Cărţi Ortodoxe

cu Arhiepiscopul Antonie

de Timothy Wilson

Timothy Wilson: V-aţi născut în Rusia?

Arhiepiscopul Antonie: De fapt, m-am născut în Elveţia, deoarece tatăl meu era diplomat şi s-a întâmplat ca ai mei să fie acolo când m-am născut. Dar ne-am întors în Rusia chiar înainte de Primul Război Mondial.

Ce s-a întâmplat după aceea?

Tatăl meu s-a dus în misiune în Orient, în Persia; acolo mi-am petrecut a doua parte a copilăriei mele.

Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră după Revoluţia rusă?

Am străbătut nordul Persiei pe cai şi în căruţe, am trecut munţii Kurdistanului, apoi am traversat Tigrul şi Eufratul îmbarcaţi pe un şlep. Până la urmă ne-am trezit într-un vaporaş englezesc care mergea spre India, iar de-acolo ne-am urcat într-un vapor care se îndrepta spre Southampton. Spun că mergea „spre” şi nu „la”, fiindcă nu am mai ajuns acolo de fapt. Chiar în momentul plecării, ni s-a spus că vaporul era prea vechi pentru a putea rezista vreunei furtuni, lucru care m-a făcut să fiu plin de speranţe – de pildă, că aş putea sfârşi asemenea lui Robinson Crusoe, izolat pe o insulă pustie.

Nu puteam pricepe nici în ruptul capului cum putea mama să fie atât de lipsită de romantism, încât să-şi dorească vreme prielnică; cumva însă Dumnezeu s-a întâmplat să ţină partea adulţilor, aşa că în cele din urmă am sosit cu bine la Gibraltar. Numai că de-aici vaporul nu putea merge mai departe. În felul acesta, o parte din bagajele noastre au ajuns la Southampton – le-am recuperat paisprezece ani mai târziu, trebuind să plătim o liră pentru vamă. Între timp am călătorit prin Spania, Franţa, Austria şi Iugoslavia, în cele din urmă ne-am întors în Austria, unde am mers la şcoală pentru un timp, după care am ajuns iarăşi în Franţa. În 1923, unde ne-am şi stabilit pentru următorii aproximativ douăzeci şi şapte de ani.

Se pare că aţi avut o copilărie romantică, plină de aventuri. Dar ce s-a petrecut cu tatăl dumneavoastră? Ce ocupaţie a avut?

Evident, a trebuit să abandoneze cariera diplomatică, hotărându-se să o încheie definitiv cu trecutul. Aşa că s-a decis să-şi asume responsabilitatea pentru toate grozăviile care se petrecuseră în Rusia, alegând să lucreze ca muncitor necalificat. A lucrat la căile ferate, în fabrici, şi a făcut lucruri de genul acesta până când i-a cedat sănătatea. Atunci s-a dedicat muncii de birou. Dar nu a mai încercat să ajungă la nivelul pe care-l avusese înainte ca diplomat, fiindcă era încredinţat că trecutul era trecut şi că cineva trebuia să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplase în Rusia.

Tatăl dumneavoastră pare să fi fost un om extraordinar. Sunt multe lucruri pe care vi le puteţi aminti în legătură cu el?

Îmi amintesc câteva din afirmaţiile lui. Propriu-zis, sunt două lucruri care m-au impresionat, şi pe care le-am păstrat pentru tot restul vieţii. Unul din acestea este despre viaţă. Îmi amintesc că mi-a spus după o sărbătoare: „Sunt îngrijorat pentru tine”, iar eu i-am răspuns: „Crezi că aş putea avea un accident?” Atunci el mi-a zis: „Asta n-ar fi nimic, chiar dacă ai fi omorât. Mă gândeam că ţi-ai pierdut integritatea”. Iar altă dată mi-a zis: „Să nu uiţi niciodată că a fi viu sau a fi mort nu înseamnă mare lucru. Ceea ce contează este lucrul pentru care trăieşti şi lucrul pentru care eşti gata să mori”. Aceste lucruri au fost temelia educaţiei mele şi arată un sens al vieţii pe care mi l-a transmis.

Cum a fost afectată educaţia dumneavoastră de-a lungul acestei perioade?

După un timp în care am frecventat şcoala ca toţi ceilalţi copii, de la vârsta de doisprezece ani am început să lucrez, dând meditaţii copiilor mai mici decât mine, pentru a-mi putea plăti cărţile de care aveam nevoie la şcoală.

La ce materii dădeaţi meditaţii?

Aritmetică şi orice altă materie pe care eu o ştiam, iar ei nu. Ceva mai târziu am meditat la latină, pe care o ştiam foarte bine, şi în felul acesta am reuşit să-mi plătesc universitatea. Meditam la fizică, chimie şi latină câte trei-patru ore în fiecare seara, iar asta m-a susţinut financiar pe durata studiilor.

Trebuie să fi fost o viaţă foarte grea.

Aşa este; căci nu mai puteam învăţa pentru mine în cursul săptămânii, ci trebuia să fac totul la sfârşitul săptămânii, ceea ce însemna că de cele mai multe ori trebuia să învăţ şi noaptea. Mă culcam la 8 dimineaţa, dormeam până la amiază, şi apoi începeam din nou să lucrez. Ritmul acesta aproape că m-a terminat, dar cel puţin mi-a permis să-mi continui studiile.

În acea vreme studiaţi medicina?

După ce mi-am terminat liceul, unde mă pregătisem în limbi clasice, m-am dus la Şcoala de Ştiinţe a Universităţii Sorbona, unde am studiat fizica, chimia şi biologia. După absolvire, am mers la Facultatea de Medicină pe care am terminat-o în 1939, tocmai când a izbucnit războiul.

Aşadar, în 1939 eraţi medic?

Da. Numai că în septembrie 1939 am fost recrutat, aşa că am fost implicat în război în două moduri – la începutul şi sfârşitul lui, ca medic chirurg în armata franceză, iar în partea de mijloc a războiului în Rezistenţa franceză.

Aţi lucrat într-un spital francez în timpul ocupaţiei germane?

Pentru un timp am lucrat în spital, dar la un moment dat a devenit riscant, pentru că mă înrolasem în Rezistenţă şi trebuia să mă ocup de misiunile încredinţate. Aşa că am părăsit spitalul şi am predat o vreme într-o şcoală.

N-aţi fost prins niciodată.

Nu, mă tem că n-am reuşit să fiu erou nici măcar în felul acesta.

Care era naţionalitatea dumneavoastră?

Am fost apatrid până în 1937, când am solicitat – naţionalitatea franceză, pe care am păstrat-o până acum. Aşa că, tehnic vorbind, sunt francez, însă aparţin acelei generaţii care este rusească în inima ei. Prin educaţie, cultură şi aşa mai departe, nu simt că aparţin pe deplin unei părţi sau alteia. În Rusia mă simt rus datorită limbii şi ţării, care sunt ale mele, deşi nu le aparţin fiindcă sunt un emigrant. Iar în afara Rusiei sunt mult prea rus pentru a mă putea amesteca complet în mediul din jurul meu.

Când aţi devenit creştin? A existat vreun moment decisiv?

Convertirea mea s-a produs în câteva etape. Până pe la 15 ani, am fost un necredincios şi un înverşunat vrăjmaş al Bisericii. Nu ştiam de nici un Dumnezeu, nu aveam nici un interes faţă de El şi uram tot ceea ce avea legătură cu ideea de Dumnezeu.

În ciuda tatălui dumneavoastră?

Da, pentru că până la vârsta de 15 ani viaţa fusese foarte grea, nu aveam un acoperiş sub care să locuim cu toţii, iar eu locuiam la internatul şcolii, unde viaţa era aspră şi violentă. Toţi membrii familiei mele locuiau în diferite colţuri ale Parisului. De-abia pe la 14 ani am reuşit să locuim toţi împreună, ceea ce a fost o adevărată fericire şi binecuvântare – este ciudat să crezi că cineva ar putea descoperi fericirea perfectă într-o casă de la periferia Parisului, dar aşa s-a întâmplat.

Era prima dată de la Revoluţie când aveam şi noi o casă. Dar înainte de asta trebuie să spun că s-a petrecut ceva care mi-a dat mult de gândit. Pe la 11 ani am fost trimis într-o tabără de băieţi, unde am întâlnit un preot care avea în jur de 30 de ani. M-a impresionat ceva la el – avea dragoste de dăruit pentru toţi, iar această iubire nu era condiţionată de cuminţenia noastră, după cum nu era afectată nici de obrăzniciile noastre. Era o necondiţionată putere de iubire. Nu mai întâlnisem aşa ceva până atunci. Eram iubit acasă, desigur, dar mi se părea ceva firesc. Aveam şi prieteni, dar şi acesta era un lucru firesc; însă o asemenea iubire nu mai întâlnisem vreodată.

La vremea aceea, nu am pus-o în legătură cu ceva anume, găseam doar că acest om era extrem de derutant şi de vrednic de iubit. Numai după un timp, când descoperisem deja Evanghelia, am înţeles că omul acela iubea cu o iubire care era de dincolo de el. Preotul acela ne împărtăşea iubirea dumnezeiască sau, dacă preferaţi, iubirea lui omenească avea o asemenea profunzime, cuprindere şi intensitate, încât ne putea cuprinde pe toţi în ea, fie cu bucurie, fie cu durere, dar oricum, într-o singură iubire. Cred că această experienţă a fost prima mea experienţă spirituală profundă.

Ce s-a întâmplat după aceasta?
Nimic. M-am întors la internat şi totul a urmat ca şi înainte, până când toată familia a ajuns sub acelaşi acoperiş. Când m-am trezit cuprins de fericirea deplină, un lucru neobişnuit s-a întâmplat. Am descoperit dintr-o dată că, dacă fericirea este lipsită de scop, este de nesuportat. Nu puteam accepta o fericire lipsită de rost. Greutăţile şi suferinţa trebuie să fie biruite, întotdeauna este ceva dincolo de ele. Dar pentru că nu avea nici un sens ulterior şi întrucât nu credeam în ceva, fericirea mi se părea alterată. Aşa că am hotărât să cercetez timp de un an dacă viaţa avea vreun sens. Dacă, în timpul acelui an, nu puteam găsi nici un sens, mă hotărâsem să nu mai trăiesc, ci să mă sinucid.

Cum aţi ieşit din această fericire fără sens?

Am început să caut în viaţă un sens diferit de cel pe care l-aş fi putut găsi printr-o dedicare faţă de un ţel oarecare. Studiul şi faptul de a mă face util în viaţă nu m-au convins câtuşi de puţin. Întreaga mea viaţă de până atunci fusese concentrată asupra scopurilor imediate, şi dintr-o dată acestea deveniseră goale. Am simţit ceva extrem de dramatic petrecându-se în sufletul meu, în timp ce totul în jur îmi părea neînsemnat şi lipsit de sens.

Au trecut în felul acesta câteva luni, şi nimic nu apărea la orizont. Într-o zi – era în timpul Postului mare, iar eu eram pe atunci membru al unei organizaţii ruseşti de tineret din Paris – unul dintre şefii organizaţiei a venit la mine şi mi-a zis: „Am invitat un preot să ne vorbească, vino”. Am răspuns cu o indignare violentă că nu voi merge. Nu suportam Biserica. Nu credeam în Dumnezeu. I-am zis că nu mă voi duce ca să-mi pierd timpul, oricât de puţin ar ţine prelegerea.

Şeful nostru era însă un om subtil mi-a explicat că toţi cei din grupul meu au avut aceeaşi reacţie, şi dacă nimeni nu va veni va fi neplăcut pentru toată lumea, de vreme ce preotul, care sosise deja, va trebui să vorbească într-o sală goală. „N-ai decât să nu asculţi, mi-a spus liderul nostru, nu-mi pasă, dar măcar vino, stai jos şi fii prezent fizic”.

Măcar atât devotament puteam să arăt şi eu organizaţiei mele de tineret, aşa că am asistat la întreaga conferinţă. Nu aveam intenţia să ascult. Dar mi s-au ciulit urechile. Deveneam tot mai indignat. Vedeam un tablou al lui Hristos şi al creştinismului care-mi era de neacceptat. Când conferinţa a luat sfârşit, am gonit spre casă, pentru a verifica adevărul celor spuse. Am întrebat-o pe mama mea dacă avea Evanghelia, fiindcă voiam să ştiu dacă Scripturile susţin imaginea monstruoasă cu care rămăsesem în urma cuvântării preotului. Nu aşteptam nimic bun de la lectura care urma, aşa că am numărat capitolele celor patru evanghelii, ca să mă asigur că-l voi citi pe cel mai scurt, pentru a nu-mi pierde timpul în mod nejustificat. Am început să citesc Evanghelia după Marcu.

În timp ce citeam începutul acestei evanghelii, înainte de a ajunge la capitolul al treilea, am devenit dintr-o dată conştient de faptul că de cealaltă parte a biroului meu se afla o prezenţă.

Iar certitudinea că acolo era Hristos, stând lângă mine, a fost atât de puternică, încât nu m-a părăsit niciodată de atunci. Acesta a fost adevăratul moment decisiv. Pentru că Hristos era viu şi întrucât eu fusesem în prezenţa Lui, puteam spune cu certitudine că ceea ce Evanghelia afirmă despre răstignirea profetului din Galileea era adevărat şi că centurionul a avut dreptate când a spus: „Cu adevărat Acesta este Fiul lui Dumnezeu”.

Numai în lumina Învierii am putut citi cu încredinţare povestea Evangheliei, ştiind că totul era adevărat în ea tocmai pentru că evenimentul imposibil al Învierii era pentru mine mai sigur decât oricare eveniment al istoriei. În istorie trebuie să cred, Învierea este ceea ce ştiu cu siguranţă. După cum vedeţi, nu am descoperit Evanghelia pornind de la mesajul Buneivestiri şi nici nu mi s-a dezvăluit ca o poveste în care se poate crede sau nu. Pentru mine a început ca un eveniment care lăsa toate problemele necredinţei în urmă, fiindcă era o experienţă directă şi personală.

Iar această convingere a rămas cu dumneavoastră pentru tot restul vieţii? Nu aţi avut şi momente de îndoială?

Am devenit absolut sigur în mine însumi de faptul că Hristos este viu şi că anumite lucruri există. Nu aveam toate răspunsurile, dar, fiind atins de acea experienţă, eram sigur că mă aşteptau în viitor răspunsuri, viziuni, posibilităţi. Aceasta este ceea ce înţeleg prin credinţă – nu o îndoială în sensul de a fi în confuzie şi perplexitate, ci a te îndoi pentru a descoperi realitatea vieţii, acel fel de îndoială care te determină să doreşti să cercetezi şi să descoperi mai mult, o îndoială care îţi cere să explorezi.

Când aţi fost hirotonit?

Am fost hirotonit în 1948, dar înainte de asta am depus voturile monahale. Acest lucru a fost făcut în secret, fiindcă statutul de monah era incompatibil cu practica medicală.

Aşa că am trăit un fel de viaţă monahală sub paravanul activităţii medicale, încercând să fiu credincios în mod lăuntric statorniciei, sărăciei, castităţii şi ascultării, însă exprimând toate aceste lucruri în condiţiile serviciului medical în care mă aflam – fie că era vorba de vremurile de război sau de cele de pace care au urmat, când am devenit medic generalist. Iar când am devenit preot, faptul că depusesem voturile a ieşit la iveală. Există însă aşa o mare lipsă de preoţi, că nici unul dintre cei din generaţia mea care s-au făcut monahi cu gândul de a duce o viaţă retrasă nu a avut şansa de a-şi împlini dorinţa. Am fost cu toţii chemaţi de episcopii noştri şi trimişi la lucrarea pastorală.

Dar sunteţi totuşi un monah…

Da.

Însă trăiţi, cum s-ar zice, în piaţa cetăţii.

Nu cred că trăirea în pieţe este diferită cu ceva de trăirea în pustie. A fi sărac material este, într-un fel, mult mai uşor decât a fi sărac în mod lăuntric, în sensul de a nu fi legat de nimic. Acesta este un lucru foarte greu de învăţat şi care se petrece treptat, de la un an la altul, înveţi cu adevărat să apreciezi lucrurile, să-i priveşti pe oameni şi să constaţi frumuseţea lor strălucitoare – fără a dori să te înstăpâneşti peste aceşti oameni.

A smulge o floare înseamnă a intra în stăpânirea ei, înseamnă şi a o ucide. Votul sărăciei mă face să apreciez lucrurile mult mai mult. Dar în primul rând trebuie să învăţăm să fim liberi în noi înşine. Sunt momente în care trebuie să te retragi în mod fizic pentru a învăţa ce înseamnă pentru ceva sau cineva să existe în felul lui propriu şi nu doar ca o oglindă a emoţiilor tale.

Se întâmplă atât de des ca, atunci-când spunem „eu te iubesc”, să o spunem cu un rnare „eu” şi cu un „tu” mititel. Folosim iubirea ca pe o conjuncţie, în loc să ne raportăm la ea ca la un verb care implică acţiunea.

Nu este de ajuns să stăm cu privirea aţintită spre orizont, sperând că astfel Îl vom vedea pe Domnul; mai curând ar trebui să ne uităm cu atenţie la aproapele nostru, care este cineva a cărui existenţă a fost voită de Dumnezeu, cineva pentru care Dumnezeu a murit.

Orice persoană pe care o întâlnim are dreptul de a exista pentru că are o valoare în sine, iar noi nu suntem obişnuiţi cu lucrul acesta. Acceptarea deosebirii dintre mine şi celălalt este un pericol pentru noi, ceva ce ne ameninţă. A recunoaşte dreptul celuilalt de a fi el însuşi poate însemna recunoaşterca dreptului său de a mă ucide. Dar dacă stabilim o limită dreptului celuilalt de a exista, lucrul acesta devine nedrept.

Iubirea este dificilă. Hristos a fost răstignit pentru că ne învăţa un fel de iubire care îi îngrozeşte pe oameni, o iubire care cere abandonare totală – este aducătoare de moarte.

Ce vreţi să spuneţi prin asta?

Dacă ne întoarcem la Dumnezeu şi-L întâlnim faţă către faţă, trebuie să fim pregătiţi să plătim preţul. Dacă nu suntem gata să plătim acest preţ, trebuie să mergem prin viaţă ca nişte cerşetori, sperând că altcineva va plăti în locul nostru. Dar dacă ne întoarcem la Dumnezeu vom descoperi că viaţa este adâncă, vastă şi extrem de vrednică de trăit.

Ne-am putea întoarce la timpul în care eraţi în secret un monah şi totodată medic? Ce-aţi învăţat din această experienţă?

Am să vă dau un exemplu concret. În spitalul în care lucram în calitate de chirurg militar, a venit odată un neamţ cu un deget sfârtecat de un glonţ. Chirurgul-şef a venit, s-a uitat la rană şi a zis: „Tăiaţi-l”. Acesta era un lucru rapid şi uşor de făcut – toată treaba n-ar fi luat decât vreo cinci minute. Atunci soldatul a spus: „Este cineva aici care ştie germană?” Am vorbit cu el şi am aflat că este ceasornicar şi deci, dacă i s-ar fi amputat degetul, probabil că nu ar mai fi putut lucra niciodată. Aşa că ne-am ocupat cinci săptămâni de el tratându-i degetul rănit, iar soldatul a putut părăsi spitalul cu cinci degete în loc de patru. Din aceasta am aflat că a fi ceasornicar este tot atât de important ca şi orice altceva. Aş zice că am învăţat să preţuiesc grijile omeneşti mai întâi. După care poţi începe să te rogi – o rugăciune statornică, stăruind înaintea lui Dumnezeu, stând înaintea Lui faţă către faţă, simplu spus, să fii împreună cu El.

Iar după ce aţi fost hirotonit aţi ajuns în Marea Britanic?

Am ajuns în Marea Britanic la sfârşitul lui ianuarie 1949, pentru a fi preotul Frăţiei anglo-ortodoxe a Sfinţilor Alban şi Serghie, lucru care pare destul de temerar dacă e să ţinem cont de faptul că nu ştiam nici un cuvânt în engleză la vremea aceea.

Nu cred că v-a luat prea mult timp să învăţaţi limba engleză.

Să învăţ acea engleză de bază care mi-a permis să comunic – şi să produc astfel un mare amuzament pentru ceilalţi – asta nu mi-a luat mult.

Acum mai întâmpinaţi greutăţi în a comunica? În definitiv, credinţa creştină nu este ceva pe care oamenii ar înţelege-o cu uşurinţă sau cu dragă inimă.

Nu văd nici o problemă în asta. Scopul meu este de a trăi într-o situaţie în care să fiu în acelaşi timp profund implicat şi deplin liber. Lucrul esenţial este că nu mă întreb niciodată care va fi rezultatul acţiunii mele – asta este grija lui Dumnezeu.

Singura întrebare pe care mi-o pun în viaţă este: ce trebuie să fac în acest moment? Ce ar trebui să spun? Tot ceea ce poţi face este să te străduieşti din toată fiinţa ta să fii în fiecare clipă atât de cinstit pe cât îţi stă în putinţă – iar în rest lasă-L pe Dumnezeu să se folosească de tine, chiar împotriva ta.

De fiecare dată când vorbesc, o fac cu toată convingerea şi credinţa care sunt în mine. Îmi pun viaţa în ceea ce spun. Nu cuvintele în sine sunt importante, ci faptul de a ajunge până la nivelul convingerilor oamenilor. Acesta este temeiul comunicării, acesta este locul în care ne întâlnim cu adevărat unii cu alţii. Dacă unii vor să mă ia peste picior, nu mă deranjează; dar dacă ceea ce spun produce o scânteie în ei şi ajungem să vorbim, aceasta înseamnă că vorbim cu adevărat despre ceva care ne preocupă cu adevărat.

Sunteţi de părere că transmiterea Evangheliei poate fi împiedicată de cultura de suprafaţă a stilului englezesc modern de viaţă?

Da, fiindcă Evanghelia trebuie să atingă nu doar intelectul, ci întreaga fiinţă. Englezii spun adeseori: „Este interesant, hai să discutăm despre asta, să o studiem ca idee”, dar în realitate ei nu fac nimic. A-L întâlni pe Dumnezeu înseamnă a intra în „bârlogul tigrului” – Dumnezeu nu este o pisicuţă, ci un tigru. Lumea lui Dumnezeu este un domeniu periculos. Nu-i de ajuns să cauţi informaţii despre ea – trebuie să pătrunzi înăuntru.

Când aţi sosit în Anglia, v-a surprins ceva anume?

Când am ajuns aici am fost îngrozit de atitudinea britanică faţă de moarte. A muri, pentru ei, părea aproape ceva lipsit de decenţă – dacă. ţi s-a întâmplat să decazi într-atât încât să mori, există nişte specialişti de la pompele funebre care te aranjează şi te dichisesc pentru înmormântare. Iar cam la vreo două săptămâni după asta, se ţine o frumuşică slujbă de pomenire, în care-ţi transferi sentimentele într-un soi de domeniu spiritual.

Îmi amintesc că m-am dus să predic despre moarte la Biserica Universităţii Cambridge, iar un preot de-acolo mi-a spus că nu văzuse niciodată un mort. De ce există această atitudine morbidă faţă de moarte? În mod normal nu te descotoroseşti de cineva dându-l afară pe uşa din dos! Dacă moartea nu este altceva decât înfrângere, sfârşitul vieţii, bineînţeles că este neplăcut pentru familie să aibă de-a face cu ea, gândindu-se că şi lor li se va întâmpla curând acelaşi lucru. Evident, cu cât ai o atitudine mai greşită faţă de moarte, cu atât îţi va apărea mai oribilă şi mai înfricoşătoare.

Îmi amintesc de o altă întâmplare. O doamnă în vârstă a murit, iar familia ei m-a sunat rugându-mă să vin, fiindcă le eram prieten. Ajungând acolo, am observat că nu era nici un copil prin preajmă. Am întrebat care era motivul, căci în Biserica ortodoxă copiii merg întotdeauna la cel mort, iar coşciugul este lăsat deschis. Mama lor a răspuns: „Vor fi înspăimântaţi, ei ştiu ce este moartea”. Am aflat că nu cu mult timp în urmă copiii văzuseră un iepure mort strivit de o maşină; de aceea, părinţii s-au gândit că se vor teme dacă o vor vedea pe bunică. Am întrebat dacă n-ar putea fi lăsaţi să intre, căci altfel, le-am spus părinţilor, s-ar putea ca ei să rămână întotdeauna cu această atitudine temătoare faţă de moarte. Până la urmă părinţii au fost de acord să-i lase pe copii să intre în casă aşa că am intrat împreună în camera în care odihnea bunica. O vreme, am stat tăcuţi lângă pat, apoi unul din copii a zis: „Ce frumoasă e bunica!” Moartea încetase să mai fie ceva înfricoşător, ceva de care să te temi.

