, toată atenţia asupra sufletului. Sfinţii Părinţi denumesc această întoarcere de la odihna trupului vieţuire aspră, împlinirea bunului plac trupesc este o patimă extrem de primejdioasă şi de aceea nesuferită lui Dumnezeu. Cel ce îşi cruţă trupul, „milostivindu-se” de el şi răsfăţându-l, acela nu poate avea Duhul Sfânt sălăşluit în inima lui. Până şi satisfacerea sporadică a poftelor şi voilor trupului, din pricina neatenţiei şi delăsării, învârtoşează inima. Ce să mai spunem atunci de cei la care desfătarea cărnii a devenit o a doua natură? Desfătarea trupului este pentru Duh ceea ce este apa pentru foc.

Trupul este cuibul tuturor patimilor – după cum spune Sfântul Ioan Casian şi după îndelungata experienţă ascetică creştină – şi de aceea strâmtorarea lui împuţinează şi izgoneşte patimile şi poftele nesocotite. Cel ce îşi răsfaţă trupul nu va avea parte nicidecum de petrecerea lăuntrică, pentru că el este înrobit de tot ceea ce îi poate satisface dorinţele păcătoase, adică este risipit în plăceri şi prin urmare este împietrit. Sufletul se coboară în cele ale trupului, se împreunează cu acesta şi devine greoi, atârnând înspre cele pământeşti, neputincios să contemple liber cu mintea cele duhovniceşti. Dimpotrivă, cât de limpede este vederea în trupul strunit, cât de nestingherită este petrecerea lăuntrică, cât de urâte sunt patimile şi în general cât de plină de energie şi de evidentă este în el viaţa duhovnicească!

„…chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (II Corinteni 4, 16). Dacă trupul se întăreşte, o face păgubind duhul, iar duhul nu poate spori decât pe socoteala odihnei şi bunului plac trupesc. Nici un sfânt nu a avut o viaţă uşoară; toţi au dus o viaţă foarte aspră, strâmtorându-şi, slăbindu-şi, uscându-şi şi urându-şi trupul. Sfântul Isaac Sirul socoteşte strâmtorarea trupului a fi o condiţie a mântuirii. Cel ce îşi cruţă şi-şi răsfaţă trupul a apucat-o pe o cale înşelătoare, lunecoasă, amăgitoare şi nesigură.

Trupul trebuie strâmtorat în toate mădularele, membrele şi funcţiile sale, astfel încât toate acestea să se preschimbe în unelte ale lucrării dreptăţii.

Există două ramuri ale vieţii noastre trupeşti – una este cea animalică – senzitivă, prin care se desfăşoară activităţile psihologice/afective; cealaltă este cea pur animalieră, unealtă a economiei animalice, a hrănirii şi luptei pentru supravieţuire. Cea dintâi are oarecum mai multă libertate, fiind mai slobodă; cea de-a doua este mai încătuşată, mai trupească şi mai grosieră.

De cea dintâi se leagă simţurile, limba şi mişcarea; de cea de-a doua: mâncatul, dormitul, funcţiile sexuale şi diferitele senzaţii tactile – de cald, de frig, de moale şi aşa mai departe.

Iată care sunt regulile strâmtorării trupului:
1) Stăpâneşte-ţi simţurile, mai ales văzul şi auzul; înfrânează-ţi mişcările şi păzeşte-ţi limba. Cel ce nu le ţine în frâu pe acestea trei este înrobit şi slăbănogit în cele lăuntrice. Nici măcar nu petrece înlăuntru, pentru că simţurile sunt uşile sufletului spre cele dinafară sau ferestre prin care iese toată căldura lăuntrică.

2)  Arată-ţi stăpânirea faţă de simţuri, silindu-le să fie atrase de lucrurile binefăcătoare sufletului. Până acum ele s-au hrănit din tot ceea ce slujea iubirii de sine şi patimilor, de acum înainte să se hrănească din cele ce ajută la aprinderea duhului.

3) Măsoară cantitatea de hrană de care are nevoie trupul. Trebuie să fie simplă şi sănătoasă. Foloseşte-te de cântar, stabileşte-i calitatea şi ora la care trebuie mâncată şi fii mulţumit cu atât. La fel procedezi şi cu somnul. Mortifică-ţi funcţiile sexuale prin uscarea trupului, în fine, poartă-te cu trupul tău cu un fel de ură, trateaza-l cu răceală şi asprime, ca să nu se bucure de mângâiere şi dezmierdare.

4)  Odată rânduite acestea toate, războieşte-te cu trupul până când se supune şi se smereşte. Din momentul în care se va deprinde cu petrecerea cea aspră şi cu trebuinţa de puţine, va deveni robul tău fără glas. Carnea se va smeri şi va asculta în cele din urmă; să ştii asta şi să te nevoieşti pentru ea, ca încununare a ostenelilor tale. Podvig-unle trupeşti zidesc şi întăresc virtuţile trupeşti: însingurarea, tăcerea, privegherea, osteneala, răbdarea în ispite, tăria, curăţia şi fecioria.

5) Să-ţi aduci aminte necontenit că acest însoţitor, al tău va sfârşi în mormânt. Se spune să nu te încrezi în trup – este foarte viclean. Când crezi că a devenit supus şi ascultător şi-ţi îngădui o slăbire a frâului, atunci te înhaţă imediat şi te biruie. De aceea lupta cu trupul continuă până la mormânt; este mult mai înverşunat la început, apoi devine din ce în ce mai uşor şi în cele din urmă se rezumă la supravegherea purtării lui, tulburată din când în când de uşoare senzaţii ale pornirilor sale.

6) Pentru o biruinţă cât mai durabilă, să ştim că dacă legea statorniciei trebuie respectată în orice lucrare duhovnicească, atunci ea se impune cu atât mai mult în podvig-urile trupeşti. Iată un sfat îndeobşte valabil: la început supune toate mădularele trupeşti  strâmtorării şi întoarce-ţi toată atenţia asupra lucrării lăuntrice. Când patimile îşi vor slăbi strânsoarea inima se va umple de căldură; atunci, potrivit cu intensitatea arderii lăuntrice, cerinţele trupului se micşorează de la sine şi încep în chip firesc marile nevoinţe trupeşti.

7) Cele mai importante nevoinţe ascetice pentru strâmtorarea trupului sunt: postul, privegherea, ostenelile şi curăţia. Aceasta din urmă este cea mai trebuincioasă şi cea mai lucrătoare, de aceea fecioria este socotită calea cea mai scurtă către desăvârşirea creştină. Fără feciorie omul nu poate dobândi nici tărie, nici daruri. E bine să ştim că pe lângă fecioria trupească mai există şi fecioria sufletească şi că pe aceasta o putem pierde foarte uşor, în ciuda faptului că ne păstrăm fecioria trupească până la mormânt. Fecioria sufletească este cu mult mai însemnată decât cea trupească, de aceea soţii se pot apropia foarte mult de starea feciorelnică prin curăţie sufletească. Ostenitorul care se încredinţează voii lui Dumnezeu este ajutat de har şi tocmai din acest motiv vedem că există şi soţi care posedă desăvârşirea duhovnicească.

Trăirea şi orânduirea vieţii din afară în duhul vieţii noi se poate numi „fuga de lume” şi înseamnă de fapt izgonirea duhului lumesc din întreaga desfăşurare a vieţii. “…Eu v-am ales pe voi din lume” (Ioan 15, 19), adică ne-a scos din ea. Acestea sunt cuvintele Mântuitorului către Apostoli, dar acelaşi lucru îl face şi tuturor credincioşilor prin harul Său: scoate duhul Lui din lume. Însăşi deşteptarea prin har este o avertizare a conştiinţei despre deşertăciunea lumii şi deschiderea ei către o altă lume – cea duhovnicească, însă ceea ce la început s-a arătat în chip nevăzut în suflet trebuie mărturisit mai apoi prin fapte, pentru a deveni o regulă permanentă. Cine îl caută pe Domnul trebuie să se despartă de lume.

Prin „lume” se înţelege tot ceea ce e pătimaş, deşart sau întinat de păcat şi care pătrunde în viaţa socială, familială şi personală, sălăşluindu-se acolo sub formă de obicei şi lege. Iată de ce a părăsi lumea nu înseamnă câtuşi de puţin a ne rupe de societate sau de familie, ci a părăsi toate năravurile, obiceiurile, îndeletnicirile, deprinderile şi cerinţele care sunt cu totul potrivnice Duhului lui Hristos, pe Care l-am primit şi Care creşte în noi. Societatea şi familia sunt binecuvântate de Dumnezeu, de aceea nu trebuie să le respingem sau să le dispreţuim, nici pe ele şi nici pe cele ce ţin de temelia şi de buna lor întocmire; ci trebuie să dispreţuim şi să fugim de tot ce este patimă şi poftă, căci acestea se prind de acelea ca o tumoare malignă, vătămându-le şi stricându-le. A fugi de lume înseamnă a te stabili în adevărata familie şi societate.

Iar toate celelalte să le faci ca şi cum ţi-ar fi străine, ca şi cum n-ar fi treaba ta: „Şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea” (1 Corinteni 7, 31).

Este evident de ce se impune să lucrăm aşa. Lumea cea deşartă şi îmbibată de patimi pătrunde în suflet, stârnind şi vărsând în el patimile. Aşa cum cel ce umblă prin funingine se înnegreşte, sau cel ce bagă mâna în foc se frige, tot astfel cel ce se implică în lucrurile lumeşti se umple de patimi urâte lui Dumnezeu; de aceea penitentul care se întoarce în lume cade iar în robia păcatului, iar cel nevinovat se strică. Este un deznodământ aproape inevitabil. Mintea se întunecă; se afundă în uitare şi nesimţire, devine slabă, înrobită păcatului, despuiată de toate cele bune. De îndată ce inima este rănită, urmează patima şi făptuirea şi omul a căzut. Cei ce s-au pocăit şi şi-au schimbat viaţa şi care fug de obiceiurile lumeşti ca de foc stau mărturie pentru întregul proces de pervertire a firii umane în contact cu duhul lumesc şi pentru faptul că este necesară şi inevitabilă părăsirea lumii.

Ce anume să lepădăm şi cum – acestea le aflăm mult mai uşor prin propria experienţă decât prin citirea lor dintr-o carte.

Legea sună aşa: părăseşte de îndată tot ce este primejdios pentru buna sporire a vieţii duhovniceşti, tot ce aţâţă patimile, seamănă deşertăciune şi stinge duhu!. Şi câte nu sunt cele care împlinesc aceste condiţii! Măsură şi barometru pentru ele să fie inima fiecăruia din cei care caută cu sinceritate mântuirea, fără a se amăgi pe sine sau de ochii lumii. Acum e timpul să încetăm a mai avea de-a face cu toate acele teatre, baluri, dansuri, cântări necuvincioase, petreceri, muzici, călătorii, hoinăreli, glume, ironii, râsete şi cunoştinţe care ne irosesc timpul fără vreun folos.

Este timpul să modificăm şi ora sculării, şi durata somnului, şi ora de masă ş.a.m.d. În alte locuri şi la vremi diferite, schimbările pot fi altele, însă unitatea de măsură este mereu aceeaşi: rupe-te de tovărăşia persoanelor şi lucrurilor care pricinuiesc rău vieţii duhovniceşti şi de orice stinge duhul. Dar ce anume stinge duhul? Pentru unii poate fi ceva lipsit de importanţă, cum ar fi o plimbare într-un loc familiar cu o persoană familiară. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 6, 12).

Din acestea înţelegem că a părăsi lumea nu înseamnă altceva decât a curăţi toată viaţa cea din afară prin înlocuirea oricărei întinăciuni şi urme a patimilor cu lucrurile cele curate, care nu stingheresc viaţa duhovnicească, ci o ajută să sporească; fie că acest lucru se întâmplă în viaţa personală, familială sau obştească – reorânduieşte-ţi comportamentul exterior în casă şi în afara ei, cu prietenii şi partenerii, în duhul noii vieţi pe care o trăieşti. Stabileşte-ţi reguli şi pune ordine în fiecare îndeletnicire de acasă, la muncă sau când eşti cu prietenii; să ştii precis când. cum şi cu cine îţi petreci timpul.

Cum se pot pune în practică toate acestea? Ori în ce fel poţi, dar să lucrezi cu sfatuire şi discernământ, după cum te îndrumă părintele duhovnicesc sau altcineva în care ai încredere. Unii fac asta dintr-o dată şi se pare că este mai bine astfel, alţii treptat. Trebuie doar să urâm din prima clipă, cu toată inima, tot lucrul lumesc şi păcătos, să ne înstrăinăm de el, să nu-l dorim şi să nu ne îndulcim cu el. „Să nu vă potriviţi cu acest veac” (Romani 12, 2). După înstrăinarea lăuntrică de lume, ruperea văzută de ea poate urma fie de îndată, fie treptat. Cel slab duhovniceşte nu va suporta lepădarea făcută într-un interval mai lung de timp – nu va sta cu tărie, va slăbi şi va cădea.

Unii ca aceştia sunt înrobiţi mai ales de patimile trupeşti, care le sunt ca o a doua natură, şi de aceea trebuie să se lepede fulgerător de lume, fugind cât mai departe de locul în care s-au tăvălit în noroiul păcatului. Omul tare cu duhul suportă lepădarea de lume făcută în etape. Dar atât pentru primul cât şi pentru al doilea este absolut necesar, de la prima mişcare a prefacerii lăuntrice, să curme orice legătură cu lumea păcătoasă şi cu orice lucru lumesc până când vlăstarul noii vieţi va prinde rădăcini puternice. Este ca şi cum am împrejmui cu un gard un puiet de-abia pus în pământ; deşi vântul nu bate tare, el poate smulge copăcelul fiindcă rădăcinile lui sunt încă firave.

Gândul că poţi duce o viaţă creştină şi în acelaşi timp să menţii şi legăturile cu lumea şi lumescul este deşart şi înşelător. Cine se hrăneşte cu gândul acesta nu va fi nicicând mai mult decât un fariseu şi un creştin închipuit, adică va fi creştin numai după părerea sa şi nu aievea. La început va strica cu o mână ceea ce a făcut cu cealaltă, adică tot ceea ce va fi adunat el prin îndepărtarea de lume va risipi la reintrarea în ea. De aici nu mai este decât un pas până la părerea de sine, întrucât ceea ce a fost răpit din inimă poate rămâne în memorie şi în imaginaţie. Aducându-şi aminte cum era înainte, omul poate crede lesne că lucrurile stau tot la fel; însă între timp cele bune au pierit ca fumul şi numai urmele lor au rămas în memorie. El va crede că are ceea ce de fapt nu are, iar judecata lui aceasta este: „de la cel ce n-are şi ce are i se va lua” (Matei 25, 29).

De la părerea de sine la fariseism nu este decât un pas. Iar fariseismul învârtoşat sau nesimţirea de sine este o stare groaznică. Cu toate acestea, aceasta reprezintă o perspectivă înspăimântătoare: „Cum pot să părăsesc lumea?” – se poate întreba cineva. Este numai în aparenţă înspăimântător, pentru că părăsirea lumii înseamnă pătrunderea în paradisul cel lăuntric. Din afară ne vin numai lipsuri, ură şi suferinţe. Ce e de făcut? Înarmează-te cu răbdare. Ce e mai de preţ – lumea sau sufletul tău, vremelnicia sau veşnicia? Lipseşte-te de cele puţine şi sărace, ca să câştigi revărsarea nemăsurată a celor multe şi bogate. Se întâmplă de altfel ca lumea să ne îmbrâncească furioasă la început şi apoi încetul cu încetul să nu ne mai dea nici o atenţie; cel ce a părăsit lumea este lăsat în pace, pentru că rareori sunt creştinii preţuiţi în lume. Oamenii flecăresc o vreme şi apoi uită, socotindu-l pe cel ce a părăsit lumea ca pe un mort. De aceea nu trebuie să te temi de batjocura şi vrăjmăşia lumii, fiindcă din pricina deşertăciunii şi le iubeşte numai pe cele ce le vede ca fiind de faţă şi uită restul. Lumea este un bâlci care îi interesează şi îi ţine ocupaţi pe cei din ea, păsându-i prea puţin de ceilalţi.

Astfel, fie prin îndeletnicirile îndreptate spre zidirea puterilor sufletului, fie prin strâmtorarea trupului în toate mădularele lui şi mai ales în acele organe care sunt cele mai apropiate de suflet, fie prin curăţirea vieţii exterioare, cel ce caută o pavăză bună şi tare îşi va apăra de primejdii viaţa duhovnicească, întărindu-se lăuntric prin îndeletniciri duhovniceşti şi sufleteşti în singurătate, şi însoţindu-le de strâmtorări şi munciri ale trupului, se reîntoarce la treburile sale familiale sau obşteşti, la îndeletniciri care sunt curate şi mântuitoare, după voia lui Dumnezeu, prin care duhul se zideşte, sau cel puţin nu se lasă prădat.

Un singur lucru îl mai poate risipi şi acela este necontenita privire şi auzire a lucrurilor, fie lumeşti, fie fireşti, care au înrâurire asupra sufletului, risipindu-l de la lucrarea mântuirii prin distragerea atenţiei şi înrobirea ei. Dacă ar pune strajă acestor ferestre spre înăuntru, pacea lăuntrică nu i-ar mai fi tulburată. Bineînţeles că cea mai eficientă şi mai temeinică lucrare de acest fel este paza simţurilor; numai că aceasta nu poate fi lesne săvârşită şi nu trebuie s-o facă oricine. De aceea Sfinţii Părinţi au găsit o cale mântuitoare prin care să ne deschidem impresiilor exterioare şi totuşi să nu fim împrăştiaţi de ele, zidindu-ne în acelaşi timp duhul lăuntric.

Această cale spune să găsim câte un sens duhovnicesc pentru orice lucru văzut şi auzit şi să ne întipărim cât mai adânc în memorie acest „înlocuitor” duhovnicesc, astfel încât, de fiecare dată când vedem sau auzim un anumit lucru, „înlocuitorul” să se impună cu mai multă evidenţă simţurilor noastre decât obiectul însuşi. Cel ce face aşa cu toate pe care le întâlneşte este permanent pe băncile unei şcoli duhovniceşti. Lumina şi întunericul, omul şi fiara, pietrele şi plantele, casa şi câmpul – totul până la cel mai mic amănunt va fi o carte pentru el, pe care trebuie s-o citească, să o tâlcuiască şi să se întărească întru ea. Şi cât de mântuitoare este această lucrare! «De ce plângeţi?» a întrebat ucenicul pe bătrânul său care văzuse o femeie desfrânată, frumoasă foarte. «Plâng», a răspuns bătrânul, «pentru că văd cum se pierde făptura raţională a lui Dumnezeu şi pentru că eu nu mă îngrijesc de sufletul meu pe cât se îngrijeşte aceasta de trupu! ei ca să-l dea spre desfrânare…». Altul, auzind o femeie care plângea la un mormânt, a zis: «Aşa ar trebui să-şi plângă creştinul păcatele».

Acestea sunt ostenelile ascetice prin care sufletul, trupul şi purtarea din afară cresc în duhul vieţii celei noi. După ce duhul este deşteptat la viaţă prin harul lui Dumnezeu, are loc urcuşul până la hotărâre şi făgăduinţă şi întărirea harului prin primirea Sfintelor Taine. Însă aşa cum la început întoarcerea spre Dumnezeu este şovăielnică şi trebuie întărită prin harul ce se coboară prin Taine, tot aşa şi râvna este nestatornică, osârdia fără putere, voinţa slabă, iar viaţa deşartă fără hrănirea şi întărirea lor prin Dumnezeieştile Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei. Viaţa creştină manifestată de râvnă este o viaţă plină de har; ca urmare, atragerea şi dobândirea harului dumnezeiesc este mijlocul cel mai puternic spre păzirea, hrănirea şi arderea vieţii duhovniceşti. Există hrană trupească, există şi merinde duhovniceşti şi acestea sunt Sfintele Taine.

Domnul ne-a dat Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Său spre a hrăni şi a înălţa viaţa noastră duhovnicească. „Eu sunt pâinea vieţii”, a spus Domnul (Ioan 6, 48). „Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu adevărată băutură” (Ioan 6, 55). Viaţa duhovnicească este rodul petrecerii cu Domnul. Nu există viaţă adevărată în afara Lui sau fără El, ci iată ce zice El: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el… Eu viez prin Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan 6, 56-57). Asta înseamnă că unirea cu Hristos se face prin Împărtăşirea din Trupul şi Sângele Său. Adevărata viaţă duhovnicească este plină de putere, mult lucrătoarc şi mult roditoare. Dar fără Mine nu puteţi face nimic, zice Domnul. „Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă” (Ioan 15, 5). „Cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan 6, 57). Aşa încât, „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui. nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 53-54).

Acesta este Izvorul plin de har din care se adapă şi se întăreşte viaţa noastră duhovnicească! De asta încă de la începuturile creştinismului cei mai râvnitori socoteau împărtăşirea deasa ca fiind cea  mai mare binecuvântare, în Faptele Apostolilor se pomeneşte de nenumărate ori despre creştinii care stăruiau în rugăciune şi în frângerea pâinii, adică în Împărtăşanie. Sfântul Vasile cel Mare spune în epistola sa către Patricia Cezareea că este mântuitor să te împărtăşeşti în fiecare zi şi, vorbind despre sine, zice: „Noi ne împărtăşim de patru ori pe săptămână”. Aceasta este şi părerea îndeobşte împărtăşită de toţi sfinţii, că nu există mântuire fără Împărtăşanie, şi nici măcar sporire nu există fără deasa Împărtăşanie.48
(Nota48 Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol, în Filocalia, vol. 8, 1979, nr, 92, pg. 202-211)

Dar Domnul, Izvorul vieţii, Care dă viaţă tuturor celor ce se Împărtăşesc din El, este şi foc mistuitor. Cei ce primesc Sfintele Taine cu vrednicie gustă Viaţa, iar cei ce le primesc cu nevrednicie îşi mănâncă moarte. Deşi nu este o moarte văzută, ea se lasă în mod nevăzut peste duhul şi inima omului. Cel ce se Împărtăşeşte cu nevrednicie pleacă de la Sfântul Potir ca un lemn mistuit de foc sau ca fiarele contorsionate ce rămân de pe urma unui incendiu devastator, în trupul aceluia fie s-a semănat sămânţa morţii, fie moartea survine de îndată, aşa cum s-a întâmplat în biserica Corintenilor, după cum mărturiseşte Apostolul [N. trad.: vezi I Corinteni 11, 29-30]. De aceea, să ne apropiem de Sfântul Potir cu frică şi cutremur, după ce ne-am pregătit îndeajuns.

Pregătirea constă în curăţirea conştiinţei de lucrurile ce ne pot aduce osândă. Să se cerceteze însă omul pe sine, învaţă Apostolul, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar (1 Corinteni 11, 28). Spovedania curată însoţită de ură faţă de păcat şi de hotărârea de a nu mai săvârşi păcatul cu orice chip face din sufletul nostru un vas care, prin harul lui Dumnezeu, să poată să-L cuprindă pe Cel de necuprins, în hotărârea şi făgăduinţa noastră Se uneşte Hristos cu noi, fiindcă acela este singurul loc neîntinat din noi – restul este întinăciune. Aşadar nimeni dintre muritori nu se poate apropia cu vrednicie, dar prin Domnul şi prin harul Său suntem găsiţi vrednici, pentru mărturisirea cea zdrobită a păcatelor şi pentru făgăduinţă.

Am fi putut să spunem doar atât: spovedeşte-te curat şi te vei putea împărtăşi cu vrednicie; dar Spovedania însăşi este o Sfântă Taină, care necesită pregătire temeinică la rândul ei; şi mai mult decât atât, cere anumite lucrări, sentimente şi dispoziţii sufleteşti care nu pot fi săvârşite şi manifestate toate deodată, ci este nevoie de timp şi de o anumită perioadă de pregătire numai pentru aceasta. De aceea Taina Sfintei Spovedanii a fost săvârşită dintotdeauna după o anumită rânduială, prin fapte şi lucrări ce-l ajută pe penitent să se pregătească pentru ea şi să-şi cunoască mai uşor păcatele, să-şi deştepte străpungerea inimii şi să-şi păzească promisiunea. Toate acestea la un loc poartă numele de govenie.

Astfel, pentru întărirea şi sporirea unei vieţi pline de har prin primirea Sfintelor Taine este de trebuinţă să ne pregătim prin govenie şi prin tot ceea ce ţine de ea, să mergem la spovedit şi, astfel pregătiţi, să ne apropiem cu vrednicie de Sfântul Potir. Este necesar să întocmim noi o govenie, sau mai precis să o luăm asupră-ne pentru că este deja întocmită de către Sfânta Biserică. Cele patru posturi de peste an sunt rânduite în acest scop, astfel încât în timpul lor creştinii râvnitori să se pregătească cu luare-aminte, să se mărturisească şi să primească Sfânta Împărtăşanie. Cei ce doresc desăvârşirea trebuie să-şi facă o regulă din a se pregăti pentru Împărtăşanie în timpul fiecăruia din cele patru mari posturi de peste an. Aşa este scris în „Mărturisirea de credinţă ortodoxă”.

Asta nu înseamnă că cei foarte osârduitori nu se pot pregăti mai des sau chiar neîncetat pentru primirea Sfintelor Taine, după cum nu înseamnă că cei care nu pot respecta această regulă din diferite motive trebuie să se simtă împovăraţi de ea ca de un jug. încearcă doar să faci orice depinde de tine pentru a te pregăti pentru Împărtăşanie de patru ori pe an. Pentru mireni de patru ori pe an este un număr potrivit, de mijloc şi după cum s-a constatat din experienţa Bisericii, foarte mântuitor. Cel ce procedează aşa nu se va rupe din comuniunea celorlalţi, din care pricină nici nu se va mândri că îi întrece în râvnă. La fel de bine te poţi pregăti de două ori pentru împărtăşanie în timpul Postului Mare şi al Postului Naşterii Domnului – la început şi la sfârşit. Astfel vor fi în total şase pregătiri în cursul unui an.

Govenie nu trebuie confundată cu postirea în general sau cu ţinerea posturilor cu vrednicie, după rânduiala Bisericii. Este o parte alcătuitoare a postului, dar se deosebeşte de el printr-o mai mare asprime faţă de hrană, somn şi faţă de tot ceea ce se referă la îndeletnicirile duhovniceşti, cum ar fi: citirea cărţilor sfinte cât mai mult cu putinţă, curmarea oricăror griji şi treburi lumeşti, participarea la toate slujbele bisericeşti şi aşa mai departe. Această perioadă de timp este consacrată îndeletnicirilor ce au ca scop aducerea în viaţa noastră a cuvenitei pocăinţe şi spovedanii şi apoi Împărtăşirea cu Sfintele Taine.

Este limpede aşadar că întregul proces ce poartă numele de govenie este menit să cureţe întreaga noastră viaţă, să-i restabilească rânduiala cea mântuitoare, să ne curăţească scopurile, să ne unească cu Domnul, să înnoiască duhul şi toată fiinţa noastră. Se poate asemăna cu spălarea hainelor prăfuite sau cu îmbăierea după ce-am mers pe drum. Creştinul, oricât de grijuliu ar fi, nu va scăpa niciodată neatins de praful şi murdăria drumului. Se va acoperi de praful cugetelor pătimaşe şi se va mânji de căderile în păcat. Deşi nu este decât puţină murdărie, ea este pentru suflet ceea ce este praful pentru ochi şi pietricelele pentru mecanismul unui ceas – ochii nu văd, iar ceasul nu merge. Aşa că trebuie să ne curăţim şi să ne înnoim din când în când. Cu câtă înţelepciune le-a rânduit pe toate cele de trebuinţă Biserica noastră şi cât de mântuitoare este supunerea cu smerenie la aceste rânduieli!

Iată însemnătatea goveniei. Este un mijloc pentru aprinderea, hrănirea şi păstrarea vieţii în noi. Dar mai ales este o revizuire atentă a vieţii noastre, cu toate căderile şi pricinile lor, şi stabilirea mijloacelor de a ne păzi de ele. Când ajungem să ne cunoaştem păcatele, ele sunt izgonite din inimă prin zdrobirea ei şi scârba faţă de ele, fiind iertate şi şterse prin Taina Sfintei Spovedanii şi prin făgăduinţa de a ne schimba. Atunci vasul este pregătit. Prin Sfânta Euharistie, Domnul vine şi Se uneşte cu duhul vrednic să-L primească, care trebuie să simtă că nu mai sunt singur, ci cu Tine.

VI – Partea a treia – Calea spre mantuire

Apropierea de o neîntreruptă govenie

Govenie se săvârşeşte într-o anumită perioadă de timp, însă acest duh de pregătire ar trebui să devină în cele din urmă o permanentă stare sufletească. Pentru a înlesni înrădăcinarea ei sunt necesare anumite nevoinţe ajutătoare.

Govenie este o înşiruire firească a trei lucrări prin care ne curăţăm simţirile şi ne sfinţim; acestea sunt: postul, spovedania şi împărtăşania şi ele ar trebui săvârşite, pe cât posibil, cât mai des şi mai cu regularitate. Pentru aceasta sunt de trebuinţă următoarele:

1) Să ţinem toate posturile de peste an, rânduite de Biserică, nu numai printr-o simplă înfrânare de la mâncarea de dulce, ci astfel încât trupul să simtă lipsă, insuficienţă şi sărăcie a hranei şi chiar durere, în vremea postului, să îngădui un anumit număr de zile pentru a ne pregăti de Sfânta Împărtăşanie, zile în care să lăsăm orice altă lucrare şi să ne concentrăm asupra unui singur lucru: curăţirea conştiinţei. După aceea, în restul postului activitatea va fi la fel ca în celelalte perioade ale anului, iar postirea va fi mai puţin aspră şi ne putem ocupa şi cu alte treburi, în funcţie de împrejurări. Doar istovindu-ne trupul şi luând de la el orice prilej de desfătare – aşa cum facem atunci când purtăm doliu şi ne jelim morţii – uşurăm duhul şi atragem harul lui Dumnezeu. Ce mijloc redutabil pentru întărirea duhovnicească putem afla aici!

2) Să ţinem posturile de miercuri şi vineri, întrucât acestea ajută mult să ne aducem aminte din când în când că omul nu este liber, ci rob încă al păcatului şi poartă o povară apăsătoare. Postul pune zăgaz şuvoiului de impresii exterioare, deşteaptă şi întăreşte forţele luptătorului duhovnicesc; este ca un răgaz binemeritat pentru un armăsar căruia îi slăbim frâul şi îi scoatem zăbala.

3) În afară de acestea, postul de bună-voie în alte zile, mai ales lunea, cum se obişnuieşte. Unii creştini se înfrânează de la anumite feluri de mâncare, luând totdeauna mâncare de post, alţii aleg câte o altă zi în fiecare săptămână etc. Există mai multe feluri de a posti şi toate sunt bune şi de folos, judecând după puterea şi râvna fiecăruia.

1) Fiecare păcat care ne împovărează conştiinţa trebuie curăţit de îndată prin pocăinţă, fără a mai aştepta vremea hotărâtă pentru îngrijirea sufletului. Nu e bine să-l ţii în suflet nici măcar o zi, nici măcar o oră, pentru că păcatul îndepărtează harul şi ne lipseşte de îndrăzneala la rugăciune; cu cât rămâne mai mult în suflet, cu atât se învârtoşează şi se răceşte inima. Odată izgonit afară prin pocăinţă, el lasă în urmă o mântuitoare rouă de lacrimi de pocăinţă.

2) În fiecare zi, înainte de a merge la culcare, fă o mărturisire particulară Domnului, spunându-ţi toate păcatele. Gândurile, dorinţele, simţămintele şi mişcările pătimaşe ale sufletului, precum şi orice pătează faptele noastre, chiar şi pe cele bune, trebuie mărturisite Domnului. Chiar dacă am păcătuit oarecum împotriva propriei noastre voinţe, păcatul zace încă în noi, făcându-ne întinaţi şi netrebnici înaintea lui Dumnezeu şi a propriului simţământ de curăţie şi desăvârşire. Culcându-ne în pat e ca şi cum am pleca spre lumea de dincolo. Spovedania ne pregăteşte pentru această călătorie, în timpul somnului, tot ceea ce am dobândit peste zi devine o parte a firii noastre; de aceea trebuie să curăţim tot ceea ce am adunat în cursul zilei şi să îndepărtăm prin zdrobirea inimii toată necuviinţa şi murdăria. Astfel vom deveni curaţi.

3) Să săvârşeşti o spovedanie minut-de-minut, adică fiecare gând, dorinţă, sentiment şi mişcare ruşinoasă şi vrednică de osândă a sufletului tău să o mărturiseşti cu pocăinţă şi cu străpungerea duhului, de îndată ce ţi-ai dat seama de ele, lui Dumnezeu Cel Ce pe toate le vede; şi să ceri iertare pentru ele şi puterea de a te feri de ele pe viitor. Roagă-L ca în clipa aceea să te cureţe de toată întinăciunea. Această lucrare este foarte ziditoare – parcă am lăcrima necontenit când mergem împotriva prafului – şi cere o severă luare-aminte la mişcările inimii. Cel nerisipit este mereu osârduitor şi plin de râvnă, pe când cel ce nu alungă de la sine gândurile şi dorinţele prin pocăinţă şi zdrobire lasă o rană deschisă în inima sa. Cât de multe răni avem şi câte săgeţi primim fără să prindem de veste! Nu este de mirare că ne răcim şi suntem biruiţi. Un gând aduce un ait gând şi din ele se naşte dorinţa. O dorinţă şi încă una dau naştere consimţirii, iar pe urmă se săvârşeşte desfrânarea cea lăuntrică şi astfel am căzut. Cel ce se pocăieşte neîncetat se curăţă de toate acestea şi-şi netezeşte calea.