Nu aţi spus nimic despre mama dumneavoastră, dar cred că vă era foarte apropiată.

Era o femeie minunată, foarte simplă şi directă. Propria mea experienţă a morţii am avut-o prin mama, căci a avut cancer. Viaţa a căpătat o semnificaţie uriaşă – tot ceea ce spuneam sau făceam putea fi un ultim gest, totul trebuia să cuprindă patruzeci de ani de iubire.

Trebuie să vă fi marcat într-un fel statutul de emigrant şi sentimentul de a nu aparţine pe deplin unui loc. Privind în urmă, în viaţa dumneavoastră, aţi putea spune că această experienţă v-a influenţat credinţa?

Cred că aveţi dreptate. În timpul Revoluţiei L-am pierdut pe Hristosul splendorii liturgice şi L-am aflat pe acel Hristos care este vulnerabil aşa cum eram şi noi, pe Hristosul respins şi alungat la fe(l cum eram şi noi – L-am aflat pe Hristosul care în ceasul Patimilor nu mai avea nimic, nici măcar prieteni, într-o situaţie care semăna cu experienţa noastră.

Dumnezeu te ajută arunci când nimeni altcineva nu te ajută. Dumnezeu se află în punctul de maximă tensiune, în locul critic, în mijlocul furtunii. Într-un fel, deznădejdea se află în mijlocul tuturor lucrurilor – numai să ştim cum să trecem prin ea.

Trebuie să fim pregătiţi pentru o vreme în care Dumnezeu nu va fi lângă noi şi trebuie să ştim să ne ferim să punem în locul Lui un fals Dumnezeu. Într-o zi, după cum o spun în carte, o fată a venit în sala mea de operaţii pentru a condamna Evangheliile, dar fără să le fi citit. În luna ei de miere, s-a dus la cinematograf cu soţul ei şi a orbit din senin. Ulterior au descoperit că suferea de o boală incurabilă. Aflându-se în ultimul stadiu al bolii, fata aceea mi-a scris: „Inima mea este neputincioasă, nu se mai poate mişca către Dumnezeu” şi a avut curajul de a accepta adevărata absenţă fără a o înlocui cu o prezenţă mincinoasă, cu un fals Dumnezeu compătimitor. Curajul excepţional al acestei persoane m-a impresionat foarte mult; acestea sunt lucruri pe care nu le pot uita.

Ziua în care Dumnezeu este absent, când tace – acesta este începutul rugăciunii. Nu atunci când avem multe de spus, ci atunci când îi spunem: „Nu pot trăi fără Tine, de ce eşti atât de crud, atât de tăcut?” Faptul de a şti că ori Îl găsim, ori murim – asta ne face să ne căutăm scăparea la locul în care ne aflăm în Prezenţă. Dacă ascultăm de ceea ce inimile noastre ştiu despre iubire şi dor şi dacă nu ne temem de deznădejde, vom afla că biruinţa este întotdeauna de cealaltă parte a deznădejdii.

Şi mai este timpul acela în care avem un dor al inimii după Dumnezeu Însuşi, nu după darurile Lui, ci numai după El. Este multă tristeţe în ochii care încep să vadă şi care cercetează infinitul, adeseori în mijlocul împlinirii şi al fericirii. Este vorba de un dor de casă, după un cămin care nu poate fi localizat geografic, acel cămin în care se găsesc iubirea, plinătatea şi viaţa.

Îmi amintesc că spuneaţi: „Este drept că sunt nebun, dar este o nebunie stranie, fiindcă şi alţii vor să se molipsească de ea”. Ce doreaţi să spuneţi prin asta?

Fiind creştini, ne aflăm întotdeauna în tensiune – în nelinişte, dar în acelaşi timp în fericire. Acesta este un lucru nebunesc, ridicol. Numai că este adevărat – la fel de adevărat ca atunci când acceptăm întunericul nopţii deopotrivă cu strălucirea zilei.

Trebuie să împlinim un act de capitulare – dacă sunt în Hristos, atunci există momente în care trebuie să împărtăşesc strigătul Domnului pe Cruce şi întristarea Lui din Ghetsimani. Există un mod de a fi înfrânt, chiar în credinţa noastră – atunci când împărtăşeşti tulburarea Domnului. Nu cred că ar trebui să spunem: „Aceasta nu ţi se va întâmpla ţie niciodată”. Dacă suntem creştini ar trebui să trecem prin această viaţă acceptând viaţa şi lumea fără a încerca să creăm o lume falsificată.

Dar, pe de altă parte, creştinul este asemenea celui care trăieşte în trei dimensiuni într-o lume în care majoritatea oamenilor trăiesc doar în două. Oamenii care trăiesc în libertate şi în interiorul unei dimensiuni a veşniciei vor simţi întotdeauna că ceva este greşit, vor descoperi că ei sunt cei care vor rămâne întotdeauna pe dinafară.

Cu aceasta problemă s-au confruntat primii creştini atunci când au afirmat că singurul lor rege era Dumnezeu. Ceilalţi s-au strâns roată în jurul lor şi le-au spus: „Dacă spuneţi asta înseamnă că nu vă mai supuneţi regelui nostru”, aşa că deseori îi persecutau. Numai că singurul mod adevărat de a rămâne devotat lumii bidimensionale este a fi devotat lumii tridimensionale, pentru că în realitate lumea are trei dimensiuni. Dacă trăieşti cu adevărat în trei dimensiuni fără a vieţui simplu în două, imaginându-ţi-o doar pe-a treia, atunci viaţa va fi deplină şi semnificativă. Primii creştini puteau trăi aşa, iar creştinii de astăzi pot şi ei.

Aş dori să discutăm o ultimă chestiune – în legătură cu Rusia. Vă duceţi acolo destul de des. Despre ce este vorba?

Mă duc în Rusia o dată pe an, pentru a-l informa pe patriarh în legătură cu viaţa bisericească din Vest, pentru a vorbi în facultăţile de teologie şi pentru a păstra legătura cu Biserica rusă. Slujesc acolo, predic în biserici şi vorbesc cu oameni obişnuiţi.

Vă implicaţi şi politic?

Am încercat să realizăm o tensiune creatoare între faptul de a aparţine fără rezerve Bisericii ruse şi faptul de a fi emigranţi politici. In această tensiune  în care ne aflăm, între calitatea de membru al Bisericii şi calitatea de cetăţean, prima este mult mai liberă decât dacă am fi avut o relaţie mai armonioasă între Biserică şi Stat.

În ce măsură se poate vorbi despre creştini practicanţi astăzi în Rusia?

Cred că este un procent semnificativ. Statistic vorbind, am putea considera că avem aproape 30 de milioane de închinători în Rusia, ceea ce reprezintă un număr mare după cincizeci de ani de suprimare sistematică a credinţei, săvârşită în perioada stalinistă printr-o violenţă extremă şi o propagandă metodică. În realitate însă, tineretul rus a devenit tot mai interesat de probleme care ţin de viaţa spirituală şi există un număr în creştere de tineri care vin la biserică, fie să cerceteze, fie pentru a rămâne membri ai ei. Este un cerc foarte mare de tineri pentru care Dumnezeu, problemele spirituale sunt de mare importanţă.

Există impresia, atunci când vorbiţi, nu neapărat când vă referiţi la Rusia, ci în general, că cereţi foarte mult de la oameni? De pildă, aţi vorbit mai devreme despre „a plăti preţul” şi mai consideraţi şi că moartea nu este ceva foarte grav.

Aveţi dreptate, aşa este. Poate că aş putea ilustra aceasta printr-o poveste care ţine de istoria mai recentă a Bisericii ruse. Cred că povestea arată ceea ce vreau să spun în legătură cu faptul de a fi creştin.

În anii Războiului Civil, când armatele rivale luptau pentru putere, cucerind şi pierzând teren timp de trei ani, un mic orăşel care până atunci fusese ţinut de rămăşiţele trupelor imperiale, căzu în mâinile Armatei Roşii. O femeie care avea doi copii mici, în vârstă de patru şi cinci ani, descoperi că se aflau în pericol de moarte, fiindcă soţul ei făcea parte din tabăra opusă. Femeia se ascunse într-o casă părăsită, sperând că va găsi un prilej pentru a putea scăpa. Într-o seară, o femeie tânără, Natalia, cam de aceeaşi vârstă cu ea – în jur de douăzeci de ani —, îi bătu la uşă şi întrebă dacă ea era cutare. Auzind că mama încuviinţă, Natalia o preveni că fusese descoperită şi că urma să fie prinsă chiar în noaptea aceea pentru a fi împuşcată. Şi adăugă: „Trebuie să fugiţi chiar acum”. Mama se uită la copii şi spuse: „Cum aş putea fugi?” Tânăra, care până atunci nu fusese decât un aproape cu trupul, deveni în acel moment aproapele din Evanghelie, îi spuse: „Poţi, pentru că eu voi rămâne aici şi voi răspunde în numele tău când vor veni după tine”. „Dar atunci te vor împuşca pe tine”, zise mama. „Da, numai că eu nu am copii.” Şi a rămas precum a zis.

Ne putem închipui urmarea. Putem vedea noaptea venind, învăluind căsuţa în întuneric, în întristare, în frig şi-n umezeală. Putem vedea acolo o femeie care-şi aştepta moartea şi ne putem aminti de grădina din Ghetsimani. Ne-o putem imagina pe Natalia cerând ca acest pahar să treacă de la ea, cerere întâmpinată, precum cea a lui Hristos, de tăcerea divină. Putem s-o vedem cum îşi îndreaptă gândul către toţi aceia care ar putea-o ajuta, dar care acum nu erau lângă ea. Ucenicii lui Hristos au dormit; iar ea nu se putea duce la nimeni fără a trăda. Ne putem imagina că s-a rugat nu o dată ca jertfa ei să nu fie zadarnică.

Probabil că Natalia s-a întrebat nu o dată ce se va întâmpla cu mama aceea şi cu copiii ei după ce ea va muri, fără să primească alt răspuns decât cuvântul lui Hristos: „Nimeni nu are mai multă dragoste decât cel ce-şi pune viaţa pentru prietenul lui”. Poate că nu o dată s-a gândit că într-un minut s-ar fi putut pune în siguranţă! Era destul să deschidă uşa, pentru ca, din clipa în care s-ar fi aflat în stradă, să înceteze să mai fie acea femeie – ar fi devenit ea însăşi, din nou. Nu trebuia decât să-şi nege falsa identitate, identitatea pe care o împărţea cu altcineva. Numai că a murit, împuşcată. Mama şi copiii ei au scăpat.

Chiar de la începutul învăţării rugăciunii, aş dori să se înţeleagă limpede faptul că ceea ce înţeleg prin „a învăţa să ne rugăm” nu se referă la justificarea sau explicarea rugăciunii dintr-o perspectivă speculativă. Dimpotrivă, aş dori să arăt ce trebuie să ştie şi să facă cel care doreşte să se roage. Şi, pentru că eu însumi sunt un începător, voi presupune că şi voi sunteţi începători, aşa că vom încerca să începem împreună.

Nu îi vorbesc aşadar celui care năzuieşte la rugăciunea mistică sau la stări înalte de desăvârşire, pentru că aceste lucruri îl vor învăţa ele însele. Atunci când, în împrejurări deosebite, Dumnezeu răzbate până la noi sau noi până la El, fie pentru că realitatea ni se descoperă cu o adâncime pe care nu am mai simţit-o până atunci, fie pentru că descoperim în noi, în mod neaşteptat, o adâncime în care rugăciunea locuieşte şi din care ţâşneşte cu putere, în asemenea situaţii nu are rost să mai discutăm despre rugăciune. Atunci când suntem conştienţi de Dumnezeu, stăm înaintea Lui, ne închinăm Lui, îi vorbim Lui.

Aşadar, există la început o problemă foarte importantă: situaţia celui pentru care Dumnezeu pare să fie absent. Acesta este lucrul despre care aş vrea să vorbesc acum. Desigur, nu mă refer la o absenţă reală – Dumnezeu nu este niciodată absent cu adevărat, ci la felul în care percepem această absenţă.

Stăm înaintea lui Dumnezeu şi strigăm către un cer pustiu, dinspre care nu ne vine nici un răspuns. Ne întoarcem în toate direcţiile, dar El este de negăsit. Ce ar trebui să credem într-o asemenea situaţie?

Întâi de toate, este foarte important să ne amintim că rugăciunea este o întâlnire şi o relaţie; este vorba de o relaţie tainică, una care nu poate fi impusă nici de noi, nici de Dumnezeu.

Faptul că Dumnezeu se poate face prezent sau că ne poate lăsa cu sentimentul absenţei Sale face parte din această relaţie vie şi adevărată. Dacă L-am putea aduce în mod automat la o întâlnire cu noi, dacă L-am putea forţa să Se întâlnească cu noi, atunci n-ar mai fi nici o relaţie şi nici o întâlnire. Acesta este un lucru pe care, prin imaginaţie, îl putem face cu o plăsmuire sau cu diverşii idoli pe care îi aşezăm înaintea noastră în locul lui Dumnezeu; însă cu Dumnezeul cel Viu nu putem face astfel, precum nu o putem face nici cu o persoană vie.

O relaţie trebuie să înceapă şi să se dezvolte într-o libertate reciprocă. Dacă înţelegeţi relaţia în termenii unei relaţii reciproce, veţi vedea că Dumnezeu s-ar putea plânge de noi cu mult mai mult decât ne plângem noi de El. Ne plângem de pildă că Dumnezeu nu ni se face prezent în cele câteva minute pe care I le rezervăm, dar cum rămâne oare cu cele douăzeci şi trei de ceasuri şi jumătate în timpul cărora poate că Dumnezeu bate la uşa noastră, iar noi răspundem cu „sunt ocupat, îmi pare rău”, sau când nu răspundem defel pentru că nici măcar nu mai auzim bătaia în uşa inimii noastre, a minţii noastre, a conştiinţei noastre, a vieţii noastre? Aşadar, suntem într-o situaţie în care nu avem nici un drept să ne plângem de absenţa lui Dumnezeu, pentru că noi suntem absenţi într-o măsură mai mare decât este El vreodată.

Al doilea aspect foarte important este acela că o întâlnire faţă către faţă cu Dumnezeu este întotdeauna un moment de judecată pentru noi. Nu-L putem întâlni pe Dumnezeu în rugăciune, în meditaţie sau în contemplaţie fără să fim fie mântuiţi, fie osândiţi. Nu am în vedere aici termenii gravi precum cel de osândă veşnică sau cel de mântuire veşnică, deja dăruită şi primită, ci mă refer la acel moment care este întotdeauna unul critic, unul de criză. „Criză” vine din greacă şi înseamnă Judecată.

A-L întâlni pe Dumnezeu faţă către faţă în rugăciune reprezintă un moment critic în vieţile noastre, şi slavă Lui că nu se face întotdeauna prezent în vieţile noastre de fiecare dată când o dorim, pentru că s-ar putea să nu fim în stare să îndurăm o asemenea întâlnire.

Amintiţi-vă de nenumăratele pasaje din Scriptură în care ni se spune cât de greu este pentru cineva să stea faţă către faţă cu Dumnezeu, de vreme ce El este Putere, El este Adevăr, El este Sfinţenie. De aceea, se cuvine ca primul gând pe care trebuie să-l avem atunci când nu percepem în mod tangibil prezenţa divină să fie unul de recunoştinţă. Dumnezeu este milostiv; El nu vine înainte de vreme, ci ne dă şansa să ne judecăm pe noi înşine, să ne înţelegem şi să nu venim înaintea Lui în acele momente în care aceasta nu ne-ar aduce decât osândă.

Aş dori să-ţi dau un exemplu. Cu mulţi ani în urmă, cineva a venit să mă vadă şi mi-a cerut să i-L arăt pe Dumnezeu. I-am spus că nu puteam, dar am adăugat că nu L-ar fi putut vedea chiar dacă mi-ar fi stat în putinţă să i-L arăt, tocmai pentru că eram de părere – şi încă o mai cred – că pentru a-L întâlni pe Dumnezeu trebuie să ai ceva în comun cu El, ceva care dă vedere ochilor tăi şi simţire simţurilor tale. Atunci m-a întrebat de ce credeam asta; ca răspuns, i-am propus să se gândească câteva clipe şi să-mi spună dacă există vreun pasaj în Evanghelii care l-a impresionat mai mult, pentru a vedea care era legătura dintre el şi Dumnezeu. Omul acela mi-a zis: „Da, este pasajul acela cu femeia prinsă în adulter, din capitolul 8 din Evanghelia de la Ioan”. Atunci eu i-am spus: „Bine, acesta este unul dintre cele mai frumoase şi mai emoţionante pasaje. Acum aşază-te şi întreabă-te: cine eşti tu dintre personajele din scena respectivă? Oare Domnul sau măcar unul de-ai Lui, plin de milă şi de înţelegere şi plin de încredere în această femeie care se poate pocăi şi deveni o făptură nouă? Sau poate femeia prinsă în adulter? Eşti cumva unul din bătrânii care părăsesc locul în grabă fiindcă sunt conştienţi de propriile lor păcate sau unul dintre tinerii care zăbovesc acolo, aşteptând?”

S-a gândit câteva minute, apoi a zis: „Nici unul din aceştia; simt că sunt singurul iudeu care n-ar fi plecat de acolo, ci ar fi bătut-o cu pietre pe femeia aceea”. Atunci am zis: „Slavă lui Dumnezeu că nu-ţi îngăduie să-L vezi faţă către faţă”.

Acesta poate fi un exemplu-limită, dar cât de des nu recunoaştem situaţii similare în noi înşine? Nu refuzăm categoric cuvântul lui Dumnezeu sau pilda Lui, ci, într-un mod mai puţin violent, facem ceea ce au făcut soldaţii în timpul Patimilor.

Ne-ar plăcea să-I acoperim ochii lui Hristos, ca să-L putem lovi fără a fi ştiuţi. Şi oare nu facem aceasta într-o anumită măsură atunci când ignorăm prezenţa divină şi acţionăm potrivit propriilor noastre dorinţe şi toane, împotriva a tot ceea ce reprezintă voinţa lui Dumnezeu?

încercăm să-I acoperim ochii, dar de fapt ne orbim pe noi înşine. Cum am putea intra în prezenţa Lui în asemenea momente? Putem, într-adevăr, însă numai prin pocăinţă şi prin străpungerea inimii; nu în felul în care vrem să fim primiţi imediat – cu dragoste, cu prietenie.

Priveşte la diferitele locuri din Evanghelie.

Oameni cu mult mai mari decât noi s-au ferit să-L primească pe Hristos. Amintiţi-vă de sutaşul care I-a cerut lui Hristos să-i vindece slujitorul. Hristos a zis „voi veni”, dar sutaşul a zis: „Ba nu, Doamne; ci zi numai cu cuvântul şi se va tămădui”(Mt. 8, 8). Facem noi aceasta? Ne întoarcem noi spre Dumnezeu şi Îi zicem: „Nu Te arăta în chip vădit ochilor mei. Căci pentru Tine destul este să spui un cuvânt, şi voi fi tămăduit. Este destul pentru Tine să rosteşti un cuvânt, şi lucrurile se vor face potrivit cuvântului Tău. Aceasta este tot ceea ce doresc acum, şi nimic mai mult”.

Sau gândiţi-vă la Petru stând în barca sa, după ce au prins toată mulţimea aceea de peşte, când a căzut în genunchi, zicând: „Ieşi de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos”(Lc. 5, 8). I-a cerut Domnului să iasă din barca lui pentru că se simţea smerit – şi aceasta, pentru că dintr-o dată a fost pătruns de măreţia lui Iisus.  Facem  noi  vreodată  aceasta?

Când  citim Evanghelia, iar chipul lui Hristos devine irezistibil, plin de slavă, când ne rugăm şi devenim conştienţi de măreţia, de sfinţenia lui Dumnezeu, spunem noi vreodată „nu sunt vrednic ca El să vină până la mine”? Ca să nu mai pomenesc de toate acele ocazii în care ar trebui să fim conştienţi de faptul că nu poate veni până la noi fiindcă ne-am făcut cu totul nevrednici de asta.

Noi vrem ceva de la El, dar nu pe El Însuşi. Este aceasta o relaţie? Oare la fel ne purtăm şi cu prietenii noştri? Căutăm la ceea ce putem obţine dintr-o relaţie de prietenie sau la prietenul pe care-l iubim? Şi gândim aceasta şi în legătură cu Domnul?

Să ne gândim acum la rugăciunile noastre, ale tale şi ale mele; gândeşte-te la căldura, adâncimea şi intensitatea rugăciunii tale când este făcută pentru cineva pe care-l iubeşti sau pentru ceva care este important în viaţa ta.

În asemenea momente, inima ta este deschisă şi tot sufletul tău este strâns în rugăciune, înseamnă aceasta că Dumnezeu contează pentru tine? Nicidecum. Nu înseamnă decât că obiectul rugăciunii tale contează pentru tine. Pentru că atunci când ţi-ai isprăvit rugăciunea ta cea fierbinte, adâncă şi intensă pentru persoana pe care o iubeşti sau în legătură cu situaţia care te preocupă şi te rogi pentru următoarea persoană sau situaţie, care nu sunt la fel de importante dacă se întâmplă ca dintr-o dată să te răceşti în rugăciunea ta, ce s-a schimbat? S-a răcit oare Dumnezeu?

A dispărut El? Nu, desigur; ci înseamnă că toată intensitatea rugăciunii tale şi tot ceea ce era înălţător în ea nu venea din simţirea prezenţei lui Dumnezeu, din credinţa ta în El, din nevoia ta de El, ori din conştiinţa existenţei Lui. Rugăciunea ta nu era altceva decât rezultatul grijii tale pentru o persoană sau un lucru anume, nicidecum pentru Dumnezeu.

Cum de mai suntem surprinşi atunci de această absenţă a lui Dumnezeu? Noi suntem cei care ne facem pe noi înşine absenţi, noi suntem cei care ne răcim din clipa în care nu ne mai pasă cu adevărat de Dumnezeu. De ce? Fiindcă El nu este destul de important pentru noi.

Mai sunt şi alte feluri în care Dumnezeu este „absent”. Atât timp cât noi înşine suntem reali, atât timp cât noi suntem cu adevărat noi înşine, Dumnezeu poate fi prezent şi poate face ceva cu noi. Însă din clipa în care încercăm să fim ceea ce nu suntem, nimic nu a mai rămas de spus sau de făcut; am devenit nişte fantome, nişte prezenţe fără realitate, de care Dumnezeu nu Se poate apropia.

Pentru a ne putea ruga, trebuie să ne aflăm în interiorul acelui loc numit Împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem că El este Dumnezeu, că El este Împărat şi că trebuie să ne predăm Lui.

Să ne îngrijim măcar să aflăm care este voia Lui, chiar dacă nu suntem deocamdată în stare să o împlinim. Căci dacă nu ne îngrijim nici măcar de acest lucru, dacă ne purtăm cu Dumnezeu precum acel tânăr bogat care nu-L putea urma pe Hristos fiindcă era prea bogat, cum L-am mai putea întâlni?

Adeseori, ceea ce am dori să dobândim prin rugăciune, prin acea relaţie adâncă cu Dumnezeu după care tânjim, nu reprezintă decât o altă perioadă de fericire; de fapt, nu suntem pregătiţi să vindem tot ce avem pentru a cumpăra mărgăritarul cel de mult preţ (Mt. 13,46.). Dar cum altfel l-am putea dobândi? Dar vrem cu adevărat să-l dobândim?

Oare nu se întâmplă la fel şi în relaţiile dintre oameni, atunci când, datorită iubirii pe care şi-o poartă bărbatul şi femeia, nici un alt om nu mai poate avea aceeaşi importanţă pe care o are cel iubit? Într-o axiomă a lumii antice: „Când un bărbat are soţie, el nu mai este înconjurat de bărbaţi şi de femei, ci de oameni”.

Nu aşa ar putea, ar trebui să se întâmple cu toate avuţiile noastre atunci când ne întoarcem către Dumnezeu? Negreşit, toate ar trebui să pălească şi să se ofilească, precum un fundal în cadrul căruia singurul chip de preţ pentru noi se detaşează de tot ce-l înconjoară. Am dori măcar o singură tuşă de albastru ceresc pe pânza de ansamblu a vieţii noastre, care este atât de încărcată de umbre.

Dumnezeu primeşte să fie ţinut cu totul în afara vieţii noastre, este gata să îndure aceasta ca pe o cruce, dar nu primeşte să fie doar o parte a vieţii noastre.

Aşa că, atunci când ne gândim la absenţa lui Dumnezeu, nu s-ar cuveni să ne întrebăm pe noi înşine: pe cine învinovăţim de fapt?

Întotdeauna Îl învinovăţim pe El, de fiecare dată Îl acuzăm pe El, fie că I-o spunem în faţă, fie că o spunem dinaintea altor oameni: Îl acuzăm că este absent, că nu este niciodată acolo unde este nevoie de El, că nu răspunde niciodată atunci când este chemat.

Uneori luntem ceva mai „evlavioşi” (dar mai mult în ghilimele) şi zicem cu evlavie că „Dumnezeu îmi încearcă răbdarea, credinţa, smerenia”. Găsim tot felul de tertipuri pentru a fugi de la judecata lui Dumnezeu, adăpostindu-ne în spatele unui alt mod de a ne lăuda pe noi înşine, într-atât suntem de răbdători, încât Îl putem răbda chiar şi pe Dumnezeu!

Nu este acesta adevărul? Pe când eram un tânăr preot, după o predică, una din multele pe care le-am ţinut într-o parohie, o tânără a venit la mine şi mi-a zis: „Părinte Antonie, cu siguranţă sunteţi un om neobişnuit de rău”. I-am răspuns: „Sunt, desigur, un om rău, dar cum de ţi-ai dat seama de asta?” Atunci ea a zis: „Fiindcă ne-aţi descris atât de bine păcatele, încât este cu neputinţă să nu le fi săvârşit la rândul dumneavoastră!” Bineînţeles, şocanta descriere a gândurilor şi atitudinilor rele de care vă vorbesc aici probabil că mă reprezintă pe mine şi nu pe voi, dar poate că în unele din ele vă recunoaşteţi, într-o măsură oricât de mică, şi voi.

Lucrul cu care trebuie să începem, dacă dorim să ne rugăm, este desigur faptul că suntem nişte păcătoşi în căutarea mântuirii, că suntem desprinşi de Dumnezeu şi că nu putem trăi fără El şi că tot ceea ce Îi putem oferi lui Dumnezeu este dorinţa noastră disperată de a fi făcuţi în aşa fel, încât Dumnezeu să ne poată primi – prin pocăinţa noastră şi în mila şi iubirea Lui.

Încât, chiar de la început, rugăciunea este efectiv urcuşul nostru smerit către Dumnezeu, un moment în care ne întoarcem către Dumnezeu neîndrăznind să ne apropiem, ştiind că dacă Îl întâlnim prea curând, înainte ca harul Lui să ne îngăduie să-L întâlnim, va fi o întâlnire a judecăţii.

Iar tot ceea ce putem face este să ne întoarcem spre El cu toată cuviinţa, cu toată venerarea, slăvirea şi teama de Dumnezeu de care suntem în stare, cu toată atenţia şi dedicarea noastră, şi să-I cerem să facă ceva cu noi prin care vom putea să-L întâlnim faţă către faţă – dar nu spre judecată sau spre osândă, ci spre viaţa de veci.

Aş vrea să amintesc parabola Vameşului şi a Fariseului. Vameşul vine şi stă în spate în biserică. Se ştie osândit; ştie că din perspectiva justiţiei, pentru el nu mai este nici o şansă, fiindcă este în afara împărăţiei lui Dumnezeu, Împărăţia dreptăţii sau a iubirii, de vreme ce nu aparţine nici uneia dintre ele.

Dar, în viaţa crudă, violentă şi schimonosită pe care o duce, a învăţat un lucru de care Fariseul cel drept n-are habar. Anume, a învăţat că într-o lume a competiţiei, într-o lume a animalelor de pradă, într-o lume plină de cruzime şi de neomenie, singura speranţă pe care o mai poate aştepta cineva este un gest de milă, un act de compasiune, un gest cu totul neaşteptat, care să nu izvorască din datorie sau din relaţiile fireşti şi care va suspenda acţiunea lumii crude, violente şi nemiloase în care trăim.

Tot ceea ce ştie, de pildă, din propria lui experienţă de jecmănitor, de cămătar, de hoţ şi-aşa mai departe, este că sunt momente în care fără nici un motiv, fiindcă aceasta nu ţine de gândul lumii, el a iertat o datorie, fiindcă dintr-o dată inima sa a devenit fragedă şi vulnerabilă; sau că într-o altă ocazie va renunţa să mai arunce pe cineva în temniţă doar pentru că un chip îi va fi amintit de ceva sau o voce îi va fi atins inima. Nu este nici o logică în asta. Nu aşa gândeşte lumea şi nu acesta este felul în care se poartă el în mod obişnuit.

Este o izbucnire, ceva cu totul lipsit de sens, o presiune căreia nu-i poate rezista; şi poate că mai ştie şi cât de des a fost el însuşi salvat de la o mare năpastă prin intervenţia neaşteptatei şi imposibilei compasiuni şi iertări. Şi iată-l stând în spate, ştiind că lumea dinlăuntrul bisericii este una a dreptăţii şi a milei divine, faţă de care el este un intrus şi în care nu poate intra. Cu toate acestea, ştie din propria sa experienţă că imposibilul este cu putinţă, şi de aceea spune: „Ai milă, ridică porţile dreptăţii, desfa piedicile religiei, coboară-Te în milostivirea Ta până la noi, cei care nu avem nici un drept să fim iertaţi ori lăsaţi înăuntru”. Şi mă gândesc că acesta este locul din care ar trebui să plecăm de fiecare dată.

Poate că îţi aminteşti de cele două pasaje din Sfântul Pavel în care se spune: „Puterea Mea se arată în slăbiciune”(2 Cor. 12, 9-10; 13,4). Slăbiciunea de care este vorba aici nu este aceea pe care o manifestăm atunci când păcătuim şi Îl uităm pe Dumnezeu, ci acea slăbiciune prin care te arăţi cu totul mlădios, pe deplin transparent, cu desăvârşire predat în mâinile lui Dumnezeu. Căci de obicei ne străduim să fim puternici şi să-L împiedicăm pe Dumnezeu să-Şi manifeste puterea.

Îţi mai aduci aminte cum ai fost învăţat să scrii când erai mic. Mama ţi-a pus un creion în mână, ţi-a luat mâna ta în a ei şi a început s-o mişte. Iar fiindcă nu aveai nici o idee în legătură cu ceea ce voia să facă, ţi-ai lăsat mâna complet liberă în mâna ei. Acesta este lucrul pe care-l înţeleg prin puterea lui Dumnezeu ce se arată în slăbiciune.

Te poţi gândi la asta ţinând cont de felul în care lucrează pânza unei ambarcaţiuni. O pânză poate prinde vântul şi poate fi folosită pentru manevrarea unei bărci numai pentru că este atât de moale. Dacă în loc de o pânză pui o scândură tare, nu vei mai reuşi să-ţi conduci barca; slăbiciunea pânzei este cea care o face atât de receptivă faţă de vânt.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru mănuşa de armură şi mănuşa chirurgicală. Cât de tare este prima, şi cât de subţire este a doua, şi totuşi, în nişte mâini pricepute poate săvârşi minuni, tocmai pentru că este atât de fragilă.

Deci unul dintre lucrurile pe care Dumnezeu încearcă să ne înveţe este de a înlocui cantitatea amăgitoare şi minuţioasă de forţă turbulentă cu care ne manifestăm în mod obişnuit, cu această slăbiciune a predării, a abandonării în braţele lui Dumnezeu. Îţi voi da un exemplu de astfel de situaţie.

Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, un prieten de-al meu, care avea doi copii, a fost ucis în timpul eliberării Parisului. Dintotdeauna, copiii săi mă urâseră fiindcă erau geloşi că tatăl lor avea un prieten, dar după ce tatăl a murit, copiii s-au apropiat de mine pentru că fusesem prietenul tatălui lor. Unul din cei doi copii era o fată de cincisprezece ani, care într-o zi a venit să mă vadă în cabinetul meu (înainte de a deveni preot am fost medic) şi a descoperit că, pe lângă tot instrumentarul medical, aveam pe birou una din evanghelii. Şi, cu toată siguranţa pe pe carc ţi-o dă tinereţea, îmi zise: „Nu pot să înţeleg cum este posibil ca cineva despre care se presupune că este un intelectual poate crede în astfel de lucruri prosteşti.”

I-am răspuns: „Ai citit-o?” Ea a negat. Atunci am spus: „Să ţii minte că cei mai proşti oameni sunt cei care judecă lucruri despre care nu ştiu nimic”. După aceasta, a citit Evangheliile şi a devenit atât de interesată, încât toată viaţa i s-a schimbat; căci a început să se roage, iar Dumnezeu i-a dăruit să trăiască prezenţa Lui, din care un timp s-a hrănit şi a trăit. Apoi s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă şi mi-a trimis o scrisoare pe când devenisem deja preot şi mă aflam în Anglia, zicându-mi: „De când trupul meu a început să slăbească şi să se stingă, duhul mi s-a făcut mai viu decât oricând, şi simt prezenţa divină cu multă uşurinţă şi bucurie”. Dar eu i-am răspuns: „Nu te aştepta să dureze. După ce îţi vei pierde încă un pic din tăria pe care o ai acum, vei vedea că nu vei mai fi în stare să te întorci şi să te arunci înaintea lui Dumnezeu şi atunci vei simţi că nu mai poţi ajunge la El nicidecum”.

După un timp mi-a scris din nou: „Da, mă simt atât de slabă acum, încât nu mai pot face efortul de a mă îndrepta spre Dumnezeu sau de a-L dori neobosit şi El m-a părăsit”, însă eu i-am răspuns: .„Acum este timpul să faci altceva, încearcă să înveţi umilinţa în sensul adevărat şi adânc al acestui cuvânt”.

Cuvântul „umilinţă” vine de la cuvântul latin „humus”, care înseamnă pământ roditor. Pentru mine, umilinţa nu este câtuşi de puţin ceea ce credem cel mai adesea că este: modul bleg prin care încercăm să ne închipuim că suntem cei mai mari ticăloşi şi prin care încercăm să-i convingem pe ceilalţi că felul nostru artificial de a ne purta dovedeşte că suntem conştienţi de asta.

Umilinţa împărtăşeşte statutul pământului. Pământul este întotdeauna acolo, ca şi cum ar fi de la sine înţeles, niciodată amintit, întotdeauna călcat în picioare, locul în care aruncăm şi vărsăm tot ceea ce respingem şi tot ceea ce este de prisos.

El este acolo, tăcut şi acceptând totul şi, într-un mod miraculos, prefăcând tot acest refuz într-o nouă bogăţie. În ciuda degradării, transformând stricăciunea însăşi într-o putere a vieţii şi într-o nouă sursă de rodnicie, deschis către soare, deschis către ploaie, gata să primească orice sămânţă o plantăm pentru a da înapoi de treizeci de ori, de şaizeci de ori şi de o sută de ori mai mult pentru fiecare.

I-am spus acestei femei: „învaţă să fii la fel înaintea lui Dumnezeu; abandonată, predată, neaşteptând să primeşti nimic de la oameni şi totul de la Dumnezeu”. Şi într-adevăr, nu mare lucru a primit de la oameni: după încă şase luni, soţul ei se satură să mai aibă o soţie muribundă şi o abandonă, aşa încât a avut parte de respingeri generoase; dar Dumnezeu şi-a aprins strălucirea deasupra ei şi a revărsat ploaia Lui asupra acestei femei, fiindcă după puţin timp mi-a scris, zicându-mi: „Sunt sfârşită. Nu mă mai pot mişca spre El, ci El este cel care coboară la mine”.

Aceasta nu este doar o povestioară care ilustrează cele spuse, ci o realitate; este slăbiciunea în care Dumnezeu Îşi poate manifesta puterea şi este situaţia în care absenţa lui Dumnezeu poate deveni prezenţa lui Dumnezeu. Nu-L putem lua ostatic pe Dumnezeu, însă de fiecare dată când stăm, precum vameşul sau precum această fată, dincolo de Împărăţia „dreptăţii”, doar în cea a milei, Îl putem întâlni pe Dumnezeu.

Încearcă să te gândeşti la absenţa lui Dumnezeu şi să înţelegi înainte de a putea bate la uşă – şi aminteşte-ţi că aceasta nu este doar uşa împărăţiei înţeleasă la modul general, ci că Hristos spune în mod concret „Eu sunt uşa” – că te afli în afara ei.

Dacă îţi petreci timpul imaginându-ţi că, într-un mod nefiresc, te şi afli în Împărăţia lui Dumnezeu, desigur că nu are nici un rost să mai baţi la uşă pentru a ţi se deschide. Negreşit, te uiţi în jur încercând să vezi unde sunt îngerii şi sfinţii şi unde e locaşul care îţi aparţine, şi când nu vezi altceva decât întuneric sau ziduri, poţi fi surprins, pe drept cuvânt, că raiul este atât de neatrăgător.

Trebuie deci să înţelegem că încă nu ne aflăm în rai, că suntem încă străini de Împărăţia lui Dumnezeu şi că, prin urmare, trebuie să ne întrebăm pe noi înşine: unde este uşa şi cum trebuie să batem în ea?

În capitolul următor vom încerca să adâncim această temă a bătăii în uşă şi a încercării de a intra, de a deveni casnici ai raiului, ai locului în care rugăciunea este cu putinţă.

După cum am arătat când am vorbit despre felul în care percepem absenţa lui Dumnezeu – care este evidentă nu în mod obiectiv, ei subiectiv -, dacă nu suntem conştienţi de faptul că ne aflăm în afara Împărăţiei lui Dumnezeu şi că trebuie să batem la o uşă pentru a fi lăsaţi să intrăm, ne vom petrece o mare parte din vieţile noastre imaginându-ne că ne aflăm înăuntru, purtându-ne ca şi cum am fi acolo, dar fără a ajunge vreodată la adâncimile la care Împărăţia lui Dumnezeu se arată în toată frumuseţea, adevărul şi slava ei.

Când spun că suntem străini de împărăţie, nu vreau să spun doar că există o situaţie în care ne aflăm fie cu totul în afară, fie cu totul înăuntru. Ar trcbui să ne gândim mai curând în termenii unei înaintări neîncetate către o tot mai mare adâncime, sau către o tot mai mare înălţime, cum preferaţi, astfel încât la fiecare pas vom avea ceva care este deja bogat şi adânc şi cu toate acestea să continuăm să dorim şi să ne mişcăm către ceva care este şi mai bogat, şi mai adânc. Acesta este un lucru foarte important de reţinut, fiindcă, într-adevăr, suntem nespus de bogaţi chiar şi atunci când suntem în afară.

Dumnezeu ne dă atât de mult, suntem atât de bogaţi din punct de vedere intelectual şi afectiv, vieţile noastre sunt atât de pline, încât ne putem imagina că nu ar putea exista ceva superior acestor înzestrări, că am aflat împlinirea şi plenitudinea, că am găsit capătul căutărilor noastre.

Dar trebuie să învăţăm că întotdeauna este mai mult. Trebuie să ne bucurăm că, deşi săraci, suntem atât de bogaţi; trebuie să tânjim după adevăratele bogăţii ale Împărăţiei, fiind atenţi ca nu cumva să ne lăsăm înşelaţi că le-am dobândit deja şi astfel să ne întoarcem de la ceea ce se află înaintea noastră.

Trebuie să ne amintim că toţi avem un dar. Prima Fericire este a sărăciei, şi numai dacă trăim potrivit acestei Fericiri putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Această Fericire are două aspecte. Mai întâi, este vorba de faptul evident că nu posedăm nici un lucru pe care l-am putea păstra, fie că o vrem sau nu; aceasta presupune descoperirea faptului că sunt nimic şi că nu am nimic – o sărăcie totală, fără leac şi fără speranţă.

Existăm pentru că existenţa noastră a fost voită şi pentru că am fost aduşi la existenţă. Nu am avut nici o contribuţie la asta, nu este vorba deci de un act al voinţei noastre libere. Noi nu ne deţinem viaţa în aşa fel încât i-ar fi cuiva cu neputinţă să o ia de la noi, şi tot ceea ce suntem şi avem este efemer în felul acesta. Avem un trup – care va muri. Avem o minte – dar este destul ca un vas de sânge să plesnească în creier ca cea mai prestigioasă minte să fie anulată dintr-o dată. Avem o inimă, sensibilă şi vie — şi totuşi acum am vrea să ne revărsăm toată compătimirea şi înţelegerea pentru cineva aflat în nevoie şi simţim că în piept avem o piatră.

Aşa că, într-un fel, putem spune că nu avem nimic, pentru că nimic nu este în posesia noastră, iar noi suntem stăpâni doar peste acest nimic. Iar aceasta ne-ar putea conduce nu la sentimentul de apartenenţă la Împărăţia lui Dumnezeu şi la a ne bucura de ea, ci la disperare – dacă nu ne amintim că, deşi nici unul din lucrurile acestea nu ne aparţine, în sensul că ne pot fi luate, totuşi noi suntem în posesia lor.

Acesta este al doilea aspect al Fericirii. Suntem bogaţi, şi tot ce avem este un dar şi un semn al iubirii lui Dumnezeu şi al iubirii oamenilor, este un dar nesfârşit al iubirii divine; şi atâta vreme cât nu avem nimic, iubirea divină este manifestată întreagă şi fără încetare.

Dar orice am cuprinde în mâinile noastre pentru a poseda este desprins de domeniul iubirii. Negreşit, lucrul acela devine al nostru, dar iubirea este pierdută. Numai cei care dăruiesc totul devin conştienţi de adevărata, totala, finala, iremediabila sărăcie spirituală; aceştia sunt cei care au primit iubirea lui Dumnezeu arătată în toate darurile Lui.

Unul din teologii noştri a zis: „Toată hrana acestei lumi nu este altceva decât iubire dumnezeiască prefăcută în bucate”. Cred că acesta este un lucru adevărat, şi că în momentul în care încercam să fim bogaţi prin reţinerea grijulie a vreunui lucru în mâinile noastre, noi suntem pierzătorii, fiindcă atât timp cât nu strângem ceva în mâini, putem lua, lăsa, putem face orice dorim.

Împărăţia aceasta este puterea de a fi liberi de posesie, iar această libertate ne întemeiază într-o relaţie în care totul este iubire – iubire omenească şi iubire dumnezeiască.

Dacă vom cugeta în felul acesta, vom putea transfera această idee la ce a fost spus mai devreme. Da, suntem bogaţi. Cu toate acestea, nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de ceea ce avem, crezând că de-acum ne putem strica vechile hambare pentru a ne construi altele noi, mai încăpătoare, în care să ne îngrămădim şi mai multe din bogăţiile noastre.

Nimic nu poate fi păstrat – nimic, cu excepţia împărăţiei lui Dumnezeu. Aşa că renunţăm la lucrurile noastre, unul câte unul, pentru a putea merge liberi – eliberaţi de povara de a fi bogaţi. Nu aţi observat niciodată că a fi bogat înseamnă, la un alt nivel, o sărăcire? Este destul să spui „am ceasul acesta, este al meu” şi să-l închizi în pumn, pentru a fi în posesia unui ceas, dar mai sărac cu-o mână. Iar dacă-ţi strângi bogăţiile în minte, dacă-ţi zăvorăşti inima pentru a păstra în siguranţă ceea ce se află înlăuntrul ei, pentru a nu-ţi pierde niciodată bogăţiile, atunci mintea şi inima ta devin tot atât de mici precum lucrurile printre care te-ai închis.

Iar dacă ce am spus este adevărat, în clipa în care îti dai seama cât de lipsit eşti în realitate de orice, atunci te afli chiar la marginea Impărăţiei lui Dumnezeu, aproape că simţi că Dumnezeu este iubire şi că te susţine prin iubirea Lui.

În acel moment poţi face două lucruri deodată. Te poţi ruga din mijlocul necazurilor, izolării şi al sărăciei tale radicale şi, totodată, te poţi bucura pentru că eşti atât de bogat în dragostea lui Dumnezeu.

Dar aceasta nu se poate decât în măsura în care ai ajuns în acel punct în care ea poate fi descoperită, fiindcă atât timp cât îţi închipui că eşti bogat nu ai nici un motiv să-i mulţumeşti lui Dumnezeu şi deci nu-ţi poţi da seama că eşti iubit. Prea adesea felul de mulţumire pe care îl aducem este mai degrabă o mulţumire generală, abstractă, după cum este şi pocăinţa noastră.

Am făcut odată această experienţă, într-un mod foarte puţin romantic şi spiritual. Îmi amintesc că, pe când eram adolescent, urma să mă duc la cineva şi mi-am calculat drumul cu multă atenţie, căci speram să ajung în momentul în care familia aceea va fi la masă; eu îmi făcusem socoteala că, dacă ajungeam la timp, ar fi fost exclus să fiu ţinut să aştept într-o cameră alăturată, fără a fi invitat să mănânc şi eu ceva. Numai că, după cum era de aşteptat, trenul meu a întârziat, aşa că am ajuns după prânz, cu o foame de lup. Eram cu un prieten şi, pentru că efectiv ne era prea foame ca să ne continuăm drumul, am întrebat dacă mai aveau ceva de mâncare.

„Avem o jumătate de castravete”, au răspuns ei. Ne-am uitat la castravete, iar apoi ne-am uitat unul la celălalt, gândindu-ne: „Asta-i tot ce are Dumnezeu pentru noi?” Atunci prietenul meu a zis: „Bine, hai să ne rugăm”. „Să ne rugăm pentru un castravete!” mă gândii eu. Prietenul meu era un credincios mai bun şi mai evlavios decât mine, aşa că am citit Ceasul al nouălea împreună, apoi am mai citit câteva rugăciuni, iar, la sfârşit, rugăciunea pentru binecuvântarea bucatelor, şi în tot timpul acesta mi-a fost greu să mă desprind de jumătatea de castravete, din care, de fapt, numai un sfert urma să fie al meu; în fine, am rupt în două castravetele şi l-am mâncat.

Niciodată în viaţa mea nu am mai fost atât de recunoscător lui Dumnezeu pentru oricât de multă mâncare am primit. Am mâncat aşa cum cineva ar mânca o mâncare sacră. L-am mâncat cu grijă, atent să nu pierd ceva din gustul bogat al acestui castravete proaspăt, iar după ce l-am isprăvit nu am avut nici o ezitare să spun „acum, să mulţumim Domnului” şi am început din nou să ne rugăm cu recunoştinţă.

Nu putem duce o viaţă de rugăciune, nu ne putem îndrepta spre Dumnezeu decât în măsura în care ne eliberăm de stăpânire, pentru a avea astfel două mâini libere, pentru a oferi şi o inimă cu totul deschisă – nu ca şi cum ar fi o pungă pe care ne-am teme s-o ţinem deschisă ca nu cumva să ne curgă banii din ea, ci ca şi cum ar fi o pungă deschisă şi goală – şi, de asemenea, pentru a păstra şi o inteligenţă cu totul deschisă faţă de necunoscut şi neprevăzut. Acesta este felul în care suntem bogaţi şi în acclaşi timp cu totul liberi de bogăţie. Acesta este punctul în care putem spune că ne aflăm în afara Împărăţiei şi totuşi suntem atât de bogaţi înăuntrul ei si atât de liberi.

Aceasta se întâmplă cu adevărat, de pildă, când postim. Prin postire şi abstinenţă nu am în vedere acca activitate care afectează numai stomacul, ci acea atitudine trează care îţi permite (sau te constrânge) să nu te laşi înrobit de nimic.

Aceasta este o problemă care vizează felul în care ne trăim şi ne organizăm viaţa la toate nivelurile. Mai întâi ne afectează imaginaţia, fiindcă acesta este un loc în care păcatul începe să lucreze.

Unul dintre scriitorii noştri ortodocşi scria, prin secolul al IX-lea, că păcatele cărnii sunt păcatele pe care duhul omului le lăvârşeşte împotriva cărnii. Nu carnea este responabilă, şi cred că de aceea trebuie să învăţăm să ne controlăm imaginaţia. Cât timp imaginaţia nu a pus stăpânire asupra noastră, lucrurile ne sunt exterioare; din momentul în care imaginaţia ni s-a încurcat cu lucrurile şi s-a predat lor, noi ne-am alipit lucrurilor.

Ştiţi că există astfel de lucruri precum carnea, legumele, cremele şi aşa mai departe. Ştiţi asta ca pe un lucru obiectiv. Dacă aţi sta puţin şi v-aţi întreba: „De fapt, nu îmi este foame, dar uite cât de multe bunătăţuri sunt aici, oare ce mi-aş alege?”, în cel mult cinci minute v-aţi trezi că v-aţi proiectat tentaculele asupra unui mare număr de bucate.

Aţi fi precum Gulliver, ţintuit de pământ de câte un fir de păr, apoi de un altul, şi apoi de încă unul; luate în parte, fiecare fir de păr nu înseamnă ceva, dar toate laolaltă vă ţin strâns legaţi de pământ.