4) Descoperă orice nedumerire, tulburare sau înţeles nou unei alte persoane care este de acelaşi cuget cu tine sau părintelui tău duhovnicesc, astfel încât el să fie cel care le dezleagă sau le cumpăneşte valoarea şi care pronunţă o judecată.

În acest fel se înlătură orice abatere din drum sau oprire în loc. Leapădă obiceiul de a hotărî totul de unul singur şi vei câştiga timpul care era irosit uneori prin stearpa visare cu ochii deschişi. Descoperirea gândurilor însă este mai presus de orice un zid nebiruit al pazei de sine, o păzire de primejdii, o convingere tare şi neclintită, prin care sporesc tăria voinţei şi temeinicia lucrării.

Prin toate aceste lucrări, spovedania ajunge într-adevăr neîncetată. Duhul este menţinut într-o stare de străpungere, de căinţă, de umilinţă şi de rugăciune smerită – ceea ce înseamnă că este viu. Dintre toate lucrările, aceasta este cea mai potrivită pentru păstrarea duhului de râvnă şi menţinerea căldurii osârdiei, astfel încât unii au restrâns toată lucrarea duhovnicească atât pentru sine, cât şi pentru alţii la un singur lucru: pocăinţa şi plângerea păcatelor în fiecare clipă.

1) Ia parte cât mai des cu putinţă la Sfânta Liturghie şi în timpul slujbei stai cu credinţă neclintită şi luminată în jertfa lui Dumnezeu ce tocmai se săvârşeşte. Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos sunt atât Hrană Dumnezeiască pentru credincioşi, cât şi jertfă. Nu toţi se împărtăşesc la fiecare Liturghie, dar jertfa se aduce de către toţi. De aceea toţi trebuie să ia parte la ea. Noi luăm parte prin credinţa noastră, prin durerea pentru păcatele săvârşite, prin căderea cu faţa la pământ, cu conştiinţa nimicniciei de sine, în faţa Domnului, Care S-a jertfit pe Sine ca un miel pentru mântuirea lumii. Singură contemplarea acestei Taine dă viaţă şi trezeşte cu multă putere duhul. Credinţa şi căinţa aduc întotdeauna curăţirea păcatelor şi deseori o nepreţuită atingere a inimii creştinului de către Hristos, care îl îndulceşte şi-l însufleţeşte, ca şi cum s-ar împărtăşi în duh cu El.

O atare atingere este mai dulce decât mierea şi decât fagurele şi întăreşte mai mult decât toate mijloacele duhovniceşti de întărire. Să ţinem minte însă că acesta este în întregime un dar de la Dumnezeu. Când, cui şi cum îl dă El este ceva ce depinde numai de El. Creştinul să-l primească cu evlavie, cu bucurie şi, dacă i s-a dat, să-l prăznuiască. Dar nu trebuie să încerce să-l silească a veni mai des sau să născocească vreun mijloc de a-l dobândi. Este mai bine nici măcar să nu creadă că s-a întâmplat, sau că ceea ce s-a întâmplat nu e cu adevărat ce este; trebuie să procedăm aşa pentru a nu ne mândri sau a nu cădea în înşelare.

2) Dacă nu poţi să mergi la biserică, să nu laşi să treacă ceasul sfintei şi dumnezeieştii Jertfe fără să suspini şi să te întorci către Dumnezeu. Dacă este cu putinţă, petrece în rugăciune şi fă câteva închinăciuni. Fenomenele naturale înfricoşătoare cum ar fi tunete, cutremure, furtuni fac să tremure toată făptura, în vremea săvârşirii Jertfei celei dumnezeieşti în biserică, se petrece ceva cu mult mai înfricoşat şi mai măreţ decât orice de pe pământ sau din ceruri; dar se săvârşeşte în chip nevăzut, duhovnicesc, înaintea feţei necuprinsului Dumnezeu Celui Unul în Trei Feţe, înaintea sfinţilor îngeri, a tuturor cetelor sfinţilor din ceruri, a ochilor credinţei celor ce se nevoiesc şi trăiesc pe pământ. E nevăzută, însă cu nimic mai puţin reală. De aceea, credinciosul nu trebuie să scape aceste momente fără luarea-aminte. Simpla amintire a Jertfei ce se săvârşeşte încălzeşte duhul, îl răpeşte către Dumnezeu şi atrage harul Său.

Iată cum lucrarea numită govenie se poate apropia de o săvârşire neîncetată, astfel încât împreună cu osteneala lăuntrică să reuşească a menţine flacăra râvnei şi duhul de căutare într-o necontenită încordare şi putere. Cu ajutorul lor, toate podvig-urile trupeşti şi sufleteşti pot fi transformate în mijloace mântuitoare de creştere şi întărire a omului nostru lăuntric.

Aceasta este orânduirea generală a rânduielilor călăuzitoare, întemeindu-se pe însăşi natura vieţii, ea este absolut necesară oricui îl caută pe Dumnezeu. Dar noi am schiţat aici numai începuturile, duhul şi puterea fiecărei rânduieli, de pildă, cu privire la trup – să nu satisfacem pe deplin funcţiile trupeşti; cu privire la purtarea din afară – îndepărtarea de tot ce este pătruns de duhul patimilor; legarea sufletului în fiecare din puterile lui şi umblarea sub înrâurirea mijloacelor pline de har. Acestea sunt cele mai însemnate aspecte ale nevoinţei ascetice. Din pricina feluritelor stări şi înclinaţii sufleteşti ale oamenilor, chipurile de aplicare a acestor mijloace sunt nenumărate şi este cu neputinţă să punem o singură regulă pentru toţi. De exemplu, pentru a tămădui mintea trebuie să întipărim în ea adevărurile cele dumnezeieşti, potrivit cu înţelegerea dată lor de Sfânta Biserică.

Aceasta se poate face prin citirea, ascultarea sau convorbirea duhovnicească pe marginea Cuvântului lui Dumnezeu, a învăţăturilor Părinţilor, a Vieţilor Sfinţilor, a predicilor. Părintele duhovnicesc trebuie să discearnă care mijloc este mai potrivit fiului duhovnicesc şi cum poate fi aplicat. Să se lucreze oricum, numai să se lucreze. Aşadar, nevoinţa, deşi este una în sinea ei, apare în afară sub chipuri nesfârşit de felurite. Trebuie să reţinem că orice părinte duhovnicesc care stinge duhul de râvnă al fiilor săi făcându-le pe plac şi dezlegându-i foarte lesne, sau liniştindu-i şi adormindu-i pe cei învârtoşaţi cu inima este un pierzător de suflete şi un ucigaş, pentru că una este calea mântuirii cea strâmtă şi plină de necazuri.

Cea mai desăvârşită şi mai încununată de biruinţă cale de împlinire a tuturor acestora este monahismul. Acest chip de vieţuire, în cea mai bună, mai curată şi mai desăvârşită formă a sa, reprezintă însăşi împlinirea cerinţelor unei vieţi de nevoinţă trăite cu totul în duh. Este însăşi calea pocăinţei şi a ostenelilor; întotdeauna constă din povăţuitori şi cei povăţuiţi; prin firea ei s-a înstrăinat de cele din afară; prin firea ei strâmtorează nevoile trupeşti; oferă cel mai mult loc aplicării exerciţiiior duhovniceşti, cititului, slujbelor dumnezeieşti, rugăciunii şi ascultării; mai cu seamă înlesneşte dezrădăcinarea patimilor, atât prin împreună-nevoinţa cu alţi ostenitori, prin neagonisire, trai aspru, lipsă de desfătări, ura de sine, cât şi printr~o neîncetată aflare sub povăţuirea unui bătrân încercat. Datorită celei mai hotărâte jertfiri de sine şi lepădării de toate, datorită ocaziilor mai dese şi posibilităţilor mai mari de a petrece îăuntric, datorită hrăniţii duhovniceşti din multa rugăciune, monahul care ia aminte la sine sporeşte curând în arderea sa lăuntrică după Dumnezeu, ajunge la isihia şi însingurarea minţii şi se retrage în pustie sau se zăvorăşte.

VII – Partea a treia – Calea spre mantuire

Regulă pentru lupta cu patimile sau despre începutul împotrivirii de sine

Respectarea rânduielii pe care am înfăţişat-o este un mijloc puternic pentru dezrădăcinarea patimilor şi pentru curăţirea şi îndreptarea noastră, împlinind-o de bună-voie şi cu toată luarea-aminte, omul curmă patima prin însăşi faptul că o înstrăinează, neîngăduindu-i să se hrănească cu ceva, şi prin aceea că ia asupră-şi jugul rânduielilor amintite mai sus de întărire în bine a tuturor puterilor şi lucrărilor sale. Atunci patimile sunt înăbuşite şi-şi micşorează războiul, ca o lumânare sub un vas de sticlă. Şi totuşi nu trebuie să rămânem doar la această lucrare.

Regulile sunt leacuri pentru tămăduirea puterilor noastre corupte şi înrobite de patimi. Puterea care zace în cele rele trebuie să lucreze acum binele. Din pricina aceasta este cu neputinţă să nu dăm peste rău la începutul lucrărilor bune, în timpul primelor mişcări ale puterilor noastre. Este imposibil să fii în acelaşi timp şi bun şi rău şi, dacă de la noi se cere să fim drepţi, fără vreo întinare a răutăţii păcatului, atunci trebuie să aruncăm afară răul din fiecare lucrare, astfel încât să începem a săvârşi numai faptele dreptăţii. Astfel, în strânsă legătură cu ocupaţia potrivită şi nemijlocită a puterilor noastre fireşti trebuie să existe şi o lucrare indirectă, menită a zdrobi tot răul şi patimile ce ne înrobesc, lucrare cunoscută şi sub numele de războiul cu patimile şi cu poftele.

Întărirea şi sporirea noastră lăuntrică în duhul nevoinţelor ascetice se dobândeşte doar prin luptă şi încleştare, prin biruirea ispitelor. Cine oare a devenit postitor fără să se războiască cu pântecele său sau cine a dobândit credinţa cea simplă şi curată a copiilor fără a birui părerea de sine şi trufia minţii? Această luptă nu se aplică numai unui anumit lucru, ci întregii game de lucrări înrudite între ele, de la lepădările cele lăuntrice şi până la plecarea definitivă din lume. Pretutindeni este luptă; de aceea, regula prescrisă, fiind şi cea care înnoieşte şi împrospătează puterile şi firea noastră, este şi câmpul de desfăşurare al unui necontenit război duhovnicesc. Nimiceşte tot ceea ce parazitează puterile sufleteşti şi trupeşti şi ele îşi vor recăpăta lucrarea lor firească; curmă şi înlătură răul şi vei vedea binele. Ascetismul este o neîncetată biruinţă.

Putinţa de a exista şi temelia tuturor biruinţelor asupra păcatului este mai întâi biruinţa asupra sinelui nostru – prin frângerea voii proprii, prin lăsarea în voia lui Dumnezeu şi prin respingerea înverşunată a tot ceea ce poartă pecetea păcatului. Acum se nasc dezgustul faţă de patimi, ura şi scârba fală de păcat, care sunt resurse de nădejde în lupta duhovnicească şi alcătuiesc o întreagă armată. Unde acestea nu sunt prezente, lupta este deja în mâinile duşmanului, însă unde sunt prezente, biruim adesea fără nici un fel de luptă. Din acestea înţelegem că punctul de plecare al lucrării corespunzătoare este omul lăuntric; aici este punctul de început al războiului nevăzut, numai că dintr-o altă parte. Conştiinţa şi voinţa liberă înclină spre partea binelui şi ajung a-l iubi şi biruie astfel prin ură şi scârbă toată lucrarea cea rea şi patimile, mai cu seamă pe acelea în care zac ele însele. În aceasta stă prefacerea sau smulgerea din legăturile pătimaşe.

De aceea printre puterile care se luptă cu patimile sunt şi raţiunea sau duhul – tronul conştiinţei şi al libertăţii – duhul fiind susţinut şi întărit de har. Prin har se revarsă lucrarea tămăduitoare către puterile firii noastre, ajutată fiind, după cum am văzut, de nevoinţele ascetice; prin har se revarsă duhul de biruinţă către patimi pentru a se război cu ele; şi invers: când patimile dezlănţuie atacul, se năpustesc direct asupra minţii sau duhului, adică asupra tronului conştiinţei şi libertăţii; acestea două sunt sălăşluite în templul nostru lăuntric şi spre acela vrăjmaşul îşi aruncă săgeţile sub chipul patimilor, împresurându-l prin folosirea vicleană a însuşirilor fireşti sufletului şi a simţurilor trupeşti. Şi atâta vreme cât conştiinţa şi libertatea sunt neatinse – cu alte cuvinte – câtă vreme sunt de partea binelui, oricât de înverşunate ar fi atacurile, biruinţa e a noastră.

Cu toate acestea, nu înseamnă că toată puterea de a birui vine de la noi – ea doar arată ce se datoreşte nouă. Reduta luptei duhovniceşti este duhul cel înnoit, iar puterea cea biruitoare care ne duce la izbânda asupra patimilor este harul. El este cel care zideşte în noi un lucru şi surpă un altul, însă subliniem încă o dată, numai prin duh, prin conştiinţă şi libertate. Ostaşul se lasă cu totul în mâinile lui Dumnezeu, strigând, plângându-se de vrăjmaşii săi şi urându-i, iar Dumnezeu în şi prin el îi izgoneşte şi-i zdrobeşte, „în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, spune Domnul, Eu am biruit lumea.”(Ioan 16, 33). „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4, 13), mărturiseşte Apostolul, tocmai pentru că fără El nu putem face nimic.

Cel ce vrea să biruie de unul singur va cădea negreşit în patima cu care se războieşte, sau cel puţin în vreo fiică a ei, pe când dându-se cu totul pe sine lui Dumnezeu, trece de la o înfrângere totală la o biruinţă desăvârşită. Nu înseamnă nicidecum că noi nu ne-am împotrivi patimilor, ci că, deşi ne opunem din toată puterea, biruinţa sau izbânda nu vor fi ale noastre – dacă se petrec, ele sunt ale lui Dumnezeu. Prin urmare, împotriveşte-te şi luptă-te din toată fiinţa ta, dar nu uita să-ţi aşterni toate scârbele şi mâhnirile la picioarele Dumnezeului Celui viu, Care spune: Eu sunt cu tine în ziua cea rea – să nu te temi.

Spuse fiind acestea, apare întrebarea: cum trebuie să acţioneze acum un om sau, în general, ce mijloace sunt potrivite pentru a stârpi patimile? Pentru a răspunde, e necesar să trecem încă o dată în revistă toţi duşmanii cu care ne luptăm, precum şi înfăţişările pe care le iau şi felul în care acţionează; această lucrare ne va da o idee şi despre natura confruntării cu ei. Victoria în luptă depinde foarte mult de o privire de ansamblu.

În viaţa duhovnicească nu există sporire fără luptă, pentru că patimile noastre sunt încă vii şi capătă multă putere de la lumea aceasta văzută, deşartă şi de la puterile întunericului care o conduc. Acestea sunt izvoarele din care răsar mişcările potrivnice ce se războiesc cu binele din noi.

Omul este în întregime robit de patimi până în clipa deşteptării prin har, când duhul, umplându-se de râvnă, se curăţeşte; însă sufletul şi trupul rămân în continuare în stăpânirea patimilor. Odată începută lucrarea de curăţire şi tămăduire a lor, sufletul şi trupul opun rezistenţă şi se luptă pentru supravieţuire cu duhul care le strâmtorează; împotrivirea lor se săvârşeşte cu ajutorul puterilor sufleteşti şi trupeşti care atacă duhul, pentru că prin el ele sunt îndepărtate. Câteodată însă se produc mişcări îndreptate nemijlocit împotriva duhului – acestea sunt săgeţile de foc pe care vrăjmaşul le aruncă, prin urzeala nespus de vicleană a poftelor trupeşti şi a simţămintelor, spre deţinutul ce scapă din închisoarea sa. Deşi există o parte din noi care este teafâră şi nevătămată, simţim de-a lungul întregii noastre vieţi că atacul patimilor şi poftelor continuă fără întrerupere, cu o deosebită evidenţă.

1) În trup: Maica şi izvorul tuturor patimilor este plăcerea trupească sau dezmierdarea trupească, de care se leagă direct vârtejul vieţii trupeşti şi al desfătării simţurilor. Oriunde se află acestea, se găsesc şi pofta împreunării, lăcomia pântecelui, iubirea de plăceri, lenea, odihna trupească fără trebuinţă, preacurvia, vorba multă, uitarea, nesimţirea, tulburarea, alergarea după multe, râsul nebunesc, grăirea în deşert, îndulcirea cu închipuiri şi năluciri, neînfrânarea de la plăceri şi toate chipurile de satisfacere a poftelor trupului.

2) În suflet: a) în partea raţională: părerea de sine, bizuirea pe propria raţiune, hula, îndoiala, îngâmfarea, trufia, iscodirea, întunericul gândurilor, ieşirea din minţi, b) în partea poftitoare – voia proprie, nesupunerea, iubirea de stăpânire, cruzimea, bucuria nesocotită, bizuirea pe sine, zgârcenia, cârtirea, iubirea de arginţi, asuprirea, c) în partea mânioasă: patimile care tulbură pacea şi liniştea inimii sau feluritele plăceri sau neplăceri: mânia, invidia, ura, furia, răzbunarea, osândirea, dispreţuirea, slava deşartă, ambiţia deşartă, mândria, plictiseala, întristarea, mâhnirea, deznădejdea, bucuria, încântarea, temerile, speranţele, aşteptările.

Născătoarea tuturor patimilor trupeşti şi sufleteşti este iubirea de sine

Maică, rădăcină şi izvor al tuturor acestor patimi sufleteşti şi trupeşti este iubirea de sine sau. egoismul, care, deşi înfrântă sau izgonită la început, atacă deseori, purtând război înverşunat împotriva duhului fiind ascunsă sub veşmântul unei patimi sau alta. Iubirea de sine dimpreună cu toată armata de patimi alcătuiesc omul cel trupesc, care intră de acum în stricăciune – şi sunt chiar acea „altă lege în mădularele mele” (Romani 7, 23), despre care vorbeşte Apostolul şi care întotdeauna luptă sub o formă sau alta împotriva legii duhului. Sfinţii Părinţi, dorind să nu risipească atenţia şi concentrarea luptătorului duhovnicesc – creştinul, s-au străduit să ia urma fiecărei patimi şi să o urmărească până la rădăcină, pentru a lămuri unde trebuie să lovească. Pentru aceasta, au aşezat lângă iubirea de sine trei patimi ca fiind fiice ale ei: iubirea de plăceri, iubirea de argint şi mândria, iar din acestea trei ies alte cinci. Oprindu-se aici, Sfinţii Părinţi descriu atacurile acestor patimi şi ne învaţă cum să luptăm cu ele. Cel ce a stârpit iubirea de plăcere prin mânia faţă de sine, iubirea de argint prin neagonisire şi mândria prin smerenie, acela a stârpit iubirea de sine, nimicindu-i odraslele decât luptându-te direct cu ea.

Toate acestea se petrec în suflet şi în trup, însă nici duhul, deşi înviat sau mai degrabă pe cale de a fi înviat, nu e ferit de loviturile vrăjmaşului, care sunt foarte primejdioase, pentru că ameninţă roadele vieţii şi pentru că de cele mai multe ori trec nebăgate în seamă din pricina subţirimii şi profunzimii lor. La fel se întâmplă cu sufletul şi cu trupul; printr-un întreg arsenal de manevre şi stări sufleteşti potrivnice, este atacată toată alcătuirea lăuntrică a vieţii duhovniceşti, întunecând-o şi biruind-o. De aceea se întâmplă deseori că, în loc să fim adunaţi şi în petrecere lăuntrică, suntem într-un fel izgoniţi şi împinşi cu multă putere dinspre înlăuntru spre simţuri. Nu avem nicidecum lucrările petrecerii lăuntrice – atenţie, trezvie şi paza simţurilor – ci suntem copleşiţi de întunecarea gândurilor, de răvăşire lăuntrică, tulburare zadarnică, slăbiciune, uşurătate, delăsare, poftă nesocotită, obrăznicie, înrobire, alipire pătimaşă, inimă rănită, în locul sălăşluirii unei depline cunoştinţe a lumii duhovniceşti, se învârtoşează uitarea de Dumnezeu, de moarte, de judecată şi de orice altceva din cele duhovniceşti.

Deoarece conştiinţa este cel mai însemnat lucru care susţine petrecerea lăuntrică, când ea se întunecă, toată lucrarea lăuntrică se surpă; aceasta trage după sine dispariţia simţământului de frică a atârnării de Dumnezeu şi sălăşluirea lipsei de frică; în loc să alegem şi să preţuim cele duhovniceşti, ne cufundăm în uitare şi nepăsare faţă de ele; nu ne lepădăm de toate, ci ne tot cruţăm şi ne menajăm: «de ce să mă chinui?!». Ne cuprinde nesimţirea de sine şi inima se împietreşte în loc să fie străpunsă de durere şi de căinţă pentru păcate. Credinţa în Domnul se perverteşte în îndreptăţire de sine, iar râvna se stinge luându-i locul răceala, toropeala şi lipsa discernământului, în fine, în locul încredinţării în voia lui Dumnezeu, le facem pe toate după voia proprie.

Diferitele simţăminte care atacă voia liberă şi conştiinţa fie curmă de tot, fie împuţinează curgerea vieţii noastre duhovniceşti, punându-ne în mare primejdie, în împrejurări ca acestea ajutorul venit din afară este extrem de necesar. Uneori, creştinul nu îşi dă seama de aceste mişcări ispititoare, pentru că ele fac parte din procesele raţionale subţiri. Patimile trupeşti şi sufleteşti sunt mai grosiere şi mai uşor de identificat, cu toate că şi printre ele sunt unele subţiri, cum ar fi dezmierdarea trupului, părerea de sine sau tăgăduirea; este foarte uşor să vorbim despre ele şi le înţelegem lucrarea, însă când se manifestă în fapt sunt greu de recunoscut.

Aceasta este hoarda de vrăjmaşi care încearcă clipă de clipă să stingă flacăra vieţii celei noi şi potrivnice păcatului. Omul se aseamănă, de-a lungul întregii sale vieţi, cu cel ce merge pe marginea unei mlaştini, putând să cadă în ea în orice moment. Când te afli pe cale, păşeşti cu grijă, ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău.

Poate că toate aceste mişcări ale păcatului – având în vedere petrecerea lăuntrică săvârşită, prin lucrarea duhului, după noi reguli şi o nouă rânduială – n-ar fi atât de vătămătoare pentru noi dacă n-ar fi susţinute şi înteţite de părinţii lor, aflaţi în imediata vecinătate – lumea şi diavolii.

Lumea este rodul patimilor, al patimilor care trăiesc în oameni, obiceiuri şi rânduieli. Atunci când intrăm în contact cu vreo parte sau alta a lumii este cu neputinţă să nu deschidem şi mai mult rănile lăuntrice sau să nu aţâţăm patimile, din pricina asemănării şi duhului de împreună-lucrare ce există între ele şi lume. Iată motivul pentru care oricine trăieşte în lume este înrobit de ea, din pricină că ea îi aţâţă patimile lui lăuntrice, potrivit cu impulsurile care-l călăuzesc şi cu ispitele la care cedează.

Lumea are îndeosebi puterea de a stârni şi de a aţâţa; lucrarea aceasta îi aparţine cu precădere. Şi puterea ei vine din înfăţişarea şi desfăşurarea ei ademenitoare, din puterea de a ispiti – simţământul abandonării şi al lipsei de răspundere în mijlocul unei mulţimi; peste tot numai obstacole, replici ironice, ridicularizare, dispreţ, risipire, chinul faptelor nelegiuite. Acestea sunt urmate de asuprire, prigoană, mânie, pervertire şi tot soiul de întristări.

Diavolii, ca începători a toată răutatea, îi împresoară pe oameni cu cetele lor şi-i învaţă fiecare păcat, făcându-şi nelegiuita lucrare prin trup, mai ales prin simţuri şi prin acel element unde sufletul şi ei înşişi se sălăşluiesc. Iată de ce ei pot fi socotiţi începători şi aţâţători ai tuturor patimilor şi atacurilor răutăţii. Se află însă între toate păcatele pe care le-am amintit şi unele pe care numai diavolii au fost în stare să le nască şi să le împrăştie în lume, firea umană, cu toată stricăciunea şi împătimirea ei, nefiind în stare de aşa ceva. Acestea sunt gândurile de hulă – îndoiala, necredinţa, răzvrătirea, întunecarea minţii, feluritele forme de înşelare şi în general toate înclinaţiile pătimaşe care pun stăpânire pe noi; de pildă: pofta împreunării de nestăpânit, ură încăpăţânată până la moarte etc. Pe lângă aceste urzeli nevăzute ale dracilor, există şi atacuri vădite din partea lor şi pe acestea le simţim prin trup: tot soiul de năluciri, care merg până într-acolo încât pun stăpânire pe trup. Pentru a afla mai multe despre înşelarea diavolească este folositor să citim vieţile Sfinţilor Nifon, Spiridon şi alţii.

Acestea sunt toate posibilităţile prin care poate fi atacat – şi din interior şi din afară – omul cel nou. Cei care priveghează la ei înşişi depun mărturie că nu trece nici măcar un minut fără a primi loviturile uneia sau alteia dintre aceste mişcări potrivnice vieţii duhovniceşti. Este o situaţie de neînlăturat; pentru că vedem cum cel ce năzuieşte spre lumea lăuntrică şi râvneşte să facă binele este înconjurat din toate părţile de puteri vrăjmaşe. Este scufundat în ele ca în adâncul mării. Pe deasupra, pentru a birui în luptă, el nu trebuie numai să cunoască oştirile vrăjmaşului, ci şi să ştie cum atacă ele.

Să ne imaginăm chipul omului în vremea întoarcerii spre Dumnezeu: este cu totul întors spre înăuntru, într-o altă lume; există şi lucrează diferit, în mintea sa sunt subiecte duhovniceşti, în intenţiile sale – fapte ale dreptăţii. Asta înseamnă că a părăsit tărâmul patimilor şi poftelor. Mai târziu, când sunt întocmite şi aplicate regulile şi rânduiala cea tămăduitoare, se poate vedea că se sălăşluieşte pe de-a-ntregul în tărâmul luminii duhovniceşti, că este sfânt. Duhul săvârşirii pătimaşe şi păcătoase a dispărut cu totul din atenţia sa, acoperită fiind („săvârşirea” – n. tr. rom.) de reguli. Patimile îşi ridică vocea rareori, apoi se cufundă din nou în umbră, intrând sau nu în atenţia noastră. Se arată doar ochiului lăuntric, amintindu-ne că există, având doar dorinţa ca noi să ne ocupăm timpul cu ele, să ne gândim la ele, să le contemplăm.

Prin urmare, înfăţişarea sub care ne apare cel mai des vrăjmaşul este gândul. Când vrăjmaşul reuşeşte să ne umple mintea cu gânduri de hulă, se poate spune că deja a dobândit ceva. De cele mai multe ori, el poate să prăznuiascâ de pe acum victoria, pentru că după gând urmează consimţirea dorinţei, iar după ea vine hotărârea de a săvârşi – acesta este deja un păcat şi o cădere. Pornind de la aceste adevăruri, Sfinţii Părinţi, luând aminte la ei înşişi, la formele şi intensităţile atacurilor şi a ispitirii, au împărţit lucrarea păcatului astfel: bântuiala, momeala sau atacul gândurilor rele, unirea sau consimţirea, îndulcirea, pofta, patima, învoirea de a-l face, hotărârea şi apoi săvârşirea în sine. Toate aceste trepte lucrează uneori unele după altele, alteori izolat, o treaptă sau alta lucrând separat şi afară din înşiruirea celorlalte, cu excepţia hotărârii, care este un act direct, precedat întotdeauna de consimţire şi de învoirea voinţei de a săvârşi păcatul. Până nu se întâmplă aceasta, curăţia este neatinsă, iar conştiinţa neîntinată.

De aceea, toate mişcările premergătoare săvârşirii propriu-zise a păcatului pot fi definite printr-un cuvânt – gândul. El poate fi simplu firesc sau împreunat cu un gând pătimaş, ce momeşte spre păcat şi gâdilă poftele; pentru că el apare în noi fie ca un gând simplu o simplă închipuire a unui lucru păcătos – fie ca o poftă, o dorinţă sau o ispitire, fie ca o patimă sau înclinaţie pătimaşă. Toate acestea amăgesc şi ispitesc mintea sau duhul către ceva păcătos sau pătimaş, însă atâta vreme cât mintea nu consimte să stea de vorbă cu ele, cât se luptă cu ele de fiecare dată când se ivesc până le izgoneşte, nu este rău sau păcat.

Acestea sunt limitele câmpului de luptă – de la ivirea gândului, poftă, patimă şi atracţie până la dispariţia şi ştergerea celor mai mici urme ale acestora. Către acestea se îndreaptă toate regulile războiului duhovnicesc, într-adevăr, lumea lucrează din afară, la fel ca Satana; însă rezultatele ispititoare ale lucrării ei nu pot ajunge la conştiinţa noastră decât printr-unul din acestea trei, pentru că toată grija lor este să zguduie toată buna alcătuire lăuntrică şi să o pervertească înspre ele. Îşi folosesc toată viclenia în acest scop, astfel încât ei nu aplică o metodă sau anumită lucrare asupra noastră, ci ne creează o stare de spirit, pe care ei.vor s-o aprindă şi s-o înteţească în noi, cum că toate lucrările – care ne duc în cele din urmă la păcat – sunt de mare trebuinţă şi nepreţuite în viaţa noastră. De pildă, în timpul prigoanelor şi suferinţelor, un om este sănătos, dar îi vin gânduri de cârtire, de deznădejde sau de a se lepăda de virtute.

Aşadar, acesta este ultimul cuvânt referitor la războiul duhovnicesc: indiferent de ceea ce te aţâţă la păcat, întoarce-ţi toată atenţia şi puterea către însuşi păcatul – începe de la el şi luptă-te. Această regulă este de o importanţă covârşitoare, pentru că te va ţine înlăuntru – şi astfel vei căpăta întărire -şi, într-o anumită măsură, în afară de orice primejdie. De aceea regulile Sfinţilor Părinţi sunt îndreptate împotriva gândurilor, patimilor şi dorinţelor, fiind adaptate la însăşi firea acestora.

Cauzele nici măcar nu sunt pomenite, sau, dacă sunt, nu se dă prea mare importanţă în această privinţă şi nici nu se face o deosebire între ele. Pentru că lumea, diavolii şi pofta trupului pot şi chiar stârnesc fiecare în noi una şi aceeaşi patimă, dar asta nu înseamnă că ea va căpăta din surse diferite însuşiri diferite. Prin urmare, toată luarea-aminte a nevoitorului trebuie aţintită înspre înlăuntru – spre gânduri, dorinţe, patimi şi înclinaţii. Atenţia să fie concentrată mai ales asupra gândurilor, pentru că inima şi voinţa nu sunt atât de iuţi ca gândurile, iar patimile şi poftele rareori atacă singure – de cele mai multe ori sunt odrăslite din gânduri. Din acestea putem desprinde următoarea regulă: taie gândurile şi vei tăia lucrarea păcătoasă.

Dintre toate regulile războiului duhovnicesc care alcătuiesc codul de luptă al creştinului, unele sunt menite să vestească atacurile, altele înlesnesc un deznodământ al luptei cât mai rapid şi mai încununat de biruinţă, altele asigură o întărire şi o statornicire a roadelor victoriei, iar altele vindecă cu repeziciune răul loviturilor primite în luptă.

Toate acestea pot fi împărţite în trei grupe:

1) reguli de urmat înaintea luptei;

2) reguli de urmat în timpul luptei;

3) reguli de urmat după luptă.

Înaintea luptei oşteanul trebuie să se poarte în aşa fel încât fie să respingă atacurile ce sunt pe cale să vină, fie să poată să le vadă de la prima mişcare, fie să-şi asigure o biruinţă înainte de vreme. De aceea, se cuvine mai întâi de toate să restrângă aria de manifestare a mişcărilor păcătoase şi să le îngrămădească pe toate într-un loc, căci făcând aşa nu numai că îi va veni mult mai uşor să observe răzvrătirea lor, dar va şti mult mai precis încotro să-şi îndrepte forţele.

1) Semnele exterioare ale stăpânirii păcatului sunt îndeobşte acestea: din cuibul pe care şi l-a făcut în centrul vieţii duhovniceşti – inima – păcatul pătrunde în suflet şi trup prin toate funcţiile lui, ajungând pe urmă în toate legăturile exterioare ale omului şi în cele din urmă îşi azvârle vălul întunecat peste toate cele dimprejur. Acum, deşi este izgonit din adâncurile inimii, încă mai dă târcoale ameninţător prin împrejurimi, hrănindu-se cu ce s-a hrănit dintotdeauna. Chipurile, lucrurile şi împrejurările pot foarte uşor să stârnească şi acum gândurile pătimaşe pe care omul le alipea de ele când lucra păcatul.