O dată ce i-aţi permis imaginaţiei să zburde în voie, totul devine dificil. De aceea trebuie să fim treji şi să luptăm pentru libertate.

Este o mare diferenţă între ataşament şi iubire, între foame şi lăcomie, între interesul viu şi curiozitate, şi aşa mai departe.

Orice înzestrare a noastră naturală are un corespondent care este marcat de rău şi care reprezintă unul din modurile prin care putem fi înrobiţi. La asta mă refer când vorbesc despre retragerea tentaculelor. Mai întâi de toate, spuneţi „nu”. Dacă aţi spus „nu” la timp, sunteţi gata de luptă. Dar apoi să fiţi nemiloşi, deoarece cugetul liber şi desprinderea de lucruri sunt mai preţioase decât plăcerea pe care o primiţi ca sclavi.

Acum, dacă tot ceea ce am spus până aici este adevărat, trebuie să batem la o uşă. În acest punct anumite probleme devin extrem de grave. Dacă uşa ar fi cea a unei biserici oarecare, ar fi foarte simplu, ne-am duce şi am bate. Necazul este că de obicei nu ştim unde ar trebui să batem.

Cât de des se întâmplă ca oameni care doresc să se roage să se întrebe: „Care este lucrul asupra căruia să mă concentrez în rugăciunea mea? Încotro ar trebui să se îndrepte atenţia şi inima mea?”

Dacă eşti musulman, este simplu. Te întorci către Mecca. Dar, chiar şi aşa, ce vei face după ce te-ai îndreptat spre răsărit? Nu te poţi concentra asupra a ceea ce este mai puţin decât Dumnezeu. Din momentul în care încerci să te concentrezi asupra unui dumnezeu imaginar, unul pe care ţi l-ai putea plăsmui, te afli în marele pericol de a aşeza un idol între tine şi Dumnezeul adevărat. Acesta este un gând care a fost exprimat încă din secolul al IV-lea de Sfântul Girigorie de Nazianz. El a spus că din clipa în care punem un semn vizibil înaintea noastră, fie că accsta este un crucifix, un chivot, o icoană sau o imagine nematerială – Dumnezeu, aşa cum ni-L imaginăm sau Hristos, aşa cum Îl vedem pictat – şi ne concentrăm atenţia asupra acestui semn, am aşezat o barieră între noi şi Dumnezeu, fiindcă confundăm imaginea pe care ne-am format-o cu persoana Căreia Îi adresăm rugăciunea noastră.

Ceea ce trebuie să facem este să adunăm toată cunoaşterea lui Dumnezeu pe care o avem pentru a putea ajunge în prezenţa Lui, dar apoi să ne amintim că tot ceea ce ştim despre Dumnezeu ţine de trecutul nostru, se află într-un fel în urma noastră, şi că stăm faţă către faţa cu Dumnezeu în toată complexitatea şi-n toată simplitatea Lui, înaintea unui Dumnezeu atât de aproape de noi şi totuşi atât de necunoscut. Numai dacă stăm complet deschişi faţă de necunoscut, necunoscutul ni se poate arăta El însuşi, aşa cum hotărăşte să se reveleze nouă, celor de astăzi. Deci, având această sinceritate şi receptivitate, trebuie să stăm înaintea lui Dumnezeu fără a încerca să-I dăm o anumită formă ori să-L închidem în concepte şi imagini, şi să batem la o uşă.

Unde anume? Evanghelia ne spune că Împărăţia lui Dumnezeu se află mai întâi înlăuntrul nostru. Dacă nu putem găsi Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru, şansele noastre de a-L întâlni pe Dumnezeu în afara noastră sunt foarte mici.

Când Gagarin s-a întors din spaţiu şi a exprimat acea celebră frază a lui, că nu L-a văzut pe Dumnezeu în ceruri, unul din preoţii noştri din Moscova a făcut această observaţie: „Dacă nu L-ai întâlnit pe pământ, nu-L vei întâlni nici în ceruri”.

Lucrul acesta este adevărat şi în legătură cu ceea ce vă spun acum. Dacă nu putem găsi o legătură cu Dumnezeu chiar sub pielea noastră, adică în această mică lume care sunt eu, atunci sunt şanse foarte mici de a-L recunoaşte chiar dacă L-am întâlni faţă către faţă.

Sfântul Ioan Gură de Aur a zis: „Află uşa inimii tale şi vei descoperi că este poarta Împărăţiei lui Dumnezeu”. Aşa că trebuie să ne întoarcem spre înlăuntrul nostru, şi nu în afară – dar înlăuntru într-un anumit fel. Nu spun că trebuie să devenim introspectivi. Nu mă refer la faptul că trebuie să intrăm înlăuntrul nostru asemenea psihanalizei sau psihologiei.

Nu este vorba despre o călătorie către propria mea interioritate, ci o călătorie prin sinele meu, pentru a mă putea ridica de la cel mai adânc nivel al sinelui până la locul în care se află El, moment în care eu şi Dumnezeu ne întâlnim.

Deci această problemă a rugăciunii de început are două aspecte: mai întâi acela de a merge înlăuntru, iar apoi cel legat de cuvintele pe care le folosim în rugăciune şi direcţia spre care le îndreptăm.

Voi vorbi acum despre cel de-al doilea aspect.

Către ce, înspre cine îmi voi îndrepta vârful ascuţit al rugăciunii mele?

Foarte des oamenii caută să strige spre cer, fiind extrem de surprinşi să descopere că cerul este pustiu şi că nici un ecou nu vine înapoi. Nu dinspre cer ne-ar putea veni ecoul pe care-l dorim.

Un scriitor duhovnicesc din secolul al VII-lea, Sfântul Ioan Scărarul, a scris că rugăciunea, cuvintele rugăciunii sunt precum o săgeată. Dar a avea o săgeată nu este destul. Dacă vrei să loveşti o ţintă, atunci îţi trebuie un arc cu o coardă tare, şi-ţi mai trebuie şi un braţ puternic pentru a-l încorda. Dacă ai un arc bun, dar nu-l poţi încorda, săgeata ta va zbura doar câţiva metri şi nu va ajunge la ţintă. Ne sunt necesare arcul, coarda şi braţul puternic.

Acum, presupunând că săgeata reprezintă cuvintele rugăciunii, vom ţinti către cel mai adânc punct în care Dumnezeu ar putea fi găsit înlăuntrul nostru; trebuie să îndreptăm arcul spre înlăuntrul nostru pentru a ne lovi pe noi înşine în acel loc de maximă adâncime. Apoi trebuie să asigurăm toate condiţiile pentru ca săgeata să zboare cu putere. Foarte des suntem neatenţi în rugăciune, inima noastră nu este prezentă în rugăciune şi astfel ea nu este sprijinită de viaţa noastră. Aici se găseşte, dacă vreţi, analogia cu arcul, coarda şi puterea.

Sunt momente în care putem încerca să ajungem în adâncurile propriei fiinţe strigându-L pe Cel care stă la rădăcina şi în miezul tuturor lucrurilor; atunci veţi vedea foarte bine încotro vă mişcaţi şi în ce direcţie v-aţi îndreptat rugăciunea: nu înapoi, nici înainte, ci tot mai în adânc – străpungând orice rezistenţă care vă stă în cale, orice greşeală protectoare, îndreptând-o împotriva oricărui lucru care v-ar împiedica să străbateţi până la acea adâncime, în felul acesta rugăciunea va deveni ceva cu totul realizabil, chiar dacă va rămâne un exerciţiu cutezător şi ostenitor.

Aşa că, înainte de toate, trebuie să alegem o rugăciune.

Acesta este un lucru deosebit de important. După cum este important să folosim cuvintele potrivite în relaţia cu cineva, tot aşa se întâmplă şi cu rugăciunea.

Indiferent ce rugăciune am alege, ea trebuie să fie semnificativă pentru noi -şi să nu ne stânjenească.

Trebuie să recunosc că cercetarea manualelor de rugăciune mă lasă adesea nedumerit. Simt că dacă Dumnezeu ar fi fost cu adevărat prezent, dacă ar fi fost efectiv acolo în faţa mea, cu siguranţă nu aş fi îndrăznit să înşir acele vorbe goale despre El şi să-I spun despre El lucruri pe care El le ştia cu mult înainte ca eu să ajung pe lume.

Deci cu adevărat avem nevoie de alegere, căci, dacă te simţi ruşinat de rugăciunea ta, Dumnezeu s-ar putea simţi stânjenit de tine, iar rugăciunea, de asemenea, ţi s-ar putea împiedica, aşa încât nu vei mai fi în stare să o aduci la Dumnezeu în plinătatea inimii.

Mai întâi de toate, aşadar, trebuie să cauţi cu adevărat acele cuvinte ale rugăciunii care sunt vrednice de tine şi vrednice de Dumnezeu. Spun „vrednice de tine şi vrednice de Dumnezeu” pentru că, dacă ele sunt destul de bune pentru tine, atunci Dumnezeu le va primi, însă dacă nu sunt destul de bune pentru tine lasă-L pe Dumnezeu în pace, căci a ascultat lucruri mai bune decât ce voiai să-i spui.

Cu toate acestea, nu trebuie să ne străduim să căutăm nişte cuvinte ieşite din comun; una dintre primejdiile care apar în rugăciune este aceea de a căuta cuvinte care să fie cumva deopotrivă cu Dumnezeu. Din nefericire, de vreme ce nimeni dintre noi nu este la acelaşi nivel cu Dumnezeu, eşuăm şi ne risipim o mare parte din timpul nostru încercând să găsim cuvintele potrivite. Fără a încerca să epuizez toate variantele posibile, aş dori numai să vă ofer o imagine a vredniciei unui act de închinare sau a cuvintelor unei închinări.

În folclorul evreiesc legat de viaţa lui Moise există o întâmplare deosebită. Moise întâlneşte în deşert un păstor. Petrece împreună cu el întreaga zi, îl ajută să-şi mulgă oile, iar la sfârşitul zilei îl vede pe păstor că toarnă laptele cel mai gras într-o strachină de lemn pe care o lasă pe o piatră turtită aflată la o oarecare distanţă. Moise îl întreabă pentru ce a făcut aceasta, iar păstorul îi răspunde: „Acesta este laptele lui Dumnezeu”. Moise este nedumerit, aşa că îi cere să-i explice. Atunci păstorul îi răspunde: „întotdeauna pun deoparte laptele cel mai bun, pe care-l aduc ca o jertfa lui Dumnezeu”. Moise, care este mult mai perspicace decât păstorul în credinţa lui naivă, îl întreabă: „Şi crezi că Dumnezeu îl bea?” „Da, răspunde păstorul, îl bea”. Atunci Moise se simte îndemnat să-l lumineze pe sărmanul păstor şi să-i explice că, întrucât Dumnezeu este o fiinţă absolut spirituală, El nu bea lapte, însă păstorul este foarte convins că Dumnezeu îl bea, aşa că s-au certat puţin pe tema asta, până când Moise îi propune păstorului să se ascundă după nişte tufişuri, pentru a vedea dacă într-adevăr Dumnezeu vine şi bea laptele.

În timp ce el se va duce în deşert ca să se roage. Păstorul se ascunde, noaptea vine, iar în lumina lunii vede o vulpe mică furişându-se prin deşert; vulpea se uită în dreapta, apoi în stânga, după care se repede la strachină, lipăie tot laptele şi dispare la loc în deşert.

În dimineaţa următoare, Moise îl găseşte pe pastor trist şi descurajat. Ţ,Cum a fost?!”, îl întreabă. Păstorul îi răspunde: „Ai avut dreptate, Dumnezeu este numai Duh şi nu voieşte laptele meu”. Moise este mirat că păstorul este atât de abătut, îi spune, deci: „Ar trebui să fii fericit. Acum ştii mai multe despre Dumnezeu decât ştiai înainte”.

„Aşa este, răspunde acesta, numai că singurul lucru pe care-l puteam face pentru a-mi exprima iubirea pentru El mi-a fost luat”. Moise pricepe. Se retrage în deşert şi se roagă fierbinte.

În plină noapte, are o vedenie în care Dumnezeu i se arată, spunându-i: „Moise, ai greşit. Este adevărat că Eu sunt Duh. Cu toate acestea, am primit întotdeauna cu bucurie laptele pe care mi-l dădea păstorul acela, ca semn al iubirii lui pentru Mine; dar pentru că sunt Duh, nu am trebuinţă de lapte, aşa că-l împărţeam cu acea vulpe micuţă căreia îi place laptele atât de mult”.

Am încercat să subliniez în primul rând că rugăciunile tale trebuie să fie orientate spre înlăuntrul tău, nu către un Dumnezeu din ceruri, nu către unul îndepărtat, ci către acest Dumnezeu care îţi este mai apropiat decât ai putea bănui; în al doilea rând, am vrut să arăt că primul gest al rugăciunii este de a găsi acele cuvinte care se potrivesc deplin cu ceea ce eşti, cuvinte de care să nu-ţi fie ruşine că ar fi prea naive sau prea îndrăzneţe, ci care să te exprime cu adevărat şi care să fie vrednice de tine – şi de-abia atunci să le oferi lui Dumnezeu cu toată puterea de înţelegere de care eşti în stare.

În egală măsură, trebuie să-ţi pui toată inima şi întregul suflet într-un act de închinare, într-un act de recunoaştere şi de preţuire a lui Dumnezeu. Acesta este adevăratul înţeles al iubirii: o acţiune în care te-ai angajat cu mintea şi cu sufletul tău şi, de aceea, o acţiune care corespunde pe deplin cu ceea ce eşti.

Prin urmare, primul lucru pe care îl sugerez este că ar trebui să te întrebi care cuvinte ale rugăciunii au rost pentru tine, astfel încât să I le oferi lui Dumnezeu, fie că ele îţi aparţin, fie că le-ai împrumutat de la cineva. Caută să vezi şi cât de mult aceste cuvinte ţi-ar putea atinge inima şi cât de mult ţi-ai putea concentra mintea asupra lor – căci, dacă tu nu poţi să fii atent la cuvintele pe care le rosteşti, de ce ar fi Dumnezeu? Cum le-ar putea primi El ca semn al iubirii tale dacă ţi-ai lăsat inima în afara lor, dacă nu ai pus în ele decât un anumit procent de cinstire împreună cu o anumită doză de nepăsare?

Dacă vei învăţa să foloseşti o rugăciune pe care ai ales-o în momentele în care poţi acorda întreaga ta atenţie prezenţei dumnezeieşti şi să-I dăruieşti lui Dumnezeu această rugăciune, treptat conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu creşte în tine tot mai mult şi, fie că eşti printre oameni, ascultându-i şi vorbindu-le, fie că eşti singur în lucrul tău, această conştiinţă este atât de puternică, încât chiar şi arunci când vei fi printre oameni te vei putea ruga.

Analogia oferită de unii dintre scriitorii noştri duhovniceşti funcţionează la două niveluri diferite: unul este mai simplu şi mai direct, şi sunt de părere că exprimă foarte bine ceea ce încearcă ei să spună, iar celălalt este mai elevat.

Cel simplu şi direct se referă la ceea ce spune Teofan Zăvorâtul, unul din marii noştri îndrumători duhovniceşti: „Gândul la Dumnezeu să-ţi fie atât de limpede precum o durere de măsele”. Când ai o asemenea durere nu o poţi uita orice ai face.

Fie că vorbeşti, că citeşti, că deretici prin casă, cânţi sau orice altceva ai face, durerea este prezentă, te însoţeşte fără încetare şi nu poţi scăpa de înţepătura prezenţei ei. Sfântul Teofan spune că în acelaşi fel ar trebui să facem să apară o înţepătură, o străpungere şi în inimile noastre. Nu mă refer la inima fizică, ci la o durere care apare în străfundul fiinţei noastre şi care ar fi un puternic dor după Dumnezeu, simţământul că „sunt singur, Doamne, Tu unde eşti?” pe care îl ai chiar în momentul în care, rugându-te, ai pierdut legătura cu El.

Modul mai elevat de prezentare a acestor lucruri este, desigur, acela de a spune că atunci când o mare bucurie, o mare durere ori tristeţe vine peste noi, nu o uităm curând, în cursul unei zile.

Suferinţa pierderii cuiva drag, conştiinţa bucuriei, vestea care ne umple de bucurie nu ne părăsesc în timp ce îi ascultăm pe ceilalţi, lucrăm, citim, într-un cuvânt, în timp ce ne ducem viaţa în mod obişnuit. La fel ar trebui să fie şi cu sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Şi dacă sentimentul prezenţei lui Dumnezeu este la fel de limpede ca şi celelalte, atunci ne putem ruga şi în timp ce suntem ocupaţi cu alte lucruri.

Te poţi ruga atunci când munceşti fizic, după cum te poţi ruga şi atunci când te afli împreună cu alţii, ascultându-i sau fiind angajat într-o anumită conversaţie sau relaţie. Dar, după cum am spus, nu acesta este primul lucru care ni se întâmplă, de aceea cred că mai întâi de toate ar trebui să ne învăţăm să deprindem o atitudine de atenţie rugătoare şi o stare de inimă zdrobită în acele condiţii care îngăduie dobândirea unei astfel de stări, fiindcă este atât de uşor să devii neatent, să aluneci din trezvie într-o rugăciune somnolentă. Să începem să deprindem acest fel de atenţie rugătoare, de neclintită statornicie şi de predare lui Dumnezeu în acele momente în care o putem face cu o minte şi o inimă neîmprăştiate, iar apoi putem încerca şi în alte situaţii.

În capitolul următor vom continua cu acest subiect, arătând felul în care putem lua una sau două rugăciuni pe care să le folosim pentru a răzbate până în străfundul fiinţei noastre, către sălaşul lui Dumnezeu.

În afară de asta, voi încerca să explic cum poate merge cineva înlăuntrul său, căci acesta este un lucru diferit.

Să nu uitaţi de micuţa vulpe, care poate fi de mare folos pentru viaţa voastră de rugăciune. Şi dacă tot vorbim despre vulpi, dacă vreţi să ştiţi cum vă puteţi împrieteni cu Dumnezeu, căutaţi să aflaţi despre o altă vulpe din cartea lui Saint-Exupery, “Micul Prinţ”, despre modul în care te poţi împrieteni cu cineva care este foarte sensibil, vulnerabil şi sfios.

Am spus că una din problemele pe care trebuie să le înfruntăm cu toţii este aceasta: încotro ar trebui să-mi îndrept rugăciunea?

Răspunsul pe care-l sugerasem era că ar trebui să o aţintim către noi înşine. Dacă rugăciunea pe care doreşti s-o aduci lui Dumnezeu nu este importantă şi semnificativă pentru tine în primul rând, nu o vei putea prezenta Domnului.

Dacă eşti neatent faţă de cuvintele pe care le pronunţi, dacă inima ta nu le resimte sau dacă viaţa nu îţi este îndreptată în aceeaşi direcţie cu rugăciunea ta, aceasta nu va putea ajunge până la Dumnezeu.

De aceea, primul lucru pe care trebuie să-l faci este, după cum am spus, să găseşti o rugăciune pe care să o poţi spune cu toată mintea ta, cu toată inima şi cu toată voinţa ta – o rugăciune care nu trebuie să fie neapărat un mare exemplu de subtilitate liturgică, ci una care să fie adevărată, una care să nu eşueze în ceea ce doreşte să exprime. Trebuie să înţelegi această rugăciune, cu toată bogăţia şi precizia pe care le cuprinde.

În ce priveşte cuvintele, sunt trei lucruri pe care le putem face. Putem folosi rugăciunea spontană, adică acel gen de rugăciune care ţâşneşte dintr-o dată din sufletele noastre; putem folosi scurte rugăciuni exprimate cu voce tare, care sunt foarte scurte, deosebit de intense în conţinutul lor şi atât de largi, încât pot cuprinde cât mai multe înţelesuri cu putinţă; şi mai putem folosi ceea ce este numit, uneori cu neplăcere, rugăciuni gata făcute, care variază de la cele mai mediocre compoziţii ale unor oameni care încearcă să născocească rugăciuni pentru toate ocaziile posibile până la expresiile celor mai profunde experienţe ale sfinţilor, exprimate în rugăciuni pe care nu ei le-au inventat, ci pe care Duhul Sfant le-a turnat în vieţile şi inimile lor. Aş vrea să spun câte ceva despre fiecare din aceste categorii.

Rugăciunea spontană este posibilă în două situaţii: fie în momentele în care, având o puternică conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu, se trezeşte în noi un răspuns de rugăciune, de bucurie şi toate acele forme de răspuns de care suntem în stare atunci când suntem cu adevărat noi înşine şi stăm înaintea Dumnezeului Cel viu, fie atunci când devenim brusc conştienţi de pericolul de moarte în care ne aflăm când venim la Dumnezeu, momente în care strigăm dintr-o dată din adâncul disperării şi al părăsirii, simţind că pentru noi nu este altă nădejde de salvare decât la Dumnezeu.

Aceste două situaţii sunt cei doi poli – a ne vedea în situaţia disperată în care ne aflăm, lipsiţi de Dumnezeu, singuri, dorind o vindecare, dar neputincioşi în a birui această stare; sau minunea de a ne descoperi în mod neaşteptat faţă către faţă cu Dumnezeu atunci când ne putem ruga spontan, fără să conteze ce cuvinte vom folosi.

Am putea spune doar atât, întruna: „Bucuria mea, bucuria mea”. Putem rosti cuvinte pentru că, propriu-zis, acestea nu contează, cuvintele sunt doar un mod de a susţine o stare, de a vorbi nesocotit, nebuneşte, despre iubirea noastră ori despre deznădejdea noastră. Vă amintiţi despre pasajul din Evanghelie legat de Schimbarea la Faţă, în care Petru Îi spune lui Hristos: „Bine este să fim noi aici; să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie” (Lc. 9, 33). Evanghelia ne spune că Petru vorbea nechibzuit, pentru că era înspăimântat. A fost confruntat cu ceva atât de copleşitor, încât a zis primul lucru care i-a venit în minte, a rostit ceva care-i exprima sentimentele.

Acum, dacă ne închipuim că am putea păstra rugăciunea spontană de-a lungul întregii vieţi, ne aflăm într-o amăgire copilărească. Acest fel de rugăciune trebuie să ţâşnească din sufletele noastre, nu avem cum să răsucim un robinet pentru ca ea să curgă de la sine. Nu stă neîncetat la dispoziţia noastră, ca să ne putem folosi de ea oricând.

Rugăciunea aceasta vine din adâncurile sufletului, fie dintr-o fericită uimire, fie dintr-o mare întristare, niciodată dintr-o stare neutră, intermediară, în care nu suntem copleşiţi nici de prezenţa divină, nici de înţelegerea a ceea ce suntem şi a stării noastre.

Aşa că a încerca în alt fel de momente să ne rugăm în mod spontan nu poate fi decât o strădanie vană. Sunt perioade mari de timp în care nu te afli nici pe fundul mării, nici pe vârful muntelui, dar în care trebuie să te rogi cumva, iar aceasta este perioada în care nu te poţi ruga cu spontaneitate, ci din convingere. Acesta este un lucru foarte important, fiindcă mulţi oameni care încep o perioadă de rugăciune consideră că numai în măsura în care sunt puternic pătrunşi de cuvintele şi expresiile pe care le folosesc sunt sinceri în rugăciune. Aceasta este o greşeală. Uneori poţi fi absolut sincer prin luciditatea minţii şi hotărârea voinţei, deşi într-un anume moment aceste cuvinte sau gesturi pot să nu exprime exact ceea ce simţi.

Mă gândesc la următorul exemplu. Atunci când trăieşti în familia ta şi depui o muncă fizică mai grea, se întâmplă să ajungi acasă epuizat. Dacă în momentul acela mama ta, sora, tatăl tău sau oricine altcineva te întreabă „mă iubeşti?” tu zici „da”. Iar dacă persoana respectivă continuă să te întrebe: „Mă iubeşti cu adevărat în momentul acesta?”, ai putea răspunde cu îndreptăţire, zicând: „Nu, nu simt nimic altceva decât că mă doare spatele şi tot corpul”. Dar ai perfectă dreptate să zici „te iubesc”, fiindcă ştii că dincolo de toată oboseala există o putere iubitoare vie.

Iar când Hristos spune „cei care Mă iubesc păzesc poruncile Mele”( In. 14, 15; 14, 21; 15, 10), El nu spune că „dacă Mă iubeşti, vei trece dintr-un sentiment într-altul, dintr-o stare de extaz în alta, dintr-o viziune teologică în alta”; Hristos nu spune decât „dacă într-adevăr crezi cuvintelor Mele, fii vrednic de ele”, acest „a fi vrednic” însemnând să trăieşti oarecum peste posibilităţile tale – să faci mai mult decât ai fi putut face în mod spontan.