Luptătorul înţelept trebuie acum să se ferească de aceste surse de provizii din care se poate hrăni duşmanul, în vederea acestui lucru, el trebuie:
a) să-şi revizuiască întreaga purtare exterioară, să-i dea o nouă înfăţişare, un nou suflu, să calculeze altfel timpul rânduit pentru lucrările ei şi aşa mai departe, toate acestea căutând a le săvârşi în duhul noii vieţi;

b) Să-şi drămuiască timpul astfel încât să nu treacă nici o oră fără o îndeletnicire folositoare. Pauzele dintre diferitele activităţi trebuie umplute cu ceva şi trebuie să fie ceva care ajută la omorârea păcatului şi întărirea duhului. Oricine se poate convinge cât de folositoare sunt anumite podvig-uri trupeşti pentru îndepărtarea înclinaţiilor potrivnice;

c) Să-şi ţină în frâu simţurile, mai cu seamă ochii, urechile şi limba, care sunt cele mai rapide transmiţătoare ale păcatului din inimă spre exterior şi din afară în inimă;

d) Să caute „înlocuitori” duhovniceşti pentru fiecare din lucrurile cu care este nevoie să vină în contact – obiecte, persoane, întâmplări; şi mai ales să îşi umple tot perimetrul în care îşi desfăşoară viaţa cu lucruri care îi înalţă sufletul, astfel încât prin această vieţuire în afară omul să trăiască într-un fel de şcoală a Dumnezeirii. În general trebuie să ne aranjăm mediul nostru exterior în aşa fel încât, pe de o parte, să nu stârnească prea mult atenţia, scutindu-ne de prea multă vâlvă în jurul propriei persoane, iar pe de altă parte nu numai să ne facă imuni la atacurile neaşteptate ale păcatului, ci şi să hrănească şi să întărească viaţa cea nouă ce se zămisleşte în duh. În asemenea împrejurări, păcatul va fi cu totul înlăturat din afară şi nu va mai primi hrană şi sprijin de la vechea sa sursă.

2) Dacă luptătorul îşi foloseşte în afară toată puterea pentru a se păstra în starea pe care i-a adus-o prima victorie, adică dacă va aprinde neîncetat acele simţăminte şi dispoziţii care s-au născut în el, atunci păcatul va fi izgonit dinlăuntru şi va rămâne pentru totdeauna fără sprijin sau substanţialitate. Astfel, lipsit de orice hrană şi sprijin dacă nu este nimicit de îndată, păcatul va slăbi din ce în ce mai mult, până ce se va istovi. Războiul cu păcatul va înceta apoi de bună-seamă şi atenţia se va concentra total asupra războiului cu gândurile (care vor încerca din toate puterile să tulbure noua rânduială) şi mai puţin asupra patimilor şi înclinaţiilor, unde rămâne numai să „priveghem cu toată osârdia” (vezi Marcu 14, 38). Luptătorul pentru Hristos trebuie să aibă două străji neadormite trezvia şi dreapta socoteală; primul are atenţia îndreptată înspre înăuntru, al doilea înspre exterior. Cel dintâi veghează asupra mişcărilor venite de la inimă, cel din urmă cercetează mişcările care pot năvăli peste el prin înrâuririle din afară.

Regula pentru cel dintâi este aceasta: după ce feluritele gânduri sunt azvârlite afară din inimă prin aducerea aminte de Dumnezeu, să străjuiască la poarta inimii şi cu toată osârdia să păzească ce intră şi ce iese din ea; mai cu seamă să nu îngăduie mişcării să pună în gardă simţurile şi poftele, pentru că de aici vine tot răul.

Regula pentru cel de-al doilea este aceasta: la începutul fiecărei zile, stai şi gândeşte-te la toate întâmplările şi la posibilele întâlniri, precum şi la toate simţămintele şi mişcările posibile pe care le-ar putea deştepta acestea, întăreşte-te dinainte, astfel încât să nu fii înşelat şi să cazi din pricina vreunui atac neaşteptat. Apropo, pentru a te apăra cu mai multă şansă de reuşită în momentul atacului, este bine să pui la cale un război pregătitor făcut în gând, realizat dinadins în acest chip, dar neînfăptuit. Să te pui cu ajutorul minţii într-o situaţie sau alta, cu un simţământ sau altul, cu o dorinţă sau alta şi apoi să cauţi diferite metode pentru a te păstra în limitele îngăduite şi să observi ce anume te-a ajutat şi te-a întărit mai mult într-o situaţie sau alta. Un asemenea exerciţiu premergător va întări în noi un duh războinic, ne va învăţa să dăm piept cu duşmanul fără nici o sfiiciune şi să-l biruim fără prea mari necazuri, folosindu-rie de tacticile dobândite prin experienţă.

Mai mult decât atât, înainte de a păşi propriu-zis în luptă e necesar întotdeauna să aflăm mai întâi când să luptăm în ofensivă, când să luptăm în defensivă şi când să ne retragem. În afară de faptul că folosim o tactică sau alta de luptă, potrivită treptei de maturitate duhovnicească la care am ajuns, la început cel mai bine este să ne retragem, adică să ne punem sub acoperământul aripilor lui Dumnezeu fără a încerca să luptăm.

Mai târziu, când vom fi sporit în cunoaşterea vrăjmaşilor prin experienţă şi le vom fi studiat tacticile de atac, îi vom putea respinge fără nici o pierdere de timp. Însă niciodată nu trebuie să le îngăduim să aţâţe înadins patimile în noi, sau să ne aşezăm în locurile cele mai expuse atacurilor lor necruţătoare doar ca să avem un prilej de a lupta şi a repurta o victorie; există anumite imbolduri pătimaşe care nu pot fi biruite decât printr-o metodă sau alta. Gândurile trebuie izgonite fără milă, însă nu întotdeauna e posibil să procedăm la fel cu înclinaţiile şi cu patimile, mai ales cu cele trupeşti, în ambele situaţii, din cauza nepriceperii biruinţa poate fi pierdută. În sfârşit, niciodată să nu purcezi la luptă fără gândul de căpetenie al biruinţei – semnul biruinţei49, înainte ea a înclinat balanţa victoriei dintre bine şi rău în favoarea celui dintâi şi tot astfel ne va face cu uşurinţă biruitori în încleştarea cu fiecare mişcare păcătoasă a sufletului.
(Nota 49 : Aceasta se referă la Cinstita şi de-viaţă-facătoare Cruce a Domnului)

Cetele demonilor şi toate gândurile şi poftele cele necurate se risipesc de îndată la apariţia ei. Are puterea de a-l însufleţi şi a-l ridica pe om mai presus de sine – de aceea trebuie să ne-o aducem în minte şi în simţuri cât mai des cu putinţă şi să întărim de-a pururi în fortăreaţa minţii noastre acest sfeşnic care risipeşte întunericul. Nimic nu poate aprinde cu mai multă putere râvna de a birui păcatul decât acest gând al râvnei, acest şuvoi repede de apă vie care, stârnit dar nu tulburat, face neobservate valurile provocate de pietrele ispitelor.

Cu aceste avertismente şi reguli mergi la luptă, înarmat cu bună nădejde, o, ostaşule al lui Hristos. În timpul desfăşurării propriu-zise a luptei, trebuie să acţionezi după regulile ei premergătoare, astfel încât să nu-ţi pui nădejdea într-o apărare dezordonată de atacurile vrăjmaşului. Deseori, luptând după un anumit plan, fără a fi înzestrat cu cine ştie ce putere, vei fi încununat de biruinţă. După ce ai băgat de seamă de apropierea vrăjmaşului – începutul unui imbold, al unui gând, al unei patimi sau a! unei înclinaţii [pătimaşe] -grăbeşte-te să conştientizezi că acela este vrăjmaşul. Este un lucru necugetat şi foarte des întâlnit, să credem că tot ceea ce se iveşte în noi este o însuşire a sângelui nostru, şi că, prin urmare, trebuie apărată şi preţuită ca pe noi înşine.

Orice poartă urma păcatului este străin nouă, drept pentru care trebuie întotdeauna să ne curăţim şinele de toată întinăciunea. Altminteri ne vom trăda pe noi înşine.

Cine vrea să se lupte cu sine trebuie să se împartă în două: în el însuşi şi în duşmanul care se ascunde în el. După ce ai despărţit cunoscuta mişcare pângăritoare de sinele tău şi ai recunoscut-o ca fiind duşmanul, încredinţeaz-o conştiinţei şi simţurilor, deşteptându-ţi în inimă scârba faţă de ea. Aceasta este cea mai mântuitoare cale de izgonire a păcatului. Fiecare mişcare păcătoasă este ţinută în suflet prin senzaţia unei anumite plăceri pe care o hrăneşte. Prin urmare, prin deşteptarea unui simţământ de scârbă, mişcarea păcătoasă este lipsită de tot sprijinul şi dispare de la sine.

Totuşi acest lucru nu este întotdeauna aşa de uşor de făcut şi nici chiar posibil. Este lesne să biruim gândurile mâniindu-ne pe ele, dar mai greu e să învingem pofta şi încă şi mai greu să biruim patimile, pentru că ele însele sunt mişcări ale inimii. Când acest lucru nu dă rezultate, iar duşmanul nu se va da bătut fără luptă, intră în luptă cu dârzenie, dar fără înălţare sau bizuire de sine. Timiditatea aduce tulburare în suflet şi o anumită nestatornicie şi delăsare şi, dacă sufletul nu este sigur pe el, poate foarte uşor să dea greş. Bizuirea pe sine şi părerea de sine sunt chiar duşmanii cu care trebuie să ne luptăm. Cel ce le-a îngăduit să pătrundă înăuntru a căzut deja şi chiar s-a predispus pe sine spre alte căderi, pentru că acestea îl duc pe om la nelucrare şi orbire.

Odată începută lupta, ia aminte bine la inima ta: nu cruţa mişcările ce se deşteaptă în simţuri, întâmpină-le chiar la poarta sufletului şi încearcă să le birui acolo. Pentm a reuşi cât mai repede întăreşte-ţi o convingere lăuntrică ce este potrivnică lucrului de care depinde gândul de tulburare. Astfel de convingeri potrivnice nu sunt numai scuturi în acest război al minţii, ci şi săgeţi. Ele îţi apără inima şi biruie pe vrăjmaşul aciuat aici. Din acel moment înainte, războiul duhovnicesc se va desfăşura după cum urmează: păcatul ce se apropie va fi străjuit de gânduri şi imagini care îl ascund şi-l apără, iar nevoitorul, la rândul lui, va nimici aceste scuturi [viclene] prin gânduri şi imagini contrare.

Durata acestui război depinde de o mulţime de împrejurări, care sunt imposibil de stabilit. Dacă nu-şi îngăduie nici o cât de mică relaxare sau nu consimte nici măcar cu gândul să treacă de partea vrăjmaşului, atunci biruinţa va fi a lui, fără îndoială, pentru că mişcările păcătoase nu au, după cum am arătat mai sus, un reazem de nădejde în noi şi ar trebui să se curme de la sine curând.

De se va întâmpla ca, după ce ai săvârşit toate acestea cu bună conştiinţă, acţiunile defensive ale inamicului să mai zăbovească încă precum nişte năluciri în sufletul tău şi să nu vrea în ruptul capului să renunţe la stăpânirea lor, atunci negreşit că este sprijinit prin întăriri din afară şi că tu trebuie să cauţi ajutor tot în afară, pământesc sau ceresc. Destăinuie acestea povăţuitorului tău duhovnicesc şi roagă-te cu sinceritate Domnului, sfinţilor şi mai cu seamă îngerului tău păzitor. Nădejdea tare în Dumnezeu n-a fost niciodată ruşinată. Pe lângă acestea, află că războiul cu gândurile e unul, cel cu patimile este altul şi altul cel cu poftele. Gândul se naşte din gând, dorinţa din dorinţă, iar patima din patimă. Trebuie folosite anumite mişcări împotriva fiecăreia dintre ele, mişcări care trebuie aflate dinainte, fie prin contemplaţie, fie prin experienţe ascetice şi prin povăţuire. Însă nu e de trebuinţă întotdeauna ca cineva să înceapă lupta propriu-zisă – câteodată dispreţuirea şi scârbirea fac toată lucrarea, izgonindu-l pe vrăjmaş, iar lupta n-ar face decât să-l înmulţească şi să-l mânie.

Trebuie urmărit până când nu mai rămâne din el nici cea mai neînsemnată urmă; altminteri, chiar şi un simplu gând lăsat în inimă, ca un şarpe viclean, îşi va face până la urmă lucrarea, înclinând pe nesimţite sufletul spre el. În vremea luptei propriu-zise nu trebuie să ne folosim de mijloacele menite a preîntâmpina încleştările viitoare. Regulile întocmite pentru aceasta sunt întotdeauna foarte aspre şi prin urmare este întotdeauna necesar să le schimbăm şi – urmează de aici – să recunoaştem netemeinicia bizuirii pe experienţa noastră, deoarece este primejdioasă pentru războiul duhovnicesc şi ispititoare pentru luptător.

Lupta s-a încheiat. Mulţumeşte-I Domnului că te-a izbăvit de înfrângere, dar nu te da unei nestăvilite bucurii a mântuirii, nu îngădui să se lase peste suflet negrija şi uitarea, nu slăbi râvna. Deseori duşmanul se preface a fi învins astfel, încât, când tu te-ai rezemat pe un simţământ de siguranţă [şi ferire de primejdii], să te biruie mult mai lesne printr-o prăbuşire neaşteptată. De aceea nu agăţa armele în cui şi nu uita de regulile de strajă. Mereu să fii un oştean dârz şi cu luare-aminte. Mai bine să stai şi să-ţi numeri stricăciunile; vezi încă o dată întreaga desfăşurare a luptei – începutul, încleştarea propriu-zisă şi, în fine, ce i-a pus capăt. Asta se va constitui într-un soi de tribut cerut de la cel înfrânt şi va face mult mai uşoare toate biruinţele viitoare asupra lui. Iată, într-o analiză finală, cum se dobândesc înţelepciunea duhovnicească şi experienţa ascetică.

Să nu spui nimănui despre biruinţă – asta l-ar înfuria la culme pe vrăjmaş şi ţi-ai pierde puterea. Slava deşartă, de care ar fi cu neputinţă să scapi în atare situaţie, va deschide porţile fortăreţei tale duhovniceşti şi, după ce vei fi învins un singur duşman, vei fi nevoit acum să înfrunţi o întreagă mulţime. Dacă eşti învins, smereşte-te; însă nu fugi de la Dumnezeu şi nu fi îndărătnic. Grăbeşte-te să-ţi înmoi inima şi să o aduci la pocăinţă. Este imposibil să nu cădem, însă putem şi trebuie neapărat să ne ridicăm după ce am căzut. Când cineva care aleargă repede se împiedică de ceva, se ridică imediat şi-şi continuă nestingherit drumul până la ţintă. Caută să-l depăşeşti. Domnul nostru este ca o mamă care îşi ţine copilul de mână şi nu-l părăseşte, chiar dacă el deseori se împiedică şi cade.

În loc să paralizezi de deznădejde, mai bine să îţi pregăteşti inima pentru nevoinţe ascetice, învăţând din căderea de faţă o lecţie de smerenie şi avertismentul de a nu păşi prin locuri lunecoase, unde inevitabil vei cădea. Dacă nu striveşti păcatul prin pocăinţă sinceră, atunci prinzând cât de cât putere înăuntrul tău te va târî fără putinţă de scăpare în adâncul mării păcatului. Păcatul te va stăpâni şi vei fi nevoit să o iei iar de la capăt, de la prima luptă. Însă Dumnezeu ştie dacă acest lucru va mai fi posibil. Poate că, încredinţându-te păcatului, vei trece dincolo de hotarul convertirii tale şi nu vei mai găsi nici măcar un adevăr care să-ţi zguduie şi să-ţi străpungă inima. Poate nu ţi se va mai da harul. Atunci vei fi socotit deja printre cei osândiţi la chinurile veşnice.

Referitor la aceste reguli ale războiului trebuie remarcat în general că ele nu sunt în sinea lor nimic altceva decât o folosire a tuturor armelor în cazurile particulare şi că din această cauză e imposibil să le înfăţişăm pe toate. Problema războiului lăuntric este tainică şi de nepătruns. Modurile lui de desfăşurare sunt neînchipuit de variate, iar luptătorii sunt, la rândul lor, nenumăraţi. Unul este biruit de un lucru, altul se biruie de altceva.

De aceea este imposibil să întocmim un set de reguli pentru fiecare. Cel care îşi poate întocmi cele mai potrivite reguli este însuşi luptătorul. Experienţa este cel mai bun învăţător – avem nevoie doar de dorinţa plină de râvnă de a ne birui pe noi înşine. Primii asceţi nu au studiat din cărţi, însă cu toate acestea ei întruchipează simbolul desăvârşitei biruinţe. Mai mult, să nu se bizuie cineva prea mult pe aceste reguli, ele fiind doar nişte schiţe exterioare. Care este esenţa problemei va afla fiecare prin propria experienţă, când va începe să lupte pe faţă cu duşmanul. Iar în această lucrare, singurii îndrumători vor fi simţirea cea bună proprie şi lăsarea în voia lui Dumnezeu.

În fiecare persoană există o cale lăuntrică a vieţii duhovniceşti, care ne aduce aminte de anticele catacombe, extrem de tainice şi de întortocheate. La intrarea în ele, cel încercat primea câteva instrucţiuni despre însuşirile generale ale catacombei – să facă aşa aici, să procedeze astfel dincolo, să urmeze un anumit semn aici şi acolo un altul; dar apoi este lăsat singur în bezna catacombelor, uneori având cu sine doar lumina firavă a unui sfeşnic. Totul depinde de prezenţa sa de spirit, de simţirea cea bună şi de luare-aminte precum şi de călăuzirea nevăzută Şi viaţa creştinească lăuntrică este învăluită într-o asemenea taină. Aici fiecare merge singur, chiar dacă este înconjurat de reguli nenumărate. Imboldurile inimii şi mai ales indiciile harului sunt singurele călăuze statornice, neamăgitoare şi nedespărţite în acest război cu sine însuşi. Orice altceva îl va abandona.

Aşa este războiul cu fiecare patimă, poftă şi gând. Căci patimile, poftele şi gândurile sunt toate diferite. În consecinţă, nu este neapărată nevoie să intrăm în toate amănuntele războiului cu fiecare gând în parte. Vom face doar câteva observaţii:

1) Există gânduri subţiri şi gânduri foarte subţiri; există gânduri grosiere şi foarte grosiere. Pe acestea din urmă le poate simţi oricine; primele însă se strecoară pe neobservate în clipa sălăşluirii lor în inimă, vădindu-se mai târziu prin lucrare. Ele par a fi mai degrabă altceva decât ceea ce sunt ele de fapt. Ar trebui, prin urmare, să nu te mai încrezi în propria-ţi linişte, bunătate şi curăţie nici măcar o iotă, ci întotdeauna să fii prudent în ceea ce le priveşte; urmăreşte cu atenţie mersul treburilor şi vezi ce gânduri le însoţesc şi cu care gânduri se isprăvesc pentru ca prin aceasta să le judeci pe cele ce s-au furişat de la început în inimă. Pe lângă toate acestea, e foarte bine să avem un prieten de încredere – un ochi scrutător va observa de îndată din afară ceea ce se ascunde în noi, deşi noi s-ar putea să nu băgăm de seamă.

Când vorbim de gânduri foarte subţiri, nu ne referim numai la cele ale duhului. Gândurile pot veni şi dinspre suflet şi dinspre trup. Însuşirea lor caracteristică este subtilitatea, furişarea în adâncuri, astfel încât persoana crede că lucrează în curăţie, fără vreo întinăciune a patimilor, când de fapt lucrează din patimă. Pricina acestei [înşelăciuni] este încă nepovăţuita curăţie a inimii, sau, mai exact, o discernere deocamdată puţin sporită între ceea ce este firesc şi ceea ce este nefiresc. Când acestea vor spori, gândul subţire şi foarte subţire va deveni grosier şi foarte grosier, fiindcă atenţia va fi ascuţită de experienţă şi va învăţa simţămintele inimii să discearnă binele şi răul.

2) Sunt gânduri, pofte şi patimi care vin pe neaşteptate sub chipul unor tulburări trecătoare dar sunt şi unele cu mult mai statornice, care ţin zile, luni sau chiar ani la rând. Cele dintâi sunt uşoare, cu toate acestea nu trebuie trecute cu vederea. Să fim cu multă luare-aminte însă nu atât la ele, cât la înşiruirea lor. Vrăjmaşul are o lege a lui, nu ne atacă de la început cu patima întreagă, ci ne-o înrădăcinează printr-un gând şi prin deasa repetare a lui. Poate că primul gând l-am izgonit cu mânie, însă un al doilea şi un al treilea le primim cu mai mare îngăduinţă şi atunci se naşte pofta şi patima; iar de aici mai e un pas până la învoire şi făptuire. Aceste gânduri care vin fără de încetare sunt împovărătoare şi ucigătoare. Lor, mai mult decât oricăror altora, le aparţine numele de ispititoare.

Despre acestea se cuvine să ştim că nu sunt de la fire – deşi după trăsături sunt asemănătoare cu ea – ci sunt întotdeauna de la cel viclean. Domnul le îngăduie anume pentru a ne curăţi, pentru a ne încerca şi a ne întări dragostea, credinţa şi statornicia şi pentru a plăsmui cu mai multă înţelegere omul lăuntric. De aceea trebuie să le răbdăm cu bucurie, chiar dacă sunt prea pline de amărăciune pentru o inimă în care s-a pogorât harul de curând. Acestea sunt de fapt ispite precum: hula, deznădejdea şi necredinţa. Lucrul de căpetenie este să nu înclinăm spre ele, să nu le primim şi să ţinem inima neînrobită de ele, separându-le de noi înşine şi de libertatea noastră de a gândi şi de a crede.

3) Gândurile cu care trebuie să ne luptăm nu sunt întotdeauna rele; de multe ori, ele pot să pară bune, iar cel mai adesea par inofensive. Cu privire la cele nelegiuite există o singură regulă – să le izgonim de îndată. Celelalte două [feluri de gânduri] trebuie judecate sau cântărite. După cum arată şi virtutea de toţi lăudată a deosebirii gândurilor, adică [de a şti] pe care să le primim şi pe care să le izgonim, nu se poate întocmi o lege pentru aşa ceva. Să afle fiecare din propria experienţă, pentru că nu vom întâlni niciodată un om ale cărui reguli să poată fi aplicate întocmai de noi, în orice împrejurare ne-am găsi. Mai bine e să procedezi aşa: să-ţi stabileşti o ordine a lucrurilor – să te ţii de ea şi să izgoneşti tot lucrul nou se iveşte, oricât de bun ar părea el.

Chiar dacă un gând nu are nimic rău în sine sau în urmările lui, nu te mişca spre dânsul de îndată, ci rabdă o vreme, pentru a nu face nimic pripit. Unii au aşteptat cinci ani de zile până au împlinit un gând. Legea cea mai importantă este aceasta: să nu te încrezi în mintea şi în inima ta şi să mărturiseşti fiecare gând părintelui tău duhovnicesc. Nesocotirea acestei legi a fost dintotdeauna şi încă este pricina înşelăciunilor şi a căderilor mari.

4) Gândul cel rău ispiteşte, pe când cel ce pare a fi bun amăgeşte, aşa încât cel ce este biruit de primul se socoteşte printre cei ce au păcătuit sau au căzut, însă dar cel ce se biruie de al doilea se află într-o stare de amăgire; este oare cu putinţă să zugrăveşti toate înşelările, cu începuturile şi însuşirile lor? Trăsătura lor de căpetenie este aceea că persoana în cauză se socoteşte cu toată tăria a fi ceva ce de fapt nu este – crede de pildă, că este chemată să-i înveţe pe alţii sau are darul unei vieţi nemaiauzite etc. Rădăcina şi izvorul acestor păreri de sine este gândul foarte subţire că „eu sunt ceva şi încă ceva însemnat”. Cel ce e nimic şi praf şi cenuşă cugetă despre sine că ar fi ceva, iar vrăjmaşul se alipeşte de această închipuire de sine foarte subţire şi-l prinde în mrejele sale viclene pe om. Pe lângă acestea, fiecare gând subţire de care nu ne dăm seama ne ţine în înşelare, iar noi credem că de fapt suntem călăuziţi de un gând bun şi evlavios.

Acestea fiind spuse, putem afirma fără putinţă de tăgadă că nu este minut în care noi să nu zăcem în înşelare; umblăm printre fantome şi suntem ademeniţi şi înrobiţi de ele într-un chip sau altul; şi asta se întâmplă din pricină că răul sălăşluieşte încă în noi, nefiind izgonit, pe când binele este pe dinafară, motiv pentru care ochii noştri [lăuntrici] sunt înceţoşaţi.

5)  Este bine ca la început să adunăm cunoştinţe despre fiecare gând în parte, adică să le pricepem obârşia, urmările şi mijloacele de a le alunga. Ne vom întocmi astfel un veritabil depozit de muniţie, foarte trebuincios pe timp de război, adică în cazul în care nu izbutim să izgonim gândul prin ură, iar el începe să-şi facă lucrarea-i blestemată, ispitindu-ne şi convingându-ne, iar noi trebuie să-i punem în faţă ceva care să-i arate netemeinicia, însă pentru a reuşi să facem aşa ceva, trebuie să avem gânduri de rezervă, în privinţa celor de mai sus, Sfinţii Părinţi au ales opt patimi de căpetenie şi au înfăţişat pilde de care se poate folosi oricine vrea să le biruie. Acestea nu sunt singura muniţie de război, dar constituie arma lui cea mai importantă, în alte scrieri putem găsi descrierea altor patimi şi regulile potrivite lor. Cea mai importantă colecţie de asemenea învăţăminte se află la Sfântul Ioan Scărarul.

6)  Există gânduri trupeşti, gânduri sufleteşti şi gânduri duhovniceşti. Este limpede pentru oricine că ele pot ataca toate laolaltă, dar că, în mod firesc, la început le simţim mai lesne pe cele trupeşti, în vreme ce gândurile sufleteşti şi duhovniceşti se vădesc mai târziu. Nevoitorul trebuie să ştie să-şi schimbe poziţiile de luptă potrivit cu fiecare dintre ele. Trebuie să facă astfel pentru ca nu cumva, biruindu-şi trupul, să se facă fără de grijă din pricina unui simţământ de siguranţă şi să fie biruit de aceea de propriu-i; cel cu sufletul împăcat poate fi lovit în duh. În general, atâta vreme cât avem suflare, lupta nu se curmă, deşi poate conteni chiar pentru o perioadă mai îndelungată.

7)  Avva Dorotei spune: „Sunt [din aceia] care lucrează patima, [din aceia] care se luptă cu patimile, şi [din aceia] care le biruie”50.
(Nota50 :Avva Dorotei, „Învăţături şi scrisori de suflet folositoare”, 1997, Ed. Bunavestire, Bacău, Cuvântul 11: Să tăiem patimile degrabă până nu ne obişnuim cu ele, pp. 90-99)

Cei dintâi păcătuiesc, cei din mijloc au purces pe drumul curăţirii de sine, iar cei din urmă sunt aproape de nepătimire. Cu cât este mai înverşunată împotrivirea cuiva faţă de o patimă – neîngăduind nici măcar un gând şi cu atât mai puţin pofta şi îndulcirea în ea, ci dezrădăcinându-le grabnic pe acestea din inimă dacă au intrat, deşteptându-şi întotdeauna un simţământ potrivnic – cu atât mai repede va dobândi curăţia. Cu cât este cineva mai îngăduitor şi cu cât se cruţă mai mult, cu atât osteneala se lungeşte fiind presărată de opriri şi porniri dezordonate. Această stare a lucrurilor este hrănită de mila de sine, adică de nedezlipirea de patimi. Cruţându-se şi miluindu-se pe sine, omul îl odihneşte pe adevăratul duşman şi devine propriul său adversar.

8)  Urmarea războiului poate fi o minte lipsită de gânduri, o inimă neînrobită de patimi şi o voinţă descătuşată de înclinările păcătoase. Când acestea apar în suflet, omul a ajuns la nepătimire. Fiinţa lui lăuntrică se transformă într-o oglindă curată în care se reflectă lucrurile duhovniceşti.

9)  Războiul minţii cu gândurile, poftele şi patimile nu trebuie privit ca fiind unicul mijloc – prin care se înlocuiesc şi se înlătură toate celelalte – de curăţire a întinăciunilor noastre, cu toate că este de o importanţă covârşitoare şi de neînlăturat, având în el o [mare] putere de cucerire. El trebuie pus neapărat în legătură cu războiul neîncetat cu patimile sau cu dezrădăcinarea, stingerea şi îndepărtarea lor prin lucruri opuse. Pricina este că lucrarea pătimaşă a pătruns puterile noastre fireşti; şi aceasta deoarece noi am lucrat în chip pătimaş. Fiecare lucrare pătimaşă a mai vărsat un strop de patimă în puterile noastre, iar toate lucrările împreună au umplut puterile noastre de patimi, precum apa îmbibă un burete sau mirosul intră într-o haină.

Prin urmare, pentru a stoarce toată patima e necesar să lucrăm prin cele potrivnice ei, astfel încât fiecare faptă care pătrunde în puteri să izgonească partea corespunzătoare de patimă. Săvârşirea a cât mai multe fapte de acest fel va sili toată patima să iasă afară. Această metodă, dacă se foloseşte cum trebuie, este atât de puternică încât, după ce-o vei fi folosit de mai multe ori, vei simţi deja slăbirea patimilor, uşurinţă şi libertate, cât şi o anumită lumină în suflet.

Războiul minţii nu face decât să alunge patimile din conştiinţă; totuşi patima rămâne ascunsă şi încă vie. Şi atunci faptele potrivnice vin să zdrobească capul şarpelui. Totuşi, aceasta nu înseamnă că poţi curma de acum războiul minţii. El trebuie să continue într-o strânsă împreună-lucrare cu săvârşirea faptelor potrivnice, pentru că altminteri poate rămâne cu desăvârşire sterp, putând chiar să înmulţească patimile în loc să le împuţineze, deoarece de făptuirea potrivnică unei patimi se poate lipi o alta. De pildă, postul se poate însoţi cu slava deşartă. Dacă nu ne dăm seama de aceasta, atunci toată truda noastră va fi zadarnică. Războiul minţii împreună cu războiul activ vor lovi patima şi dinăuntru şi din afară şi o vor nimici la fel de repede precum piere un duşman împresurat şi atacat şi din faţă şi din spate.

10) În această luptă susţinută de îndreptarea noastră trebuie să ţinem seama de rânduiala si ordinea binecunoscute şi, clădind această structură, să ne îndreptăm atenţia asupra firii patimilor, şi în general, asupra caracterului nevoitorului şi asupra faptelor bune menite să susţină această activitate. În primul caz trebuie să avem drept ţintă patimile de căpetenie: iubirea de plăceri, iubirea de arginţi şi cugetarea trufaşă. Apoi să ne nevoim în necruţarea şi mânia faţă de sine, în supunerea faţă de alţii şi în a ne socoti pe noi înşine a fi nimic (vezi Sfântul Varsanufie). Sfinţii, care s-au nevoit fără încetare pentru a se curăţi, au privit acest fel de lucrare ca fiind prima treaptă. Pe cea de-a doua treaptă se află patima cea mai mare pe care o lucrează cineva şi care se vădeşte pe sine în vremea convertirii, atunci când omul vine la cunoaşterea propriei păcătoşenii şi se pocăieşte. Făgăduind să nu mai păcătuiască, mai ales asupra acestei patimi este concentrată atenţia nevoitorului.

De aceea, chiar şi după convertire patima principală trebuie să fie cea mai apropiată ţintă a luptei împotriva păcatului care are sălaş în noi. Ea atrage la sine toate celelalte patimi, ca şi cum le-ar lega de sine sau le-ar da prin sine un punct de sprijin. Putem vădi celelalte patimi doar slăbind şi biruind patima principală, urmând apoi să le risipim pe toate odată. Trebuie să ne îndreptăm de la început toate forţele împotriva ei şi aceasta mai cu seamă din pricina faptului că în acest moment avem multă ură faţă de ea, ură din care vine şi puterea de a i ne împotrivi.

Iar fără a o zdrobi pe aceasta dintâi, nu vom putea să le biruim pe celelalte. Pe a treia treaptă este de la sine înţeleasă necesitatea respectării unei rânduieli a faptelor celor după Dumnezeu. Astfel, chiar de la început se duce război împotriva patimilor precumpănitoare, mai târziu împotriva izvorului lor, iar apoi, când toate sunt îngenuncheate, virtutea este slobodă să caute resturile oştirii duşmane, după propriul său discernământ şi mai ales după imboldurile lăuntrice. Trebuie să ne luptăm mai întâi cu patima care se deşteaptă şi se vădeşte pe sine.

Acestea sunt scopurile luptei şi ele trebuie împlinite după rânduiala cunoscută. Pe lângă respectarea rânduielii arătate mai sus, însăşi împotrivirea trebuie să se supună unei creşteri treptate, după o anumită împărţire dreaptă, astfel încât să nu alergi de la un lucru la altul, asemenea celui risipit. Altminteri vei semăna în sufletul tău trufia şi nu vei dobândi nici roade adevărate. Cu cât lucrezi cu mai multă hotărâre şi stăruinţă, cu atât vei fi mai aproape de deznodământ şi de pacea sufletească. Stăruie în lucrarea pe care ai început-o până se vor ivi şi roadele, fiindcă sfârşitul este cel care încununează toată nevoinţa. Şi nevoitorul să ia aminte la tot ceea ce îi arată experienţa sa într-ale ostenelii duhovniceşti. Se pare că aşa se desfăşoară lucrurile: imediat după convertire se duce un război activ cu patimile; îndată după el sau împreună cu el se face şi lupta lăuntrică.

Mai târziu ele se întăresc şi sporesc reciproc – crescând nevoinţa lăuntrică, sporeşte pe potriva ei şi cea exterioară şi întărindu-se cea exterioară se întăreşte de asemenea şi cea lăuntrică; în sfârşit, când amândouă sunt îndeajuns de puternice, nevoitorului îi vin gânduri despre osteneli şi fapte ascetice care să stârpească definitiv patimile şi să le taie din rădăcină. Marile nevoinţe şi lucrări ascetice nu trebuie luate asupră-ne după cum ne taie capul şi nici nu trebuie să-i sfătuim pe alţii să se dedea lor. Trebuie înaintat pas cu pas, crescând şi întărindu-ţi treptat puterea, astfel încât nevoinţele să sporească o dată cu sporirea puterii şi îndemânării tale duhovniceşti. Altminteri lucrarea ta va semăna cu un petic nou [cusut] la o haină veche. Cerinţa nevoinţei trebuie să vină dinăuntru, aşa cum uneori se întâmplă ca tratamentul medical să fie reglat cu mai multă acurateţe de nevoile şi sensibilitatea pacientului.

11) Lupta minţii şi cea activă împotriva patimilor sunt prin sine aprige; însă cu mult mai mult este încununată de biruinţă şi de roade şi cu mult mai grabnic decurge ea atunci când o săvârşim sub povăţuirea altcuiva. S-ar putea întâmpla să nu zăreşti întotdeauna duşmanul în războiul minţii, sau să nu fii în stare să-l biruieşti şi să-ţi menţii râvna şi hotărârea, sau, mai cu seamă, în amândouă situaţiile nu vei dispune de un plan sau de o schiţă pregătitoare, după care să te orientezi în timpul luptei. Este efectiv imposibil să împlineşti aşa ceva de unul singur. Toţi avem nevoie de cineva care să privească din afară cele prezente şi cele viitoare ale noastre.

Iată de ce a te încredinţa povăţuirii unui părinte duhovnicesc trebuie socotită drept cea mai bună şi cea mai spornică metodă pentru îndreptarea noastră. Povăţuitorul va aplica pe noi şi în noi aceeaşi metodă: războiul minţii şi cel activ; dar, lucrul care este cel mai important, se va folosi de ea după propria lui judecată, după planul său, luând aminte la toate cărările şi răspântiile şi având în vedere scopul. Aşadar, dacă doreşti şi cauţi curăţia, roagă-te fierbinte Domnului să-ţi descopere un părinte şi o călăuză şi, o dată ce l-ai aflat, mărturiseşte-i tot ceea ce vezi şi cunoşti tu despre tine.

Apoi încredinţează-te lui; ascultă-l întru toate cele din afară şi dinăuntru. Lasă-te în mâinile lui precum un material brut, astfel încât să plăsmuiască din el un locaş al Domnului, o făptură nouă. Făcând astfel, aruncă de la tine orice grijă de sine şi adăposteşte-te sub aripa părintelui tău. Lasă-l pe el să te călăuzească unde şi cum va voi; lasă-l să te îndrume să faci ce, când şi unde va voi. Nouă ne revine să îl ascultăm fără cârtire, fără a mărunţi tot ceea ce face, cu credinţă şi cu bucurie, descoperindu-i pe deplin conştiinţa sau cunoaşterea gândurilor, dorinţelor, patimilor, faptelor şi cuvintelor noastre, adică a tot ceea ce ni se întâmplă sau săvârşim noi. Asta îl va ajuta să-şi dea seama unde ne aflăm şi în ce stare lăuntrică suntem şi-i va da un punct de sprijin cât mai solid pentru povăţuirea şi lucrarea pe care ne-o va rândui.51
(Nota51: Întreaga scriere a Sfântului Varsanufie vorbeşte despre aceasta – n. tr. în engleză)

Descoperirea gândurilor şi ascultarea faţă de un bătrân sunt cele mai puternice lucrări pentru stârpirea patimilor şi biruirea demonilor. De fiecare dată când ne mărturisim gândurile şi lucrăm întocmai după sfatul, pe care îl primim, facem ca şi cum am curaţi rănile şi am schimba pansamentul.

Un tratament extrem de eficient! Cel ce şi-a mărturisit gândurile scoate afară toată necurăţia şi, prin ascultare, primeşte o comoară nouă, neîntinată – merinde întăritoare şi sevă curată. Se aseamănă celui care vomită hrana stricată şi primeşte apoi mâncare bună, sănătoasă. Dar, ceea ce este cel mai important, această lucrare taie de la rădăcină patima egoismului, a eu-lui. Cel ce se luptă de unul singur, conduce el însuşi atacurile, astfel încât în timp ce luptă pe de o parte cu egoismul, pt de altă parte cumva îl hrăneşte.

Prin ascultarea faţă de un povăţuitor, eu-l nostru propriu şi voinţa lui se risipesc şi din cauza aceasta şi patimile îşi pierd orice sprijin. Se apropie şi lovesc în mod dezordonat, fără nici o rânduială; chiar şi în aceste condiţii, ambiţiile lor viclene sunt vădite şi zădărnicite prin faptul că se află în câmp deschis, în general, acesta este mijlocul cel mai puternic pentru a stârpi patimile şi a aduce pe cineva cât mai grabnic la [starea de] curăţie.

Aici este cuprinsă toată experienţa Părinţilor şi se pot aduce nenumărate exemple. Se cuvine să insistăm asupra faptului că este cu atât mai bine pentru tine, cu cât îţi găseşti mai repede un povăţuitor, după convertire. Atunci râvna este arzătoare şi gata de orice, iar un părinte înţelept poate face orice cu ea, mai ales atâta timp cât lucrarea călăuzită de voia proprie – care dă naştere la îndărătnicie, neîncredere, dorinţa de a-i îndrepta pe alţii şi o tendinţă de a „ajusta” sfaturile duhovnicului – n-a apucat să prindă rădăcini. Cel ce s-a îmbolnăvit deja de acestea şi şi-a ales un povăţuitor trebuie să se lase mai întâi vindecat pentru a putea ajunge la starea de fiu adevărat, care să fie format. Este o nenorocire când sufletul s-a obişnuit să facă totul după propria raţiune şi voinţă.

12) În fine, o curăţire desăvârşită a întregii noastre fiinţe, o purificare prin foc este săvârşită de către însuşi Dom nul. Aceasta se petrece în afară prin necazuri, iar înăuntru prin lacrimi. Nu putem spune că aceste lucrări curăţitoare apar numai la sfârşit şi nu şi mai înainte. Nu, ele se nasc încă de la început şi însoţesc omul în chipul feluritelor întâmplări amare şi al umilirilor inimii şi cu cât sporeşte omul [lăuntric] cu cât se înteţesc şi ele. Însă Domnul este Cel Care le aduce peste noi, îngăduindu-le şi, ca să zicem aşa, binecuvântându-le spre a ne fi de folos în înfăptuirea tuturor lucrărilor noastre lăuntrice şi exterioare, înspre sfârşit, El le rânduieşte dinadins, ne dă lacrimi şi aduce necazurile şi scârbele – fie toate dintr-odată, fie una după alta, mai întâi lacrimile sau necazurile, fie numai una din acestea pentru o persoană şi cealaltă pentru altă persoană. Necazurile sunt focul, iar lacrimile sunt apa. Acesta este Botezul prin foc şi prin apă, despre care Sfântul Isaac Sirul spune că este întruchipat prin urcarea pe Cruce, sau este răstignirea din urmă a omului celui vechi.

Această clipă, se spune, este timpul marii încercări, precum cea pătimită de Avraam care şi-a adus fiul spre a fi jertfit. Mintea este acoperită de pâclă, inima se zbate în chinuri răscolitoare; deasupra este aşteptarea mâniei, dedesubt este pregătit iadul. Omul se vede pe sine pierind, atârnând deasupra hăului. Unii trec peste acest moment plini de biruinţă, alţii cedează şi cad, întorcându-se pentru a reîncepe urcuşul acestui deal. Cel ce a urcat şi această treaptă, ca şi cei ce s-au înălţat la cer, nu mai este pământesc, ci ceresc; Duhul lui Dumnezeu Se sălăşluieşte în ei şi îi poartă asemenea roţilor din vederea lui lezechiel [N. tr.: lezechiel 1], Dumnezeu Se mişcă întru ei. Starea lor este mai presus de puterea minţii, nu poate fi cunoscută decât prin experienţă şi de aceea cei care au trăit-o nu vorbesc despre ea – nu este de folos altora şi poate fi chiar vătămătoare.

Alte mijloace de purificare: necazuri şi întâmplări neplăcute trimise de Dumnezeu

Aşa stau lucrurile la sfârşit. Până atunci, necazurile necontenite, situaţiile neplăcute trimise de Dumnezeu şi un duh de pocăinţă dăruit tot de la El trebuie să fie împreună cu alte mijloace, cele mai puternice căi de curăţire [a firii înrobite de păcat]. Ele au aceeaşi putere cu cea a unui povăţuitor duhovnicesc, iar în lipsa lui îi pot ţine locul într-un chip mulţumitor; de fapt, pentru cel ce crede şi este şi smerit chiar îl înlocuieşte. Pentru că în acest caz Dumnezeu însuşi este călăuzitorul şi povăţuitorul şi El este, fără putinţă de tăgadă, mai înţelept decât tot omul. Sfântul Isaac Sirul zugrăveşte în amănunt modul în care Dumnezeu îl călăuzeşte pe om prin necazuri din ce în ce mai curăţitoare şi în care El aprinde duhul de pocăinţă în acesta. De la noi nu se cere decât credinţă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi să primim cu întărire, cu bucurie şi cu mulţumire tot ceea ce El ne trimite. Unde sufletul nu este întărit în asemenea simţăminte, necazurile şi întâmplările amare îşi pierd toată puterea de a curăţi, neputând să pătrundă în inimă şi în adâncuri. Aceasta cu privire la necazuri.

Zdrobirea presupune cunoaşterea amănunţită a păcatelor şi a tulburărilor şi o dobândim atât printr-o atentă veghere asupra noastră şi a ceea ce se petrece înăuntru, cât şi prin deasa spovedanie făcută cu pocăinţă şi durere pentru păcatele săvârşite. Fără necazurile din afară, este cu anevoie pentru cineva să reziste nebiruit de mândrie şi de părerea de sine; şi fără zdrobirea inimii, cum (vei putea lepăda) oare de la tine egoismul lăuntric al fariseicei îndreptăţiri de sine?52
(Nota52 Necazurile din afară, lacrimile şi zdrobirea [inimii] sunt lăudate în toate omiliile Sfântului Isaac Sirul)

Cel ce nu rabdă necazurile este socotit de Apostol preadesfrânat. întrucât nu e în puterea noastră ci în mâinile lui Dumnezeu să rânduiască scârbele din afară, să nu le cerem, pentru că puterea noastră de a le suferi cu răbdare nu este sigură. Totuşi, să nu arătăm nepăsare faţă de zdrobirea lăuntrică. Ea se află mai mult de jumătate în mâinile noastre şi nu este oprit a ne ruga pentru ele.

Aşadar sileşte-te pe cât îţi îngăduie înţelepciunea şi pe cât îţi este cu putinţă. Smereşte-te cât mai des cu putinţă înaintea lui Dumnezeu, aruncându-te cu pocăinţă înaintea Lui şi rugându-L să Se milostivească de tine. Văzând ostenelile tale, El îţi va dărui zdrobire necontenită şi, dacă e de trebuinţă, un şuvoi nestăvilit de lacrimi prin care faţa sufletului tău se va spăla şi în cele din urmă se va curăţi. Biruinţa [astfel dobândită] nu trebuie să nască în noi bizuirea pe sine şi trâmbiţarea de sine, ci să ducă la trezvie – poate că arătarea biruinţei înseamnă de fapt că Domnul te-a şi lepădat ca pe ceva netrebnic. Mai degrabă trebuie să aprindă în noi râvna aprinsă pentru zdrobirea inimii, care este o jertfă întotdeauna bineprimită de Dumnezeu. Se poate chiar afirma că, atunci când nu ai parte de necazuri din afară, se cuvine să ai parte de strâmtorare lăuntrică, la care te cheamă Însuşi Dumnezeu. De asemenea, este adevărat că El dăruieşte alinare celui ce trece prin scârbele cele din afară – clipe de negrăită bucurie care te fac să uiţi de toate necazurile, îţi tămăduiesc rănile şi îţi alungă plânsul şi întristarea. Revărsarea milei dumnezeieşti poate – sau nu – fi însoţită de lacrimi. Cel mai important este să plângi înaintea Domnului pentru necurăţia ta.

Concluzie

Acestea sunt toate mijloacele prin care patimile sunt dezrădăcinate din noi — fie prin propria noastră osteneală a minţii sau prin povăţuitorii pe care îi aflăm, fie prin lucrarea nemijlocită a Domnului Însuşi. Am arătat deja că fără războiul lăuntric cu gândurile, lupta exterioară nu are cum să fie încununată de biruinţă; la fel stau lucrurile atât în privinţa războiului dus sub călăuzirea unui părinte duhovnicesc cât şi a curăţirii săvârşite de către pronia divină. Prin urmare, lupta lăuntrică trebuie să fie necurmată şi neschimbată. Ea nu este grozav de puternică prin sine însăşi dar atunci când lipseşte, toate celelalte mijloace sunt nelucrătoare şi nefolositoare. Tipicarii şi cei ce suferă, cei ce plâng şi cei aflaţi sub ascultare au pierit şi pier încă din pricina unei insuficiente lupte lăuntrice sau paze a minţii. Dacă, pe lângă toate acestea, îţi aduci aminte de toate cele ce s-au spus până aici cu privire la aplicarea lucrării lăuntrice, că tocmai într-însa se află scopul şi puterea nevoinţei exterioare, atunci se vădeşte întreaga însemnătate a puterii lucrării lăuntrice şi oricine poate vedea [cu uşurinţă] că ea este rodul, temelia şi scopul tuturor nevoinţelor ascetice. Putem rezuma întreaga noastră lucrare în următoarea formulare: după ce te-ai adunat înlăuntru, deşteaptă-ţi conştiinţa duhovnicească şi lucrarea vieţii duhovniceşti şi, în această stare, umblă potrivit cu planul lucrării din afară, sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc sau a Proniei. Observă şi urmăreşte cu multă asprime şi luare-aminte încordată tot ceea ce se petrece înlăuntrul tău. De îndată ce îşi iţeşte capul  vreo   mişcare  pătimaşă, izgoneşte-o şi zdrobeşte-o şi cu gândul şi cu fapta, neuitând fireşte să reîncălzeşti un duh lăuntric de străpungere şi de durere pentru păcatele tale.

Toată atenţia ascetului trebuie concentrată asupra acestui lucru, astfel încât, în cursul nevoinţelor ascetice, să nu fie risipit sau să se facă asemenea unuia înlănţuit sau împresurat de propriile sale gânduri. A lucra într-o asemenea adunare lăuntrică şi păzire a inimii înseamnă a lucra cu trezvie, iar ştiinţa acestei lucrări este [de fapt] ştiinţa trezviei. Acum putem pricepe motivul pentru care toţi asceţii socoteau trezvia ca fiind cea mai de seamă dintre toate virtuţile ascetice, şi pentru care oricine este lipsit de ea este sterp. De aceea, ea trebuie să fie accentuată în mod deosebit. Am vorbit despre ea, dar acela a fost numai începutul. A fost amintită mai înainte pentru a arăta că cel ce se nevoieşte nu trebuie să înceapă lucrarea împotrivirii de sine şi a silirii de sine altfel decât dinlăuntru înspre afară, sau, mai bine spus, să umble în trezvie, întărindu-se lăuntric. Acum vom lua acelaşi punct de plecare şi vom porni pe scara dumnezeiescului urcuş, pentru că acesta din urmă este scopul, iar toate lucrările cele exterioare sunt mijloacele [ajutătoare]. Cu alte cuvinte, trebuie să arătăm: tinderea cea mai dinăuntru către Dumnezeu a duhului ce petrece în nevoinţe ascetice, condiţiile unei cât mai grabnice apropieri de El şi starea celui ce s-a apropiat – sau, mai bine spus, a celui care este în stare de aşa ceva, întrucât apropierea [de cele cereşti] vine de la Dumnezeu.

VIII – Partea a treia – Calea spre mantuire

Începutul urcuşului spre unirea deplină cu Dumnezeu

După ce s-a întărit lăuntric, cel convertit îşi îndreaptă toată puterea râvnei sale spre lucrarea îndreptării de sine, a curăţirii de patimi şi de întinăciune, spre dezrobirea puterilor sale şi spre întărirea lor în lucrarea celor bineplăcute lui Dumnezeu, în slujba acestei lucrări el îşi pune toată atenţia, osteneala şi timpul, în măsura în care s-a deprins cu această lucrare şi după treapta de desăvârşire a rânduielii şi întocmirii sale lăuntrice, el va pătrunde, în chip firesc, din ce în ce mai adânc în sine însuşi, adunându-se acolo şi punând început unei necurmate petreceri lăuntrice. Acesta este rostul ne-voinţelor începătoare: intrarea înlăuntrul tău.

Deodată cu întărirea lăuntrică, omului i se descoperă încetul cu încetul scopul spre care el trebuie de fapt să tindă şi care până atunci a fost ascuns în dosul nenumăratelor griji. Dar, potrivit cu măsura înstrăinării noastre de tărâmul patimilor, acest scop se vădeşte în chip firesc ca fiind cel spre care îndreaptă toate strădaniile şi dorul duhului nostru, precum şi toate nevoinţele întrepnnse sunt menite a-i lărgi orizontul. Acest scop şi strădanie sunt: năzuirea după Dumnezeu ca după cel mai mare bine şi aceasta este cu putinţă doar dacă nevoitorul a trăit simţământul dulceţei vieţii în Hristos, şi a văzut cât de bun este Domnul – şi din această pricină ea nu vine dintr-odată pe deplin.

La început, omul este stăpânit de frică; el lucrează ca un rob, din datoria şi obligaţia pe care le-a simţit sufletul său în clipa deşteptării prin har. Pe urmă frica slăbeşte şi, fără să dispară, lasă loc simţământului de dulceaţă al lucrării pentru Domnul şi unui sentiment de mângâiere şi alinare. Acesta este începutul învierii sufletului întru Dumnezeu, pârguirea strălucitorului său ţel. De îndată ce se iveşte tânjirea, ea începe să sporească de la sine în interiorul acelei rânduieli în care s-a născut. Cu toate acestea, nevoitorul nu trebuie să o aştepte pentru a-şi începe lucrarea. Nu, el însuşi trebuie să lucreze după rânduiala înfăţişată mai înainte, pentru a ajuta la o cât mai grabnică sporire a dorului [după Dumnezeu], iar majoritatea lucrărilor lăuntrice au drept scop tocmai aceasta.

Totuşi, toate nevoinţele de acest fel, săvârşite fără a întrerupe concentrarea lăuntrică, pot susţine pe nevoitor în tânjirea sa, îi grăbesc creşterea lui duhovnicească şi îl întăresc în dorinţa sa de a dobândi toate bunătăţile lui Dumnezeu şi de a rândui toate spre slava Sa. Această lucrare trebuie descoperită în duhul, altminteri ea rămâne stearpă; mai ales acest lucru este important, deoarece omul nu poate purta asemenea povară fără puterea lăuntrică semănată în el. Astfel, nevoinţele ascetice începătoare pot odrăsli dorul după Dumnezeu, dar este necesar să fie canalizate spre o anumită stare lăuntrică, pe care să o menţinem în timpul nevoinţelor în sine.

Urcuşul minţii sau dorul ei către Dumnezeu sporeşte în măsura în care se întăreşte şi lucrarea lăuntrică, care este pentru el asemenea unui pământ fertil, în care încolţeşte asemeni unei sămânţe şi creşte. De aceea, pentru a păstra această stare lăuntrică din care să se nască tânjirea cea după Dumnezeu, sunt de trebuinţă acestea:

l) Să-ţi deprinzi mintea a vieţui în prezenţa lui Dumnezeu. Să o sileşti să-L vadă neîncetat pe Dumnezeu, căci este aproape; şi să se înalţe până la simţământul că ochii Lui te privesc. O asemenea deprindere este poarta care duce la Dumnezeu şi cerul ce se descoperă minţii.

2)  Toate să le faci spre slava lui Dumnezeu şi să nu nă-zuieşli nimic altceva, în orice lucrare ai săvârşi – fie ea lăuntrică sau exterioară; aceasta să fie măsura fiecărei lucrări începute şi ea să poarte întipărită pecetea sa.

3)  Să săvârşeşti totul cu conştiinţa că este voia lui Dumnezeu; lucrează călăuzit de voia Lui şi supune-te ei întru toate, cu tot sufletul  tău.53
(Nota53: Citat din „Scara” Sfântului Ioan Scărarul; în limba rusă are referinţa 27, 66 iar în Filocalia rom. – neidentificat)

Făptuirea potrivit voinţei  lui Dumnezeu se întinde la toate ce i se întâmplă unui om. Orice ai face, sileşte-te să vezi că Dumnezeu cere lucrarea aceea de la tine; tot ceea ce ţi se întâmplă, să primeşti ca din mâna Domnului. O persoană, un obiect, o întâmplare bucuria, necazul – toate să fie primite cu bucurie şi cu supunere plină de pace, de plăcere duhovnicească şi de înflăcărare, neţinând seama de împotrivirea firii.

Prin aceste lucrări duhovniceşti, mintea va vedea din ce în ce mai limpede pe Dumnezeu şi se va întări în vederea Lui. Te vei deprinde să rămâi cu mintea în contemplarea Lui şi a nesfârşitelor Lui perfecţiuni. Această vedere se dă, de cele mai multe ori, în timp ce omul stă în rugăciune în prezenţa lui Dumnezeu şi sporeşte tot prin această petrecere în rugăciune înaintea Lui. Ea este începutul în sine al urcuşului spre unirea vie cu Dumnezeu.

Împreună cu vederea lui Dumnezeu se arată şi se desăvârşeşte închinarea în duh, plină de evlavie, când duhul cade înaintea Lui şi, plin de durere şi cu simţământul nimicniciei sale, strigă către El, precum făptura către Ziditorul ei – nu simte durere ca şi cum ar fi fost îndepărtat şi batjocorit, ci are conştiinţa că Dumnezeu l-a primit, S-a milostivit de el şi l-a copleşit cu bunătăţile Sale. De aici se va naşte o nebiruită chemare lăuntrică şi răpire către Dumnezeu.

Tânjirea după Dumnezeu este scopul, care la început există numai în intenţie şi în căutare. Ea trebuie adusă la realitate şi făcută vie, aidoma unei chemări dulci, arzătoare şi nestăvilite. Numai o asemenea chemare poate mărturisi că suntem unde se cuvine să fim, că Dumnezeu ne primeşte şi că urcăm spre Dânsul. Când fierul este atras de către un magnet, înseamnă că forţa magnetică a acţionat asupra lui. La fel stau lucrurile şi pe tărâm duhovnicesc: este evident că Dumnezeu S-a atins de noi doar atunci când există o atracţie vie, când duhul le dispreţuieşte pe toate, ajunge la Dumnezeu şi se lasă inundat de El. Asta nu se întâmplă însă de la început. Râvnitorul după cele dumnezeieşti este în întregime întors către sine însuşi, deşi face aceasta pentru Dumnezeu, însă vederea lui Dumnezeu este, în acest stadiu una raţională. Domnul nu l-a învrednicit încă să-L guste şi nici nevoitorul nu este în stare de aşa ceva, deoarece este necurat.

El îi slujeşte lui Dumnezeu, ca să spunem aşa, fără să-L guste. Pe urmă, pe măsură ce inima se curăţeşte şi se îndreaptă, începe să simtă o oarecare dulceaţă a vieţii celei după Dumnezeu; vieţuirea îi este plină de înflăcărare şi dragoste. Aceasta devine lucrul ce îl îndulceşte. Sufletul începe să se înstrăineze de toate lucrurile, simţind răceala pe care o emană, şi să năzuiască spre Dumnezeu Care îl încălzeşte. Sămânţa năzuirii către Dumnezeu este sădită de către harul dumnezeiesc în duhul osârduitor şi încolţeşte şi se dezvoltă prin pogorârea şi povăţuirea harului, în întocmirea arătată mai sus, de către care este hrănită într-un chip care scapă uneori chiar şi lucrătorului însuşi.

Semnele acestei naşteri sunt: petrecerea plină de linişte, arzătoare şi nesilită înaintea lui Dumnezeu, însoţită de simţăminte de evlavie, cutremur, bucurie şi altele asemenea. Până acum duhul se silea să pătrundă înăuntru, iar acum s-a sălăşluit şi rămâne acolo. Omul se bucură să fie singur cu Dumnezeu fără a mai ieşi, departe de toţi ceilalţi, fără să dea nici o atenţie la cele ce se petrec în afara lui. El dobândeşte împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul său, care este acea „pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17).

O asemenea adâncire lăuntrică sau cufundare în Dumnezeu este numită şi linişte a minţii sau răpire către Dumnezeu; ele ne pot cerceta, dar ne şi pot părăsi de aceea scopul nostru este să le transformăm într-o stare permanentă, îl avem pe Dumnezeu în noi atunci când duhul nostru se sălăşluieşte în Dumnezeu, deoarece nu este o unire raţională, ci o adâncire vie, liniştită şi înstrăinată în Dumnezeu. Aşa cum o rază de soare duce cu sine o picătură de rouă, tot aşa Domnul răpeşte duhul ce se atinge de El. „Duhul mi-a fost răpit”, zice Proorocul. Mulţi sfinţi au petrecut într-o necontenită, stare de răpire către Dumnezeu, iar alţii au avut simţirea Duhului o vreme şi apoi au căzut. Astfel, începe să crească şi să se desăvârşească prin lucrarea harului dumnezeiesc, tânjirea cea după Dumnezeu sau unirea cu Dumnezeu în sufletul oricui îl caută cu inimă curată, cu râvnă şi cu conştiinţă sinceră.

Condiţia esenţială pentru unirea cu Dumnezeu este curăţirea inimii, astfel încât să-L poată primi pe Dumnezeu, Cel ce o trage la Sine: cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu (vezi Matei 5, 8). De aceea toate nevoinţele ascetice, exerciţiile şi lucrările arătate până aici sunt necesare şi indispensabile pentru pregătirea noastră de a-L primi pe Dumnezeu. Trebuie doar să fie săvârşite după rânduială şi în vederea atingerii acestui scop. Cel mai important lucru în această privinţă este trezvia inimii, întrucât inima este vistieria duhului osârduitor. Pentru ca faptele, exerciţiile şi podvig-urile să fie mântuitoare, e necesar să-şi aibă obârşia înăuntru, căci biruinţa în luptă vine doar dinăuntru, şi aceasta deoarece cea mai nimerită cale de a aprinde dorul după Dumnezeu este cea lăuntrică. Prin urmare, nevoinţa lăuntrică este cel mai de seamă rod al unei vieţi duhovniceşti autentic creştine şi, din această pricină, Sfinţii Părinţi o socotesc a fi singura cale către desăvârşire. „Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi” (Marcu 13, 33), zice Domnul. Trezvia sau străjuirea inimii este nevoinţa cea mai însemnată. Toate cuvintele Sfinţilor Părinţi se referă la străjuirea inimii – ea este nepreţuită, deoarece ce este în inimă aceea iese în afară în chipul faptei.

Pasul decisiv către urcuşul spre Dumnezeu şi tinda unirii cu El este lăsarea desăvârşită în voia Lui; după săvârşirea acesteia, mai cu seamă Dumnezeu devine Cel Ce lucrează, în ce stă toată puterea sau ce nădăjduim? Nădăjduim să ne unim cu Dumnezeu, astfel încât să Se sălăşluiască şi să înceapă a umbla în noi, înveşmântând duhul nostru ca o haină, aşa încât tot El să fie şi Cel Care ne călăuzeşte raţiunea, voinţa şi sentimentele; şi orice se doreşte şi se lucrează în noi să fie opera Lui; El să lucreze totul în toate, iar noi să devenim unelte în mâinile Lui şi să ne umplem de El în gânduri, dorinţe şi simţăminte, cuvinte şi fapte. Aceasta este ceea ce caută Dumnezeu, Stăpânitorul a toate fiindcă El singur lucrează totul în făpturile Sale şi prin ele. Orice duh care-şi înţelege chemarea trebuie să caute şi el asta.

Premisa sălăşluirii lăuntrice şi a împărăţirii lui Dumnezeu, sau a deşteptării dorinţei să se facă voia Lui în toate, este renunţarea la propria libertate. O făptură înzestrată cu voinţă liberă acţionează sub propriile imbolduri lăuntrice, potrivit cu conştiinţa şi determinarea ei, însă lucrurile n-ar trebui să stea aşa. În împărăţia lui Dumnezeu nu trebuie să fie vreo persoană care să acţioneze de la sine; Dumnezeu trebuie să lucreze totul în toate. Acest lucru nu se poate petrece atâta timp cât libertatea se autodetermină împotrivindu-se şi respingând puterea lui Dumnezeu. Această împotrivire încăpăţânată faţă de puterea lui Dumnezeu va înceta doar atunci când lucrarea şi voinţa noastră, personală, liberă şi care acţionează de la sine vor îngenunchea înaintea Lui, când vom rosti cu hotărâre lăuntrică rugăciunea: „Fă Tu, Doamne, fă cu mine după voia Ta, căci sunt orb şi neputincios”.

În această clipă puterea lui Dumnezeu pătrunde în duhul omului şi îşi începe lucrarea sa atotcuprinzătoare. Aşadar, condiţia unirii cu Dumnezeu este desăvârşita încredinţare în mâinile Lui.

Încredinţarea noastră în mâinile lui Dumnezeu este cea mai profundă şi mai preţioasă faptă a noastră. Se petrece fulgerător, la fel ca toate celelalte, însă nu la fel se şi dobândeşte, ci sporeşte treptat, pe parcursul unei perioade mai mari sau mai mici de timp, în funcţie de posibilităţile şi simţul cel bun al lucrătorului. Originea ei o aflăm la convertire, când este însămânţată, fiindcă atunci cel ce se pocâieşte rosteşte neapărat şi cuvintele acestea: „voi părăsi răul şi voi lucra binele; numai să nu mă lipseşti, Doamne, de ajutorul harului Tău”. Cu această stare lăuntrică, creştinul păşeşte în arena nevoinţelor ascetice şi se osteneşte cu multă osârdie, nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu, însă este de la sine înţeles că râvna merge înainte, şi apoi vine ajutorul.

Această ordine a lucrurilor este necesară şi din punctul de vedere al stării sufleteşti a începătorului şi din cel al planului lui Dumnezeu, începătorul doreşte să se nevoiască pentru Domnul şi să-I slujească – şi se nevoieşte. Prin nevo-inţa sa, el capătă nădejdea cea bună şi îndrăzneala de a-L privi, oarecum, pe Dumnezeu. E limpede însă că el nu trebuie să rămână pe această treaptă de început primă, ci, fără a slăbi râvna, să intre în ascultarea lui Dumnezeu, să-I asculte chemarea şi să se deprindă a lucra după îndemnurile şi dragostea faţă de Dumnezeu. Aşa se tâlcuiesc cuvintele Mântuitorului către Petru: „Când erai mai tânăr te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei ‘îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voiesti.” (Ioan 21, 18).

La început omul are râvnă, însă mai târziu spune: „Tu, Doamne, Cel ce ştii toate, lucrează mântuirea mea. Eu voi umbla ca unul legat oriunde mă va purta voia Ta.” Aceasta este lăsarea necondiţionată în voia lui Dumnezeu. Este atât de impresionantă şi de frumoasă – şi atât de plină de roade! Din această pricină îl poate lega pe cineva de sine însuşi. Să fim însă cu luare-aminte la aceasta, fiindcă ne putem trezi în situaţia celui ce se trudeşte şi a cărui sudoare cade pe un pământ sterp – plin de nisip şi pietre, fără viaţă.

După părăsirea acestei stări, nevoitorul trebuie să se sârguiască să ajungă la predarea în mâinile lui Dumnezeu. Ea poate spori – este adevărat până la o anumită măsură în vremea primei lucrări. Cu toate acestea, nevoitorul trebuie să supravegheze această creştere şi să o înlesnească sau, mai bine, să o primească aşa cum a crescut şi a sporit ea. Şi în acest caz, Cel Care lucrează este tot Dumnezeu, pentru că fără El suntem nimic. Dar omul spune: „eu am ales, eu am dorit, eu m-am ostenit şi Dumnezeu mi-a ajutat”. A dori, a alege şi a se osteni sunt de asemenea lucrări bune şi prin urmare dumnezeieşti; ori omul crede că izbânda se datorează propriei sale puteri, căpătate din strădaniile şi truda lui.

Astfel, urcuşul lăuntric de la râvnă la încredinţarea plină de osârdie nu este nimic altceva decât arătarea şi desluşirea în conştiinţa noastră a lucrării lui Dumnezeu în noi sau a lucrării mântuirii şi curăţirii sinelui. Osârduitorul este luminat spre înţelegerea acestei realităţi prin desele căderi de care are parte în ciuda tuturor eforturilor depuse, precum şi prin mari şi neaşteptate biruinţe, pe care le dobândeşte fără cine ştie ce multă încercare. Greşelile şi căderile sunt mai cu seamă înţeleptitoare, pentru că ele ne văduvesc de harul dumnezeiesc. Ne aduc la cugetul şi credinţa că suntem nimic, iar Dumnezeu şi harul Său cel atotputernic sunt totul.