Aşa că avem nevoie de un gen de rugăciune care nu este spontană, ci cu adevărat înrădăcinată în convingere. Pentru a o găsi, o poţi lua dintr-un mare număr de rugăciuni existente. Avem deja o bogată panoplie de rugăciuni, făurite de către Duhul Sfânt în chinurile naşterii credinţei.

De pildă, avem psalmii şi mai putem lua şi din tezaurul liturgic al tuturor bisericilor, în care se găsesc atât de multe alte rugăciuni scurte şi lungi. Este important deci să învăţăm şi să cunoaştem destul de multe asemenea rugăciuni, pentru ca în momentul respectiv să poţi rosti rugăciunea potrivită.

Se pune aşadar problema învăţării pe de rost a unui număr minim de rugăciuni, fie din psalmi, fie din rugăciunile sfinţilor. Fiecare dintre noi este sensibil la anumite pasaje, însemnează acele pasaje care îţi pătrund adânc în inimă, care te mişcă profund, care îţi spun ceva în mod deosebit, care exprimă ceva care ţine deja de experienţa ta, fie că aceasta este o experienţă a păcatului sau una a fericirii dumnezeieşti, ori una a luptei tale împotriva celei dintâi pentru a o dobândi pe cea din urmă, întipăreşte-ţi aceste pasaje în memorie, fiindcă într-o zi în care te vei găsi prăbuşit, atât de deznădăjduit încât orice zvâcnet spontan al sufletului tău este cu neputinţă, când nici măcar o silabă nu va mai ţâşni din inima ta, atunci vei descoperi că tocmai cuvintele rugăciunilor deprinse îţi vor veni în ajutor şi ţi se vor oferi ca un dar dumnezeiesc, ca un dar al Bisericii, ca un dar al sfinţeniei, ajutând neputinţei noastre. Ceea ce înseamnă că ai cu adevărat nevoie de rugăciunile pe care le-ai învăţat şi pe care le-ai făcut parte din tine însuţi.

În Biserica ortodoxă avem rugăciuni de dimineaţă şi de seară, care sunt, de regulă, mai lungi decât cele folosite în mod obişnuit în Occident. Citirea lor ţine cam o jumătate de oră dimineaţa şi cam tot atâta seara. Credinciosul va încerca să le înveţe pe de rost, astfel încât să se poată folosi de ele şi cu alte prilejuri. Totuşi nu este suficient să le învăţăm pe dinafară.

O rugăciune spune ceva doar în măsura în care este trăită. Altfel, dacă nu sunt trăite, dacă viaţa şi rugăciunea nu sunt cu totul întreţesute, rugăciunile devin un soi de moment artistic ceremonios pe care i-l oferi lui Dumnezeu în momentele în care îţi faci timp şi de El.

Dacă în rugăciunile de dimineaţă ai rostit o expresie, trebuie să te învredniceşti de ea pentru tot restul zilei. De aceea, în afară de faptul de a învăţa cât mai multe asemenea pasaje semnificative, trebuie să-ţi faci o regulă ca atunci când ai descoperit o expresie care are sens pentru tine — în paginile Vechiului sau Noului Testament, printre rugăciunile Liturghiei – să o aplici fără şovăire, pe cât de mult poţi.

Ai putea crede că eşti în stare să faci aceasta la nivelul unei zile întregi, în realitate, este neînchipuit de greu. Dacă ai putea păzi o singură propoziţie a unei rugăciuni timp de o oră fără a încălca regula, eşti mare, dar fă-o!

Spune: „Am citit această rugăciune, inima mea este pregătită, pentru o jumătate de ceas mă voi strădui ca inima mea să fie deschisă către Dumnezeu şi gata să asculte de voia Lui”. O jumătate de ceas, nu mai mult, apoi îngăduie-ţi un răgaz şi întoarce-te la altceva, fiindcă, dacă încerci să rămâi concentrat asupra unei propoziţii care este totală şi dificilă, în cele din urmă îţi vei spune că „îmi este peste puteri” şi vei sfârşi prin a nu fi realizat nimic. Dar dacă îţi zici că „am trei, sau patru, sau cinci propoziţii ca devize pentru această zi, şi voi încerca să o aplic pe aceasta din momentul în care am citit-o până la ora 10 dimineaţa, iar apoi pe următoarea şi apoi pe cealaltă”, atunci toate gândurile şi simţirile pe care sfinţii le-au exprimat în rugăciunile lor se însufleţesc în tine, încep să sfredelească adânc în voinţa ta şi să-ţi modeleze voinţa şi trupul, căci trupul tău este cel asupra căruia trebuie să aplici poruncile.

Cu toate acestea, ai putea spune că „nu simt ceva deosebit în legătură cu aceste cuvinte”. Dacă aceste cuvinte exprimă o convingere esenţială, dar tu nu simţi nimic în legătură cu ele, îndreaptă-te spre Dumnezeu cu pocăinţă şi spune-I: „Aceasta este credinţa mea creştină fundamentală şi, iată, nu simt nimic pentru ea”, şi din momentul acela ai putea descoperi că ai izbucnit dintr-o dată în rugăciunea spontană, Îi poţi vorbi lui Dumnezeu de apăsarea ta, de ticăloşia ta, de sila pe care o simţi pentru tine, ajungând la voinţa hotărâtă de a-I spune lui Dumnezeu care este adevărul în legătură cu tine şi că voinţa ta este unită cu voinţa Lui.

Un ultim mod în care ne putem ruga ţine de utilizarea, mai mult sau mai puţin continuă, a rugăciunii rostite cu vocea, care serveşte ca un cadru sau ca un baston de-a lungul zilei şi vieţii noastre. Mă gândesc aici la ceva care este întrebuinţat mai ales de ortodocşi. Este ceea ce noi numim „Rugăciunea lui Iisus”, o rugăciune centrată pe numele lui Iisus. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.” Această rugăciune este folosită de călugări şi de maici, dar şi de laici. Este rugăciunea statorniciei, fiindcă nu este discursivă – nu trecem de la un gând la altul -, ci o rugăciune care ne pune faţă către faţă cu Dumnezeu printr-o mărturisire de credinţă care-L priveşte pe El şi defineşte o situaţie care ne priveşte pe noi.

Este mărturisirea de credinţă care, potrivit judecăţii majorităţii nevoitorilor şi misticilor ortodocşi, este un rezumat al Evangheliilor în ansamblul lor. Mărturisim Stăpânirea lui Hristos, dreptul Lui suveran asupra noastră, faptul că El este Domnul şi Dumnezeul nostru, iar aceasta presupune că toată viaţa noastră ţine de voinţa Lui şi că ne încredinţăm voii Lui şi nu altcuiva.

Aceasta înseamnă pentru noi numele „Iisus”, prin care mărturisim realitatea întrupării şi tot ceea ce reprezintă ea. În Hristos vedem Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu în legătura dintre Vechiul şi Noul Testament, pe Unsul lui Yahwe. Urmează desăvârşita mărturisire de credinţă, a ceea ce este El: Fiul lui Dumnezeu. Aceasta nu este doar o mărturisire de credinţă în Iisus Hristos, ci şi una în Treime, fiindcă El este Fiul Tatălui şi nimeni nu poate recunoaşte în profetul din Galileea pe Fiul întrupat al lui Dumnezeu dacă nu-l învaţă Duhul Sfânt să vadă, să înţeleagă şi să se încredinţeze acestei descoperiri.

Aşa că aici avem o a patra mărturisire care ne îngăduie să stăm faţă către faţă cu Dumnezeu întru adevăr şi să mărturisim în duh (In. 4, 23). Şi la urmă vine „miluieşte-ne pe noi”. „Miluieşte-ne” este termenul românesc pentru „eleison”. Când spunem, la unele slujbe, „kyrie eleison” spunem de fapt tocmai asta: „Doamne miruieşte”.

Motivul pentru care doresc să insist asupra acestor cuvinte pe care le folosim în rugăciune se datorează faptului că, spre deosebire de limbile vechi, în toate limbile moderne cuvintele au căpătat semnificaţii specializate şi limitate. Adeseori folosim în rugăciune cuvinte care sunt deosebit de bogate, dar nu remarcăm adâncimea a ceea ce spunem, pentru că ne raportăm la sensul obişnuit al acestor cuvinte, deşi ele ar fi putut avea ecouri adânci în inimile noastre dacă le-am fi legat de alte lucruri pe care le ştim.

Aş dori să vă dau un exemplu care i-ar putea şoca pe cunoscătorii limbilor clasice, pentru că filologia presupusă de acest exemplu este de o calitate îndoielnică, dar pentru că acest exemplu este construit pe un calambur exprimat cu secole în urmă de Părinţii greci care-şi cunoşteau limba şi nu se jenau să facă un joc de cuvinte, voi profita şi eu de asta.

Cei mai mulţi dintre noi întrebuinţăm cuvintele „Kyrie eleison”, sau „Doamne miluieşte” în anumite momente ale vieţii. Suntem cel puţin conştienţi că ele există şi ştim cu aproximaţie ce înseamnă, în general, este vorba de un apel la Dumnezeu pentru milă, compasiune, pentru bunătatea inimii. Acum, motivul pentru care cunoscătorul de limbi clasice îmi poate găsi cusur şi mie, şi Părinţilor greci este că unii dintre ei au derivat „eleison” din aceeaşi rădăcină a termenilor greceşti pentru „măslin”, „măslină”, „ulei de măsline”. Să lăsăm însă disputa pe seama specialiştilor, iar noi să cercetăm ce ne-ar putea spune cuvântul din perspectiva  Scripturilor.

Când spunem „Kyrie eleison” ne-am putea mulţumi cu gândul că este vorba de o cerere generală adresată lui Dumnezeu pentru milă. Dacă ar fi doar atât, formula nu ne va satisface, fiindcă nu ne putem preda viaţa în toate aspectele ei acestui „Doamne miluieşte”, plus că în vorbirea obişnuită cuvintele acestea nu mai înseamnă mare lucru.

Dar dacă ne gândim la măslin, la cel din Vechiul şi din Noul Testament, veţi înţelege următorul lucrul: prima dată când măslinul şi ramura de măslin sunt menţionate este la sfârşitul Potopului, când rămurica este adusă lui Noe de un porumbel. (Să fie acelaşi porumbel care se rotea deasupra lui Hristos în ziua botezului său?)

Această ramură înseamnă că mânia lui Dumnezeu s-a sfârşit, că iertarea este oferită în dar şi că ne aşteaptă înainte un timp şi nişte situaţii noi. Aceasta a fost prima menţionare a măslinului. Numai că nu putem interpreta întotdeauna în felul acesta, pentru că nu este destul să avem un timp şi nişte posibilităţi noi la dispoziţie, dacă suntem împietriţi cu inima, dacă voinţa ne este paralizată sau dacă suntem neputincioşi cu mintea sau cu trupul atât în a discerne, cât şi în a urma această cale. Avem nevoie de vindecare, aşa că aminteşte-ţi acum de untdelemnul pe care Bunul samaritean l-a turnat peste rănile celui căzut între tâlhari. Puterea vindecătoare a lui Dumnezeu va face cu putinţă pentru noi să ne folosim de încetarea mâniei Lui, de darul iertării ce ne este oferit şi cu adevărat de darul timpului şi spaţiului şi al veşniciei.

O altă imagine este cea a ungerii preoţilor şi regilor, a celor dintre israeliţi care erau chemaţi să stea pe pragul dintre lumea divină şi cea omenească, între unitatea şi armonia voinţei lui Dumnezeu şi diversitatea şi complexităţile – ca să nu mai pomenim tensiunile şi opoziţiile – lumii oamenilor.

Pentru a fi în stare să stea în acel loc, omului îi trebuie ceva mai mult decât înzestrările proprii: îi trebuie un dar divin. Aceasta era semnificaţia ungerii preoţilor şi regilor.

Dar în Noul Testament toţi suntem preoţi şi regi, iar vocaţia noastră de fiinţe umane şi de creştini întrece tot ceea ce ar putea omul să împlinească.

Suntem chemaţi să devenim şi să fim mădulare vii ale Trupului lui Hristos, temple construite pe un loc sfânt şi vrednic de Duhul Sfânt, şi părtaşi ai firii dumnezeieşti(2 Petru, 1, 4). Acestea sunt lucruri care întrec puterile omeneşti, şi totuşi trebuie să fim pe de-a-ntregul umani, în modul profund în care creştinul se gândeşte la umanitate raportându-se la Fiul întrupat al lui Dumnezeu. Iar pentru a face aceasta avem nevoie de harul şi de ajutorul lui Dumnezeu. Toate acestea ne-au fost arătate prin actul întrupării.

Acum, dacă ne-am gândi cu aceeaşi simplitate – nu e nevoie decât de un dicţionar, o Biblie şi puţină reflecţie – şi dacă ne-am apleca la fel de simplu şi de direct şi asupra altor cuvinte pe care le folosim în rugăciune, atunci ele s-ar umple de sens. În felul acesta am putea deveni mai atenţi la ceea ce spunem, iar rugăciunea noastră nu va fi doar o înşiruire de vorbe goale sau de vorbe care nu mai sunt decât un simbol al unor înţelesuri pierdute, în chipul acesta, ne vom fi gândit la situaţia în care ne aflăm înainte de a rosti „Kyrie eleison”, adică „Doamne miluieşte, Doamne îndură-te de mine, Doamne toarnă dragostea Ta şi milostivirea Ta în mine”.

Am căzut în cea mai adâncă prăpastie? Ne întâlnim cu posibilităţi nesfârşite, dar fără a putea urma nici una din ele fiindcă suntem răniţi atât de grav? Suntem vindecaţi, dar totodată confruntaţi cu o vocaţie atât de mare, încât nu îndrăznim să ne gândim la ea fiindcă suntem atât de mici?

Însă orice vocaţie poate fi împlinită, în măsura în care Dumnezeu ne dă puterea să o urmăm. Iar aceasta presupune o atentă chivernisire a cuvintelor, precum şi o astfel de întrebuinţare a lor, încât ele să devină icoane ale simţămintelor noastre; pentru a izbuti, trebuie să aducem şi să adunăm în jurul cuvintelor întreaga intensitate şi adâncime a vieţii noastre personale.

Dar dacă cuvintele pe care le folosim nu sunt făcute adevărate prin felul în care trăim, vor rămâne lipsite de noimă şi nu vor duce nicăieri, fiindcă vor fi precum un arc care nu poate trage fiindcă îi lipseşte coarda.

Este cu totul lipsit de rost să-i cerem lui  Dumnezeu ceva pentru care suntem nepregătiţi.

Dacă spunem „Oh, Doamne, scapă-mă din ispita cutare sau cutare” în timp ce căutăm prin orice mijloc posibil să săvârşim păcatul respectiv, sperând că Dumnezeu a căpătat controlul situaţiei prin rugăciunea noastră şi astfel ne va scoate din ispită, nu vom avea prea mari şanse de succes.

Dumnezeu ne dă putere, dar noi trebuie să o folosim. Atunci când, în rugăciunile noastre, Îi cerem lui Dumnezeu puterea de a face ceva în Numele Lui, nu-I cerem de fapt lui Dumnezeu să o facă El în locul nostru, pentru că noi am fi mult prea slabi pentru asta, ci să o facem noi cu puterea Lui.

Vieţile sfinţilor sunt lămuritoare în această privinţă, şi în viaţa Sfanţului Filip Neri (Preot şi duhovnic italian din secolul al XVI-lea, dedicat  promovării sfinţeniei vieţii preoţilor catolici şi a importanţei predicii în cultul creştin) este descrisă tocmai o astfel de situaţie.

Sfântul Filip era un om mânios, care se certa din nimic şi care avea puternice izbucniri de mânie, în schimbul cărora avea, desigur, de îndurat muştruluiala zdravănă a confraţilor săi. Într-o zi a simţit că nu mai putea continua astfel. Din relatarea vieţii lui nu aflăm dacă aceasta  s-a datorat virtuţii lui sau faptului că nu-i mai putea  suporta pe fraţi. Cert este că se repezi dintr-o dată spre capelă, îngenunche înaintea unei statui de-a lui Hristos şi-L rugă să îl izbăvească de mânie. Apoi ieşi afară, plin de nădejde. Prima persoană pe care o întâlni fu unul dintre fraţi care nu-l supărase niciodată cu nimic, dar care tocmai acum se arătă duşmănos şi supărător. Aşa că Filip izbucni în mânia lui obişnuită şi se duse mai departe, plin de năduf, pentru a-l întâlni pe un alt confrate, care întotdeauna fusese pentru el un izvor de mângâiere şi odihnă. Dar până şi acesta îi răspunse în doi peri. Atunci Filip dădu fuga înapoi la capelă, se aruncă înaintea statuii lui Hristos şi spuse: „Oh, Doamne, oare nu ţi-am cerut să mă izbăveşti de mânia aceasta?” Iar Domnul i-a răspuns: „Ba da, Filipe, şi tocmai de aceea am înmulţit ocaziile în care tu să înveţi să dobândeşti pacea”.

Cred că este foarte important să înţelegem că Dumnezeu va lucra în felul acesta. Nu va sta pe cruce pentru tine la nesfârşit. Există un moment în care trebuie să-ţi iei propria ta cruce. Fiecare dintre noi trebuie să ne luăm crucea, iar atunci când cerem ceva în rugăciunile noastre presupunem prin implicaţie că o vom face cu toată însufleţirea pe care-o putem da acţiunilor noastre şi cu tot curajul şi energia pe care le avem. Şi mai ales, cu toată puterea pe care ne-o va dărui Dumnezeu. Dacă nu vom proceda astfel, rugăciunea noastră nu va fi decât o pierdere de timp.

Aceasta înseamnă că şi „Kyrie eleison” şi oricare alte cuvinte de felul acesta pe care le-am rosti trebuie să fie îndreptate către noi înşine. Mintea noastră trebuie să fie formată, plămădită potrivit cuvintelor noastre, plină de ele şi în armonie cu acestea.

Inima noastră trebuie să le accepte cu deplină convingere şi să le exprime cu toată puterea de care suntem capabili, iar voinţa noastră trebuie să le cuprindă şi să le prefacă în lucrare. De aceea, rugăciune şi lucrare trebuie să devină două expresii ale aceleiaşi situaţii faţă de Dumnezeu şi faţă de tot ceea ce ne înconjoară. Dacă acestea lipsesc, ne pierdem timpul.

Care este rostul de a-I vorbi lui Dumnezeu despre problemele noastre, dacă atunci când ne dă puterea să le combatem noi aşteptăm cu mâinile în sân până când El le va rezolva în locul nostru?

Ce sens poate fi în repetarea unor cuvinte care au ajuns într-atât de tocite, atât de subţiate, de nesemnificative încât nu ne mai pot folosi decât la păstrarea unei relaţii cu Dumnezeu, care a ajuns atât de fragilă precum o pânză de păianjen?

Prin urmare, alege cuvintele potrivite, alege-le şi adună-ţi întreaga atenţie în ele, fiindcă acestea sunt cuvinte ale adevărului şi cuvintele pe care Dumnezeu le va auzi pentru că sunt adevărate. Pune-ţi toată inima în ele. Fiindcă sunt adevărate, fă ca aceste cuvinte să fie vii în mintea ta, şi fă-le să străpungă până în străfundurile inimii tale.

Cuvintele de rugăciune sunt întotdeauna cuvinte ale dedicării. Nu poţi să rosteşti o rugăciune fără a socoti că „dacă spun acest lucru, atunci asta este ceea ce am de făcut în situaţia respectivă”. Atunci când Îi spui lui Dumnezeu: „Orice-ar fi, cu orice preţ, mântuieşte-mă, Doamne”, trebuie să-ţi aminteşti că este necesară şi voinţa în cererea ta, fiindcă într-o zi Dumnezeu va spune: „Acesta este preţul”.

Scriitorii din vechime spuneau: „Dă-ţi sângele şi Dumnezeu ţi-L va da pe Duhul”.

Acesta este preţul. Lasă-le pe toate, şi vei primi Împărăţia. Părăseşte robia, şi vei primi libertatea. După cum voinţa ta este deja angajată nu doar în actul de rugăciune, ci şi în toate urmările acelei rugăciuni, tot astfel trebuie să fie şi trupul tău, fiindcă o fiinţă omenească nu este numai un suflet care are de vieţuit pentru o vreme într-un trup. El este o fiinţă care este trup şi suflet, o unică fiinţă, pe care o numim Om.

În rugăciune avem de făcut deci şi un efort fizic care ţine de atenţia fizică şi de modul fizic în care te rogi. Postirea, atunci când mâncarea te-a îngreunat pentru rugăciune, este de asemenea necesară. Dacă vei face toate acestea, te vei afla bătând la uşă.

Acum, dacă vrem să adâncim aceste cuvinte, să pătrundem înăuntrul lor, aşa cum cineva ar sfredeli pământul pentru a ajunge la bogăţiile din adânc, atunci trebuie să ne asumăm un risc, iar acest risc este cel care însoţeşte de fiecare dată efortul de a pătrunde în adâncuri. Pare simplu.

Cu toţii suntem de părere că suntem profunzi şi deci, cu cât ajungem mai în profunzimea noastră, cu atât peisajul va fi mai încântător. Nu este chiar atât de simplu. Este adevărat că atunci când am atins un anumit nivel de profunzime, lucrurile sunt în regulă, însă călătoria într-acolo seamănă destul de mult cu povestirile despre dobândirea Graalului. Sunt tot felul de monştri pe care-i întâlnim pe drum, monştri care nu sunt demoni, care nu sunt oamenii din jurul nostru, ci chiar noi înşine. Lucrul acesta face călătoria mult mai respingătoare şi mai dificil de întreprins.

În mod obişnuit, ceea ce ne face să vieţuim în afara noastră sunt lăcomia, teama şi curiozitatea.

Un savant francez, Alexis Carrell, a spus într-o carte numită „Omul, un necunoscut” că dacă te vei întreba unde sfârşeşte personalitatea ta vei vedea că limba unui individ lacom este proiectată ca nişte tentacule către toate bunurile lumii; ochii unui individ curios sunt precum nişte tentacule proiectate şi lipite de toate cele din jur; urechile celor atenţi la orice zvon şi orice şoaptă se măresc şi ar vrea să se suprapună peste lume.

Dacă te-ai putea desena aşa cum arăţi în felul acesta, vei constata că prea puţin a mai rămas din tine, de vreme ce îţi eşti aproape cu totul exterior. De aceea, primul lucru pe care îl ai de făcut este să-ţi retragi tentaculele. Nu poţi păşi înlăuntrul tău când îţi eşti cu totul exterior.

Fă o probă şi te vei putea convinge, vei descoperi un număr de alte lucruri folositoare de-a lungul drumului, încercă să-ţi faci timp să stai singur cu tine însuţi: închide uşa şi zăboveşte în camera ta într-un moment în care nu ai altceva de făcut. Spune: „Acum sunt cu mine însumi”, şi nu fa nimic altceva. După un timp uimitor de scurt te vei simţi aproape cu siguranţă plictisit. Aceasta ne învaţă un lucru de mare folos. Ne atrage atenţia asupra faptului că, dacă după zece minute de stat singuri cu noi înşine ne simţim în felul acesta, nu este nici o mirare că şi alţii se vor simţi la fel de plictisiţi în compania noastră! De ce? Pentru că avem atât de puţin de oferit nouă înşine ca hrană pentru mintea, pentru sensibilitatea şi pentru viaţa noastră.

Dacă-ţi vei privi viaţa cu minuţiozitate vei descoperi curând că trăim atât de rar din ceea ce avem în noi înşine; în schimb, răspundem la tot felul de aţâţări şi excitaţii. Cu alte cuvinte, trăim prin oglindire, prin reacţie la stimuli.

Ceva se întâmplă şi noi ripostăm, cineva vorbeşte, iar noi răspundem. Dar atunci când suntem lipsiţi de orice ne-ar putea stimula să gândim, să vorbim ori să acţionăm, ne dăm seama că, de fapt, în noi nu ar mai fi rămas ceva care să ne îndemne să acţionăm în vreun fel anume. Iar aceasta este pe drept cuvânt o descoperire dramatică.

Suntem cu totul deşerţi, nu mai acţionăm dinspre noi înşine, ci acceptăm ca viaţă a noastră o viaţă care în realitate se hrăneşte cu ceea ce ne este străin şi exterior; ne-am obişnuit ca lucrurile să se petreacă într-un anumit fel, care ne constrânge să facem alte lucruri. Cât de rar putem trăi însă numai datorită adâncimii şi bogăţiei despre care presupunem că se află în noi înşine!