Acesta este ultimul hotar pe care trebuie să-l depăşească cel ce se pregăteşte pentru lecţia încredinţării în voia lui Dumnezeu şi acest lucru nu e posibil până când nu ajunge la simţământul că este nimicnicie. El poate să facă după cum urmează: să observe modul în care feluritele fapte şi întâmplări vin peste el, pentru a vedea în ele puterea lui Dumnezeu; cu credinţă tare, să se adâncească în legile îndreptării, până acolo încât să strige: „Tu, Cel ce pe toate le ştii, măntuieşte-mă”; să vadă nenumăratele legiuni diavoleşti, căile tăinuite, bezna din faţa sa, răspântiile năucitoare şi căile neştiute ale lui Dumnezeu. Aceste pregătiri ale minţii primesc deosebită putere de la nevoitor prin: împărţirea averilor, supunerea la batjocura lumii (nebunia pentru Hristos), zăvorârea, sălăşluirea în pustie.

Acestea sunt momentele cruciale ale vieţii, în urma cărora nu ne mai putem întoarce decât spre Dumnezeu. Toţi cei care trec prin ele se încredinţează nemijlocit în mâinile Lui şi sunt primiţi de El. În această privinţă este nepreţuit ajutorul unui povăţuitor care, fără ca cel pe care îl povăţuieşte să fie conştient de aceasta, să-l pună în asemenea situaţii, încât să scape teafăr numai cu ajutorul nevăzut al lui Dumnezeu. Părinţii din vechime spuneau: «bătrânul» trebuie să-i dea ucenicului prilejuri de a câştiga cununi. Simţământul nimicniciei şi al predării în mâinile lui Dumnezeu sporeşte cel mai bine prin scârbe neîncetate şi mai cu seamă prin crucile extreme, rânduite de pronia divină, despre care am vorbit mai sus.

Cel ce s-a afierosit lui Dumnezeu sau a fost învrednicit de acest dar începe să lucreze cu El şi să petreacă în El. Voinţa liberă nu este nimicită; ea se manifestă pe deplin, pentru că predarea de sine nu este un act final şi irevocabil, ci este o lucrare repetată neîncetat. Nevoitorul se încredinţează lui Dumnezeu, Care îl primeşte şi lucrează în el sau prin puterile lui. Aceasta este viaţa duhului nostru celui dumnezeiesc şi adevărat. Cel ce se predă în voia Lui, primeşte ceva de la El şi lucrează potrivit cu ceea ce primeşte. Aceasta este unirea vie, vieţuirea în Dumnezeu, întărirea întru El a întregii noastre fiinţe: minte, inimă şi voinţă. Ea se iveşte în noi după măsura predării de sine. Cum însă această predare sporeşte treptat, chiar peste desfăşurarea primei lucrări, este cu neputinţă ca, în timpul săvârşirii ei, să nu se înalţe până la starea primirii de către Dumnezeu şi a petrecerii în El. Şi într-adevăr aşa este: primirea de către Dumnezeu se înalţă de la sine. Şi de această dată însă, se cere de la noi să colaborăm cu ea sau să sporim foarte grabnic.

Locul unirii cu Dumnezeu sau tărâmul în care ea se dezvoltă şi se desăvârşeşte este rugăciunea duhovnicească a minţii. Rugătorul vieţuieşte în Dumnezeu şi prin urmare este în stare şi foarte pregătit pentru ca Dumnezeu să înceapă să-Şi facă locaş în El. însă a te ruga astfel nu e totuna cu a spune rugăciuni. Este o lucrare duhovnicească deosebită, făcută numai cu povăţuire, şi sporeşte fără veste, atât pentru călăuzitor cât şi pentru cel călăuzit. În ea constă, am putea spune, treapta ultimă a pravilelor de nevoinţă.54
(Nota54: Vezi Sfântul Simeon Noul Teolog)

Pentru că, atunci când această rugăciune vine şi se întăreşte, Dumnezeu e una cu duhul nostru. Regulile se referă doar la începutul ei, dar ce se întâmplă atunci când se desăvârşeşte este o taină, cu neputinţă de văzut, precum era Moise în spatele norului.

Acela care a început să trăiască aceste nesilite chemări lăuntrice şi răpiri către Dumnezeu şi mai ales acela care s-a afierosit lui Dumnezeu şi a început să lucreze rugăciunea neîncetată este gata şi în stare să înceapă isihia. Doar unul ca acesta este destul de puternic pentru a putea să poarte această încleştare ascetică şi să o aducă la rodire. Pe el e cu neputinţă să-l ţii într-o viaţă de obşte sau în tovărăşia altora.

Ce l-a făcut pe Sfântul Arsenie cel Mare să fugă de oameni? Tocmai acest dor lăuntric nestăvilit după Dumnezeu. „Vă iubesc” – a spus el – „însă nu pot fi şi cu Dumnezeu şi cu oamenii.”55
(Nota55: Vezi Pateric, 1993. Pentru Avva Arsenie, nr. 13, p. 15; n. tr. rom.)

Spune Sfântul Ioan Scărarul că isihast este „cel ce fuge fără ură de toate, aşa cum altul aleargă cu nepăsare spre ele. Acela nu voieşte să sufere vreo întrerupere în dulceaţa primită de la Dumnezeu.”56
(Nota56: Sfântul Ioan Scărarul, „Scara dumnezeiescului urcuş” (Filocalia rom., vol. 9. 1980), Cuvântul XXVII: Despre sfinţita liniştire a trupului şi a sufletului, nr. 25, p. 384)

Următoarele texte sunt preluate din „Scara”, pentru a înţelege mai bine isihia (liniştea). Există o linişte din afară, când cineva se desparte de toţi şi trăieşte singur, şi există o linişte lăuntrică, când cineva petrece singur, în duh, cu Dumnezeu, nu într-un chip silit, ci de bunăvoie, aşa cum pieptul respiră liber şi ochiul vede liber. Cele două merg mână în mână, însă cea dintâi e cu neputinţă a se petrece fără cea din urmă. „Cel ce se linişteşte [Isihastul], se sârguieşte să închidă netrupescul în casă trupească.”57
(Nota57: Ibidem, Cuv, XXVII (Despre sfinţita…). nr. 5, p. 380)

„Chilia este îngrăditura trupului celui ce se linişteşte. Ea are înăuntru casa cunoştinţei. 58
(Nota58: Ibidem, Cuv. XXVII (Despre sfinţita…), nr. 10, p. 381)

Isihia nu îi atrage pe aceia care nu au gustat încă din dulceaţa lui Dumnezeu, iar această dulceaţă nu poate fi gustată de cel care nu şi-a biruit patimile. „Cel ce suferă de o boală sufletească şi se apucă de liniştire este asemenea celui ce sare din corabie în mare şi socoteşte că va ajunge pe o scândură, fără primejdie, pe uscat.” 59
(Nota 59: Ibidem, Cuv. XXVII (Despre sfinţita…), nr. 11, p. 381)

„Niciunul, dacă e tulburat de mânie şi de închipuirea de sine, de făţărnicie şi de ţinerea de minte a răului, să nu îndrăznească a socoti că vede în smerenie urmă de linişte, ca nu cumva să-şi agonisească prin aceasta ieşire din minţi şi numai atâta.” 60
(Nota60: Ibidem. Cuv. XXVII (Acelaşi cuvânt: Despre felurile liniştirilor, despre deosebirea lor), nr. 5, p. 388)

„Am văzut călugări ce se linişteau săturându-şi dorul lor aprins după Dumnezeu fără să-l sature şi aprinzând foc din foc, dragoste din dragoste şi dor din dor.” 61
(Nota61 Ibidem. Cuv. XXVII (Despre sfinţita…), nr. 14, p. 381)

„Cel ce se linişteşte (sihastrul) este chipul pământesc al îngerului, care a eliberat din trândăvie şi din moleşeală rugăciunea prin scrisoarea dorului şi prin literele sârguinţei. Cel ce se linişteşte (sihastrul) e cel ce strigă cu tărie: „Gata este inima mea, Dumnezeule!” (Psalm 56, 10). Cel ce se linişteşte (sihastrul) este acela care zice: „Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cântarea Cântărilor 5,2).” 62
(Nota62: Ibidem, Cuv. XXVII (Despre sfinţita…), nr. 15 şi 16, p. 382)

Astfel, toată îndeletnicirea isihastului este aceea de a fi cu Domnul Cel Unul, cu Care vorbeşte faţă către faţă, aşa cum preferatul împăratului îi grăieşte acestuia la ureche. Această lucrare a inimii este îngrădită şi vegheată prin păstrarea nemişcării liniştii gândurilor. Buna rânduială a gândurilor şi cugetarea nerăspândită la Dumnezeu alcătuiesc fiinţa liniştii şi a lipsei de griji. „Şezând la o înălţime, ia seama la tine însuţi, dacă te pricepi, şi atunci vei vedea cum, când, de când, câţi şi care furi vin să intre şi să fure strugurii. Obosind de pândă, ridică-te şi te roagă. Şi iarăşi şezând, ţine-te cu bărbăţie de lucrarea de mai înainte.” 63
(Nota63: Ibidem, Cuv. XXVII (Despre sfinţita…), nr. 21, p. 383)

Cel ce iubeşte fericita liniştire învaţă lucrarea şi imită vieţuirea puterilor netrupeşti. Unii ca aceştia nu se vor sătura în vecii vecilor să laude pe Făcătorul. Asemenea şi cel ce a intrat în cerul liniştii nu se va sătura să laude pe Ziditorul.64
(Nota64: Ibidem, Cuv. XXVII (Despresfinţita…), nr. 26, p. 384)

Însă nici rugăciunea curată şi aici lucrarea netulburată a inimii nu pot fi dobândite dacă inima nu s-a înstrăinat cu desăvârşire de griji. Nu le poate lucra pe primele două cel ce nu a dobândit-o pe a treia, aşa cum nu se poate îndeletnici cu studiul cărţilor cel ce nu cunoaşte alfabetul. „Un fir mic de păr tulbură ochiul; o grijă mică alungă liniştea.” 65
(Nota65 Ibidem, Cuv. XXVII (Acelaşi cuvânt: Despre felurile liniştirilor şi despre deosebirea lor), nr. 17, p. 392)

„Cel ce voieşte să înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu o minte curată şi este frământat de griji este asemenea celui ce şi-a legat tare picioarele şi încearcă să umble repede.” 66
(Nota66: Ibidem, Cuv. XXVII, Acelaşi cuvânt: Despre felurile liniştirilor şi despre deosebirea lor), nr. 19, p. 392-393)

De acum, cel ce doreşte adevărata isihie începe prin a se preda pe sine lui Dumnezeu şi a crede din adâncul inimii că Dumnezeu are grijă de noi.

Doar aceia care s-au unit cu liniştea pentru a se desfăta de dragostea lui Dumnezeu şi a-şi stinge setea acestei iubiri, atraşi fiind de dulceaţa ei, sunt adevăraţii isihaşti. Dacă unii ca aceştia lucrează liniştirea cu pricepere vor începe curând să guste din roadele ei, care sunt: netulburarea minţii, gândurile curate, răpirea către Dumnezeu, rugăciunea nesăturată, trezvia neclintită, lacrimile neîncetate şi toate celelalte.

Aceasta este chemarea lăuntrică spre linişte şi spre dulcea aşezare înaintea lui Dumnezeu. Calea până aici cere curăţire de patimi prin nevoinţele ascetice care întăresc în noi binele şi nimicesc răul. Drumul neabătut către ea este încredinţarea necondiţionată în mâinile lui Dumnezeu şi lepădarea tuturor grijilor, iar fiinţa ei este şederea înaintea lui Dumnezeu în rugăciunea cu desăvârşire nerisipită a minţii şi a inimii, prin care se aprinde foc peste foc.

Arderea duhului pricinuită de unirea cu Dumnezeu îl curăţă în totalitate pe om şi-l înalţă pe treapta nepătimirii. Firea noastră se topeşte în acest foc precum metalul brut în furnal şi iese din el strălucind de curăţie cerească şi făcându-se un templu vrednic de a-L primi pe Dumnezeu.

Pe drumul ce duce spre unirea vie cu Dumnezeu vom întâlni negreşit liniştea. Deşi nu este întotdeauna imaginea cunoscută a vieţii ascetice este întotdeauna o stare în care adunarea lăuntrică şi adâncirea în duhul prin Duhul Sfânt duce la curăţia serafimică şi la dragostea arzătoare de Dumnezeu, în Dumnezeu.

Acest foc s-a sălăşluit înlăuntru şi începe să lucreze din clipa în care omul făgăduieşte şi-şi începe nevoinţa. Însă aceasta e căldură de început, care uneori vine, alteori se ascunde. Continuă să lucreze câtă vreme se nevoieşte el, pentru a curaţi inima; altminteri nici n-ar putea duce asemenea nevoinţe. însă ea nu se poate manifesta în toată puterea, la început, din pricina răcelii patimilor care încă îl ţin înrobit pe om. Ea se descoperă în toată puterea atunci când patimile au fost nimicite pe deplin. Căldura cea dintâi este similară celei date de un foc de lemne ude şi verzi, în vreme ce cea de-a doua se aseamănă cu acelaşi foc de lemne, atunci când flăcările au uscat lemnele şi au început să le mistuie.

Pentru a face o altă analogie, prima căldură este precum cea pe care o obţinem încercând să încălzim apă care conţine gheaţă – căldura este prezentă, însă apa nu fierbe şi nu va fierbe până ce gheaţa nu se topeşte. Când acest lucru se întâmplă, căldura pătrunde în întreaga cantitate de apă, încălzind-o din ce în ce mai mult. Atunci apa ajunge la fierbere şi este curată. Cam aşa este şi căldura din urmă. Aceste .două comparaţii zugrăvesc urmările pe care le are arderea duhovnicească asupra omului, în vremea urcării ultimelor trepte ale desăvârşirii creştine, ducându-l la curăţie desăvârşită şi la despătimire.

Materia patimilor este nimicită, mistuită fiind de focul dumnezeiesc. Iar în vreme ce această materie este dezrădăcinată şi sufletul curăţit, toate patimile dau înapoi.67
(Nota67: Ibidem. Cuv. XXVI (Despre deosebirea gândurilor, patimilor şi virtuţilor)

Acesta este înţelesul despătimirii, după Sfântul Ioan Scărarul: „…nepătimirea este învierea sufletului înainte de cea a trupului.” 68
(Nota68: Ibidem, Cuv. XXIX (Despre nepătimire sau cerul pământesc…), nr. 2, p. 419.

Înviere a sufletului trebuie numită ieşirea din omul cel vechi, adică naşterea omului celui nou, în care nu mai este nimic din cele ale omului vechi, după cum se spune: „Vă voi da  inima nouă şi duh nou vă voi da” (lezechiel 36, 26). 69
(Nota69: Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre Sfintele Nevoinţe (Filocalia rom., vol. 10. 1980)

Această desăvârşire desăvârşită şi în acelaşi timp într-o neîncetată sporire, a celor ce se desăvârşesc în Domnul, le luminează într-atât mintea şi-i răpeşte din lumea materiei, încât deseori ies din viaţa trupească şi sunt duşi să vadă vedenii cereşti.

Apostolul se referă la nepătimire când scria: „Noi însă avem gândul lui Hristos” (I Corinteni 2, 16), şi tot despre ea vorbea ascetul din Siria care a strigat: „Slăbeşte, Doamne, valurile harului Tău!”70
(Nota 70: Sfântul Efrem Sirul)

Cel ce este nepătimitor a ajuns nesimţitor faţă de toate lucrurile care stârnesc şi hrănesc patimile în aşa măsură încât nu-l înrâuresc prin nimic, chiar dacă i-ar apărea înaintea ochilor. Şi asta pentru că este în întregime unit cu Dumnezeu. Unul ca acela, intrând într-o casă de desfrâu, nu numai că nu simte mişcarea patimilor, ci face pe desfrânată să trăiască o viaţă de curăţie şi nevoinţa.

Cine s-a învrednicit să vieţuiască într-această stare, deşi încă acoperit de trup stricăcios, este un templu al Dumnezeului Celui Viu, Care îl călăuzeşte şi-l povăţuieşte în toate cuvintele, faptele şi gândurile sale. Din pricina iluminării lăuntrice, el ajunge să ştie, să afle voia Domnului, cum ar auzi un glas, şi aflându-se mai presus de toată ştiinţa omenească, rosteşte: „Când voi veni şi mă voi arăta feţei Domnului”, căci nu mai sunt în stare să suport puterea dorului, ci râvnesc bunătatea cea nepieritoare pe care mi-ai dăruit-o înainte de a fi căzut în stricăciune. Şi ce să grăim mai mult! Nepătimitorul poate spune: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 3), lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa ortodoxă am păzit” (II Timotei 4, 7).

Aceasta este adevărata unire cu Dumnezeu şi sălăşluire a Lui în noi – scopul ultim al căutărilor duhului omului – în care El vieţuieşte în noi şi noi în El. Acum se împlineşte în sfârşit dorinţa cea bună şi rugăciunea Mântuitorului, ca orice credincios să fie una cu El, aşa cum El este în Tatăl şi Tatăl este în El (vezi Ioan 17, 21). Acum se împlineşte făgăduinţa mângâierii Sale: cel ce păzeşte poruncile Lui îl iubeşte pe Tatăl Lui şi El şi Tatăl Lui „vom veni la el şi vom face locaş la el” (vezi Ioan 14, 23). Acum se vădeşte adevărată încredinţarea pe care o dă Apostolul că cei ce mor în starea de nepătimire au viaţa „ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Coloseni 3, 3). Unii ca aceştia sunt temple ale lui Dumnezeu, şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în ei (vezi 1 Corinteni 3, 16).

Cei ce au dobândit aceasta sunt misticii lui Dumnezeu şi starea este asemănătoare celei a Apostolilor, întrucât şi ei capătă cunoştinţă despre voia lui Dumnezeu, simţind-o ca şi cum ar auzi glas.71
(Nota71: Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş (Filocalia rom., vol. 9, 1980), Cuv. XXIX, nr. 15, p. 422)

Şi unindu-se desăvârşit în simţuri cu Dumnezeu, sunt învăţaţi în chip tainic de către El cuvintele Lui.72
(Nota72: Ibidem, Cuv. XXX (Despre legătura treimii virtuţilor…)

O asemenea stare este mărturisită de dragostea arzătoare ce îi împinge să grăiască cu îndrăzneală: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?” (Romani 8, 35). Şi iubirea dăruieşte proorocia, pricinuieşte minunile, este adâncul luminării, este izvorul focului dumnezeiesc; cu cât ţâşneşte mai mult, cu atât îl arde mai tare pe cel însetat.73
(Nota73: Ibidem, Cuv. XXX, nr. 18, p. 430)

Cu toate că o asemenea stare este rodul liniştii practicate cu înţelegere, Dumnezeu nu lasă pe toţi sihastrii pentru totdeauna în linişte. Cei ce au atins nepătimirea prin linişte şi prin nepătimire au fost făcuţi vrednici de cea mai sinceră unire cu Dumnezeu şi de sălăşluirea Lui sunt luaţi de la liniştea lor pentru a le sluji celor ce caută mântuirea. Ei le slujesc acestor căutători, luminându-i, călăuzindu-i şi săvârşind minuni. Sfântul Antonie cel Mare şi Sfântul Ioan au auzit amândoi un glas în pustie, în liniştea lor, care i-a îndemnat spre nevoinţa de a-i povăţui pe alţii pe calea mântuirii şi cunoaştem cu toţii roadele ostenelilor lor. La fel s-a întâmplat şi cu numeroşi alţi isihaşti.

Pe pământ nu cunoaştem nimic mai înalt decât această stare a Apostolilor. Punem punct aici privirii noastre de ansamblu asupra rânduielii unei vieţi bineplăcute lui Dumnezeu. 74
(Nota74: Cei ce doresc să afle mai multe despre treptele, finale ale desăvârşirii creştineşti să citească Sfântul Isaac Sirul, Scara şi Filocalia)

IX – Partea a treia – Calea spre mantuire

Lecţii despre educaţie ale celui între sfinţi
Părintelui nostru Ioan Hrisostom [75]

1. Naşterea de copii este o rânduială a firii, însă a-i creşte şi a-i educa întru virtute este o chestiune de minte şi de voinţă.
(Nota75: Prima parte este preluată din „Lecturi creştineşti”, 1838, partea a 4-a, pg. 242-253, care au fost luate din vol. 5, Benedict in Mond; vidua Eligatur)

2. Prin datoria de a-i creşte nu vreau să spun numai a nu-i lăsa să moară de foame, aşa cum fac de cele mai multe ori părinţii, socotind că asta este singura obligaţie pe care o au faţă de copiii lor. În privinţa ei nu e nevoie nici de cărţi, nici de porunci, fiindcă firea îşi cere cele ale ei cu voce tare. Eu mă refer la grija de a educa inimile copiilor în virtute şi evlavie – o îndatorire sfântă, pe care trecând-o cu vederea ne facem vinovaţi de uciderea copiilor noştri, în cel mai adevă¬rat sens al cuvântului.

3. Această obligaţie le revine, deopotrivă şi taţilor şi mamelor. Sunt taţi care nu precupeţesc nici un efort pentru a-şi da odraslele pe mâna unora care să-i înveţe plăcerile şi pen¬tru a le satisface toate poftele, ca nişte moştenitori bogaţi ce sunt. Sunt privite însă ca lucruri neînsemnate să fie copii creştini sau să se deprindă cu lucrarea evlaviei. O, orbire ucigaşă! Însăşi această blestemată nesimţire este pricina dezordinii care face societatea noastră să se tânguiască. Să presupunem că aţi agonisit pentru ei o avere considerabilă. Cu toate acestea, dacă nu se pricep să o administreze cu înţelepciune, averea nu va rezista multă vreme în mâinile lor. O vor risipi şi va pieri împreună cu proprietarii, fiind cea mai dureroasă moştenire a lor.

4. Copiii voştri vor fi întotdeauna suficient de bogaţi, dacă vor primi de la voi o bună creştere, care să-i înveţe a avea o comportare şi o viaţă morală. Aşadar, nu vă siliţi să-i faceţi bogaţi, ci mai degrabă învăţaţi-i să-şi stăpânească prin cucernicie patimile, faceţi-i bogaţi în virtuţi, învăţaţi-i să nu-şi plăsmuiască tot felul de nevoi închipuite, cântărindu-le valoarea după măsurile lumeşti. Supravegheaţi-le cu atenţie faptele, prietenii şi legăturile şi să nu aşteptaţi milostivirea lui Dumnezeu de nu vă veţi duce la bun sfârşit această înda¬torire.

5. Dacă Apostolul ne porunceşte să ne îngrijim mai mult de ceilalţi decât de noi, şi dacă suntem vrednici de osândă pentru a fi trecut cu vederea folosul aproapelui, atunci cu cât mai mare ne va fi vina când porunca îi priveşte pe cei care ne sunt atât de apropiaţi? „Nu Eu am fost”, ne va zice Domnul, „Cel ce le-am rânduit acestor copii loc în familiile voastre? Nu Eu am fost Cel Care i-am încredinţat purtării voastre de grijă, punându-vă stăpâni, paznici şi judecători peste ei? V-am dat autoritate deplină asupra lor; am dat toată grija creşterii lor în mâna voastră. Veţi spune că n-au vrut să-şi plece gâtul la jug, că l-au aruncat. Dar trebuia să luaţi de la început toate măsurile de prevedere; să-i controlaţi şi să-i ţineţi în frâu încă de la primele impresii, să vă impuneţi autoritatea peste ei înainte ca dânşii să capete puterea de a se smulge din ea. Ar fi trebuit să le plecaţi sufletele tinere în jugul datoriei, să-i deprindeţi a-l purta, să-i educaţi în spiritul ei, să legaţi rana de la început. Ar fi trebuit să smulgeţi bu¬ruienile încă de când au început să încolţească întâia oară în jurul tinerei plante şi nu să amânaţi plivitul până când au prins rădăcini adânci, când patimile au devenit de nestăpânit şi de neîmblânzit din pricină că s-au întărit odată cu creşterea lor [copiilor].

6. Înţeleptul Sirah grăieşte: „Ai feciori? învaţă-i pe ei şi încovoaie din pruncie grumazul lor” (Înţelepciunea lui Sirah 7, 24). Însă Domnul nu ne îndeamnă numai cu această po¬runcă prin buzele proorocului; El ne ţine şi partea, sprijinind împlinirea poruncii lor cu pedepsele înfricoşătoare pe care le primesc fiii ce nu ascultă de părinţii lor: „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morţii…” (Levitic 20, 9). El îi pedepseşte cu moartea pe cei care se fac vinovaţi faţă de voi, iar voi priviţi cu nepăsare la păcatele pe care ei le săvârşesc împotriva celei mai înalte puteri. Ei se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu însuşi, încălcând toate poruncile Lui, iar voi priviţi fără să fiţi afectaţi în vreun fel şi fără a avea să le reproşaţi copiilor voştri nici cel rnai mărunt lucru. Oare ce are El de pierdut de pe urma jignirii lor? Nimic. Dar voi n-ar trebui să vă temeţi pentru voi înşivă? Pentru că cel ce se leapădă de Domnul este cu neputinţă să-şi cinstească tatăl sau pe sine.

7. Copiii care sunt ascultători şi credincioşi lui Dumne¬zeu vor afla în însăşi ascultarea faţă de legea Lui un izvor bogat de fericire, chiar şi în această viaţă vremelnică. Un om sărac care vieţuieşte după Hristos inspiră dragostea şi res¬pectul celorlalţi. Pe când, având o inimă rea şi desfrânată, toate bogăţiile nu te vor scăpa de nefericire şi de duşmănia tuturor celor din jur.

8. Tânărul bine crescut nu numai că se va bucura de res¬pectul tuturor, dar vă va fi mult mai drag şi vouă! Iubirea voastră pentru el nu va fi o simplă legătură a firii, ci va fi ro¬dul virtuţilor sale. Pentru aceasta, la bătrâneţe el vă va sluji cu toată dragostea fiască. El va fi sprijinul vostru. Pentru că aşa cum cei ce nu-L cinstesc pe Domnul îi dispreţuiesc şi pe părinţii lor, tot astfel cei ce se tem de Dumnezeu, Părintele tuturor oamenilor, vor avea toată cinstea pentru cei care le-au dat viaţă.

9. Presupunând că împlinim poruncile legii în toate ce¬lelalte privinţe, însă nesocotind-o pe aceasta una, vom fi as¬pru pedepsiţi. Ascultaţi această mărturie luată din istoria unui popor din vechime. Veţi vedea de îndată ce pedeapsă înfricoşătoare îi aşteaptă pe acei părinţi care neglijează edu¬caţia copiilor. Printre iudei era un preot cinstit pentru firea sa blândă. Numele lui era Eli. Acest preot avea doi fii care s-au dedat la toate viciile. Tatăl lor nu-şi făcea probleme din pri¬cina aceasta şi nu le prea dădea mare importanţă sau, dacă din pricină că fărădelegile lor erau prea mari era nevoit să-i mustre, o făcea fără prea mare severitate şi convingere. Ar fi trebuit să-i pedepsească cu asprime, să-i alunge de la faţa sa, să ia cele mai ferme măsuri pentru a conteni faptele cele ne¬ruşinate, însă el n-a făcut nimic din toate astea. Se mulţumea doar să le atragă atenţia într-un chip foarte îngăduitor: „Nu, copiii mei, nu este bună vestea ce o aud eu despre voi; nu mai faceţi aşa” (l Regi 2, 24). Asta se cuvenea să spună el? Ei L-au necinstit pe Cel Căruia îi datorează viaţa, iar el mai ac¬ceptă încă să-i facă parte din familie? Mustrarea lui a fost zadarnică şi deşartă. Nu, aici nu erau de ajuns mustrările, aici trebuia o lecţie de neuitat, chinuri aspre, o pedeapsă pe mă¬sura răutăţii. Ar fi trebuit să folosească frica pentru a zgudui tinerele lor inimi din întunecimea în care zăceau. O mustra¬re! Fiii lui Eli nu duceau lipsă de aşa ceva. O, cuvinte rostite în deşert! O, ucigaşă blândeţe, căreia ei i-au căzut victime! A fost o bătălie şi nenorociţii au fost ucişi de duşmani. Când tatăl a aflat nenorocirea a căzut la pământ şi lovindu-se la cap a murit.

10.  Adineauri v-am spus că părinţii care nu se îngrijesc să le dea copiilor o educaţie creştinească sunt ucigaşi ai pro¬priilor lor fii. Nu acesta este adevărul? Pe cine ar trebui să dea vina Eli pentru moartea fiilor săi? Pe el însuşi. E adevă¬rat, sabia duşmanului i-a tăiat, însă nepurtarea de grijă a pre¬tinsului lor tată a fost cea care a mânuit lovitura. Lipsiţi de ajutorul ceresc, ei s-au trezit fără de apărare în faţa săgeţilor Filistenilor. Tatăl lor i-a distrus pe ei şi s-a distrus pe sine. Între timp, vedem acelaşi lucru petrecându-se în faţa ochilor noştri în fiecare zi. Cât de mulţi sunt părinţii care nu vor să ia asupra lor truda de a-i îndrepta pe copiii neascultători şi în¬căpăţânaţi! Le e teamă să nu-i supere prin încercarea de a stăvili prin cuvinte aspre apucăturile dezmăţate pe care le-au căpătat. Care sunt urmările? Neorânduiala sporeşte; lipsa pe¬depsei îi face să săvârşească păcate strigătoare la cer; sunt aduşi la judecată; şi nenorociţii pier de mâna călăului. Nu v-aţi exercitat drepturile fireşti asupra lor, ci i-aţi lăsat în mâna neîndurătoarei pedepse civile, iar justiţia omenească şi-a spus în chip necruţător cuvântul. Vă temeţi să nu-i umi¬liţi cumva prin vreo pedeapsă uşoară atât timp cât sunt de faţă; însă de ce ruşine negrăită te vei umple când fiul vostru nu va mai fi prin preajmă, iar tatăl, hăituit pretutindeni de privirile acuzatoare, nu va mai îndrăzni să se arate nicăieri?

11. De aceea vă implor să vă grijiţi de buna creştere a copiilor voştri. Gândiţi-vă mai întâi la mântuirea sufletelor lor. Dumnezeu va rânduit capi şi învăţători peste familiile voastre. Este datoria voastră să supravegheaţi şi să suprave¬gheaţi în continuu purtarea soţiilor şi copiilor voştri. Ascultaţi-l pe Sfântul [Apostol] Pavel. Dacă soţiile voastre, spune el, vor să înveţe ceva, să înveţe de la bărbaţii lor. Creşteţi-vă copiii întru învăţătura si certarea Domnului (vezi 1 Corinteni 14, 35 şi Efeseni 6, 4). Urmaţi pilda lui Iov, care se îngrijea neîncetat de copiii săi şi aducea arderi de tot, gândind el că poate au păcătuit şi au cugetat cu păcat (Iov l, 5). Luaţi-vă după Avraam, care nu se îngrijea atât de agonisirea bogăţii¬lor cât de păzirea legii lui Dumnezeu de către fiecare mem¬bru al familiei sale şi despre care Domnul a mărturisit: „Că l-am ales, ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în calea Domnului si să facă judecată şi dreptate” (Facerea 18, 19). David, când era aproape de moarte, a vrut să-l lase pe Solomon moştenitor sigur; l-a chemat la sine pentru a-i mai spune încă o dată aceste înţelepte poveţe: „Şi ca să îşi ţină şi Domnul cuvântul Său care l-a grăit către mine, zi¬când: «Dacă fiii tăi îşi vor păzi drumul lor, ca să se poarte cu credincioşie înaintea Mea, din toată inima şi din tot su¬fletul lor, atunci nu va conteni să fie din tine bărbat pe tro¬nul lui Israel».” (III Regi 2, 4). Acestea sunt pildele pe care trebuie să le urmăm în toată viaţa noastră, până la ultima su¬flare!

12. Dacă părinţii buni s-ar strădui să îi crească întru cele bune pe fiii lor, n-am mai avea nevoie nici de legi, de jude¬cători şi tribunale, nici de pedepse. Călăii există tocmai pen¬tru că suntem imorali.

13.  Nu precupeţim nici efort şi nici alte mijloace pentru a-i învăţa pe copiii noştri ştiinţele lumeşti, astfel încât să poată sluji cu bună pricepere stăpânitorilor pământeşti. Nu¬mai cunoaşterea Credinţei sfinte şi slujirea Împăratului Ce¬resc ne lasă nepăsători. Le îngăduim să meargă pe la specta¬cole, însă prea puţin ne interesează dacă merg la biserică sau stau în ea cu evlavie. Le cerem să ne istorisească din cele ce şi-au însuşit în şcolile lumeşti – de ce nu le-am cere să ne spună şi din cele pe care le-au auzit în casa lui Dumnezeu?76
(Nota76: Paragrafele următoare au fost luate în parte din Omilia a XXI-a la Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, Despre căsătorie şi viaţa de familie, în Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni a celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Hrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolei, traducere din limba elină de arhim. Theodosie Athanasie, Iaşi, 1902, pp. 213-221)

14.  După ce sfătuieşte pe copii atât cât trebuia, Aposto¬lul trece şi la părinţi şi le zice: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Voieşti să fie copilul tău ascultător? Atunci creşte-l chiar dintru început în învăţătura şi certarea Domnului. Să nu îţi închipui că ar fi de prisos să-l pui pe copilul tău să asculte Sfintele Scripturi, pentru că acolo va auzi mai întâi: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Ieşirea 20, 12), încât vei începe de îndată să-ţi capeţi plata. Să nu zici: „Cititul Scripturii e treaba călugărilor. Nu cumva am să-l fac pe copilul meu călugăr?” Nu! Nu e nici o nevoie să-l călugăreşti. Fă-l creştin! De ce te sperii de un fapt care e amestecat cu un atât de mare câştig? Le este necesar tuturor să cunoască învăţăturile Scripturii, şi mai cu seamă copiilor. Deşi nu au habar de adevărurile dumnezeieşti, ei ştiu totuşi câte ceva din basmele păgâne, aflând acolo despre vieţi ne¬maipomenite, despre aşa-zişi eroi admiraţi de scriitori, care erau sclavi ai patimilor şi fricoşi în faţa morţii. Un asemenea exemplu este Ahile, care moare nemângâiat pentru concubi¬na sa, sau altul care se dedă pe sine beţiei şi tot aşa! De aceea are nevoie de leacuri care să vindece toate exemplele rele şi acestea sunt învăţătura şi certarea Domnului.

15.  Suntem atât de preocupaţi de a da pe copii la şcoală; de-am fi la fel de râvnitori în a-i creşte în învăţătura şi certarea Domnului! Şi apoi ne mai mirăm de ce culegem roade aşa de amare, când i-am crescut pe copii obraznici, neruşi¬naţi, neascultători şi grosolani. Fie ca aşa ceva să nu se în¬tâmple niciodată; ci să ascultăm mai bine pe fericitul Pavel care ne povăţuieşte să-i creştem întru învăţătura şi certarea Domnului. Să le dăm prin noi modele pe care să le imite; din cea mai fragedă vârstă să-i facem a se ocupa cu citirea Sfin¬telor Scripturi. „Ai mai spus asta de nenumărate ori”, veţi spune, „ne-am săturat să te tot ascultăm”. Dar eu nu voi conteni niciodată să-mi fac datoria!

16. Din ce pricină nu-i imitaţi pe bărbaţii şi femeile sfinte din vechime? Spuneţi-mi! Şi mai cu seamă voi, mamelor; aduceţi-vă aminte de pilda Anei; priviţi ce a făcut ea. L-a adus pe Samuel, unicul ei fiu, la templu, pe când era încă prunc! Care dintre voi nu ar dori să aibă un fiu ca Samuel, mai degrabă de mii de ori decât să devină fiul ei împărat al lumii întregi? „Însă e cu neputinţă”, spuneţi voi, „ca fiul meu să ajungă vreodată la fel de slăvit ca Samuel”. Şi, mă rog, de ce nu ar fi posibil? Pentru că nu vrei asta cu adevărat; pentru că nu I-l dai Celui ce poate să-l facă mare. Şi cine ar putea fi acela? Dumnezeu. Ana l-a încredinţat pe Samuel în mâinile lui Dumnezeu. Nici Eli, marele preot, nu a putut să-l forme¬ze; şi cum ar fi putut el, care nu i-a putut forma chiar pe fiii lui? Însă credinţa Anei şi râvna ei au făcut totul. Acel copil a fost întâiul născut al Anei, care nici nu ştia dacă va mai naşte sau nu alţii; cu toate acestea nu a zis niciodată: „voi aştepta să crească copilul; trebuie să aibă gustul plăcerilor pămân¬teşti, măcar câtă vreme este copil”. Nu; toate aceste gânduri au fost izgonite, pentru că ea avea un singur scop: cum ar putea să afierosească lui Dumnezeu din fragedă pruncie pe mângâierea inimii ei? Ruşinaţi-vă voi, bărbaţilor, de înţelep¬ciunea acestei femei. Ea l-a dăruit pe Samuel lui Dumnezeu şi cu Dumnezeu l-a lăsat şi astfel căsătoria a fost binecuvân¬tată înzecit, fiindcă ea a căutat mai întâi cele duhovniceşti. L-a afierosit lui Dumnezeu cel dintâi rod al pântecelui ei şi a căpătat pentru aceasta mulţi alţi copii. A trăit chiar să-l vadă pe Samuel acoperit de cinste. Dacă oamenii răspund la cinste cu cinste, oare nu cu atât mai mult o face aceasta Dumnezeu? El este atât de darnic, chiar şi cu cei care nu-L cinstesc de¬loc! Până când deci vom fi stăpâniţi de trup? Până când vom tinde tot spre pământ? Toate să treacă pe al doilea plan faţă de îngrijirea copiilor, faţă de datoria de a-i creşte în învăţătu¬ra şi certarea Domnului. Dacă dintru început îi învăţăm a fi iubitori ai adevăratei înţelepciuni, atunci el a câştigat bogăţie şi slavă nemăsurat mai mare decât poate aduce bogăţia. Nu-l vei face pe copil atât de mare şi de slăvit chiar de l-ai învăţa vreun meşteşug sau toată înţelepciunea cea profană, prin care să se priceapă a câştiga bogăţii, pe cât îl va face arta de a dispreţui averile; dacă doreşti să fie copilul avut, deprinde-l cu această artă. Cu adevărat bogat este nu cel care pofteşte multă avere şi se înconjură cu bogăţie, ci acela care nu are nevoie de nimic.

17. Aşa să-ţi înveţi copilul, cu asta să-l deprinzi; aceasta este cea mai mare dintre bogăţii. Nu căuta cum să-l faci a avea faimă mare de om înţelept cu înţelepciunea lumească, ci chibzuieşte cu multă luare-aminte cum să-l înveţi a dispreţui slava cea vremelnică; atunci el va fi cu adevărat slăvit şi fai¬mos. Fie că eşti bogat, fie că eşti sărac, aceasta îţi este în putere să o faci; această lecţie nu o învaţă cineva de la un dascăl iscusit, ci din dumnezeieştile învăţături aflate în Sfânta Scriptură. Nu te îngriji cum să trăiască el aici pe pă¬mânt viaţă îndelungată, ci cum să se bucure de viaţa cea nes¬fârşită şi veşnică a veacului ce va să vie. Dă-i-le pe cele mari, iar nu pe cele mici. Nu te preocupa să-l faci un orator ager, ci învaţă-l să iubească adevărata înţelepciune. Nu va fi nici o pagubă dacă nu va şti să lege cuvintele meşteşugit; pe când dacă îi lipseşte înţelepciunea [cea adevărată], toată reto¬rica din lume n-ar putea să-l ajute. Necesitatea cea mare este nu de cuvinte frumoase, ci de un model de viaţă; de caracter [ales], nu de iscusinţă oratorică; de fapte şi nu de vorbe. Numai acestea ne agonisesc împărăţia cerurilor, numai acestea ne pot hărăzi adevăratele bunătăţi. Deci caută nu să-i ascuţi limba, ci să-i curăţeşti sufletul. Acestea le spun nu pentru că ar fi nefolositoare învăţătura lumească şi trebuie ignorată, ci pentru că nu ar trebui să fie singura îndeletnicire.

18.  Să nu credeţi că numai monahilor le sunt trebuitoare învăţămintele din Sfânta Scriptură; copiii care sunt pe punc¬tul de a ieşi în lume au nevoie mai cu seamă de asemenea învăţăminte. Un om care nu călătoreşte niciodată pe mare nu are nevoie să ştie cum să pregătească de drum o corabie sau unde să găsească pe căpitan sau echipajul, însă unul care veşnic pluteşte pe mări trebuie să ştie toate aceste lucruri. Tot aşa este cu monahul şi cu omul din lume. Unul stă ne¬mişcat precum corabia în port, trăieşte o viaţă liniştită, de¬parte de orice furtuni, în vreme ce omul din lume este mereu plutind pe ocean şi veşnic se luptă cu nenumărate valuri şi furtuni. Chiar dacă nu ar avea el nevoie de cunoaşterea Sfin¬telor Scripturi, totuşi e necesar să fie pregătit, ca la ocazie să poată astupa gurile altora.

19.  Cel ce se bucură de mare cinste cu atât mai mult are nevoie de învăţătura Sfintelor Scripturi. Dacă ar fi cineva slujitor în palatele împărăteşti, ar vedea acolo mulţi filosofi elini, oameni plini de înfumurare din pricina slavei lor vre¬melnice. Acolo toţi sunt trufaşi şi umflaţi în pene; şi cei ce nu sunt, se străduie să ajungă. Spune-mi acum ce ar fi dacă fiul tău ar intra în acea societate ca doctor eminent, având la sine toate instrumentele de trebuinţă pentru a potoli trufia fiecăruia, apropiindu-se de fiecare şi vorbind cu el, însănătoşindu-i trupul cel bolnav, aplicându-i pansamentele Sfintelor Scripturi, lăsând să curgă afară iubirea cea trufaşă de înţelepciune?

20. Dar monahul cu cine are a conversa? Cu zidurile chiliei lui, sau cu tavanul? Cu pustia sau cu tufele? Cu dealu¬rile sau cu pomii?! El nu are mare trebuinţă de o astfel de învăţătură, în ciuda faptului că se străduie să se desăvârşeas¬că în ea – nu atât ca să înveţe pe alţii, ci ca să se înveţe pe sine singur. Ce să mai spunem despre cei ce trăiesc în lume? Lor le e cu mult mai trebuitor a învăţa şi a şti Sfânta Scriptu¬ră, decât celui ce duce o viaţă singuratică, pentru că omul din lume e cu mult mai aplecat în a greşi decât monahul. Dacă voieşti să afli, apoi chiar în lumea aceasta va fi mai destoinic cel ce cunoaşte Sfânta Scriptură, căci toţi s-ar ruşina de cu¬vintele acelea pronunţate de el, mai ales când îl văd că nu este arţăgos şi nu caută puterea. Deci ştiind voi acestea, creşteţi-i pe copiii voştri întru învăţarea şi certarea Domnu¬lui. Sau poate e cineva sărac? Să rămână sărac; cu nimic nu va fi mai sărac decât cel ce se învârteşte prin palatele împă¬răteşti prin faptul că nu este în palate, ci încă va fi admirat şi obiect al cinstei tuturor. Căci dacă elinii – care fac degeaba umbră pământului, cinicii – şi care sunt lăudaţi de cei care fac şi ei degeaba umbră pământului, filosofii sau mai degra¬bă filosofii cu numele, înveşmântaţi în mantii şi cu părul lung, îi biruie pe mulţi în cuvânt, apoi nu cu atât mai mult vor reuşi asta adevăraţii iubitori de înţelepciune? Dacă o arătare înşelătoare a filosofiei, dacă umbra unei părute filoso¬fii îi înflăcărează aşa de tare pe oameni, atunci ce se va în¬tâmpla cu filosofia cea adevărată şi luminată? Nu vor începe oare cu toţii să respecte un asemenea om? Nu oare cu toţii vor încredinţa unor astfel de adevăraţi filosofi, fără nici o şovăire, şi casele şi nevestele şi copiii lor?

21. Spune-mi, care pomi sunt cei mai buni? Oare nu aceia care sunt puternici pe dinăuntru, care nu pot fi vătămaţi nici de furtună, nici de grindină, nici de furia vânturilor, nici de vreo altă vreme rea, ci stau în faţa lor fără să aibă nevoie de vreo îngrăditură sau vreun gard care să-i protejeze? Cel ce iubeşte adevărata înţelepciune lor se aseamănă, iar averile lui le-am arătat deja. Nu are nimic şi totuşi le are pe toate; toate le are şi nimic nu are. Gardul nu ajută cu nimic la întărirea lăuntrică, şi nici nu e vreun mijloc natural de apărare după cum zidul nu este sprijin natural; ele oferă numai o apărare artificială. Ce este un trup rezistent? Nu este cumva acela care e sănătos, nevătămându-se nici de foame, nici de mân¬carea cea peste măsură, nici de frig şi nici de arşiţă? Sau poate e acela care, pentru a fi sănătos, are nevoie de restau¬rante, de croitor, de negustori sau de doctori? Acela este bo¬gat, acela este cu adevărat filosof, care nu are nevoie de nici unele, şi de aceea fericitul Apostol ne sfătuieşte să creştem copiii întru învăţătura şi certarea Domnului.

22. Deci bogăţia mai mult vatămă, de vreme ce îl face pe om nepregătit pentru greutăţile vieţii. Aşadar, să-i creştem pe copii în aşa fel încât să poată face faţă tuturor necazurilor şi să nu se înspăimânte de cele ce vor veni peste ei; să-i creştem întru învăţătura şi certarea Domnului şi mare va fi plata hărăzită nouă; dacă cei ce fac statuile împăraţilor sau zugrăvesc chipurile lor se bucură de multă cinste, atunci noi, care aducem la lumină şi înfrumuseţăm chipul împăratului ceresc (pentru că omul este după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu) oare nu ne vom bucura de înmiite binecu¬vântări de la Dumnezeu? Când îi învăţăm pe copiii noştri să fie buni, nestăpâniţi de iuţime, să fie iertători (toate aceste calităţi sunt proprii lui Dumnezeu), să fie darnici, să-şi iubească aproapele, să socotească pe cele de faţă ca fiind ni¬mic, atunci vom sădi adevărata virtute în sufletele lor şi vom vădi chipul lui Dumnezeu în ei. Aşadar, aceasta să fie preo¬cuparea noastră, ca şi pe dânşii şi pe noi înşine să ne formăm după cum trebuie, fiindcă altminteri ce răspuns vom da îna¬intea scaunului de judecată al lui Hristos? Dacă cel ce are copii neascultători [şi nesupuşi] nu este demn de episcopie, cu cât mai mult va fi el netrebnic de împărăţia lui Dumne¬zeu? Ce spuneţi? Oare dacă avem o soţie nesupusă sau copii obraznici nu vom fi răspunzători pentru ei înaintea lui Dum¬nezeu? Ba da, vom fi, dacă nu vom fi luat cuvenitele măsuri neînduplecate.77
(Nota77: Următoarele sunt luate din Omilia Sfântului Ioan Hrisostom publicată în „Lecturi creştineşti” [în Ib. rusă], vol. 3, pg. 145)

23. Negrija faţă de copii este unul dintre cele mai mari păcate şi este cea mai mare ruşine. Şi ca să nu pară că vreau să trag concluzii pripite, vă voi demonstra aceasta prin expe¬rienţa însăşi, astfel încât să fiţi conştienţi că, deşi putem avea tot ce ne pofteşte inima şi toate sunt rânduite cum nu se poate mai bine, asta nu ne va scuti de necruţătoarele pedepse ce se vor abate peste noi dacă nu ne vom îngriji de mântuirea copiilor noştri. Ştiţi istoria lui Eli,.marele preot, scrisă în Sfintele Scripturi. Era un preot renumit, bătrân, care a câr¬muit fără greşeală vreme de douăzeci de ani seminţia iudei¬lor, trăind într-o perioadă care nu cerea asprime neobişnuită (a vieţii). Cu toate acestea, pe sine nu s-a putut face drept, ci dimpotrivă, a pierit într-un chip groaznic şi neaşteptat, pentru că nu s-a preocupat îndeajuns de purtarea fiilor săi; iar vina acestei lipse de preocupare, ca o vină uriaşă ce era, a umbrit toate calităţile şi lucrările cele bune ale lui Eli. Cum vom fi judecaţi prin urmare noi, care trăim vremuri mult mai iubi¬toare de înţelepciune, dar care nu avem virtuţi? Nu numai că nu ne îngrijim să-i creştem noi înşine pe copii, dar ne mai şi răzbunăm pe cei care ar vrea să o facă şi întrecem prin cru¬zimea faţă de copiii noştri pe orice barbar. Pentru că barbarii au o cruzime care aduce sclavie şi pustiirea şi cotropirea pa¬triei în general aduce numai nenorociri trupeşti, însă voi înrobiţi însuşi sufletul şi, cetluindu-l ca pe un soi de prizoni¬er, îl daţi pe mâna viclenilor şi răilor diavoli şi a patimilor lor. Asta faceţi şi nimic altceva cu mâna voastră, atunci când nu le daţi copiilor hrana duhovnicească şi nici pe alţii nu-i lăsaţi să le-o dea.

24. Să nu-mi spună nimeni că sunt o sumedenie de pă¬rinţi ca Eli, care îşi nesocotesc datoriile părinteşti şi care to¬tuşi n-au păţit nimic din ceea ce a păţit Eli. Nu – mulţi au suferit, şi mulţi suferă încă mai grozav decât el, pentru ace¬laşi păcat. Pentru că [atunci] care este pricina morţii timpu¬rii? Care este cauza îndelungatelor şi grelelor boli care se abat peste noi şi peste copiii noştri? Din ce pricină suferim atâtea pierderi, nenorociri, dureri şi nenumărate alte rele? Oare nu din cauză că nu încercăm să-i îndreptăm pe fiii noştri dezmăţaţi? Nenorocirea bătrânului (Eli) ar trebui să fie de ajuns pentru a ne convinge că toate acestea nu sunt simple coincidenţe. Dar să vă mai spun un cuvânt de la înţelepţii noştri părinţi. Gândindu-se la copiii săi, el zice aşa: „…nu te bucura de fiii nelegiuiţi. De se vor înmulţi, nu te bucura de ei. ducă nu este frica lui Dumnezeu cu ei. Nu te “încrede ” în lungimea vieţii lor…” (Înţelepciunea lui Sirah 16, l-3). Căci vei suspina de timpuriu de durere şi vei auzi pe neaşteptate de năpastele lor. Astfel încât, după cum am mai spus, mulţi sunt cei care au pătimit aceleaşi; dacă unii au scăpat (de pe¬deapsă), nu vor scăpa de ea la nesfârşit. Poate că au scăpat aici, dar pieirea este a lor, căci vor îndura pedepse cumplite la plecarea din această lume.

25. Nu înseamnă de acum că trebuie să ne purtăm ca nişte smintiţi, dacă Dumnezeu nu mai trimite prooroci şi nu mai îngăduie asemenea pedepse precum cea a lui Eli. Acum nu e timpul proorocilor; pe lângă asta, El ne trimite totuşi prooroci. De unde ştiu asta? „Au pe Moise şi pe prooroci” (Luca 16, 29), s-a spus. Li s-a spus lor (celor care au trăit în vremea lui Moise şi a proorocilor) şi ni se spune şi nouă; iar Dumnezeu nu vorbeşte numai către Eli, ci prin el şi prin su¬ferinţa lui le vorbeşte tuturor celor ce păcătuiesc la fel cu el. Dumnezeu nu este slugarnic şi, dacă i-a nimicit pe cei cu pă¬cate mai puţin grele, cu atât mai mult îi va nimici pe cei care au săvârşit păcate foarte grave.

26.  Dumnezeu Însuşi veghează la creşterea copiilor. De aceea a aşezat o asemenea atracţie firească în părinţi pentru copiii lor – pentru ca părinţii să simtă o nestăvilită nevoie de a purta grijă de fiii lor. Pe lângă acestea, a creat şi legile pri¬vitoare la îngrijirea lor şi, rânduind sărbătorile, ne-a poruncit să le explicăm însemnătatea lor. El a adunat însemnătatea Paştilor [evreieşti] în această învăţătură: „În ziua aceea să spui fiului tău şi să zici: Acestea sunt pentru cele ce a făcut Domnul cu mine, când am ieşit din Egipt.” (Ieşirea 13, 8). La fel face şi în Lege. Căci, vorbind despre cel întâi-născut, El zice iarăşi: „Când însă te va întreba după aceea fiul tău şi va zice: Ce înseamnă aceasta? să-i spui: Cu mână puternică ne-a scos Domnul din pământul Egiptului, din casa robiei [...] De aceea jertfesc eu Domnului pe tot întâi-născutul de parte bărbătească şi pe tot întâi-născutul din fiii mei îl răscumpăr.” (Ieşirea 13, 14-l5). Prin toate acestea îi porunceşte să-şi aducă fiii la cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi copiilor le porunceşte    multe    cu    privire    la    cinstirea    părinţilor, răsplătindu-i pe cei ascultători şi pedepsindu-i pe cei neas¬cultători, prin aceasta făcându-i mult mai iubiţi de părinţi.

De fapt, când cineva ne pune stăpânitori peste altul, o dată cu această cinste pune pe umerii noştri şi îndatorirea de căpete¬nie de a ne îngriji de acela, astfel încât numai acest lucru, şi nimic altceva, este în stare să ne convingă că soarta acelei persoane se află în mâinile noastre în întregime şi că el [cel ce ne-a încredinţat-o] nu va îndrăzni nici măcar să-l vatăme în vreun fel pe cel aflat în stăpânirea noastră. Când şi el se mânie şi se nemulţumeşte de noi, chiar mai mult decât cei cu pricina, pentru că am nesocotit răspunderea ce o aveam, şi se transformă într-un neînduplecat împărţitor al pedepselor, ne îndeamnă şi mai mult să ne ducem la bun sfârşit obligaţia. Aşa a făcut şi Dumnezeu. La acestea două a mai adăugat o a treia îndatorire firească, aceasta fiind, dacă vreţi, cea dintâi, de fapt. Adică a făcut în aşa fel încât părinţii, poruncindu-li-se să se îngrijească de educaţia copiilor, să nu nesocotească această poruncă de care Dumnezeu i-a legat prin legăturile firii. Dumnezeu a ferit legătura firească de la destrămarea ei de către copii, rânduind pedepsele Sale şi ale părinţilor, în acest chip, i-a aşezat pe copii în ascultarea părinţilor şi aces¬tora le-a sădit în suflet dragostea pentru copiii lor. Mai este însă şi un al patrulea fel prin care Dumnezeu ne-a legat cu legătură strânsă şi tare de ei. Nu numai că pedepseşte copiii care le fac rău părinţilor, dar îi şi răsplăteşte pe cei buni; face întocmai şi cu părinţii, abătând pedepse straşnice peste cei ce-şi neglijează odraslele şi încărcându-i cu cinste şi laude pe cei ce îi cresc întru virtute. Aşa a făcut pedepsindu-l pe bă¬trânul (Eli), cu toate că era vrednic de laudă în celelalte pri¬vinţe, sau răsplătindu-l pe patriarhul Avraam pentru grija sa faţă de copii, cu mult mai mult decât pentru alte virtuţi.. Deoarece, vorbind despre nenumăratele şi marile daruri făgăduite lui Avraam, Dumnezeu arată foarte lămurit această virtute ca fiind pricina unei asemenea făgăduinţe: „Că l-am ales, ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în ca¬lea Domnului şi să facă judecată şi dreptate.” (Facerea 18, 19).

27. V-am spus acestea ca să ştiţi că Dumnezeu nu Se va milostivi de cei care au fost nepăsători faţă de aceia pe care El însuşi îi ocroteşte cu atâta grijă. Pentru că este imposibil ca unul şi acelaşi Dumnezeu să facă atât de multe pentru mântuirea acestora şi totuşi să nu schiţeze nici un gest când proprii lui părinţi îi desconsideră. Nu îi va trece cu vederea, ci dimpotrivă, îşi va arăta mânia şi supărarea într-un chip cu mult mai înfricoşător, aşa cum se şi întâmplă de fapt. De aceea fericitul Pavel se străduieşte necontenit să ne convingă, zicându-ne: „Şi voi, părinţilor,… creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului.” (Efeseni 6, 4). Dacă noi (îndrumătorii duhovniceşti) avem datoria să priveghem neîncetat pentru sufletele lor, ca unii ce au „să dea de ele seamă” (Evrei 13, 17), cu atât mai mult tatăl, care l-a născut pe fiul său, l-a crescut şi trăieşte mereu lângă el (este obligat să o facă). Pentru că aşa cum nu poate găsi vreo scuză pentru păcatele sale, tot aşa nu poate nici pentru fap¬tele cele rele ale copilului său. Şi fericitul Pavel mărturiseşte acelaşi lucru. Descriind cum ar trebui să fie cei care au fost puşi mai mari peste alţii, mai întâi de toate el cere să aibă grijă faţă de copii, astfel încât să nu avem nici o scuză pentru neascultarea copiilor noştri (I Timotei 3, 4, 5). Este întru to¬tul drept să fie aşa! Dacă răul din om ar fi de la fire, atunci toţi ar avea dreptul să se dezvinovăţească; însă din moment ce săvârşim cele necuviincioase sau cele drepte cu bunăştiinţă, ce justificare întemeiată mai poate aduce acela care i-a îngăduit fiului său, pe care-l iubeşte mai mult decât orice, să se complacă în fărădelege şi necinste? Că n-a vrut să-l fa¬că cinstit? Dar nici un tată nu va putea să spună aşa ceva: firea însăşi îl îndeamnă necontenit spre aşa ceva. Sau că nu a putut? Nici asta nu se poate spune; fiindcă totul – faptul de a-l fi avut în ocrotire din cea mai fragedă vârstă, de a-i fi fost primul şi singurul paznic, de a-l fi avut mereu în preajmă este extrem de prielnic unei educaţii uşoare şi temeinice, în¬seamnă că neascultarea copiilor nu se datorează decât alipirii nesăbuite a părinţilor de cele lumeşti. Dând atenţie numai grijilor pământeşti şi nemaisocotind altceva ca vrednic de luat în seamă, au ajuns inevitabil să nu se îngrijească de su¬fletele copiilor. Voi zice despre asemenea părinţi (şi să nu socotească cineva că sunt cuvinte spuse la mânie) că sunt mai răi decât pruncucigaşii. Aceştia din urmă despart doar trupul de suflet, pe când cei dintâi le aruncă pe amândouă în focul gheenei. Moartea, după legile fireşti, este de neînlăturat, dar cea de-a doua soartă ar fi putut fi evitată, de nu ar fi pricinuit-o nepăsarea părinţilor. Moartea trupească este înlăturată într-o clipeală de ochi prin înviere, însă sufle¬tul pierdut nici nu poate nădăjdui să aibă vreo plată; el nu se bucură de înviere, ci va trebui să sufere chinurile veşnice. Prin urmare nu i-am numit în chip neîntemeiat pe acei părinţi mai răi decât pruncucigaşii. Este mare cruzime să ascuţi sa¬bia, să o iei în mâna dreaptă şi să o împlânţi în inima copila¬şului, dar nemăsurat mai mare este cruzimea de a nimici şi strica un suflet, pentru că nu există nimic mai de preţ decât sufletul.

28. Dacă răul ar fi doar lipsă de bună povăţuire din par¬tea părinţilor, poate n-ar fi aşa de mare. însă voi, părinţilor, sădiţi în copiii voştri tocmai cele potrivnice, într-adevăr, stând să asculţi pe părinţii care îşi conving feciorii să studieze ştiinţele, auzi mereu aceleaşi cuvinte: „Cutare, spun ei, se trage dintr-o familie umilă şi săracă şi uite, şi-a dezvoltat o vorbire plină de elocinţă, a dobândit o poziţie foarte înaltă, a agonisit o moşie întinsă, şi-a luat o nevastă bogată, şi-a con¬struit o casă nemaipomenită şi a ajuns să fie faimos şi temut de toţi”. Altul zice: „Cutare a învăţat latina, s-a remarcat la curtea împărătească şi are foarte multă influenţă acolo”. Al¬tul îi dă drept exemplu pe altcineva şi toti vorbesc doar de cei care sunt slăviţi pe pământ, însă nimeni nu pomeneşte de cei care sunt slăviţi în ceruri; şi chiar de-ar face-o cineva, el va fi privit ca unul ce strică rânduiala lucrurilor. Astfel, când le veţi insufla acestea copiilor voştri de la o vârstă fragedă, nu veţi face decât să aşezaţi în ei temelia tuturor relelor, aruncând în ei sămânţa celor mai cumplite două patimi – iu¬birea de arginţi şi încă şi mai vrednică de osândă slava de¬şartă. Oricare din aceste patimi poate nărui de una singură toată rânduiala lăuntrică a copilului; însă când se înrădăci¬nează amândouă odată în sufletul cel tânăr, atunci, ca două uragane pustiitoare, nimicesc tot binele şi lasă în urmă atâta praf, spini şi nisip, încât sufletul se face sterp şi neputincios de a mai lucra binele. Cum vă mai puteţi închipui oare că fiul vostru poate scăpa din laţurile diavolului, câtă vreme este neîncercat – trăind în Egipt, adică printre cetele diavoleşti, neauzind vreun cuvânt ziditor de la cineva, şi văzând că toată lumea şi îndeosebi părinţii şi educatorii lui îl tot împing spre cele contrare? Cum ar putea să reuşească? Prin mustrările voastre? Dar voi îi sugeraţi tocmai contrariul şi, neîngăduindu-i să cugete nici măcar în somn la filosofia cea adevărată, dimpotrivă, îl încărcaţi cu viaţa aceasta vremelni¬că şi cu grijile, ajutându-l de fapt să se înece. Sau se va în¬tâmpla de la sine? Nici vorbă; tânărul nu are în sine puterea de a se desăvârşi în lucrarea virtuţilor şi, chiar dacă s-a zămislit ceva bun în el, acest puţin bine e mult mai probabil că va pieri decât să se întărească prin potopul cuvintelor voas¬tre. Fiindcă aşa cum trupul nu poate trăi mult dacă i se dă hrană dăunătoare, tot astfel şi sufletul, hrănit cu asemenea sugestii, nu poate cugeta la ceva mare şi bun; nu, tulburat şi slăbit ca de o infecţie, el se va prăbuşi în cele din urmă în gheenă şi va pieri.

29. Pentru că voi, ca şi cum v-aţi distruge în mod inten¬ţionat copiii, le porunciţi să săvârşească tocmai acele fapte care le fac imposibilă mântuirea. Ascultaţi mai întâi (ce stă scris). „Vai vouă, s-a zis, celor ce astăzi râdeţi” (Luca 6, 25), însă voi le daţi copiilor voştri multe pricini de râs. „Vai vouă, bogaţilor” (Luca 6, 24), dar grija voastră cea mai mare e să devină bogaţi. „Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine” (Luca 6, 26), însă cel mai adesea vă petreceţi viaţa cău¬tând a dobândi slava oamenilor. Şi iarăşi, oricine se mânie pe fratele său şi-l face nebun „vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22), dar voi socotiţi pe cel ce rabdă în tăcere toate insultele celorlalţi a fi slab şi laş. Hristos ne porunceşte să ne ferim de bătăi şi de certuri, însă voi le daţi copiilor voştri chiar aceste îndeletniciri nelegiuite. El a poruncit să scoatem ochiul ce ne sminteşte şi să-l aruncăm de la noi (Matei 5, 29), dar voi vă împrieteniţi dinadins cu cei care vă pot da bani, chiar dacă sunt cei mai mari destrăbălaţi. El a poruncit să nu fie lăsată femeia, în afară de pricină de desfrânare (Matei 5, 32), dar când vedeţi că mai puteţi căpăta din asta nişte bani, le potriviţi pe toate în aşa fel încât să se nesoco¬tească această poruncă. El a interzis cu desăvârşire jurămin¬tele (Matei 5, 34), iar pe voi vă pufneşte râsul când vedeţi că această oprelişte este respectată. „Cel ce îşi iubeşte sufletul lui, spune Mântuitorul, îl va pierde” (Ioan 12, 25), însă voi faceţi tot ce vă stă în puteri pentru a-i creşte pe copii în această iubire. Zice El: „Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre” (Matei 6, 15), însă voi îi umpleţi de mustrări pe co¬piii voştri când nu vor să se răzbune pe cei ce le-au făcut rău şi vă siliţi să aţâţaţi în ei pofta răzbunării. Hristos a spus că tot ce este făcut din slavă deşartă – fie post, fie rugăciune, fie milostenie – este zadarnic (vezi Matei 6, 1), iar voi vă daţi toată osteneală ca ei să primească laude. Şi de ce să mai con¬tinuăm? Dacă toate aceste păcate sunt în stare fiecare – da¬rămite laolaltă – să ne agonisească o mie de gheene şi dacă voi, adunându-le pe toate la un loc şi aruncându-le ca pe o povară uriaşă în spinarea copiilor voştri, îi trimiteţi cu ea în iezerul de foc; cum pot oare să se mântuiască, cărând cu ei atâta materie pentru foc?