În romanul lui Dickens “Pickwick Papers” există un fragment care este o foarte bună descriere a vieţii mele şi probabil şi a vieţii tale.

Pickwick se duce la club. Opreşte o birjă şi pe drum pune o mulţime de întrebări. Printre altele, el întreabă: „Spune-mi, cum este posibil ca un cal atât de prăpădit să poată trage aşa o trăsură de mare şi de grea?” Birjarul îi răspunde: „Nu este o chestiune de cal, Sir, ci una de roţi”, la care dl Pickwick întreabă iarăşi: „Ce vrei să spui?”

Atunci birjarul îi explică: „Ştiţi, trăsura are nişte roţi excelente, care sunt atât de bine unse, încât este suficient ca mârţoaga să tragă puţin, cât să se mişte roţile, pentru ca apoi bietul animal să trebuiască să gonească pentru a-şi salva viaţa”.

Cam aşa este şi cu felul în care trăim cea mai mare parte din timp. Noi nu suntem calul care trage, ci mârţoaga care fuge de trăsura care ameninţă să vină peste el şi să-l strivească.

Neştiind încă în ce fel să acţionăm cât timp suntem lipsiţi de o determinare exterioară, descoperim că nu ştim ce să facem cu noi înşine şi atunci devenim tot mai plictisiţi. De aceea, mai întâi de toate trebuie să înveţi să stai împreună cu tine însuţi şi să înfrunţi plictiseala, extrăgând din această experienţă orice semnificaţie posibilă.

După o vreme treaba asta se dovedeşte a fi încă şi mai groaznică decât plictiseala, pentru că noi nu suntem pur şi simplu plictisiţi într-un fel care ne permite să spunem „Sunt o persoană activă şi de folos pentru aproapele meu. Fac întotdeauna binele, iar pentru mine a fi într-o stare de inactivitate în care să nu fac nimic pentru nimeni este o încercare serioasă”, începem să aflăm şi altceva în plus.

Suntem plictisiţi atunci când încercăm să ieşim din plictiseală, căutând în interiorul nostru pentru a vedea dacă există ceva salvator în noi. Destul de curând descoperim că nu există nimic, fiindcă toate lucrurile la care ne-am putea gândi le-am gândit deja de zeci de ori. Toată gama de emoţii pe care o avem în noi a ajuns ca un pian pe care l-am închis, fiindcă nu mai avem nimic de-a face cu cântarul. Avem nevoie de altcineva care să vină să cânte la clapele lui. Nu avem niciodată chef de nimic, aşa că avem o stare de nelinişte care ne poate duce la una de chin. Dacă-i citeşti pe Părinţii Pustiei, care aveau o bună experienţă a acestor lucruri, sau pe călugării care şi-au petrecut întreaga viaţă în mănăstire, vei vedea că există momente în care aceştia fugeau pur şi simplu din chilie strigând după ajutor, încercând să întâlnească ceva sau pe cineva, indiferent de lucrul sau de persoana respectivă. Până şi diavolul însuşi ar fi fost de preferat deşertăciunii contemplării de sine.

Unul din scriitorii duhovniceşti, Teofan Zăvorâtul, spune că „cei mai mulţi oameni sunt ca nişte aşchii de lemn răsucite în jurul propriului gol”. Dacă suntem cu adevărat cinstiţi, trebuie să admitem că aceasta este o descriere foarte potrivită a stării în care practic ne găsim cu toţii.

Trebuie deci să fim în stare să ne luptăm cu acest chin şi să spunem: „Nu mă voi lăsa biruit, ci voi stărui până când voi ajunge în punctul în care această stare mă va determina să fac ceea ce voinţa bună este neputincioasă”, într-adevăr, vine o clipă, un moment de deznădejde şi groază, care ne face să ne întoarcem încă şi mai adânc înlăuntrul nostru şi să strigăm: „Doamne îndură-Te! Pier, Doamne, scapă-mă!” Descoperim atunci că nu este nimic în noi înşine care să ne poată da viaţă, sau mai curând, care să fie viaţă; că tot ceea ce numeam viaţă şi ne imaginam că era viaţa era în afara noastră şi că înlăuntrul nostru nu era nimic.

Apoi privim în abisul de nimic şi simţim că pe măsură ce mergem mai în adânc, tot mai puţin rămâne din noi. Acesta este un moment periculos, momentul în care trebuie să ezităm.

În acest punct am atins primul nivel al adâncimii, de la care începem efectiv să batem la uşă. Căci la nivelul la care nu făceam altceva decât să ne desprindem de aproapele nostru pentru a rămâne singuri până când ajungeam să ne plictisim de noi înşine -lucru care ne ofensa – şi la care ne pierdeam astâmpărul şi ne nelinişteam, iar apoi ne simţeam puţin apăsaţi, nu aveam încă nici un motiv să strigăm după ajutor cu acea deznădejde care ne stăpâneşte întreaga minte, inimă, voinţă şi trup cu sentimentul că, dacă Dumnezeu nu Se grăbeşte, eu pier, nu mai am altă nădejde, pentru că ştiu că, dacă aş ieşi din această adâncime, m-aş întoarce la lumea de amăgire, de viaţă oglindită, dar nu la viaţa adevărată.

Acesta este momentul în care putem începe să batem la o uşă care este încă închisă, dar dincolo de care se află nădejdea, acea nădejde pe care Bartimeu, orbul de la porţile Ierihonului, a simţit-o în ceasul celei mai adânci deznădejdi, pe când Hristos trecea prin dreptul lui (Marcu 10, 46-52; Luca 18, 35-43).

Ştim din Evanghelii că Bartimeu se găsea pe marginea drumului, orb fără vreo nădejde de vindecare, lipsit de credinţă şi de speranţa în ajutorul omului, limitat la a cerşi pentru a-şi duce viaţa, fără să se aştepte propriu-zis la milostenie din dragoste, ci la acel fel de milă care constă în a azvârli monede cuiva fără a-i privi vreodată faţa.

Şi, într-o zi, acest om, care de-acum lepădase orice nădejde, care zăcea în ţărână cu orbirea lui cu tot, a auzit de omul, de noul proroc care săvârşea minuni prin toată Ţara Sfântă. Să fi avut ochi sănătoşi, L-ar fi căutat poate, colindând întreaga ţară în căutarea Lui, dar în stare lui nu avea cum să dea de urma acestui vindecător itinerant.

Aşa că rămase acolo unde se găsea, iar gândul că se afla undeva în apropiere cineva care să-l vindece, îi făcea deznădejdea şi mai mare, şi mai ascuţită.

Iar într-o zi a auzit trecând o mulţime pe-acolo, o mulţime care răsuna ca nici o alta. Se poate, aşa cum se întâmplă în cazul orbilor, ca el să fi căpătat un simţ al auzului şi o sensibilitate mai mari decât ale noastre, fiindcă a strigat: „Cine trece pe-aici?” şi i s-a răspuns: „Iisus din Nazaret”.

În momentul acela, orbul ajunse în punctul de cea mai puternică deznădejde şi cea mai puternică speranţă. Cea mai puternică speranţă, pentru că Hristos trecea prin apropiere, dar această speranţă era umbrită de o teribilă deznădejde, fiindcă mai erau doar câţiva paşi până ce El ar fi ajuns în dreptul lui Bartimeu, iar apoi urmau alţi câţiva paşi şi Acela ar fi trecut, fiind puţin probabil că mai avea să treacă vreodată pe-acolo. Şi cu această nădejde fără de nădejde, începem să plângem şi să strigăm: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” Era o desăvârşită mărturisire de credinţă. Iar în acel moment, tocmai datorită unei deznădejdi atât de mari a putut să strângă o speranţă atât de cutezătoare pentru a fi vindecat, salvat, făcut întreg. Şi Hristos l-a auzit.

Există un nivel al deznădejdii care este în legătură cu speranţa deplină şi desăvârşită. Este punctul în care, ajungând înlăuntrul nostru, suntem în stare să ne rugăm; în acest punct, „Doamne miluieşte” este îndeajuns. Nu avem trebuinţă să exprimăm nici unul din acele cuvântări înflorite pe care le găsim în manualele de rugăciuni. Este destul să strigăm deznădăjduiţi: „Ajutor!”, şi vom fi auziţi.

De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu are destulă însufleţire, destulă convingere, destulă credinţă tocmai pentru că deznădejdea noastră nu este destul de adâncă, Îl vrem pe Dumnezeu împreună cu atât de multe alte lucruri pe care le avem, dorim ajutorul Lui dar în acelaşi timp încercăm să obţinem ajutor de oriunde putem, şi-L ţinem pe Dumnezeu în rezervă, aşa, pentru orice eventualitate, poate pentru ceasul ultimei noastre încercări.

Ne adresăm celor mari ai lumii acesteia şi fiilor oamenilor, spunând: „Doamne, dă-le lor puterea de a face acestea pentru mine.” Cât de rar se întâmplă să ne depărtăm de la stăpânii acestei lumi şi de la fii oamenilor şi să zicem: „Nu voi cere ajutorul nimănui, ci vreau ca Tu să mă ajuţi”. Când deznădejdea noastră vine din adâncimea potrivită, dacă lucrul pe care îl cerem şi după care strigăm este atât de important, încât reprezintă toate nevoile vieţii noastre, de-abia atunci vom găsi cuvinte de rugăciune şi vom putea atinge esenţa rugăciunii, întâlnirea cu Dumnezeu.

Iar acum, încă ceva despre nelinişte. Legătura o face şi în acest caz Bartimeu. El a strigat, dar ce ne spune Evanghelia despre toţi ceilalţi din preajmă? Că au încercat să-l facă să tacă, şi aproape că-i putem vedea pe toţi oamenii evlavioşi, cu ochii sănătoşi, tari pe picioarele lor, plesnind de sănătate, înconjurându-L pe Hristos şi dorind să discute lucruri savante legate de Împărăţia ce va veni, despre taine ale Scripturii etc., ei bine, toţi aceştia se întorc spre Bartimeu spunându-i: „Ce tot pofteşti, nu poţi să taci o dată? Ce tot îi dai cu «ochii tăi, ochii tăi», de parcă asta ar putea conta atunci când vorbeşti despre Dumnezeu?”

Bartimeu era ca cineva care apare din senin pentru a-I cere lui Dumnezeu un lucru de care are o disperată nevoie chiar în toiul unei ceremonii, întrerupând astfel buna ei desfăşurare. Desigur, unul ca acesta ar fi dat afară numaidecât. Ar fi redus la tăcere. Numai că Evanghelia ne mai spune şi că, în ciuda tuturor celor care voiau să-i închidă gura, orbul continua să strige tocmai pentru că era vorba de un lucru atât de preţios pentru el. Cu cât aceia încercau mai mult să-l facă să tacă, cu atât striga el mai tare.

Iată ce vreau să spun. În Grecia este cinstit un sfânt pe nume Maxim, un tânăr care, intrând într-o zi în biserică, a auzit citindu-se din locul acela din Evanghelie în care se spune că trebuie să ne rugăm neîncetat (1 Tes. 5, 17). Cuvintele acelea îl impresionară în mod deosebit, iar el se frământa, gândindu.-se că îi va fi cu neputinţă să împlinească această poruncă.

Ieşind din biserică, se duse în munţii învecinaţi şi începu să se roage fără încetare. Nefiind decât un simplu ţăran grec, nu ştia mai mult decât Rugăciunea Domnească şi alte câteva rugăciuni. Aşa că, după cum ne povesteşte chiar el, a început să le spună pe acestea, iarăşi şi iarăşi, fără oprire. Apoi se simţi foarte bine. Se ruga, era cu Dumnezeu, se simţea deosebit de fericit, totul îi părea atât de minunat, afară de faptul că soarele începu să apună şi se făcea tot mai rece şi mai întuneric, şi, pe măsură ce se lăsa noaptea, începu să audă tot felul de zgomote îngrijorătoare – ramuri ce pocneau sub apăsarea fiarelor sălbatice ce umblau pe-acolo, scăpărări de ochi, ţipetele animalelor mai mici ucise de cele mai mari, şi tot aşa. Atunci simţi că era doar el, singur, o făptură slabă şi fără apărare într-o lume a primejdiei, a morţii, a uciderii, o lume în care nu putea avea nici o scăpare şi nici un ajutor dacă Dumnezeu nu i l-ar fi dăruit.

A încetat deci să mai spună Tatăl Nostru şi Crezul; în schimb, a făcut precum Bartimeu, a început să strige: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” Strigă în felul acesta toată noaptea, deoarece fiarele şi ochii scăpărători din întuneric nu-i dădură nici un răgaz pentru somn. Apoi se făcu dimineaţă şi, de vreme ce toate fiarele se duseră să se culce, se gândi: „Acum mă pot ruga aşa cum începusem”. Numai că i se făcu foame. Aşa că voi să se ducă să culeagă nişte boabe oarecare, însă pe când se îndrepta spre nişte tufişuri îşi dădu seama că fiarele şi ochii aceia scăpărători trebuie să se fi ascuns tocmai prin acele tufişuri. Deci începu să calce cu mare grijă, şi la fiecare pas zicea:  „Doamne Iisuse Hristoase, scapă-mă, ajută-mă, păzeşte-mă, izbăveşte-mă! O, Dumnezeule, ajută-mă, scapă-mă”, şi de bună seamă că pentru fiecare bobiţă pe care o strângea se ruga astfel de câteva ori.

Timpul trecu şi, după mulţi ani, întâlni un foarte nevoitor bătrân şi încercat, care-l întrebă cum învăţase să se roage neîncetat. Maxim i-a răspuns:; „Cred că diavolul e cel care m-a învăţat să mă rog aşa”. Celălalt i-a zis: „Cred că ştiu ce vrei să spui, dar aş vrea să fiu sigur că te-am înţeles bine”. Nicolae îi explică felul în care se obişnuise treptat cu toate acele zgomote şi primejdii din timpul zilei şi din timpul nopţii. După acestea îi veniră ispite, ispite ale trupului, ale minţii, ale inimii, iar apoi atacuri şi mai puternice din partea diavolului. De atunci nu mai trecu nici o clipă din zi ori din noapte în care să nu strige către Dumnezeu: „Miluieşte-mă, miluieşte-mă, scapă-mă, ajută, ajută, ajută”.

Iar într-o zi, după ce paisprezece ani trecură în felul acesta, i se arătă Domnul, şi din clipa aceea liniştea, pacea şi netulburarea veniră peste el. Nu mai rămăsese nici o umbră de teamă – nici de întuneric, nici de demoni -, Domnul împăraţi peste el şi o risipi pe toată. „Atunci, zise Maxim, am înţeles că fără Domnul sunt cu totul neputincios. De aceea, chiar şi când mă aflam netulburat, împăcat şi fericit, continuam să spun «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă»”. Astfel, Maxim se încredinţase că numai în milostivirea lui Dumnezeu se pot găsi orice pace a inimii şi a minţii, orice linişte a trupului şi orice dreptate a voinţei.

Aşadar, Nicolae învăţă să se roage nu în ciuda tulburărilor, ci datorită lor şi pentru că tulburarea era pricinuită de un pericol real. Dacă ne-am da seama că noi ne aflăm în nişte primejdii şi mai mari, că diavolul ne dă târcoale încercând să ne înhaţe şi să ne nimicească şi că fiecare întâlnire este o judecată, o criză, o situaţie în care suntem chemaţi fie să-L primim pe Hristos, fie să fim vestitorul lui Hristos pentru persoana cu care ne întâlnim, dacă am înţelege că întreaga noastră viaţă are o asemenea concentrare de înţelesuri, atunci am putea să strigăm şi să ne rugăm fără încetare, iar tulburările nu ar fi o piedică, ci tocmai condiţia şi mijlocul prin care am deprinde rugăciunea atunci când suntem încă prea neştiutori pentru a ne putea ruga din străfundul nostru fără nici un alt imbold, fără a fi provocaţi să ne rugăm.

Şi totuşi, atunci când nu ştim nimic despre rugăciune, când nu ne-am rugat deloc sau prea puţin în viaţa noastră, cum am putea să învăţăm să ne rugăm în condiţiile vieţii în care trăim? Am verificat aceasta într-o varietate de situaţii, în anii de practică medicală, vreme de cinci ani în timpul războiului, ca preot, şi am văzut că este posibil. Este posibil, în măsura în care eşti destul de simplu şi de deschis pentru asta. Şi iată cum.

Trezeşte-te de dimineaţă, iar primul lucru pe care-l faci să fie cel de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru ea, chiar dacă nu te simţi în mod deosebit fericit pentru ziua care urmează. „Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, să ne bucurăm şi să fim mulţumitori întru ea.”( Ps. 117, 24)

Sfârşind aceasta, acordă-ţi răgazul de a pătrunde adevărul spuselor tale şi ceea ce ele înseamnă de fapt – un înţeles care se găseşte probabil la nivelul convingerii adânci şi nu la unul euforic. Apoi scoală-te, spală-te, îmbracă-te, fă tot ceea ce mai ai de făcut şi întoarce-te din nou la Dumnezeu, întoarce-te la El cu aceste două convingeri.

Prima afirmă că eşti al lui Dumnezeu, iar a doua că şi ziua aceasta este a lui Dumnezeu, o zi pe deplin nouă, cu totul proaspătă. Această zi nu a mai existat până acum. Pentru a vorbi în termeni ruseşti, este precum o întindere nemărginită acoperită de o zăpadă imaculată. Nimeni nu a umblat încă prin ea. Stă neatinsă şi pură înaintea ta. Deci ce urmează acum? Ce urmează acum este să-I ceri lui Dumnezeu să binecuvânteze această zi, ca tot ce se va întâmpla în ea să fie binecuvântat şi orânduit de El. Iar apoi va trebui să iei lucrurile în serios, fiindcă nu de puţine ori spunem „binecuvântează-mă, Doamne”, şi, primind binecuvântarea, ne purtăm asemenea Fiului rătăcitor – ne strângem toate bunurile şi o apucăm într-aiurea, pentru a duce o viaţă destrăbălată.

Această zi este binecuvântată de Dumnezeu, este a Lui, iar acum să intrăm şi noi în ea. Păşeşti în ziua aceasta ca vestitor personal al lui Dumnezeu; pe oricine ai întâlni, întâlneşti mergând pe drumul pe care Dumnezeu ţi l-a pregătit. Te afli acolo pentru a fi prezenţa Domnului Dumnezeu, prezenţa lui Hristos, prezenţa Duhului, prezenţa Evangheliei – acesta este rostul tău în această zi anume.

Dumnezeu nu a spus niciodată că atunci când, lucrând în Numele Lui, vei intra într-o situaţie grea, El va fi cel răstignit, iar tu cel înviat. Trebuie să fii pregătit ca, în Numele Lui, să intri în tot felul de situaţii, una după alta, să umbli aşa cum a facut-o Fiul lui Dumnezeu: printre umilinţe cu smerenie, totdeauna în adevăr şi gata să fii prigonit, şi tot aşa.

De obicei, atunci când împlinim poruncile lui Dumnezeu ne aşteptăm să vedem imediat un efect minunat, lucruri despre care citim uneori în vieţile sfinţilor. De pildă, atunci când, loviţi peste un obraz, îl întoarcem şi pe celălalt, cu toate că nu ne aşteptăm deloc să fim loviţi iarăşi, ci ne aşteptăm să-l auzim pe agresor spunând „oh, câtă smerenie!” – crezi că ţi-ai luat atunci răsplata, iar celălalt şi-a dobândit mântuirea. Numai că lucrurile nu se petrec în felul acesta. Trebuie să plăteşti preţul, şi adeseori eşti lovit cu putere.

Ceea ce contează este să fii pregătit pentru asta. În ce priveşte ziua de care vorbim, dacă primeşti că această zi a fost binecuvântată de Dumnezeu, aleasă de El cu mâna Lui, atunci orice ţi se întâmplă în ea este un dar al Său, fie că este amar sau dulce, că-ţi place sau nu. Este darul personal al lui Dumnezeu, şi dacă îl primeşti în felul acesta atunci vei putea înfrunta orice situaţie, însă în cazul acesta, trebuie să o întâmpini consimţind că orice se poate întâmpla, indiferent că-ţi place sau nu, iar dacă umbli astfel în Numele lui Dumnezeu de-a lungul unei zile care a ieşit nouă şi proaspătă din propriile Lui mâini şi care a fost binecuvântată pentru ca tu să o poţi trăi, atunci pe drept cuvânt îţi vei putea face rugăciunea şi viaţa precum două feţe ale aceleiaşi monede. Vei acţiona şi te vei ruga într-o singură respiraţie, fiindcă toate situaţiile care vor urma una celeilalte au nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Cu ani în urmă am vorbit despre lucrurile acestea la Taize şi am rămas în corespondenţă cu aproape treizeci de băieţi şi fete de acolo. Unul din aceşti tineri mi-a scris: „Am încercat să vă urmez sfatul. M-am străduit din răsputeri. Nici măcar un minut nu trecea fără să mă rog şi să fac ceva, rugăciune şi făptuire şi tot aşa întruna, iar acum nu mai pot auzi cuvântul lui Dumnezeu, nu mai pot suporta acest fel de rugăciune”. I-am răspuns acestei fete: „Ai făcut indigestie. Trebuia să fii realistă în rugăciune, tot aşa cum avem simţul realităţii în viaţa obişnuită. Nu se poate ca, fără să te fi rugat vreodată până atunci, să începi un dialog cu Dumnezeu şi un program de rugăciune de 18 ore pe zi fără încetare, în timp ce te ocupi şi de alte lucruri. Dar poţi să pui cu uşurinţă deoparte un moment sau două în care să-ţi angajezi întreaga putere. Întoarce-ţi numai ochii spre Dumnezeu, zâmbeşte-I – începe în felul acesta.

Există momente în care-I poţi spune lui Dumnezeu «trebuie să mă odihnesc, nu am putere să fiu cu Tine neîncetat», ceea ce este perfect adevărat, încă nu eşti în stare să înduri compania lui Dumnezeu în permanenţă. Nu-i nimic, spune-I lucrul acesta. Dumnezeu o ştie oricum foarte bine, indiferent cum vei proceda. Du-te deoparte, spune pentru o clipă «vreau doar un moment de odihnă. Pentru un timp, accept să nu fiu chiar atât de sfânt».”

În felul acesta ne putem odihni şi privi la lucruri care sunt de asemenea lucruri ale lui Dumnezeu -copaci, clădiri -, iar apoi să ne întoarcem din nou la El. Dacă încercăm să ne rugăm neîncetat, vom fi biruiţi în scurt timp; dar dacă ne alegem în mod chibzuit momentele de rugăciune, vom putea ajunge la o astfel de rugăciune.

Dacă vei proceda aşa, te vei putea ruga. Poţi să încerci şi mai mult, dar nu uita să fii întotdeauna cu luare-aminte, fiindcă există un păcat, pe care Părinţii duhovniceşti îl numesc „lăcomia duhovnicească”, care constă în a dori tot mai mult din Dumnezeu într-un moment în care ar trebui să ţii regim şi să guşti numai câte puţin şi atât cât îţi este potrivit.

În încordata viaţă modernă pe care o trăim, problema chivernisirii timpului este una dintre cele mai importante. Nu am de gând să încerc şi să te conving că dispui de foarte mult timp şi că te poţi ruga dacă vrei; vreau în schimb să-ţi vorbesc despre administrarea timpului în tensiunile şi în goana vieţii.

Te voi scuti de orice descriere a felului în care îţi poţi face timp; voi spune doar că, dacă vom încerca să risipim mai puţin din el, vom avea mai mult. Dacă am folosi farâmituri din timpul risipit încercând să construim scurte momente pentru reculegere şi reflecţie am putea descoperi că există de fapt destul de mult timp.

Dacă te gândeşti la numărul de minute goale dintr-o zi, în care facem ceva numai pentru că ne este teamă de vidul lor şi de faptul de a rămâne singuri cu noi înşine, vei înţelege că sunt o mulţime de perioade scurte care ne-ar putea aparţine în acelaşi timp nouă şi lui Dumnezeu. Dar vreau să vorbesc despre un lucru pe care îl consider chiar mai important.

Este vorba despre felul în care putem controla şi opri timpul. Ne putem ruga lui Dumnezeu numai dacă suntem întemeiaţi într-o stare de statornicie şi pace lăuntrică, în care stăm faţă către faţă cu Dumnezeu, iar aceasta ne desprinde de perceperea timpului – nu a timpului obiectiv, de felul celui pe care îl urmărim consultându-ne ceasul, ci în sensul subiectiv, că timpul fuge şi că nu ne-a mai rămas timp pentru noi.