30. Nu vă ajunge răul pe care îl faceţi, prin aceea că îi împingeţi pe copii să facă lucrurile potrivnice poruncilor lui Hristos, dar le mai şi spoiţi pe acelea cu nume ale unor acti¬vităţi folositoare. Mersul regulat la cursele de cai şi la teatre voi îl numiţi „viaţă de societate”, stăpânirea bogăţiilor – „li¬bertate”, îndrăzneala – „sinceritate”, risipa – „filantropie”, viclenia – „bărbăţie”. Şi, ca şi cum înşelăciunea n-ar fi destul de mare, le daţi virtuţilor nume respingătoare: modestia este „lipsă de educaţie”, blândeţea este „laşitate”, cinstea este „slăbiciune”, smerenia este „slugărnicie”, nemânierea este „neputinţă”. Vă purtaţi ca şi când v-ar fi teamă că odrasla ar putea auzi adevăratele nume ale acestor virtuţi şi vicii şi ar fugi de păcate ca de foc. Pentru că a le spune acestor patimi pe adevăratul lor nume insuflă nu puţină scârbă faţă de ele. Eu ştiu pe mulţi care s-au dezmeticit în acest fel şi, auzind aceste nume supărătoare, şi-au smerit mult felul de viaţă, în¬să voi i-aţi văduvit pe copiii voştri de.aceste mijloace de în¬dreptare. Şi cel mai rău dintre toate este că îi îndemnaţi să lucreze fărădelegile nu numai prin cuvântul, ci şi prin faptele voastre – vă construiţi case arătoase, cumpăraţi pământuri scumpe, le înconjuraţi cu tot fastul şi luxul şi prin toate acestea, ca printr-un nor hidos, le întunecaţi sufletele. Cum să mă convingeţi că ei se pot mântui, când eu văd că voi îi îmboldiţi tocmai spre acele lucruri pe care Hristos le-a arătat ca ducând în mod sigur la pieire; când văd că le dispreţuiţi sufletele, socotindu-le ceva neînsemnat, şi vă îngrijiţi de lux şi desfătare, ca şi când ar fi cu adevărat necesare şi impor¬tante? Faceţi totul pentru a-i procura fiului vostru un slujitor, un cal şi hainele cele mai bune; dar nu vreţi nici măcar o cli¬pă să chibzuiţi cum aţi putea să-i faceţi sufletul bun. Nu, du¬pă ce v-aţi risipit în griji pentru nişte pietre şi nişte pomi, nu mai aveţi nici cea mai mică putere de a vă îngriji de suflet. Nu precupeţiţi nici un efort pentru a şti că aveţi o statuie frumoasă şi un acoperiş de aur deasupra casei, dar nu vă în¬grijiţi câtuşi de puţin ca cea mai scumpă dintre toate sculptu¬rile – sufletul – să fie de aur.

31. Mai mult decât atât, dorind ca odraslele noastre să dobândească ştiinţa, nu numai că îndepărtăm toate învăţătu¬rile contradictorii, ci le şi asigurăm toate cele de trebuinţă pentru a sprijini învăţarea: le băgăm pe gât profesori şi das¬căli, le dăm sprijin financiar, îi scutim de orice alte treburi; şi răcnind la ei mai tare decât antrenorii la Jocurile Olimpice, le tot repetăm că neînvăţarea duce la sărăcie, pe când studiul cu hărnicie aduce bogăţia. Prin noi înşine şi prin alţii facem şi spunem orice e necesar pentru a le înlesni terminarea studii¬lor; şi în ciuda tuturor acestora nu avem parte întotdeauna de izbândă. Şi ce, gândim noi, împiedică asta cumva să vină de la sine deprinderile cele cuviincioase şi purtarea cea cu bună rânduială adică, fără a ţine cont de nenumăratele piedici? Ce poate fi mai rău decât această nebunie – să iroseşti atât de mult timp şi energie cu ceea ce este uşor de săvârşit, de parcă ar fi imposibil să izbândim altfel, în vreme ce acelea care sunt infinit mai greu de dobândit să ni se pară atât de deşarte şi de lipsite de importanţă, încât să ne închipuim că ni se vor dărui de-a gata chiar şi în timp ce dormim? Pentru că deprin¬derea sufletului cu viaţa şi faptele evlaviei este de nenumă¬rate ori mai grea decât a studia ştiinţele şi într-atât de dificilă de împlinit încât e cu neputinţă a spune; este deosebirea din¬tre faptă şi cuvânt.

32. „Însă de ce” – ziceţi voi – „au copiii noştri trebuinţă de o asemenea înţelepţire şi îngrădire a purtării?” Tocmai acesta este lucrul acela ce pricinuieşte atâta pagubă nemăsu¬rată – că o chestiune atât de însemnată şi izvorul întregii noastre vieţi este privit ca ceva de prisos şi extravagant. Dacă l-aţi vedea pe fiul vostru că este bolnav cu trupul, nu l-ar în¬treba nimeni de ce are nevoie de o sănătate de fier. Dimpo¬trivă, aţi întreprinde toate măsurile ca să-i redaţi trupului sta¬rea cea bună, astfel încât boala să nu se mai întoarcă, însă atunci când copiii sunt bolnavi sufleteşte, părinţii declară că nu-i nevoie de nici un tratament; şi după ce-au rostit aşa ce¬va, mai au obrazul să se cheme părinţi! „Ce?” ziceţi voi; „Să ne îngrijim numai de înţelepciune şi să lăsăm pe toate cele¬lalte lumeşti să se năruiască?” Nu, iubiţilor, nu dragostea de înţelepciune, ci lipsa ei face să se năruiască şi să piară totul. Pentru că cine, spuneţi-mi, sunt aceia care năruiesc ordinea de faţă a lucrurilor – cei care trăiesc în înfrânare şi simplitate sau cei care ticluiesc noi şi nelegiuite chipuri pentru a se des¬făta? Cei care încearcă necontenit să înhaţe lucrurile altora sau cei care se mulţumesc cu ceea ce au? Cei care-şi iubesc semenii, care sunt blânzi şi nu umblă după cinste sau cei care pretind cu orice preţ a fi cinstiţi de fraţii lor, care le fac tot felul de neplăceri celor ce nu se ridică în picioare când intră ei, celor ce nu îi salută mai întâi, celor ce nu fac plecăciune înaintea lor sau celor ce îi contrazic? Cei care iubesc supune¬rea sau cei care aleargă după putere şi după ranguri cu influ¬enţă, pentru a căror dobândire sunt în stare să facă şi să rabde orice? Cei ce se socotesc mai deştepţi decât toţi ceilalţi şi de aceea au impresia că sunt slobozi să spună şi să facă orice sau cei care se socotesc a fi nevrednici de vreo cinste şi prin aceasta îşi îmblânzesc pornirile cele neraţionale ale voii de sine? Aceia care le întreţin pe desfrânate şi întinează patul căsniciei altora sau cei care se înfrânează chiar şi cu soţiile lor? Şi oare în societatea omenească nu sunt la loc de frunte cei care sunt asemenea tumorilor pe trup sau a vânturilor răs¬colitoare deasupra mărilor şi care prin nepăsarea lor îi îneacă până şi pe cei care, lăsaţi singuri, ar fi izbutit să se salveze? Au oare nu cei care sunt asemenea sfeşnicelor strălucitoare în beznă, chemându-i pe cei naufragiaţi la izbăvirea şi ajuto¬rul lor şi luminându-şi pe o înălţime făclia înţelepciunii îi îndrumă, pe cei ce tânjesc după aşa ceva, la un liman plin de pace şi linişte – sunt cei din urmă? Oare nu ceilalţi sunt cei care pricinuiesc atâta neorânduială, războaie şi bătăi, distru¬gerea oraşelor, luarea de prizonieri şi de sclavi, şi pierderea libertăţii, şi crime şi sumedenie de catastrofe în viaţă – atât năpastele care sunt pricinuite de oameni semenilor, cât şi toate celelalte, rânduite de ceruri: secetă, potopuri, cutremu¬re, inundarea oraşelor, foamete, molime şi toate cele ce ne sunt trimise de acolo? Ei răstoarnă ordinea socială şi nimi¬cesc binele obştesc; aduc nenumărate nenorociri asupra ce¬lorlalţi, le pun beţe în roate celor ce caută pacea, îi ademe¬nesc cu ea şi apoi îi sfâşie din toate părţile. Tribunalele şi legile, sentinţele şi feluritele pedepse au fost create pentru acest soi de oameni.

33. Dacă am dori să ne educăm copiii din fragedă prun¬cie şi să-i încredinţăm celor care doresc să-i educe, de bună seamă că fiii noştri ar fi în stare să stea în linia întâi a luptei; pentru că Dumnezeu nu dispreţuieşte nicidecum o asemenea râvnă şi bunăvoinţă, ci pune mâna să desăvârşească opera. Când se pogoară la lucru mâna Lui, este de neconceput să dăm greş, sau, mai bine zis, este cu neputinţă ca opera să nu atingă cel mai înalt nivel de măiestrie şi de strălucire, însă numai dacă noi am împlinit tot ceea ce a depins de noi. Dacă femeile au reuşit să primească îndurarea lui Dumnezeu şi ajutorul Lui în a creşte copii, atunci cu mult mai mult am re¬uşi noi, dacă ne-am da silinţa. Pentru a nu ne întinde prea mult cu această omilie, voi omite toate celelalte femei şi voi aminti doar una, deşi aş fi putut să vă dau mai multe exemple.

Era o evreică pe nume Ana. Această Ana dăduse naştere unui fiu şi nu mai nădăjduia la un al doilea, pentru că, din pricina sterpiciunii ei, şi cel dintâi fusese zămislit cu mare greutate, după multe lacrimi vărsate. Deşi rivalele ei deseori o mustrau din cauza sterpiciunii ei, ea n-a făcut cum faceţi voi, ci, dobândind copilul, l-a ţinut cu sine doar atâta vreme cât a avut nevoie să-l alăpteze. De îndată ce l-a înţărcat, l-a luat şi l-a închinat lui Dumnezeu, fără a-i cere să se întoarcă vreodată la casa părintească, ci lăsându-l să trăiască pentru totdeauna în templul lui Dumnezeu. Iar atunci când, încercând-o simţămintele fireşti ale oricărei mame, o cuprindea dorul să-l vadă, nu-l chema la sine, ci venea împreună cu ta¬tăl său, purtându-se cu el cu multă luare-aminte, ca şi cu o jertfa hărăzită lui Dumnezeu. Iată de ce acest băiat a crescut atât de viteaz şi de mărit, încât, atunci când Dumnezeu, întorcându-şi faţa de la poporul iudeu pentru fărădelegile lui strigătoare la cer, n-a mai rostit nici o proorocire şi n-a mai trimis nici o vedenie, acest băiat a atras iar îndurarea lui Dumnezeu prin virtuţile lui şi L-a implorat să le dăruiască evreilor ceea ce avuseseră – să reînnoade şirul proorocirilor care fusese întrerupt. Şi aceasta a făcut-o nu fiind om în toată firea, ci copilandru. „În zilele acelea cuvântul Domnului era rar, zice Scriptura, şi nici vedeniile nu erau dese” (I Regi 3, 1); în vremea aceasta, Dumnezeu adeseori descoperea voia Sa lui Samuel.

Iată cât de încărcat de binefaceri este a da tot ceea ce am dobândit lui Dumnezeu şi să renunţăm nu numai la bani şi la obiecte, ci chiar şi la copiii noştri. Căci dacă aceasta ni s-a poruncit despre suflet (vezi Matei 10, 37), cu cât mai mult nu priveşte ea celelalte lucruri? Patriarhul Avraam a făcut şi el la fel sau, mai precis, a făcut cu mult mai mult şi de aceea s-a învrednicit de a avea un fiu înconjurat de atâta slavă. Cu cât am încredinţat mai mult pe copiii noştri lui Dumnezeu, cu atât sunt ei mai aproape de noi. Deoarece El îi va păstra mult mai bine decât noi şi asta pentru că El îi iubeşte mai mult. N-ai văzut cum se întâmplă în casele bogătaşilor? Acolo servitorii de obârşie umilă, care trăiesc alături de taţii lor nu sunt atât de respectaţi şi de influenţi cum sunt cei pe care stăpânul i-a luat de lângă părinţii lor, i-a pus direct în slujba lui şi i-a făcut paznici ai averilor bucurându-se de multă bu¬năvoinţă şi libertate din partea lui. Dacă oamenii sunt atât de binevoitori şi de îngăduitori cu slujitorii lor, cu atât mai mult va fi Bunătatea cea nesfârşită, adică Dumnezeu.

34. Să le îngăduim copiilor să-I slujească lui Dumnezeu, nu doar aducându-i la templu, precum Samuel, ci ducându-i în împărăţia cerurilor pentru a sluji împreună cu îngerii şi arhanghelii. Pentru că oricine poate vedea că cel ce se afieroseşte pe sine iubirii de înţelepciune va fi cu adevărat împreună-slujitor cu îngerii. Mai mult, asemenea copii vor căpăta multă îndrăzneală de la Dumnezeu, atât pentru ei cât şi pen¬tru noi. Întrucât, aşa cum unii copii primesc ajutor de la Dumnezeu de dragul părinţilor, cu atât mai mult este posibil să primească părinţii ajutorul dumnezeiesc de dragul copii¬lor; pentru că în primul caz dreptul de a fi ajutaţi vine de la fire, iar în al doilea vine de la creştere, care este cu mult mai importantă decât firea.

Pentru amândouă voi aduce dovezi din dumnezeiasca Scriptură, Iezechia, un rege plin de virtuţi şi temător de Dumnezeu, dar lipsit de îndrăzneală pe potriva faptelor lui, pentru a face faţă primejdiei mari ce îl păştea, a fost izbăvit de Dumnezeu pentru virtuţile tatălui său, aşa cum a mărturi¬sit Dumnezeu: „Căci Eu voi păzi cetatea aceasta, ca să o iz¬băvesc pentru Mine şi pentru David, robul Meu” (IV Regi 19, 34). În Epistola sa către Timotei, Pavel zice despre părinţi: „ea (femeia) se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Timotei 2, 15). Scriptura îl laudă pe Iov pentru că „era fără prihană şi drept; se temea de Dumnezeu şi se ferea de ce este rău” (Iov l, 1) şi pentru că se îngrijea de copii (Iov l, 5). Şi dacă această purtare de grijă nu se manifesta prin strânge¬rea de bogăţii pentru ei sau prin încercările de a-i face fai¬moşi şi plini de slavă, atunci prin ce? Ascultaţi ce spune Scriptura: „Şi apoi, când se isprăveau zilele petrecerii lor, Iov chema şi sfinţea pe feciorii săi şi se scula dis-de-dimineaţă şi aducea arderi de tot, după numărul lor al tuturor, căci Iov zicea: «Se poate ca feciorii mei să fi păcătuit şi să fi cugetat cu păcat împotriva lui Dumnezeu». Şi aşa făcea Iov mereu.” (Iov l, 5). Dar noi ce scuză vom avea dacă umblăm cu atâta nepăsare? Pentru că dacă aceia care au vieţuit mai înainte de vremea legii şi a harului şi care n-au primit nici o sfătuire despre cum să-şi crească copiii au purtat atâta grijă pentru copiii lor încât tremurau cu gândul la păcatele lor tăinuite -cine ne va da dreptate nouă, celor care trăim în vremea ha¬rului, care avem atât de mulţi povăţuitori, atâtea pilde şi sfa¬turi, dar care nu numai că nu ne cutremurăm la gândul păca¬telor ascunse, ci şi pe cele vădite le privim cu îngăduinţă; şi, pe deasupra, îi şi izgonim pe aceia care nu le privesc cu ace¬iaşi ochi? Şi Avraam, cum am zis mai înainte, s-a luptat pentru această virtute mai mult decât pentru toate celelalte pe care le avea.

35. Aşadar, având atâtea exemple, să-I pregătim slujitori şi robi cucernici lui Dumnezeu. Şi dacă aceia care pregătesc vajnici luptători pentru oraşe sau războinici pentru rege se învrednicesc de mare cinste, atunci ce bunătăţi ni se vor dă¬rui nouă, care vom modela asemenea oameni mari şi bravi, sau mai degrabă îngeri? Vom face totul pentru a-i îmbogăţi cu bunătăţile cele nepieritoare ale evlaviei, care ne însoţesc şi după moarte şi care ne sunt de mare folos, aici şi dincolo (în cealaltă lume). Averile pământeşti nu trec, împreună cu cei ce le-au strâns, în veşnicie, ci se pot risipi aici, de cele mai multe ori ducându-l la pierzanie şi pe stăpânul lor. însă comorile bunătăţii sunt nestricăcioase şi în viaţa vremelnică şi în cea veşnică şi cei ce şi le-au agonisit nu poartă grijă că le-ar putea fi furate. Cu adevărat aşa stau lucrurile: acela care iubeşte mai mult cele pământeşti decât cele duhovniceşti nu va avea parte nici de unele; pe când acela care năzuieşte spre cele duhovniceşti şi cereşti se va bucura poate şi de cele pă¬mânteşti. Nu spun de la mine cuvintele acestea, ci Domnul Însuşi a făgăduit să ne dăruiască aceste bunătăţi: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, zice El, şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Ce se poate asemăna cu această bunătate? Îngrijiţi-vă, zice El, de cele duhovniceşti şi lăsaţi orice altceva în grija Mea. Un tată iubitor ia asupră-şi toate grijile gospodăriei, supravegherea servitorilor şi toate celelalte, însă îl sfătuieşte pe fiul său să se îndeletnicească cu iubirea de înţelepciune. Aşa face şi Dumnezeu. Să-L ascultăm şi să purcedem a căuta împărăţia lui Dumnezeu; făcând aşa, vom vedea pretutindeni copii evlavioşi, iar noi vom căpăta slava împreună cu ei şi ne vom bucura şi de bunătăţile de faţă. Trebuie doar să iubiţi lucru¬rile cereşti ce vor să vină. Dacă sunteţi ascultători, veţi primi mare plată; însă dacă sunteţi încăpăţânaţi şi neascultători veţi suferi pedepse cumplite. Pentru că nu ne putem îndreptăţi zicând: „Nimeni nu ne-a învăţat asta”.79
(Nota79: Paragrafele următoare au fost luate din Omilia a IX-a la „Epistola I că¬tre Timotei” a Sfântului Apostol Pavel, „Povăţuiri date părinţilor pentru creşterea copiilor”, în „Comentariile sau Explicarea epistolelor pastorale: I şi II Timotei, epistola către Tit şi cea către Filimon” a celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Hrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolei, tradu¬cere din limba elină de Arhiereul Theodosie A. Ploeşteanu, Bucureşti, 1911, p. 79-81)

36. Tinereţea este sălbatică, având nevoie de mulţi su¬praveghetori, dascăli, pedagogi, îngrijitori şi educatori. Doar făcând sforţări uriaşe ea poate fi stăpânită. Tinereţea este asemenea unui armăsar sălbatic, unei fiare neîmblânzite; da¬că de la început şi din cea mai fragedă vârstă a copilăriei îi vom pune stavilă de nădejde, după aceea nu vom mai avea nevoie de multă osteneală; dimpotrivă, obişnuinţa va lucra ca o lege. Să nu-i lăsăm să facă ceva din cele plăcute şi vătă¬mătoare şi nici să le facem totdeauna pe plac pe motiv că sunt copii, fiindcă abuzul de acestea este vătămător mai mult decât orice tânărului. Ci mai cu seamă să-i ţinem în întreaga înţelepciune şi cumpătare. Pe lângă aceasta ne trebuie multe lupte şi mare băgare de seamă. Să le dăm soţii de timpuriu, aşa încât trupurile lor să fie curate şi neatinse când vor primi Calea mântuirii pe mireasă. Iubirea aceasta e cea mai fierbinte. Cel ce a fost înţelept şi cumpătat şi înainte de nuntă cu atât mai mult va fi şi după nuntă, pe când cel ce s-a deprins a curvi mai înainte de nuntă, va face aceasta şi după nuntă. Căci stă scris în Scripturi: „Pentru desfrânat toată pâinea este dulce” (Înţelep¬ciunea lui Sirah 23, 23). De aceea se pun cununi pe capul mirilor ca un simbol al biruinţei, că ei fiind neînvinşi, se apropie în acest fel de patul de nuntă şi că n-au fost biruiţi de plăceri. Dar dacă este robit de plăcere, dându-se pe sine des¬frânatelor, de ce la urmă mai are pe cap cunună, când el a fost învins? Să le insuflăm aceasta, sfâtuindu-i şi ameninţându-i în felurite chipuri.

37. Mare comoară avem noi în copiii noştri. Să ne în¬grijim deci de dânşii şi să fim cu toată luarea-aminte, ca nu cumva vicleanul diavol să ni-i răpească. Acum, însă, pe toate le facem împotrivă. Pentru a putea avea o ţarină bună şi mă¬noasă, toate le facem: o încredinţăm unor paznici de bună credinţă şi căutăm a avea îngrijitori de măgari cât mai price¬puţi. Însă tocmai ceea ce este mai de preţ pentru noi, adică să ne îngrijim a încredinţa copilul nostru unuia care ar putea să-i păstreze neatinsă întreaga lui înţelepciune, la aceasta nu ne gândim, deşi aceasta este proprietatea noastră cea mai de preţ şi celelalte printr-însa vin. Ne îngrijim de averile pe care le vom da şi nu ne îngrijim de dânşii. Să vezi câtă lipsă de judecată a pus stăpânire pe noi! Mai întâi educă sufletul copilului şi la urmă vor veni şi acelea; iar dacă acest bun nu este, nici un folos nu va trage el de pe urma averilor – pe când dacă va câştiga acest bun, nici o vătămare nu va avea de la sărăcie. Voieşti să-l faci bogat? Învaţă-l să fie bun. Copii¬lor care nu sunt bine crescuţi le este mai bună sărăcia decât bogăţia. Sărăcia ţine pe cineva în virtute chiar şi fără voia lui, pe când bogăţia nici pe cel ce voieşte nu-l lasă a fi înţelept, ci îl ademeneşte în mii de rele.

38.  Voi, mamelor, îngrijiţi-vă de fetele voastre – căci este uşoară pentru voi o astfel de îngrijire. Luaţi seama bine să se deprindă să stea în casă. Mai cu seamă învăţaţi-le să fie evlavioase, modeste, să dispreţuiască averile, să fie simple şi fără pretenţii la îmbrăcăminte. Şi în felul acesta daţi-le în că¬sătorie. Crescându-le pe ele aşa, nu numai pe ele, ci şi pe bărbatul pe care îl vor avea l-aţi mântuit; şi nu numai pe băr¬bat, ci şi pe copii, şi nu numai pe copii, ci şi pe nepoţi. Dacă rădăcina este bună, ramurile se vor răspândi în chip armoni¬os, iar pentru toate acestea veţi primi plată. Aşadar, să facem toate ca şi cum n-am avea în grijă numai un suflet, ci prin el să folosim pe multe altele. Fiicele tale să iasă la căsătorie din casa părintească precum iese un luptător din locul de antre¬nament, având cunoaşterea amănunţită a întregii ştiinţe, ca şi un aluat care trebuie să dospească întreaga plămadă şi să o prefacă în pâine bună.

39.  Şi iarăşi, băieţii să fie atât de modeşti încât să fie recunoscuţi după feciorie şi bunele deprinderi şi să aibă laudă şi de la oameni, şi de la Dumnezeu. Să se înveţe a-şi stăpâni pântecele, a fugi de lux, a fi economi, iubitori; să se înveţe a se supune stăpânirilor. Pentru că în acest fel vor putea pricinui şi părinţilor multă plată şi toate vor fi atunci spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava, puterea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae

EXTRAS DIN REVISTA „TEOLOGIE ŞI VIAŢĂ” Nr. 4-8, 1991

Este greu a enumera toate motivele pentru care suntem şi ţinem să fim un neam ortodox. Vom încerca să înşirăm doar unele dintre aceste motive.
1. Ortodoxia ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient şi Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm fiinţa   faţă   de   îndelungata   ofensivă   otomană, constituind un zid de apărare şi pentru popoarele din Occident, deşi, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm fiinţa şi faţă de unele din popoarele vecine din Occident. Am apărat prin ea poarta Occidentului în faţa avalanşei otomane, dar ne-a fost şi o poartă care ne-a apărat de pofta de stăpânire şi de nimicire a unor popoare din Occident. Ne-am apărat, prin Ortodoxie,   fiinţa   noastră   din   partea   navalei prelungite a otomanilor, dar şi din partea unor popoare din Occident, ajutându-ne să avem şi un rol în apărarea Occidentului.
Fără Ortodoxie istoria noastră n-ar fi dobândit gloria din vremea lui Mircea cel Bătrân, a lui Mihai Viteazul, a lui Ştefan cel Mare şi a altor voieozi.

Dar Ortodoxia nu ne-a dat numai puterea să ne apărăm fiinţa naţională şi liniştea Occidentului, ci ne-a dat şi puterea să contribuim la menţinerea popoarelor (grecilor şi slavilor) din Balcani. Ţările noastre au adăpostit cultura acelor popoare şi le-au dat puterea să se dezvolte şi totodată să se menţină chiar ajunse sub jugul otoman. Am susţinut mănăstirile din Sfântul Munte, bisericile şi mănăstirile din acele ţări, inclusiv cele din Ţara

Prin Ortodoxie poporul nostru a jucat, ca un fel de centru, un rol apărător pentru Orientul şi Occidentul european. Câtă vreme Europa a stăpânit, prin cruciade şi în alte forme, popoarele din Răsăritul ei, poporul nostru a avut un rol pozitiv şi pentru Apusul şi pentru Răsăritul european. Rolul acesta îl vom putea îndeplini şi în viitor. Ca popor latin ortodox, prin latinitate putem apela la popoarele din Occident să dezvolte relaţiile ecumenice cu creştinismul răsăritean, făcând posibilă o sinteză între spiritualitatea ortodoxă şi naţiunile occidentale, iar celor din Răsărit dându-le puterea să realizeze aceasta între Ortodoxia lor şi spiritul organizator al civilizaţiei occidentale.
Dacă poporul nostru s-ar rupe de Ortodoxie, ar înceta rolul lui de punte vie între Orient şi Occident, dar şi caracterul de sinteză unică a spiritualităţii lui între celelalte popoare, adică identitatea noastră cu totul deosebită, căci n-am format şi nu formăm numai o punte exterioară între popoarele din Occident şi cele din Orientul Europei, ci şi o sinteză spirituală originală între ceea ce le este propriu unora şi altora. Iar aceasta ne distinge nu numai de popoarele din Orient şi de cele din Occident, ci şi de popoarele ortodoxe din Orient.

Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea în înţelegerea raţională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a existenţei, propriu popoarelor din Răsăritul Europei. Dar noi, ca latini, aducem în taina lucrurilor şi a persoanelor totodată o lumină, mai accentuată decât popoarele slave, dar o lumină care nu mărgineşte, ci defineşte şi care este proprie popoarelor occidentale. In privinţa aceasta suntem mai aproape de spiritualitatea creştină primară, rămasă prezentă şi în spiritualitatea poporului grec, deşi cu o mai redusă trăire sentimentală a acestei lumini decât în spiritualitatea românească.

Poporul nostru aduce în aceasta înţelegerea accentuată dar şi simţită a tainei ca lumină, o sensibilitate şi un echilibru al înţelegerii şi al simţirii. N-avem în acestea nici o tendinţă spre trezvia, oarecum mai rece, occidentală, pentru că pornirea fierbinte a pasiunii întunecate şi nemărginite se iveşte uneori ca reacţie împotriva primei. Noi avem echilibrul delicateţei în această înţelegere luminoasă şi plină de un respect profund faţă de taina nesfârşită a persoanelor şi a lumii în general, trăită în bucuria comuniunii. Prin echilibrul acesta suntem străini de orice unilateralitate, preţuind toate lucrurile, toate persoanele, toate faptele în importanţa lor, ca să nu mai vorbim de echilibrul românesc general între Orient şi Occident.

Vrem să ne pierdem unitatea noastră în această identitate unică, echilibrată, cuminte, fărâmiţându-ne în tot felul de grupuri neopro-testante, unilaterale, extremiste, care îşi afirmă în mod superficial orgoliul lipsei de păcat şi critică pe ceilalţi ca plini de toate păcatele, necunoscând conştiinţa smerită a imperfecţiunii proprii şi a delicateţei respectului tainei celorlalte persoane?

Sau vrem să ne pierdem în haosul întunecat al confundării tuturor într-o esenţă care nu cunoaşte un Dumnezeu al comuniunii şi iubirii interper-sonale pe care o cere aceasta şi de la noi, lăsându-ne atraşi de confundarea tuturor într-o esenţă indefinită, cum face budismul, şi, în general, religiile orientale care văd fundamentul indistinct al lumii acesteia ultima realitate?

2. Dar prin ultimele descrieri ale spiritualităţii noastre creştine am trecut de la reliefarea importanţei Ortodoxiei pentru neamul nostru la prezentarea valorii ei în ea însăşi.
Prin Ortodoxie ne-am păstrat credinţa creştină de la început, sau adevărata credinţă, primită o dată cu începuturile existenţei noastre ca neam, această credinţă constituind astfel o componentă esenţială a spiritualităţii noastre.

In Faptele Apostolilor, ucenicul Apostolului Pavel spune că în a doua călătorie misionară, deci după anul 50 după Hristos, ajungând împreună în Troa, noaptea i s-a arătat lui Pavel o vedenie: Un bărbat macedonean sta rugându-l şi zicând: Treci în Macedonia şi ne ajută. Şi Luca adaugă îndată: Când a văzut el această vedenie, am căutat să plecăm îndată în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne cheamă să le vestim Evanghelia… Plecând cu corabia …am ajuns la Filipi, care este cea dintâi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Iar în această cetate am rămas câteva zile. Acolo cea mai fierbinte primitoare a cuvântului lui Pavel a fost Lidia, care a rugat pe Pavel şi pe însoţitorii lui să rămână în casa ei (Fapte 16, 9-15).
Din Filipi, Apostolul Pavel şi însoţitorii lui au dus creştinismul şi în alte oraşe macedonene, între care şi în Tesalonic şi Bereea (Fapte, cap. 17) care până azi purtând numele de Veria este locuit aproape în întregime de macedoneni. Aceşti macedoneni erau traci, care purtau şi numele de besi. Besii se întindeau şi dincolo de Bosfor, în Bitia, sub numele de Biţi. Troia era unul din oraşele lor. Ei erau în fond un neam romanic, ca dovadă stă faptul că Enea, nepotul lui Priam, plecând din Troia după ce a fost cucerită de traci, se duce în Italia, unde întemeiază Roma. Dar o dovadă despre romanitatea acestor traci sau besi este şi faptul că numai ei rămân după plecarea armatelor romane din Dacia, şi apoi din sudul Dunării, vorbitori ai limbii romane, câtă vreme în Grecia, Egipt, Asia Mică, această limbă s-a pierdut.

O dovadă a romanităţii acestei populaţii, dar şi a faptului că ea a fost creştinată înainte de Roma, unde Pavel şi probabil şi Petru merg abia mai târziu (Pavel a mers acolo după a treia călătorie misionară), este şi limba latină, dar o limbă latină deosebită de cea răspândită de la Roma în tot Occidentul, care s-a tradus în noţiunile fundamentale ale acestei credinţe pentru această populaţie: Făcător şi nu Creator, Fecioară şi nu Virgo, Inviere şi nu Resurection, Tată şi nu Pater, Dumnezeu şi nu Deus.

Dar ceea ce este important de semnalat este că poporul nostru, rămas legat de popoarele din Răsărit, a păstrat credinţa creştină aşa cum a primit-o la început, deci în forma ei precizată în scrierile Părinţilor din Răsărit.
Iar acest creştinism neschimbat, menţinut cu multă scrupulozitate prin Sinoadele ecumenice şi prin Liturghia lui străveche, şi-a păstrat nota lui fundamentală: unitatea strânsă a sufletului şi a creaţiei în general cu Dumnezeu, fără ca această unitate să cadă în extrema unei concepţii panteiste.

Astfel, spiritualitatea echilibrată şi de largă sinteză a poporului nostru nu se datorează numai prezenţei lui geografice între Răsărit şi Apusul Europei şi caracterului lui pe de o parte latin, pe de alta răsăritean prin credinţa lui, ci şi faptului că el şi-a însuşit de la începuturile existenţei lui şi şi-a păstrat credinţa creştină originară, care reprezintă prin ea însăşi un echilibru între deosebirea lui Dumnezeu de creaţie şi între prezenţa Lui în creaţie. Trecând spre Occident, credinţa creştină s-a schimbat în sensul că Dumnezeu a fost cugetat tot mai despărţit de lume, ceea ce a trezit uneori ca reacţie o gândire panteistă, de confundare a Lui cu esenţa întunecoasă a lumii (Eckhardt, Bohme) sau o gândire sentimentală la un Hristos răstignit în trecut, ca în mistica catolică feminină, nu trăit în lucrarea Lui prezentă în noi.
In Occident, despărţirea lui Dumnezeu de lume a dus în catolicism la înţelegerea Bisericii ca având mai puţin prezent pe Hristos în ea, fiind înlocuit de un vicar (locţiitor), preocupat de extinderea puterii lui şi a subordonaţilor lui în lume, în mod accentuat de stăpânirea peste domeniile vieţii omeneşti în sens politic. Dumnezeu este gândit raţional ca o realitate oarecum retrasă în cer şi nu trăind în lucrarea Lui tainică în suflete. De aceea s-a pus mai puţin accent pe rugăciune şi pe Taine, prin care se cer şi se obţin lucrările Lui.

Dezvoltarea aceasta şi-a găsit formularea nu numai în teoria rolului papei de vicar sau locţiitor al lui Hristos, ci şi în respingerea învăţăturii răsăritene despre energiile sau lucrările necreate, prin care Dumnezeu este activ în lume, deşi prin fiinţă rămâne neconfundat cu ea. Aceasta a avut drept concluzie învăţătura catolică despre caracterul pur creat al graţiei, primită de la Dumnezeu prin rugăciune şi dată nouă prin Sfintele Taine.

De aici vine şi caracterizarea dispreţuitoare din partea catolică, a Tainelor, ca rit. Astfel îi declară pe greco-catolici, catolici „de rit bizantin”, ritul neînsemnând nimic în distincţia acestora de catolicism. Dar unde ne întâlnim propriu-zis cu Hristos, dacă nu în Botez şi în Euharistie, în prima candidatul declarând la întrebarea preotului: „Te uneşti cu Hristos?” cu răspunsul: “Mă unesc cu Hristos”, iar în Euharistie, preotul declarând: “Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N.) cu trupul lui Hristos”.
Protestanţii au făcut un pas mai departe în această minimalizare a Tainelor, înlăturând pe cele mai multe din ele, iar grupările neoprotestante înlăturându-le cu totul. S-a rămas cu discursuri despre un Hristos, şi, la protestanţi, dar mai ales la neoprotestanţi, cu nişte cântări sentimentale care nu spun aproape nimic despre dumnezeirea şi lucrarea lui Hristos, ci doar nişte declaraţii sentimentale despre iubirea Lui faţă de cei ce-L caută sau cei care-I cântă Lui.  Aceasta închide persoana umană şi creaţia în ele însele, cum Il închide şi pe Dumnezeu.