Mai întâi aş vrea să vă atrag atenţia asupra unui lucru pe care îl cunoaştem şi îl discutăm cu toţii. Anume, că nu este deloc necesar să fugim după timp ca să-l prindem. Timpul nu fuge de noi, ci fuge înspre noi. Fie că eşti atent la următorul minut ce vine spre tine, fie că nu ai nici o idee despre asta, el va veni peste tine. Viitorul, orice ai şti despre el, va deveni prezent, aşa că nu este nevoie să încerci să sari din prezent în viitor. Putem să aşteptăm firesc ca lucrul acesta să se întâmple, iar din punctul acesta de vedere putem fi perfect statornici şi totuşi să ne mişcăm în timp, fiindcă timpul este cel care se mişcă.

Trăieşti această situaţie atunci când eşti într-o maşină sau în tren şi stai în scaun şi, dacă nu conduci, te uiţi pe geam; sau poţi citi, te poţi gândi, te poţi odihni, şi totuşi trenul aleargă, iar la un moment dat ceea ce era viitor, fie că este vorba de staţia următoare sau staţia ta de destinaţie, va fi prezent. Cred că acesta este un lucru deosebit de important.

Greşeala pe care o comitem deseori faţă de viaţa noastră interioară este să ne închipuim că dacă ne grăbim vom ajunge mai iute în viitorul nostru – oarecum asemenea celui care se zoreşte să ajungă din ultimul vagon al trenului în primul, sperând că distanţa dintre Londra şi Edinburgh va fi redusă în felul acesta. Când avem de-a face cu un exemplu de acest gen, vedem numaidecât cât este de absurd, dar, arunci când ne străduim să trăim cu un milimetru în avans faţă de noi înşine, nu simţim absurditatea întreprinderii noastre.

Tot ce facem este să ne grăbim, dar fără a ne mişca mai repede din pricina aceasta. Cu siguranţă că ai văzut nu o dată lucrul acesta: cineva cu două geamantane grele se grăbeşte, încercând să prindă un autobuz; se străduieşte pe cât poate, aleargă pe cât de tare îi permit bagajele, concentrându-se cu totul asupra locului în care nu se află, dar urmează să ajungă.

Ştii însă ce se întâmplă când porneşti la drumeţie într-o zi de vacanţă. Putem merge sprinten, vesel şi grăbit sau, dacă avem o stare şi o vârstă corespunzătoare, putem chiar alerga, fără a simţi totuşi că ne grăbim, fiindcă ceea ce contează în asemenea momente este mersul, nu sosirea.

Acesta este genul de lucruri pe care trebuie să-l învăţăm şi în legătură cu rugăciunea, să ne înrădăcinăm în prezent. De obicei ne gândim sau ne purtăm de parcă prezentul ar fi fost o linie imaginară, extrem de subţire, între trecut şi viitor şi că ne rostogolim dinspre trecut spre viitor, călcând întruna peste această linie, aşa cum ai rostogoli un ou într-un ştergar. Dacă vei face aşa, se va rostogoli neîncetat, nu va fi nicăieri în nici un moment, nu există nici un prezent, pentru că prezentul va fi întotdeauna în viitor.

Nu toată lumea este destul de norocoasă să aibă experienţe decisive, „situaţii iluminatoare”, care să ne înveţe despre lucruri, dar aş dori să-ţi împărtăşesc în câteva cuvinte o experienţă extrem de folositoare pe care am avut-o.

În timpul ocupaţiei germane din Franţa mă aflam în mişcarea de Rezistenţă şi, coborând la metrou, am fost prins de poliţie. Aceasta este una dintre cele mai interesante experienţe pe care le-am avut. Lăsând deoparte toate ornamentele romantice legate de ce şi cum s-a întâmplat, voi reda întâmplarea într-un mod mai filozofic, raportînd-o la timp.

Iată ce s-a întâmplat: am avut un trecut, am avut un viitor, iar acum mă deplasam dintr-unul în celălalt, coborând vioi treptele. La un moment dat cineva mi-a pus o mână pe umăr şi mi-a zis: „Stai, arată-mi actele”, în momentul acela s-au petrecut mai multe lucruri. Mai întâi, am început să mă gândesc foarte repede, să simt foarte intens şi să fiu conştient de întreaga situaţie cu o relaxare şi cu o intensitate a amănuntelor pe care nu le mai avusesem niciodată pe ultimele trepte de la Metro Etoile. Apoi am înţeles dintr-o dată că nu aveam nici un trecut, pentru că trecutul real pe care-l aveam era lucrul pentru care ar fi trebuit să fiu împuşcat. Deci acel trecut dispăruse. Falsul trecut despre care eram gata să vorbesc nu existase nicicând, aşa că mă aflam stând acolo precum şopârla a cărei coadă fusese tăiată şi fugise lăsându-şi coada undeva în urmă, aşa că şoparla se termina acolo unde-i fusese mai înainte coada.

Apoi am descoperit un alt lucru care era deosebit de interesant (chiar dacă în momentul respectiv nu am meditat prea mult la o filozofie a timpului), dar ceea ce am simţit pe loc şi am priceput treptat a fost că ai un viitor numai în măsura în care poţi prevedea cu un minut înainte de a se întâmpla, sau în măsura în care poţi atinge cu un milimetru mai înainte ceea ce va urma – cu alte cuvinte nimic nu urmează de vreme ce nu ai nici o idee despre ceea ce ar putea urma, eşti ca cineva care se află în întuneric într-o cameră necunoscută. Stai acolo şi tot ceea ce există este un întuneric care-ţi apasă ochii. S-ar putea ca înaintea ta să nu fie nimic ori să ţi se deschidă nemărginitul, totuna-i. Tu sfârşeşti acolo unde întunericul începe. Astfel am descoperit că nu aveam nici trecut. Atunci am realizat că nici trăirea în trecut, pe de o parte, şi nici trăirea în viitor, pe de alta, nu erau practic posibile. Şopârla nu avea coadă, iar întunericul îmi astupa faţa. Am descoperit că eram presat în momentul prezent, şi că tot trecutul meu, adică toate lucrurile care puteau fi erau concentrate în momentul prezent cu o asemenea intensitate, cu o coloratură care era extrem de euforică şi care ulterior mi-a permis să scap!

Acum, în ce priveşte timpul, există unele momente, fără a intra în prea multe detalii, când cineva poate simţi că momentul prezent este acolo, că trecutul este dus în mod ireversibil – el este lipsit de orice valoare în afară de cazul în care este încă actual în prezent – şi că viitorul este, de asemenea,-irelevant, fiindcă se poate petrece sau nu.

Aşa se întâmplă, de pildă, atunci când trăieşti un accident, când te afli într-un moment de pericol care solicită o acţiune extrem de promptă, în asemenea cazuri nu ai timp să te rostogoleşti confortabil din trecut spre viitor. Ceea ce trebuie să faci este să fii atât de total în prezent, încât toate energiile tale şi întreaga ta fiinţă să fie concentrate în cuvântul „acum”. Descoperi cu mare interes că tu eşti într-un „acum”. Cunoşti planul geometric foarte, foarte subţire, despre care geometria ne învaţă că nu are nici o grosime. Acest plan geometric, lipsit în mod absolut de grosime, care este „acum”, se mişcă de-a lungul liniilor timpului sau mai degrabă este străbătut de timp ca de un curent subteran, aducându-ţi „acum” tot ceea ce vei avea nevoie în viitor. Aceasta este situaţia pe care trebuie să o înţelegem, şi trebuie s-o înţelegem într-un mod mai paşnic decât a trebuit s-o înţeleg eu. Cred că trebuie să facem exerciţii de oprire a timpului şi de stăruire în prezent, în acest „acum” care este prezentul meu şi care este totodată intersecţia veşniciei cu timpul.

Ce putem face? Iată primul exerciţiu. El poate fi practicat în momentele în care nu ai absolut nimic de făcut, când nimic nu te îndeamnă nici înapoi, nici înainte şi când poţi folosi cinci minute, trei minute sau o jumătate de oră pentru odihnă şi pentru a nu face nimic. Ia loc şi spune „şed, nu fac nimic, nu voi face nimic pentru următoarele cinci minute”, şi apoi relaxează-te şi în tot acest timp (un minut sau două vei putea îndura pentru început) gândeşte-te că „mă aflu aici în prezenţa lui Dumnezeu, în propria mea prezenţă şi în prezenţa acestui mobilier care este în jurul meu, nemişcat, fără să mă duc undeva”.

Există, desigur, încă un lucru pe care trebuie să-l faci: trebuie să te hotărăşti că în aceste două, cinci minute pe care le-ai dedicat învăţării faptului că prezentul există, nu te vei lăsa smuls de soneria telefonului, de un ciocănit în uşă, ori de vreun elan brusc de a face numaidecât vreo treabă pe care ai lăsat-o neterminată pentru ultimii zece ani. Deci te linişteşti şi spui „sunt aici”, şi rămâi acolo.

Dacă înveţi să faci aceasta în momentele irosite ale vieţii tale, când ai învăţat să nu te mai faţâi pe dinăuntru, ci să fii absolut calm şi fericit, statornic şi netulburat, prelungeşte apoi cele câteva minute la un timp mai îndelungat, iar apoi la unul puţin chiar mai lung. Va veni desigur un timp în care vei avea nevoie de anumite scuturi de apărare, căci poţi sta liniştit pentru două minute chiar dacă sună telefonul sau bate cineva la uşă, pe când cincisprezece minute poate fi prea mult atât pentru cel care sună la telefon ori pentru cel care bate la uşă. În acest caz gândeşte-te că dacă n-ai fi fost acasă nu ai fi deschis uşa şi nici nu ai fi răspuns la telefon. Ori dacă mai mai mult curaj, sau dacă eşti mai convins în legătură cu ceea ce faci, poţi face ce-a făcut tatăl meu.

Punea un bileţel pe uşă, pe care scria: „Nu te obosii cu bătutul. Sunt acasă, dar nu voi deschide uşa”. Acesta este un mod mult mai tranşant, pentru că lumea îl înţelege pe loc, pe când dacă scrii „fiţi bun şi aşteptaţi cinci minute”, „bunătatea” celuilalt se duce cam în două minute!

Iar după ce ai deprins această statornicie, această netulburare, va trebui să înveţi să opreşti timpul nu doar în momentele când de-abia se scurge sau când s-a oprit singur, ci şi în momentele în care fuge când te presează cu solicitări. Iată cum trebuie să procedezi.

Faci vreun lucru pe care îl consideri folositor; simţi că, dacă treaba ta nu este dusă la bun sfârşit, lumea se va clătina, însă, dacă la un moment dat vei spune „mă opresc”, vei descoperi multe lucruri. Mai întâi, vei descoperi că lumea nu se clatină şi că întreaga lume – dacă ţi-o poţi imagina – poate aştepta cinci minute în care să nu te ocupi de ea.

Este important să înţelegem asta, pentru că de obicei ne înşelăm pe noi înşine, spunând „da, trebuie s-o fac: este vorba de dragostea de aproapele, este vorba de o datorie, nu pot s-o las nefăcută”. Sigur că poţi, pentru că în momentele de pură lene o laşi nefacută pentru un timp mult mai lung decât cele cinci minute pe care le-ai ales. Aşa că primul lucru pe care îl spui este: „Orice s-ar întâmpla, mă opresc în acest punct”. Cel mai uşor mod de a reuşi aceasta este să te foloseşti de un ceas deşteptător. Potriveşte-l şi spune-ţi: „Acum lucrez fără a mă uita la ceas până când va suna”. Acesta este iarăşi un aspect important; unul din lucrurile de care trebuie să te dezveţi este uitatul la ceas. Dacă te duci undeva şi ştii că eşti în întârziere, te tot uiţi la ceas. Numai că nu poţi merge la fel de iute consultându-ţi ceasul din când în când ca atunci când nu te uiţi deloc la ceas, ci priveşti doar înainte. Şi, fie că ştii sau nu că ai întârziat cu şapte, cu cinci sau cu trei minute, de fapt cu tot atâtea minute de întârziere vei ajunge. Aşa că fixează-ţi un timp de plecare şi vei fi punctual, iar dacă eşti în întârziere, mergi cât poţi de vioi şi de iute. Ajuns la uşă, gândeşte-te la cât de spăşit va trebui să arăţi când se va deschide uşa. După aceasta, când ceasul începe să sune, ştii că pentru următoarele cinci minute lumea ia sfârşit şi că nu te vei mişca din loc. Acesta este timpul personal al lui Dumnezeu, iar tu te odihneşti în acest timp al Său în linişte, tăcere şi pace. La început vei vedea cât este de greu şi vei simţi că este extrem de urgent să isprăveşti, să zicem, de scris o scrisoare sau de citit un paragraf anume, în realitate, vei descoperi destul de curând că le poţi amâna pentru trei, cinci sau chiar zece minute şi nimic nu se va întâmpla. Şi, dacă trebuie să faci ceva care presupune concentra re, vei descoperi apoi că o poţi face mult mai bine şi mai repede decât înainte.

Îţi voi da un alt exemplu. La început, când eram medic, simţeam că era nedrept faţă de pacienţii care aşteptau în sala de aşteptare dacă mă lungeam prea mult cu persoana pe care o consultam în cabinet. Astfel, în prima zi am încercat să fiu cât mai expeditiv cu cei pe care-i consultam. Am descoperit însă la sfârşitul ceasurilor în care operasem că nu mai aveam nici o fărâmă de amintire a celor pe care-i văzusem, pentru că în timpul în care mă aflam cu un pacient priveam dincolo de el, cu nişte ochi vizionari care erau aţintiţi asupra sălii de alături, numărându-i pe cei care nu erau cu mine şi care urmau la rând. Efectul a fost că a trebuit să repet toate întrebările pe care urma să le pun, iar examinările pe care le-am făcut a trebuit să le fac de două sau chiar de trei ori. Când am terminat nu-mi mai puteam aminti nici măcar dacă făcusem cu adevărat lucrurile acelea. Bineînţeles că nu toată lumea este ca mine şi că poţi să-ţi aminteşti mai bine decât mine lucrurile pe care le faci, dar am vrut să dau un exemplu despre ceea ce ţi se poate întâmpla chiar şi ţie.

Apoi am simţit că acesta era un lucru de-a dreptul necinstit, încât am hotărât că mă voi purta cu persoana care era cu mine ca şi cum era singura care exista. În clipa în care începeam să simt împunsătura lui „trebuie să mă grăbesc”, mă aşezam şi mă implicam într-o scurtă conversaţie de câteva minute, pentru a mă împiedica să mă grăbesc.

După două zile am descoperit că nu este nevoie de o astfel de stratagemă. Este destul să fii cu totul preocupat de persoana sau de sarcina care-ţi stă înainte, iar când ai terminat vei descoperi că ai petrecut jumătate de timp cu ea faţă de timpul de care ai fi avut nevoie în mod obişnuit; dar, deşi ai petrecut mai puţin timp, ai văzut totul şi ai auzit totul.

De atunci am oferit deseori acest sfat unui mare număr de oameni, din diferite medii sociale, şi a dat roade. Aşa că dacă vei face şi tu aceste exerciţii, începând cu oprirea unui timp static şi terminând cu unul care încearcă să fugă cu repeziciune, şi dacă te opreşti şi spui „nu”, vei descoperi că, în clipa în care ai biruit frământarea interioară, agitaţia sufletească, fâţâiala şi neliniştea, timpul trece aşa cum trebuie, îţi poţi imagina că numai un minut trece cu fiecare minut?

Tocmai despre asta e vorba. Pare nefiresc, dar este adevărat, chiar dacă ne comportăm de parcă cinci minute ar putea goni în treizeci de secunde. Nu este aşa, ci fiecare minut măsoară exact cât minutul următor, fiecare oră cât ora următoare. Nu se întâmplă de fapt nici o tragedie. Ai putea întreba: „Voi avea timp să le fac pe toate?” Îţi voi răspunde într-un mod foarte rusesc: „Dacă nu vei muri înainte, vei avea timp să le isprăveşti. Dacă mori înainte să-ţi termini treaba, ce nevoie mai e s-o faci?” Mai este o vorbă asemănătoare pe care o poţi păstra pentru o referinţă viitoare: „Nu te îngrijora pentru moarte. Când moartea este, tu nu mai eşti, iar cât eşti tu, moartea nu este încă”. Este vorba despre acelaşi principiu. De ce să mă îngrijorez pentru o situaţie care oricum se va rezolva de la sine?

O dată ce ai învăţat să te sustragi neastâmpărului, poţi face orice, cu orice viteză, cu orice măsură de atenţie şi vioiciune, fără a avea sentimentul că timpul îţi scapă sau că te ajunge din urmă. Este precum sentimentul despre care ziceam că-l ai când te afli la începutul vacanţei, când toate zilele îţi stau înainte, îţi poţi îngădui să fii iute sau încet, fără a avea noţiunea timpului, pentru că nu ai nimic de făcut în afară de ceea ce ţi-ai propus şi pentru că nu există nici o ţintă anume în afara drumului însuşi. Şi apoi vei vedea că te poţi ruga în orice situaţie te-ai afla, că nu există nici o situaţie care să te împiedice de la rugăciune. Ceea ce poate să te împiedice să te rogi este că tu singur te expui furtunii sau, mai bine zis, că tu îi dai voie furtunii să bântuie înlăuntrul tău, în loc să vuiască în jurul tău.

Probabil că îţi aminteşti de relatarea, din Evanghelie despre furtuna de pe Marea Galileii (Mc. 4, 35-41 :Lc. 8, 22-25). Hristos dormind în barca şi furtuna dezlănţuită peste tot în jur. La început, apostolii s-au ostenit din greu şi cu multă nădejde pentru scăparea vieţilor lor. Dar, după un timp anume, s-au descurajat, iar furtuna care era în afară intră înlăuntrul lor – furtuna le cuprinse nu doar corabia, ci şi inimile. Frica, moartea nu le mai dădeau doar târcoale, ci intraseră înlăuntrul lor. Atunci ei s-au îndreptat spre Hristos şi au procedat aşa cum şi noi facem adesea: ne ridicăm ochii spre El în vremuri de greutăţi şi necazuri şi suntem revoltaţi că El este atât de liniştit.

Povestea din Evanghelie subliniază acest lucru, spunând că Hristos se odihnea cu capul pe o pernă – ofensa maximă! Apostolii stau să moară, iar El stă bine mersi. Aceasta este tocmai ceea ce simţim de cele mai multe ori despre Dumnezeu. Cum de îndrăzneşte să fie atât de fericit, cum de-şi permite să stea atât de liniştit când eu sunt cuprins de greutăţi?

Iar ucenicii au făcut ceea ce şi noi facem atât de des. În loc să vină la Dumnezeu şi să-i spună: „Tu eşti pacea, Tu eşti Domnul, spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea, spune numai un cuvânt şi totul va fi bine”, ei Îl scutură în timp ce doarme şi Îi spun: „Nu-Ţi pasă că pierim?” Cu alte cuvinte: „Dacă tot nu poţi face nimic, măcar nu dormi. Dacă nu poţi ajuta cu nimic, măcar să mori în teamă împreună cu noi”. Hristos reacţionează, se scoală şi spune „puţin credincioşilor!” şi, neluându-i în seamă, se întoarce către furtună, îi spune: „Taci! Linişteşte-te!” şi toate se liniştesc la loc.

Asta putem face şi noi, şi trebuie să putem să o facem. Dar avem nevoie de exersare chibzuită şi sistematică, exact în acelaşi fel în care ne pregătim în vederea altor lucruri, învaţă să stăpâneşti timpul şi vei putea – orice ai face, indiferent de tipul de greutate care te apasă, fie că este vorba de o furtună, fie de o tragedie sau doar de confuzia în care trăim neîncetat – să stai liniştit, nemişcat în prezent, faţă către faţă cu Dumnezeu, tăcând sau vorbindu-I.

Dacă foloseşti cuvinte, atunci Îi poţi aduce lui Dumnezeu tot ceea ce este în jurul tău, toată furtuna. Dacă taci, te poţi odihni în „ochiul” tornadei, în calmul de-acolo, însă lăsând furtuna din jur să urle, în timp ce tu te afli acolo unde se află şi Dumnezeu, în singurul punct de statornicie deplină, însă acest punct nu este unul în care nu se întâmplă nimic. Este punctul în care toate tensiunile opuse se întâlnesc şi sunt echilibrate una de cealaltă şi sunt ţinute de mâna puternică a lui Dumnezeu.

Adevărata linişte este ceva extrem de intens, are densitate şi este cu adevărat vie. Îmi amintesc un pasaj din Vieţile Sfinţilor din pustie,- în care unul din ei a fost rugat de fraţii lui să spună nişte cuvinte de folos pentru un episcop care-i vizita, iar el a răspuns: „Nu voi vorbi, căci dacă tăcerea mea nu-i foloseşte, cuvintele nu-i vor folosi nici atât”. Acesta este genul de linişte despre care ar fi bine să încercăm să învăţăm sau să învăţăm să o dobândim.

Cum să procedăm?

Ceea ce pot face este să vă trimit la o parabolă sau la o imagine, cea a practicii observării păsărilor în mediul lor de viaţă.

Dacă vrem să surprindem păsările ţâşnind prin păduri sau câmpii, trebuie să ne trezim înaintea lor. Trebuie să ne pregătim să fim vigilenţi, vii, perfect treji înainte ca prima pasăre sa se trezească, înainte deci ca păsările să simtă că s-a făcut dimineaţă. Trebuie să ne ducem în câmpie sau în pădure şi să stăm acolo absolut nemişcaţi, cu totul tăcuţi, pe deplin relaxaţi, astfel încât să nu le deranjăm şi să nu le speriem pe aceste fiinţe din jurul nostru care au un somn atât de uşor, fiindcă altfel vor zbura când noi nu vom putea încă să le auzim ori să le vedem.

Observarea păsărilor presupune, pe de o parte, această nemişcare, linişte şi calm şi în acelaşi timp o vigilenţă extremă, căci dacă stai în câmp cu gândul la visele pierdute ale scurtei tale nopţi, toate păsările vor fi zburat înainte ca tu să remarci că soarele îţi încălzeşte spatele.

Este fundamental să fii atent şi viu şi în acelaşi timp liniştit şi relaxat, iar aceasta este pregătirea contemplativă pentru liniştea contemplativă, acest echilibru foarte delicat între tipul de vigilenţă care-ţi va permite ca, având o minte complet deschisă, complet liberă de prejudecăţi şi de false aşteptări, să primeşti impactul oricărui lucru care-ţi va ieşi în cale şi, în acelaşi timp, lipsa de agitaţie care-ţi va permite să primeşti impactul acesta fără a-ţi închipui imaginea propriei tale prezenţe, lucru care-ţi va risipi starea de linişte.

Cu aproximativ douăzeci de ani în urmă, la scurt  timp după hirotonirea mea, am fost trimis înainte de Crăciun la casa unei bătrâne doamne, care a murit ceva mai târziu, la vârsta de 102 ani. Această femeie a venit să mă vadă după prima mea slujbă ca preot şi mi-a zis: „Părinte, aş dori să mă sfătuiţi în legătură cu rugăciunea”. Iar eu i-am spus: „Desigur, întreabă pe cutare şi pe cutare”. Ea mi-a zis: „în toţi aceşti ani i-am tot întrebat pe oameni care sunt faimoşi pentru priceperea pe care o au despre rugăciune, iar ei nu mi-au dat nici un răspuns concret, aşa că m-am gândit că, de vreme ce probabil că nu ştiţi mare lucru despre asta, s-ar putea să daţi întâmplător peste răspunsul corect”.

Iată o situaţie foarte încurajatoare! Am spus deci: „Care este necazul dumneavoastră?” Bătrâna mi-a zis: „în ultimii paisprezece ani am spus rugăciunea lui Iisus aproape în permanenţă, şi niciodată nu am simţit prezenţa lui Dumnezeu în vreun fel”. Atunci mi-a scăpat exact ceea ce gândeam: „Dacă vorbiţi întruna, Îl lipsiţi pe Dumnezeu de prilejul de a mai spune şi El ceva”. Ea mi-a spus: „Ce să fac atunci?” Iar eu i-am răspuns: „Duceţi-vă în camera dumneavoastră după micul dejun, aranjaţi-o adecvat, plasaţi-vă fotoliul într-o poziţie strategică care va lăsa în spatele dumneavoastră toate colţurile întunecate ce există întotdeauna în camera unei bătrâne, în care lucrurile sunt împinse astfel încât să nu fie văzute. Aprindeţi-vă candela înaintea icoanei pe care o aveţi, şi mai întâi de toate cercetaţi cu atenţie camera în care vă aflaţi. Apoi luaţi-vă andrelele şi pentru cincisprezece minute împletiţi înaintea feţei lui Dumnezeu, dar vă interzic să rostiţi vreun cuvânt de rugăciune. Vede-ţi-vă de împletit şi încercaţi să vă bucuraţi de pacea din camera dumneavoastră”.