Iar prin aceasta nu nesocotesc porunca Mântuitorului Hristos sau Evanghelia, prin care cere Apostolilor să boteze pe toţi cei ce cred în El în numele Sfintei Treimi (Matei 28, 19)? Şi nu nesocotesc celelalte porunci ale Lui, prin care cere Apostolilor şi urmaşilor să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Lui, sub chipul pâinii şi al vinului (Luca 22,19;Ioan6,53;56;I Corinteni 11, 27,29)? Sau nu nesocotesc porunca Lui, care a dat urmaşilor Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor (Ioan 20,22-23)?

Aceasta a dat un caracter laic cultului. Dumnezeu a rămas un obiect de gândire neexpe¬rimentat sau pur raţional, simplificând în mod unilateral învăţătura şi viaţa creştină. S-a socotit că Dumnezeu este perceput în întregime, prin prezenţa Sa în lume, dar şi absent în întregime din lume.

S-a pierdut sentimentul unităţii complexe în Dumnezeu a realităţii. Pe plan politic aceasta a dus fie la un imperialism bisericesc peste oameni, fie la o vedere a realităţii umane numai ca o masă unitară care poate fi stăpânită şi condusă în mod uniform. Din Occident au ieşit astfel preţuirea tuturor ideilor contradictorii sau formele de gândire pline de dispreţ pentru fiecare persoană, dar în comuniune iubitoare cu celelalte. Cultura Occidentului însăşi excelează printr-un individualism nesfârşit, dar monoton, sau printr-un spirit uniform. Ea este departe de preţuirea şi respectul valorilor şi problemelor reale ale relaţiilor vii dintre oameni.

Relaţia cu Dumnezeu a devenit o temă de simple discursuri raţionale, uniforme în catolicism sau de o diversitate în protestantism care împarte pe creştini în tot felul de grupuri.

De la discursomania uniformă a catoli¬cismului s-a înaintat la discursomania individualistă a protestantismului şi la discursomania a tot felul de grupuri neoprotestante. Ce a mai rămas din Biserica cea una, dar una prin iubire şi prin prezenţa aceluiaşi Hristos în toţi cei ce cred în El?
Numai prezenţa reală a aceluiaşi Hristos în toţi cei ce cred, dar pe care Hristos nu vrea să-i anuleze în ceea ce are fiecare persoană ca propriu, poate menţine atât unitatea cât şi bucuria tuturor în aceeaşi comuniune în El. Numai aceasta poate aduce atât echilibrul spiritual în fiecare, cât şi în relaţiile între toţi, unită cu respectul delicat pentru fiecare persoană nu numai pentru ceea ce are propriu, ci şi pentru faptul că în fiecare persoană acelaşi Hristos lucrează potrivit cu însuşirile ei.

Această prezenţă reală a lui Hristos în toţi duce la menţinerea lor într-o unitate, dar într-o unitate a iubirii, nu a confuziei. Aceasta afirmă Ortodoxia sau creştinismul originar păstrat în ea în diferite forme.

Venirea reală a lui Hristos prin Duhul Sfânt în credincioşi a fost exprimată de Părinţii Bisericii din primele secole prin ideea de participare a credincioşilor la dumnezeirea Sfintei Treimi, ceea ce are ca urmare o îndumnezeire a lor care se face cunoscută în cei ce se străduiesc să fie tot mai uniţi cu Hristos prin imitarea vieţii Lui ca sfinţenie.  Sfinţii sunt recunoscuţi şi în Biserica Romano -catolică, dar ei sunt sfinţi mai mult prin realizările lor pe plan social şi către ei. Protestanţii au mers atât de departe în negarea sfinţeniei în omul care crede în Hristos, încât definesc credinţa numai ca o anumită siguranţă prin care omul se bucură de iertare din partea lui Hristos, cu toate păcatele pe care continuă să le aibă ca şi cei necredincioşi.

Contrar acestei idei, aderenţii grupurilor neoprotestante afirmă o lipsă totală de păcate a lor, chiar din momentul în care au devenit membri ai grupului lor, declarându-i cu mândrie pe toţi cei ce nu fac parte din grupul lor păcătoşi la extrem. Ei nu gândesc că însăşi această mândrie simplistă a lor este un păcat. Lipsa lor de păcat o văd nu într-o bunătate unită ca smerenia şi iubirea faţă de orice om, ci în înfrânările de la câteva obiceiuri exterioare: de la băuturile alcoolice, de la înjurături, de la carne de porc, care nu merg însă până la post, până la bunătate şi ajutorare dezinteresată a altora. Nu numai că nu au înţelegerea complexităţii persoanei umane, care poate lupta pentru desăvârşire, dar nu o realizează niciodată.

In Ortodoxie, Hristos ne dă puterile Sale Dumnezeieşti sau însăşi viaţa Sa dumnezeiască veşnică prin îndumnezeire, pe când El o are pe aceasta prin fire. Aceasta pentru că noi suntem o fire creată de El, pe când El are firea necreată, deci din veci şi în mod nesfârşit. Iar aceasta ne distinge de El. Puterea Lui creatoare ne-a adus la existenţă şi ne menţine în existenţă. Dar tot puterea Lui ne dăruieşte, dacă voim să o primim, o viaţă asemănătoare cu a Lui, cu toate bunătăţile şi în fericirea comuniunii. Aceasta ne ţine într-o legătură indisolubilă cu El, dar întrucât noi o primim de la El, iar El este izvorul ei, ne şi distingem de El, sau nu ne confundăm.
Sfântul Chirii spune în comentariul la Evanghelia lui Ioan, versetul 10, 28: Eu dau viaţă veşnică oilor Mele şi nu vor pieri în veac şi nimeni nu le va răpi din mâna Mea: „Prin faptul că nu le dă viaţa prin fire şi că El o dăruieşte aceasta din Sine însuşi şi nu primind-o de la altul. Iar prin viaţa veşnică nu înţelegem o lungă durată temporală de care se vor împărtăşi toţi după înviere, buni şi răi, ci vieţuirea în fiecare. Putem înţelege prin viaţa veşnică şi binecuvântarea tainică prin care Hristos ne sădeşte viaţa Lui prin împărtăşirea dată credin¬cioşilor de trupul Său, după spusa: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică (Ioan 6,55)”.

Unindu-Se cu noi prin împărtăşire, în sens larg, Hristos ne face împreună fii ai Tatălui cu Sine, sau fraţi ai Săi, dar după har, nu prin naştere din fiinţa Tatălui, cum este singur El, căci Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om numai ca să satisfacă onoarea jignită a lui Dumnezeu prin moartea Lui, ca om, ci ca să ne facă asemenea Lui în dumnezeire prin faptul că s-a făcut asemenea nouă prin umanitatea asumată şi a intrat în cea mai strânsă unire cu noi prin ea. Căci, spune Sfântul Evanghelist Ioan: Şi celor ce L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1,12).
Comentând acest verset, Sfântul Chirii spune: „Căci deoarece au primit prin credinţă pe Fiul, primesc puterea de a fi ridicaţi între fiii lui Dumnezeu. Le dă Fiul puterea ce o are El după fire… chemându-i la comuniune… împlinind aceasta ca o faptă a iubirii faţă de lume. Căci nu puteam scăpa altfel de moarte, noi cei ce purtăm chipul celor pământeşti, dacă nu se întipărea în noi frumuseţea (bunătatea) chipului ceresc, prin chemarea la calitatea de fii”.  Astfel, noi rămânând cu firea noastră creată, dar cinstită de iubirea lui Dumnezeu, suntem ridicaţi la unirea cu Fiul Lui în aşa măsură că primim din plinătatea nesfârşită a vieţii Lui, tot mai mult din bogăţia Lui ca un har peste har, cum spune tot Evanghelistul Ioan: „Din plinătatea Lui noi toţi am luat har peste har” (Ioan 1,16).

Câtă vreme în catolicism graţia este o simplă iertare ce ne-o aduce Hristos prin satisfacerea onoarei jignite a lui Dumnezeu prin jertfa Lui, iar protestanţii şi mai ales membrii grupărilor neoprotestante nu vorbesc de har, în Ortodoxie se vorbeşte continuu de har, ca dar al bunătăţilor şi puterilor dumnezeieşti sau al vieţii Lui fericite şi nemuritoare.
Dacă viaţa sau energia (lucrarea) necreată sau harul ce ni se dă prin Hristos nu e o graţie creată, care ar ţine pe Hristos separat de noi, ca în catolicism, cum Il ţine şi în protestantism şi în grupările neoprotestante, lucrarea sau harul sau viaţa Lui în noi nu poate fi nici pur dumnezeiască. Căci Hristos fiind şi Dumnezeu şi om, sau atât Persoană a firii dumnezeieşti, cât şi a celei omeneşti asumate de El, nu poate lăsa neactivă nici una din firile Sale. El lucrează în noi atât ca Dumnezeu cât şi ca om, sau ni se face comunicativ ca  Dumnezeu  întrucât   este   şi   om.
El  uneşte lucrarea dumnezeiască cu cea omenească fără să le confunde. Aşa cum a vindecat ochii orbului cu puterea dumnezeiască, lucrând prin mâna care s-a atins cu tină de ochii lui, aşa şi după înviere a comunicat puterea Duhului Sfânt prin suflarea gurii Sale asupra apostolilor. De aceea, păstrându-Şi trupul şi după înălţarea la cer, nu comunică lucrarea Sa dumnezeiască fără mijlocirea trupului Său, deşi acum acesta este deplin îndumnezeit sau transfigurat. Hristos rămâne în veac şi om, chiar după înălţare, pentru că vrea să ne menţină şi pe noi în veci oameni în trup, deşi cu trupul deplin transfigurat. Moise şi Ilie s-au arătat pe Tabor fiecare cu trupul propriu, ca şi Hristos Insuşi, deşi din ele iradia lumina copleşitoare
a dumnezeirii.

Prin Trupul transfigurat, dar nu fără el, ne comunică Hristos şi acum harul Său, spre a ne înălţa treptat şi pe noi spre un trup transfigurat. Sfântul Chirii susţine pe larg în lucrarea citată veşnicia trupului nostru. Altfel n-ar exista înviere. Prin trupul Său, Hristos a manifestat iubirea Sa faţă de noi, dusă la culme prin răstignirea Sa pentru noi, şi prin trupul Său, purtând în el urmele acestei fapte iubitoare la extrem, ni se comunică şi acum în Sfânta Impărtăşanie.
Dar El vine cu iubirea Sa trăită la culme în răstignirea Sa în noi, pentru că are în iubirea Sa faţă de Tatăl, ca şi în iubirea Tatălui faţă de sine, simţirea eternă a iubirii. El poate să ne iubească şi după întrupare pentru că Tatăl însuşi Il iubeşte pe El ca pe Fiu şi după întrupare, deci şi ca om, şi deci şi El îi iubeşte pe oameni cum îi iubeşte Tatăl Său ca pe cei ce poartă chipul Lui de om şi vrea să atragă şi pe oamenii cu care s-a unit în iubirea Sa faţă de Tatăl. De aceea mulţumindu-I pentru iubirea pe care ne-a arătat-o nouă şi Tatălui prin răstignire, Ii mulţumim şi Tatălui care L-a trimis ca om ca să ne iubească prin El cum Il iubeşte pe El Insuşi şi noi să-L iubim pe Tatăl cum Il iubeşte Fiul Lui Unul Născut. De aceea fâcându-ne semnul crucii, ne amintim nu numai de iubirea lui Hristos faţă de noi, ci şi de iubirea Tatălui, arătată nouă prin Fiul cel răstignit şi prin Duhul în care îşi arată nu numai iubirea Lui faţă de Fiul cel din veşnicie, ci şi faţă de Fiul întrupat şi prin El faţă de noi.
Nu vrem să uităm de crucea lui Hristos prin care ne-a arătat iubirea extremă, dar nici de Tatăl şi de Duhul Sfânt care şi-au arătat de asemenea iubirea lor faţă de noi prin Fiul cel întrupat, şi ne facem semnul crucii pornind de la frunte, sau de la gândul la Tatăl, coborând spre piept, de unde a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi până la jertfă, mărturisind că prin jertfa Fiului Său, Tatăl ne cere să împlinim faptele iubirii noastre faţă de Dumnezeu cel în Treime, pornind la lucrarea aceasta cu mâna dreaptă.
Pătimirea de pe cruce este actul hotărâtor, crucial, prin care Hristos a învins moartea, căci această pătimire, deşi a fost suportată prin trup, în răbdarea ei a fost puterea dumnezeiască. De aceea, când se face semnul ei cu credinţă, Hristos însuşi retrăieşte puterea ce a exercitat-o prin ea şi de aceea prin semnul ei se binecuvintează sau se curăţesc toate, venind în cele binecuvântate puterea lui Hristos. Iubirea faţă de noi îşi are izvorul în existenţa supremă, în existenţa care există prin ea însăşi, nu se iveşte pe vreo treaptă inferioară a existenţei. Iubirea este însuşirea existenţei. Iubirea este însuşirea existenţei supreme şi spre ea suntem atraşi şi noi prin iubirea pe care ne-o arată, săvârşind cele mai mari fapte pentru noi, ca să ne arate cât de mult ţine la noi: se face om însuşi Fiul lui Dumnezeu prin cea mai mare smerenie şi primeşte cea mai grea pătimire ca să ne scape de moarte, spre a ne avea într-un dialog al iubirii veşnice.
Se afirmă uneori că creştinismul este depăşit, că trebuie să căutăm o credinţă mai modernă. Dar ce poate fi mai înalt decât o credinţă care are la bază iubirea celor mai înalte existenţe faţă de om şi vrea să ajute pe om să se urce la înălţimea acestei iubiri? Ce ideal mai înalt poate fi propus oamenilor decât iubirea până la jertfa vieţii a unora pentru alţii, urmând exemplul lui Dumnezeu însuşi, iubirea care  are la bază preţuirea nesfârşită a persoanei umane şi credinţa în perspectiva desăvârşirii ei nesfârşite? Idealul sporirii nesfârşite în iubire este un ideal care nu poate fi depăşit de nici un altul.

De aceea Fiul lui Dumnezeu întrupat ca om nu putea să se facă un om păcătos, căci aceasta l-ar fi închis în egoismul îngust contrar iubirii. Un Dumnezeu făcut un om păcătos ar fi încetat să mai fie Dumnezeu şi să mai poată aduce jertfa pentru oameni, care să ne scape de moarte şi să ne fie un vârf de atracţie nesfârşită pe calea spre El. Şi pe această cale nu putem înainta decât dacă El însuşi este în noi cu putere a Lui, ca o cale care nu ni se arată numai ca cea care trebuie urmată, ci ca o cale ce ne atrage aflându-se înaintea noastră.

El este Adevărul prin excelenţă, peste care nu poate fi altul, căci are în sine plenitudinea nesfârşită a existenţei sau a vieţii. El este Lumina întreagă a lumii, Lumina care nu ne duce spre altă ţintă, ci ne atrage spre ea însăşi, ca sensul suprem al vieţii. Hristos este toate acestea înăuntrul nostru tot mai mult, nu în afara noastră, căci numai aşa este şi puterea noastră care ne duce la tot mai deplina unire cu El, la tot mai deplina fericire.
Iisus Hristos este astfel Cel ce era (oricând) şi Cel ce este şi Cel ce vine (tot mai aproape de cei în care este şi vine ca prezenţă în cela ce încă nu este) (Apocalipsa 1, 8). El singur poate zice: Eu sunt Alfa şi Omega (Apocalipsa 1,8). N-a fost înainte de El cineva sau ceva şi nu va înceta vreodată să existe ca să fie urmat de altul mai înalt, mai desăvârşit, el este infinitul. Şi nu poate astfel decât ca Persoana iubirii infinite, deci având o altă Persoană pe care o iubeşte din veci şi o va iubi în veci. Căci numai iubirea desăvârşită şi nesfârşită are în ea fericirea infinită.

Nici o esenţă inconştientă, o esenţă obiectivă nu poate da o mare bucurie. Bucuria nu-mi vine decât de la o altă persoană, de la conştiinţa ei atentă faţă de mine. Dar nu persoanele care simt în ele nevoia de alte persoane, deci care sunt mărginite în ele însele, îmi pot da bucuria veşnică şi desăvârşită, ci numai Persoana care nu are nevoie de alta, ci are în ea plenitudinea. Numai de la Dumnezeu cel întreit în Persoane îmi poate veni neîncetat şi în veci fericirea nesfârşită.

Una din aceste Persoane desăvârşite în iubirea cu alte două Persoane a intrat în comuniune veşnică cu noi, care voim, pentru această fericire nemuritoare.

Numai făcându-Se o asemenea Persoană om, dar om necăzut din iubirea Lui dumnezeiască, om necăzut în păcătoşenie egoistă, ne-a putut aduce pentru vecie comuniunea, fericirea. Numai o Persoană care fiind Dumnezeu cel nemărginit şi infinit, prin fire S-a făcut om fără de păcat şi ne-a putut aduce iubirea Sa extremă la jertfa de Sine ca om, ca să ne scape de moarte. Dacă s-ar fi făcut om păcătos, nu numai că ar fi încetat să fie Dumnezeu ceea ce este imposibil ci nici n-ar fi murit pentru noi, ci pentru Sine şi ca atare n-ar fi putut învinge moartea.

Aceasta înseamnă că Persoana Fiului lui Dumnezeu nu S-a născut ca om, din actul plăcerii păcătoase al unirii dintre un bărbat şi o femeie. Aceasta ar fi însemnat că El a început să existe de-abia prin această naştere, ca om de rând. Dar El era de mai înainte Persoana Fiului lui Dumnezeu şi în calitatea aceasta şi-a luat El însuşi şi firea omenească prin lucrarea Sa şi a Duhului Sfânt, unit cu El, dintr-o Fecioară, deci în mod nepăcătos.

Grupurile neoprotestante care nu recunosc naşterea lui Hristos din Fecioară, ci pe calea naturală a omului de rând, nu-L recunosc, de aceea, de fapt, ca Dumnezeu făcut om şi de aceea evită să-I spună Hristos, ci numai Iisus, iar cugetându-L ca om păcătos, în mod consecvent nu cred nici că a murit pentru noi, ci pentru păcatul Lui, ca orice om.
Astfel, între negarea de către ei a naşterii din Fecioară a lui Iisus şi nerecunoaşterea crucii ca mijloc prin care ne-a mântuit este o strânsă legătură. Iar dacă Iisus a murit pentru păcatul Lui, El nici nu a putut învinge moartea. De aceea nici nu vorbesc ei prea clar despre învierea Lui. Pentru ei Iisus este mai degrabă un prooroc, ca cei din Vechiul Testament. Ei refuză, ca şi fariseii din timpul Lui, să-L numească Hristos.  Ba nu-i  spun nici Mântuitorul. Pentru că dacă n-a învins moartea, nu ne-a mântuit. De aceea unii, nerecunoscând dumnezeirea Lui, se declară mai curând Iehovişti, sau credincioşi ai Dumnezeului din Vechiul Testament, sau cinstesc sâmbăta, ca evreii, nu Duminica, ziua învierii Domnului.
Noi credem că Hristos s-a născut din Fecioară şi că Cel ce S-a născut din ea, luând din ea firea omenească, este Fiul lui Dumnezeu. Deci Sinodul III ecumenic de la Efes (din anul 431) a numit-o Născătoarea de Dumnezeu.
De aceea Ortodoxia acordă o mare cinstire Maicii Domnului, atât în rugăciuni şi cântări de laudă, cât şi în icoane. Dar ea este prezentată în icoane totdeauna împreună cu Hristos: în icoana Naşterii Domnului, în prezentarea ei cu Pruncul dumnezeiesc în braţe, în Deisis, unde este în rugăciune spre Fiul ei, în icoana Adormirii, când Fiul ia sufletul ei în chip de copil în braţe. In Catolicism, ea este prezentată adeseori singură. I se acordă astfel un fel de importanţă despărţită de Fiul lui Dumnezeu cel întrupat şi în dogma catolică despre conceperea ei fără păcatul strămoşesc, prin ceea ce se afirmă că nu prin întruparea Fiului lui Dumnezeu a început eliberarea Maicii Domnului de păcatul strămoşesc – ea însăşi fiind curăţită de acest păcat când s-a conceput în ea Hristos însuşi ci de la conceperea ei.

In catolicism, tendinţa de a vedea pe Fecioară oarecum independentă de Fiul ei se arată şi în numele ce i se dă, de Madona, pe când în Ortodoxie ea e numită totdeauna Maica Domnului, sau Născătoarea de Dumnezeu.
In legătură cu aceasta este de menţionat şi importanţa ce o au icoanele în cultul Bisericii Ortodoxe. Catolicismul a coborât icoanele la un fel de tablouri din care nu iradiază taina şi de aceea nici nu sunt sfinţite, iar protestanţii şi grupurile neoprotestante le refuză cu totul, ca idoli. Dar dacă puterea lui Hristos se poate comunica prin cuvinte, de ce nu s-ar putea comunica şi prin mijloace ce se adresează ochilor? Dacă se admite descrierea răstignirii lui Hristos prin cuvinte, de ce nu s-ar admite pre-zentarea ei şi prin icoană, care expune întru-un mod mai concentrat şi poate mai impresionant pătimirea Lui. Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se, a arătat că nu dispreţuieşte omenescul şi deci nici cuvântul şi chipul omului.
In respingerea creştinismului occidental a icoanelor este aceeaşi tendinţă de alungare a lui Dumnezeu din lumea creată de El, aceeaşi tendinţă de laicizare a lumii şi de reducere a relaţiei cu Dumnezeu la o relaţie speculativă, prin simple curente abstracţioniste. Principalul este să se redea în icoană fidel ceea ce se spune cu cuvinte în Sfânta Scriptură şi ca să se exprime credinţa cea mai vie prin ea, aşa cum se exprimă şi prin cuvintele despre Hristos, sau despre Maica Lui, fapt respectat în icoanele ortodoxe. Unde se vorbeşte despre el cu credinţă, vine şi Hristos cu puterea Lui. De ce n-ar veni şi unde se înfăţişează chipul Lui, în icoană?

In Vechiul Testament nu se înfăţişează Dumnezeu în icoane, pentru că nu se întrupase Fiul Lui. Şi totuşi, El este descris de proorocul Daniil şi este prezentat prin unele simboluri din cortul sfânt. Dumnezeu nu este despărţit de creaţia Lui. El este în toate. Dar în mod special când sunt sfinţite prin rugăciunile Bisericii.

In general, creştinismul evanghelic păstrat în Răsărit prin Ortodoxie este un creştinism duhovni¬cesc, spre deosebire de creştinismul occidental care are mai mult un caracter raţionalist, neduhovnicesc, lipsit de prezenţa reală a lui Hristos în oameni şi în lume.

In Occident s-a introdus pentru prima dată în crezul   niceo-constantinopolitan,   expresia  nouă despre purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul (Filioque), primită oficial la Roma de-abia în secolul XI. Expresia, întregită teologic prin formula „tamque ex uno principio” „ca dintr-un singur izvor”, tinde la o confuzie între Tatăl şi Fiul în actul purcederii Duhului, atenuând deosebirea personală între Tatăl şi Fiul şi favorizând ideea că o Persoană poate proveni din fiinţa omenească. Este o idee care se accentuase de către Tertulian şi Augustin. Ea este afirmată şi astăzi în mod direct de unii teologi catolici. Astfel, Herbert Muhlen dă de înţeles că chiar Duhul Sfânt devine un act comun, sau o Persoană comună a Tatălui şi a Fiului. „Se poate spune că Duhul Sfânt este actul comun (Wir – Akt) al Tatălui şi al Fiului, ca Persoană adică”. „Duhul Sfânt este relaţia intertrinitară, actul comun (Wir – Akt) al Tatălui şi Fiului, în El Insuşi” (Der heilige Geist als Person, 3 Auflage, Munster, Verlag, p. 157 şi 159).

Această tendinţă spre confuzia Persoanelor reduce relaţia iubitoare dintre ele. Tatăl nu mai rămâne în actul purcederii Tată al Fiului, şi Fiul, Fiu al Tatălui. Deci nici nouă Fiul întrupat nu ne mai dă Duhul Sfânt ca Duh de Fiu ca să ne facă şi pe noi fii ai Tatălui ceresc, împreună cu Sine. Duhul nu mai apare ca Duh al comuniunii între Persoanele neconfundate, nici între oameni, dacă nu mai are un astfel de rol nici în Sfânta Treime, întărind iubirea unei Persoane faţă de o alta.
In Ortodoxie cei ce cred în Hristos primesc Duhul pentru ridicarea lor la iubirea faţă de Tatăl ca Tată şi faţă de Fiul ca frate dumnezeiesc făcut om asemenea lor, dar şi dragostea faţă de ceilalţi oameni ca fraţi în Hristos. Duhul ne ridică peste alipirea la lume, ferindu-ne de o pornire individualistă sau egoistă. Duhul Sfânt aduce în viaţa noastră viaţa dumnezeiască, viaţa de sfinţenie, viaţa îndumnezeită. El ne face să simţim pe Hristos şi lucrarea Lui una cu lucrarea Duhului în noi. De aceea prin Duhul cerem în rugăciunile Bisericii sfinţirea tuturor, o dată cu semnul crucii făcut peste noi şi peste cele ce le folosim ca mişcare de depăşire a egoismului nostru.

De lucrarea sfinţitoare a Duhului unită cu semnul crucii nu se vorbeşte în grupările neoprotestante nicicând. Oamenii rămân astfel închişi în lumea aceasta, adresându-I lui Iisus simple cuvinte.

3. Spiritualitatea ortodoxă accentuată de poporul român în mod deosebit prin unele expresii ale sale.

Poporul român afirmă importanţa credinţei sale, numind-o „lege românească” sau „lege strămo¬şească”. Ea reprezintă astfel pentru el fundamentul tuturor legilor de viaţă într-o convieţuire de reciprocă preţuire şi conlucrare, care-i asigură unitatea şi identitatea. Spunându-i „legea românească” şi „strămoşească”, poporul nostru afirmă trăirea în ea de la începuturile existenţei sale, care coincide cu timpul apariţiei creştinismului şi răspândirii lui prin apostolii lui Iisus Hristos.

Dar această îndelungată şi necurmată trăire în legea de supremă nobleţe a lui Hristos, a produs o deosebit de afectuoasă alipire a lui la Dumnezeu, care i-a devenit întru totul familiar.

Această familiaritate afectuoasă faţă de Dumnezeu, care a pus o pecete de afecţiune şi pe relaţiile fiecărui ins cu semenii săi, o tâlcuieşte poporul nostru prin expresia ,Dumnezeu drăguţu”. Dumnezeu nu este un Stăpân aspru şi distant, ci un Părinte iubitor şi de aceea drag, ba chiar drăguţ. Este un diminutiv care, ca aproape toată mulţimea de diminutive ale poporului românesc, nu exprimă o micime a lui Dumnezeu numit astfel, ci o intimitate şi o căldură a relaţiei cu El, a venirii Lui în apropierea noastră, faptă săvârşită de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Lui, numită de Sfântul Apostol Pavel „chenoză”, smerire, dezbrăcare de slava exterioară, ca să-L putem simţi apropiat de noi. Cum spune copilul tatălui său „tăicuţu”, fără a înceta să-1 vadă în mărimea lui, dar simţindu-i în acelaşi timp coborârea iubitoare la el, aşa spune poporul nostru „Dumnezeu drăguţu”, simţind coborârea Lui la * comunicare iubitoare cu sine.
In acelaşi înţeles foloseşte poporul nostru expresia „Măicuţa Domnului”, văzând-o “Măicuţă” nu numai pentru Fiul ei iubitor, ci şi pentru tot cel ce se adresează ei… Simt pe „Măicuţa Domnului” tot aşa de apropiată de mine şi trăiesc aceeaşi afecţiune faţă de ea, cum o simt şi cum o simte şi maica mea, când îi spun „măicuţă”.

Este de menţionat că numai poporul nostru foloseşte expresia „Maica Domnului”. Grecii spun „Maica lui Dumnezeu”. In legătură cu aceasta stă şi faptul că numai poporul român numeşte existenţa supremă nu simplu „zeu”, ca toate celelalte popoare, ci „Domnul Dumnezeu”, care s-a prescurtat în „Dumnezeu”. Prin aceasta deosebeşte pe Dumnezeul credinţei creştine de zeii păgâni, ca forţe ale naturii. Dumnezeu este Domnul sau unicul Stăpân al tuturor. Acest nume s-a dat încă de Apostoli Domnului Hristos, ca să-L arate ca Dumnezeul Stăpân al tuturor. Acest nume îl foloseşte şi poporul românesc, de la începuturile Lui, dar l-a folosit şi pentru Tatăl, arătând că şi Tatăl este Persoană şi totodată Stăpânul tuturor. El afirma prin aceasta stăpânirea lui Dumnezeu peste toate. Orice alt domn este un domn relativ, depinzând de alte puteri mai presus de el.

Prin expresiile acestea poporul român arată delicateţea sufletească care i s-a imprimat prin credinţa lui.
Delicateţea aceasta şi-a exprimat-o şi faţă de Domnul Iisus Hristos în „colindele” lui, în care foloseşte cele mai gingaşe cuvinte pentru Pruncul dumnezeiesc născut în ieslea din Betleem. Dar tot în aceste cuvinte de o mare bogăţie de conţinut este descrisă toată lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Intre altele, pruncul este prezentat ca Dumnezeu care îşi însuşeşte plânsul nostru, dar nu pentru trebuinţele Lui, ci pentru păcatele noastre, plâns care-l va duce până la moartea pe cruce pentru noi. O expresie originală a primit în creaţia populară românească jertfa lui Hristos în „Legenda Mănăstirii Argeş”. In ea, Hristos este numit Manole, forma românească a lui Emanuel, cum e numit Hristos în Sfânta Scriptură, care se traduce în româneşte „cu noi este Dumnezeu”: Emanuel sau Manole nu poate întemeia Biserica decât pe jertfa trupului Său, care în limba greacă este de genul feminin (sarx). Dar poporul român a generalizat această idee, cunoscând faptul că oricine îşi dedică viaţa unei mari opere pentru alţii, uită de grija celor apropiaţi.

Credinţa în Dumnezeu cere oamenilor să fie buni, aşa cum este El însuşi. Omul bun este „omul lui Dumnezeu”. Omul rău e un „păgân”, care nu crede în Dumnezeu. Bunătatea este una cu sănătatea minţii. Cel lipsit de bunătate este „nebun”. Omul bun este şi un om cu sufletul frumos. Omul rău este un „om urât”. Omul bun este omul comunicativ.  Când nu ai pe cineva cu care să comunici, ţi-e „urât”. Numai omul comunicativ îşi face viaţa frumoasă, plăcută. Se afirmă prin aceasta firea comunicativă a românului. Eu am nevoie de altul, altul are nevoie de mine. Se afirmă prin aceasta valoarea persoanei. Când mă aflu numai între lucruri, mi-e „urât”. Aceasta arată că la fundamentul existenţei nu este o esenţă impersonală, ci o comuniune de Persoane, adică Sfânta Treime.

Pentru poporul român lumea întreagă răspândeşte o „lumină” prin rânduiala ei. De aceea îi spune „lume”, de la cuvântul lumină. Un peisaj frumos este o „gură de rai”, este în el o frumuseţe plină de taină. Ea nu este produsul unei esenţe lipsită de gândire şi de bucuria pentru o rânduiala. Omului i se cere „să facă un lucru ca lumea”; prin aceasta se afirmă că şi lumea e făcută „lume” printr-un simţ conştient al rânduielii, al frumosului.

Iadul în care totul se află într-o luptă plină de dezarmonie este în întuneric.

In toată rânduiala lumii e prezent Dumnezeu cu iubirea Lui faţă de oameni. Dar faţă de oamenii „fără Dumnezeu”, păgâni şi răi, El foloseşte lumea şi pentru a le aduce greutăţi şi nenorociri. De aceea când vin asupra acestor oameni grele nenorociri, poporul român spune că-i „bate Dumnezeu”. încer¬cări pot veni şi peste oameni buni, dar până la urmă ei sunt ajutaţi să biruiască necazurile şi greutăţile.
Poporul roman, crescut spiritual in mistica ortodoxa a luminii, nu in mistica occidentals a intunericului, este un popor care se bucura de lumina, caci lumina este in planul fizic expresia randuielii, iar in planul spiritual, expresia bunatatii sau a relatiei armonioase, generoase a omului cu semenul sau. Fata omului bun raspandeste lumina. De aceea sfintii au in icoane capetele inconjurate de un nimb luminos. Omul bun este omul care zameste luminos in bucuria comuniunii.

Toate acestea reprezinta un program pentru innobilarea reala a omului. Si numai in comuniunea bucuroasa cu altii, asa cum e practicata de poporul roman, se innobileaza omul. Numai in comuniune se inainteaza la nesfarsit in aceasta noblete si in descoperirea fara sfarsit a tainei omului, care se hraneste din taina comuniunii intre Persoanele Sfintei Treimi.