Nu era sigură că i-am dat un sfat foarte evlavios, dar l-a primit totuşi. După un timp a venit să mă vadă şi mi-a spus: „Ştiţi, are efect”. Am întrebat-o: „Ce anume are efect, ce s-a întâmplat?”, pentru că eram foarte curios să ştiu cât de bun a fost sfatul meu. Iar ea mi-a zis: „Am procedat exact aşa cum m-aţi sfătuit. M-am trezit, m-am spălat, mi-am pus camera în ordine, mi-am luat micul dejun, m-am întors, m-am asigurat că în cameră nu era nici o neorânduială care m-ar putea deranja, după care m-am aşezat în fotoliu şi m-am gândit: «Oh, ce bine, am la dispoziţie cincisprezece minute în care pot să nu fac nimic fără să mă simt vinovată din cauza asta!» şi am privit în jur şi pentru prima dată în ani de zile m-am gândit: «Dumnezeule, în ce cameră frumoasă trăiesc eu – o fereastră care dă spre o grădină, o cameră într-o formă frumoasă, cu destul spaţiu la dispoziţie, şi cu toate aceste lucruri pe care le-am adunat de ani de zile».”

Apoi adăugă: „M-am simţit atât de tăcută, întrucât camera era atât de liniştitoare. Era acolo un ceas care ticăia, dar nu strica liniştea, ticăitul lui doar sublinia faptul că totul era nemişcat, iar după un timp mi-am amintit că trebuia să împletesc înaintea feţei lui Dumnezeu, aşa că m-am apucat de împletit. Şi am devenit tot mai conştientă de linişte. Andrelele atingeau braţele fotoliului, ceasul ticăia liniştitor, nu era nimic pentru care să fii preocupat, nu aveam nici o nevoie să-mi încordez atenţia, iar apoi am simţit că această linişte nu era doar în mod simplu o absenţă a zgomotului, ci una care avea un conţinut. Nu era absenţa a ceva, ci prezenţa a ceva. Liniştea avea o densitate, o bogăţie, şi începu să mă cuprindă. Liniştea din jur începea să vină şi să întâlnească liniştea din mine”. Iar la urmă spuse un lucru foarte frumos, pe care l-am întâlnit mai târziu la scriitorul francez Georges Bernanos: „Dintr-o dată am simţit că această linişte era o prezenţă, în străfundul acestei linişti era Cel care este întreaga netulburare, toată pacea şi toată seninătatea”.

După aceasta a mai trăit vreo zece ani, zicând că oricând putea afla liniştea dacă tăcea şi se liniştea ea însăşi. Aceasta nu înseamnă că a încetat să se mai roage, ci că îşi putea susţine această linişte contemplativă pentru un timp, apoi mintea începea să-i tremure; atunci se întorcea la rugăciunea rostită, până când mintea îi devenea iarăşi liniştită şi statornică, apoi abandona iarăşi cuvintele, alunecând în linişte, ca mai înainte. Asta este ceea ce ni se poate întâmpla adesea – dacă, în loc să fim atât de încrâncenaţi în a face tot timpul câte ceva, am putea spune simplu: „Mă aflu în prezenţa lui Dumnezeu, ce bucurie, hai să stăm liniştiţi!”

În viaţa unui preot catolic din Franţa, abatele d’Ars, Jean Marie Vianney, există o păţanie cu un ţăran bătrân, care petrecea ceasuri în şir stând nemişcat în capelă, fără să facă ceva. Preotul i-a zis: „Ce faci în tot timpul acesta?” Bătrânul i-a răspuns: „Eu mă uit la El, El se uită la mine şi amândoi suntem fericiţi”.

Putem ajunge la aşa ceva numai dacă învăţăm să ne deprindem într-o oarecare măsură cu tăcerea, începe cu tăcerea buzelor, cu tăcerea emoţiilor, cu tăcerea minţii, cu tăcerea trupului.

Ar fi însă o greşeală să ne închipuim că am putea să începem cu ţinta cea mai înaltă, adică cu liniştea inimii şi a minţii. Trebuie să începem prin liniştirea buzelor noastre, prin liniştirea trupului nostru, în sensul de a-l deprinde să stea calm, să lepădăm încordarea, să evităm visarea şi trândăvia şi, pentru a folosi o expresie a unuia dintre sfinţii noştri ruşi, să fim precum o strună de vioară întinsă astfel încât să poată da notele potrivite, fără să fie întinsă atât de tare încât să se rupă, şi nici atât de slab încât să scoată doar un bâzâit în locul unor note. Iar din momentul acela trebuie să învăţăm să ascultăm în linişte, să fim cu totul tăcuţi, şi astfel am putea, mai des decât ne putem imagina, să descoperim că vorbele din Apocalipsă se adeveresc: „Eu stau la uşă şi bat” (Apoc. 3, 20).

În capitolul următor vom avea în vedere condiţiile de bază pentru a întemeia rugăciunea în relaţie cu adresarea către Dumnezeu şi cu putinţa de a-I vorbi.

În acest capitol aş dori să spun câte ceva despre momentul în care avem o astfel de dispoziţie, încât rugăciunea devine cu adevărat posibilă şi vie. Din perspectiva a ceea ce am spus mai înainte şi a presupunerilor care au fost în permanenţă prezente în fundalul discuţiei, rugăciunea este în mod evident o relaţie, o întâlnire, un mod în care avem o relaţie cu Dumnezeul cel Viu. Există un moment în care această relaţie devine ceva viu. Şi, de vreme ce este vorba de relaţie, vreau să încep cu ceva care se referă deopotrivă la rugăciune şi la relaţiile umane.

O relaţie devine ceva personal şi real din momentul în care deosebeşti o persoană din mulţime. Aceasta se întâmplă când persoana devine unică în ea însăşi, când încetează să mai fie anonimă. Cineva a vorbit despre „societatea anonimă”, în care, în loc să avem nume şi prenume, calităţi şi personalitate, suntem definiţi prin termenul general de „contribuabili” etc.

În relaţiile noastre cu ceilalţi există deseori acest element de anonimat: „aceia”. Folosim în vorbirea noastră persoana a treia atunci când simţim că cineva poate fi înlocuit cu uşurinţă de altcineva, pentru că relaţia este funcţională, nu personală, şi aceasta funcţie poate fi asigurată de altcineva, pe când această persoană nu poate fi înlocuită de altcineva, în alte limbi aş fi spus că o relaţie devine reală din momentul în care cineva începe să se gândească la o persoană în termenii lui „tu” în loc de „dumneavoastră”. Aceasta nu solicită o schimbare de limbaj, ci este vorba de o schimbare interioară. Sunt convins că ştii foarte bine că poţi avea cu cineva o relaţie de tipul „eu-tu” sau una de tipul „eu-acela”.

Rugăciunea începe în momentul în care, în loc să ne gândim la un Dumnezeu îndepărtat, la un „El”, la un „Atotputernicul” şi aşa mai departe, te gândeşti la Dumnezeu ca la un „Tu”, ceea ce face ca relaţia ta cu El să nu mai fie una la persoana a treia, ci una la persoanele întâi şi a doua.

Uită-te, de pildă, la Cartea lui Iov, unde are loc un conflict. Sau la oricare altă situaţie din Scriptură şi din viaţă, din vieţile sfinţilor şi ale păcătoşilor, peste tot unde există tensiune şi confruntare violentă, în toate aceste cazuri este vorba de ceva personal. Nu poate fi vorba de rugăciune cât timp există o distanţă precaută, o relaţie distantă şi rece, atât timp cât există convenţionalism între noi şi Dumnezeu, atât timp cât nu-I putem vorbi, ci trebuie să trecem printr-un complicat şir de cuvinte şi de acţiuni. Există însă un moment când, în ciuda tuturor acestor convenţii, răzbatem dincolo de ele şi reuşim să vorbim la persoanele întâi şi a doua. Spunem „eu” şi ne aşteptăm ca El să fie „Tu”. Să nu confundăm acest „Tu” cu politicosul şi regescul „voi”, ci să-l lăsăm să fie singularul şi unicul „Tu”.

Există apoi încă un moment într-o relaţie umană caldă: momentul în care căutăm un nume pentru o persoană. Nu mă refer la un nume generic lipsit de conţinut, ci la acea situaţie în care începem să vedem felul în care această persoană ţine de un anumit nume. Ştii, de pildă, cât de personal poate fi un diminutiv, atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ. Un diminutiv poate fi un mod de a te desfiinţa, de a te anula, de a distruge tot ceea ce poate fi între doi oameni; dar poate fi şi un nume pe care numai doi oameni îl pot folosi, sau un grup foarte restrâns de persoane care sunt atât de adânc şi de intim legate între ele, încât numele le pare plin de înţeles, fiind personal în gradul cel mai înalt, într-un fel, cu cât este mai absurd, cu atât este mai personal, fiindcă nimeni altcineva nu l-ar inventa în afară de tine.

Avem apoi numele de familie. Acesta ne pare deseori cumva străin, un termen general precum „umanitatea”; sunt atât de mulţi oameni cu acelaşi nume de familie. Totuşi, dacă privim cu mai multă atenţie relaţiile umane, putem vedea că el reprezintă marca unei comunităţi. De la o generaţie la alta în cursul istoriei, oameni care sunt de un sânge cu noi, a căror viaţă o purtăm în oasele noastre împreună cu ereditatea, cu mintea noastră au avut acest nume, iar el ne pune în legătură cu generaţii foarte îndepărtate, după cum probabil că ne va lega şi de cei care ne vor succede în viitor, iar prin variatele legături de căsătorie şi familie va constitui o vastă reţea de oameni profund legaţi unul de celălalt.

Dacă, în loc să te gândeşti la nume de familie, te gândeşti la ereditate, la genealogie, nu este asta tocmai ce găsim în legătură cu Domnul în două din Evanghelii? Nu este acesta tocmai lucrul asupra căruia ne atrage atenţia genealogia: o legătură cu fiinţe umane concrete şi reale, care merge de la o generaţie la alta?

Aşadar, un nume de familie este un lucru pe care îl putem trata cu deosebit interes, pentru că adună întregul nostru trecut într-un singur cuvânt, iar, dacă ne gândim şi la alţi oameni în termenii aceştia, numele oamenilor ar putea prinde viaţă, în loc să fie expresia unicităţii cuiva şi a acestei unicităţi care ar apărea în relaţia noastră cu persoana respectivă, aşa cum sunt diminutivele, numele de familie ne-ar pune dintr-o dată în legătură cu aceasta persoană unică şi, prin ea, cu o întreagă lume de fiinţe…

În sfârşit, există prenumele, numele pe care îl primim la botez: este numele prin care Dumnezeu primeşte o persoană care astfel devine a Lui. Numele de botez o leagă pe persoana botezată de Dumnezeu, pentru că, primindu-l, omul acela moare cu Hristos şi învie din nou; de asemenea, numele de botez îl leagă şi de o mulţime de oameni care au primit acelaşi nume, şi, mai înainte, cu cel care a transformat primul un nume păgân într-un nume creştin, primul sfânt care a adus acest nume în Biserică.

Mai avem şi un alt nume, unul pe care nu îl cunoaştem, îţi aminteşti de cartea Apocalipsei, care spune că în împărăţie fiecare va primi o pietricică albă având un nume scris pe ea, un nume care este cunoscut numai de Dumnezeu şi de primitorul numelui. Acesta nu este un diminutiv, nu este nume de familie şi nici nume de botez. Este un nume, un cuvânt, care este aidoma nouă, care coincide cu noi, care este noi. Am putea chiar spune că este un cuvânt pe care Dumnezeu l-a pronunţat când a voit să fim şi care este noi, aşa cum noi suntem el. Acest nume defineşte unicitatea noastră absolută şi de nerepetat în legătură cu Dumnezeu. Nimeni altcineva nu poate cunoaşte acest nume, căci nimeni nu poate, în ultimă instanţă, să cunoască pe cineva aşa cum îl cunoaşte Dumnezeu; şi totuşi, tot ceea ce poate fi cunoscut despre noi izvorăşte din acest nume necunoscut.

Poate că te surprinde că insist atât de mult asupra numelor. Aceasta se explică prin faptul că o parte din rugăciunea noastră ţine direct de Dumnezeu şi este legătura noastră personală cu El, iar o altă parte a rugăciunii este legătura noastră cu întreaga lume exterioară, iar atunci când ne rugăm unul pentru celălalt, când ne rugăm pentru lume, Îi aducem lui Dumnezeu nume şi nimic altceva. Dar aceste nume sunt goale sau pline de sens în funcţie de împrejurări, după cum suntem sau nu în stare să simţim profunzimea lucrurilor pe care le rostim.

Dacă rostim insensibili numele oamenilor înaintea lui Dumnezeu, folosind aceste nume ca pe nişte etichete, golite de substanţă, relaţia noastră este una de slabă calitate; dar dacă pronunţăm un nume având conştiinţa oricărei semnificaţii din cele pe care am încercat să le exprim pe scurt, atunci rugăciunea noastră devine nu doar aducerea unei persoane pe braţele noastre întinse, ci ne leagă de această persoană cu o profunzime nu de compasiune, nu de dragoste, ci de identificare, de împărtăşire, de solidaritate, întemeind o relaţie de o cu totul altă calitate.

Acesta este un lucru care se verifică şi dintr-o altă perspectivă. Dacă nu putem găsi numele adevărat al lui Dumnezeu, nu putem avea un acces liber, real şi fericit la El. Atât timp cât trebuie să-L chemăm pe Dumnezeu cu termeni generali precum „Atotputernicul”, „Domnul Dumnezeu”, cât timp trebuie să folosim articolul hotărât pentru aceşti termeni pentru a-i face anonimi, pentru a-i transforma în nişte termeni generici, nu-i putem folosi ca nume personale.

Sunt însă momente în care sfinţii izbucnesc şi i se adresează lui Dumnezeu cu nişte expresii care au calitatea unor diminutive, adresându-se lui Dumnezeu într-un mod în care nimeni nu ar putea s-o facă, un mod care este la limita dintre posibil şi imposibil şi care este cu putinţă numai pentru că există o relaţie. Aminteşte-ţi de psalmul în care, după câteva exprimări mai rezervate, David izbucneşte deodată: „Tu, bucuria mea!”( Ps. 42, 4). Acesta este momentul în care întregul psalm se însufleţeşte. A spune „O, Tu eşti Domnul nostru”, „O, Atotputernice” însemna a exprima în faţa lui Dumnezeu adevăruri despre El, dar izbucnind şi spunându-i lui Dumnezeu „O, bucuria mea!” era un lucru cu totul diferit. Iar atunci când îi putem spune lui Dumnezeu „O, bucuria mea!” sau când putem spune „O, suferinţa vieţii mele, O, cel ce te-ai pus în viaţa mea ca un chin, ca o problemă, ca o piatră de poticnire!”, când I ne putem adresa cu violenţă, atunci am stabilit o relaţie de rugăciune.

Aşadar este foarte important să cercetăm şi să vedem dacă există nume în experienţa noastră a chemării lui Dumnezeu. În primul rând, întrebuinţarea numelor se poate schimba de la un timp la altul. Sunt momente în care simţim un aspect al relaţiei noastre cu Dumnezeu, iar în alte momente sesizăm alte aspecte, în acelaşi fel în care, în relaţiile noastre de prietenie sau de afecţiune, nu alegem o singură expresie pentru a-i vorbi celuilalt, ci o diversitate de culori şi nuanţe. Avem la dispoziţie nume precum „Atotputernicul”, „Domnul”, „Făcătorul”, „Proniatorul”, „Înţelepciunea”, dar mai avem şi un nume foarte simplu cum este Iisus, care este, ca să zic aşa, un nume de botez ( în limba engleză, „Christian name” înseamnă atât „prenume”, cât şi „nume de botez” şi deci „nume creştin”. Această situaţie îi oferă autorului posibilitatea unui joc de limbaj intraductibil în limba română, n. tr.)

Ar putea suna mai degrabă curios să spunem că Hristos are un nume de botez, şi sper că vei înţelege ce vreau să spun.

Asta îmi aminteşte de o discuţie pe care unul din enoriaşii mei, care este o creştină, a avut-o cu soţul ei, care nu este creştin. Acesta şi-a petrecut patruzeci de ani din viaţă încercând să-i demonstreze că totuşi creştinismul este lipsit de temei, iar într-o zi, ajunsă la disperare, femeia i-a spus: „Cum poţi să zici aşa ceva, când ştii că Dumnezeu a fost mai întâi evreu şi apoi s-a făcut creştin?” Felul în care am spus că Iisus este un nume de botez îţi poate aminti în bună măsură de această abordare mai simplă a femeii, numai că el este într-adevăr un nume omenesc, primul creştin înscris în registrul Bisericii. Iar dacă ne amintim acest lucru, dacă devenim conştienţi de apropierea pe care o aduce între El şi noi, atunci vom înţelege de ce generaţii de creştini s-au legat de acest nume; şi poate că nu atât datorită cuvintelor Sfântul Apostol Pavel: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece”( Filip. 2, 10), căci, deşi sunt cu siguranţă corecte, nu ele fac ca un nume să ne fie drag şi apropiat inimii noastre. Asta ar însemna să ne întoarcem la „Atotputernicul” sau la „Domnul”, însă numele lui Iisus este un nume viu, adevărat, personal.

Poţi afla şi multe alte nume. Sunt absolut sigur că atunci când acel „O, Tu, bucuria mea!” sau oricare alt strigăt de felul acesta va ţâşni din tine, atunci va fi momentul în care vei fi descoperit o relaţie între El şi tine care este efectiv a ta, un gen de relaţie pe care nu o împărtăşeşti decât cu foarte puţini oameni.

Nu vreau să spun că nu trebuie să o împărtăşeşti. Dispunem de cuvinte pentru Dumnezeu care ne aparţin tuturor, dar sunt şi cuvinte care îmi aparţin numai mie sau numai ţie, în acelaşi fel în care există, în relaţiile dintre oameni, nume de familie, nume de botez şi diminutive. Este bine dacă poţi avea un diminutiv cu care să I te poţi adresa lui Dumnezeu, un cuvânt care să aibă adâncimea inimii tale, toată căldura de care eşti în stare; care să devină felul tău de a spune: „Acesta este modul în care ceea ce este unic în mine simte unicitatea ta”.

Dacă în procesul de a descoperi unde anume te afli în relaţia ta cu Dumnezeu – cât eşti de străin – ajungi la punctul de a bate la uşă, la o adâncire tot mai mare în tine însuţi, îndreptând rugăciunea spre tine însuţi, silindu-te pe tine până acolo unde există o uşă la care să baţi, la punctul în care poate fi deschisă -atunci va veni un timp când uşa se va deschide, dar pentru asta trebuie să ai un nume pentru Dumnezeu. Trebuie să fii în stare să spui un cuvânt care să arate că tu eşti cel care ai fost în căutarea Lui şi nu un om substituibil în căutarea unui Dumnezeu anonim.

În procesul căutării vei fi îndurat durere, teamă, speranţă, ori vei fi avut diverse aşteptări – toată gama de emoţii omeneşti.

Dumnezeu va fi fost Cel dorit, dar şi Cel ce te-a amăgit.

El va fi fost Cel după care tânjeşti şi Cel pe care-L urăşti pentru că nu Se lasă prins, şi Cel pe care Îl iubeşti mai presus de orice, fără de care nu poţi trăi şi Cel pe care nu-L poţi ierta, de vreme ce nu-ţi răspunde, şi El va fi fost încă multe altele.

Iar din această căutare vor ieşi treptat cuvinte pe care I le poţi spune lui Dumnezeu, cuvinte ieşite din propria ta experienţă în căutarea Graalului, cuvinte care sunt ale tale. Ai putea descoperi că ele coincid cu multe cuvinte folosite deja de alţii. Atunci ele vor înceta să fie cuvinte anonime, ci vor fi cuvinte pe care le ai în comun cu alţi oameni, dar care au devenit cu adevărat ale tale. Nu folosi însă cuvinte care se găsesc în dicţionarul comun, cuvinte care nu-ţi aparţin. Când începi să auzi un lanţ zornăind la uşă, când ai impresia că uşa se va deschide, atunci vino cu acele cuvinte care sunt ale tale şi cheamă-L pe Dumnezeu cu numele pe care El şi L-a ales în împrejurările vieţii tale. În acel moment vă veţi fi întâlnit, în relaţia tot mai profundă şi mai bogată care va urma, vei avea o mulţime de timp pentru a descoperi şi alte cuvinte, şi să te lepezi de cuvintele urii şi ale temerii. Asemenea mucenicilor din Apocalipsă, vei spune şi tu: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale” (Apoc. 15, 3).

Iar aceste cuvinte vor şterge toate cuvintele de amărăciune, toate numele care sună crud; vei păstra însă numele care sunt personale, care sunt ale tale şi care vor exprima o adevărată relaţie şi un adevărat mod de a fi în legătură cu Dumnezeul cel Viu.

Ceea ce am spus despre „a învăţa să ne rugăm” este, cred eu, suficient de practic pentru a putea face o încercare, pentru a-i face proba. Este foarte limpede că sunt încă multe lucruri care ar fi trebuit spuse despre această temă şi încă multe altele care ar fi trebuit spuse în legătură cu alte aspecte; încearcă totuşi să verifici lucrurile pe care ţi le-am sugerat de-a lungul acestor rânduri şi vei vedea că nu este o pierdere de timp. Caută un nume, şi, dacă nu ai vreunul, nu te mira că nimeni nu te aude: nu strigi pe nimeni.

Sunt două tipuri de icoane ale Maicii lui Dumnezeu. Modelul obişnuit este cel care se întâlneşte în Răsărit şi în Apus – Fecioara ţinându-L pe Prunc. Aceasta este o imagine care cuprinde mai multe lucruri şi nu doar pe Maica lui Dumnezeu ca persoană. Este o imagine a întrupării, o afirmare a întrupării şi a realităţii ei. Este o afirmare a maternităţii adevărate şi reale a Fecioarei.

Iar dacă te uiţi cu atenţie la icoană, vei vedea că Maica lui Dumnezeu ţinându-L pe Prunc nu priveşte niciodată la Prunc. Ea nu priveşte nici la tine, nici în depărtare, ci ochii îi sunt întotdeauna aţintiţi înlăuntrul ei. Ea se află în contemplaţie. Ea nu priveşte la obiecte. Iar tandreţea îi este exprimată de sfiiciunea mâinilor. Ea Îl ţine pe Prunc fără a-L îmbrăţişa, Îl ţine aşa cum cineva ar ţine ceva sfânt pe care îl aduce ca ofrandă, şi toată tandreţea, toată iubirea omenească sunt exprimate de Prunc, nu de mamă.

Ea rămâne Maica lui Dumnezeu şi se poartă cu Pruncul nu de parcă ar fi bebeluşul Iisus, ci Fiul lui Dumnezeu întrupat care S-a făcut fiu al Fecioarei, şi El, fiind om adevărat şi Dumnezeu adevărat, Îşi arată faţă de ea toată iubirea şi tandreţea omului şi a lui Dumnezeu – le arată atât faţă de mama Lui, cât şi faţă de creaţia Sa. Aceasta este o imagine.

O altă imagine, pe care o întâlneşti foarte rar, este imaginea Maicii lui Dumnezeu singură, fără prezenţa vădită a lui Hristos. Voi descrie numai una dintre acestea. Este o icoană rusească din secolul al XVII-lea. În ea se vede o ţărăncuţă rusă care şi-a pierdut baticul, al cărei păr, despărţit pe mijloc, cade în jos peste un chip mai curând pătrat. Are ochi mari, şi priveşte în nemărginire sau în profunzime. Cu siguranţă nu caută la ceva care ar putea fi înaintea ei. Dacă vei stărui în faţa imaginii, vei descoperi două mâini. Două mâini care n-ar putea să fie acolo unde sunt pentru că pur şi simplu anatomia nu ar îngădui-o. Numai că ele nu sunt acolo pentru a compune un tablou realist, ci ca să exprime ceea ce nici faţa, nici mâinile, nici ochii nu ar putea exprima fără ca prin aceasta să înceteze să exprime ceva mult mai important. Sunt mâini ale îngrijorării. Iar apoi, într-un colţ al icoanei, aproape invizibile, de un gălbui şters peste un fundal de un gălbui şters, o movilită şi o cruce goală. Aceasta este Maica contemplând Răstignirea şi moartea singurului ei Fiu.

Când ne întoarcem către Maica lui Dumnezeu în rugăciunile noastre, ar trebui să înţelegem mai des decât ni se întâmplă s-o recunoaştem că orice rugăciune pe care i-o oferim înseamnă aceasta: „Maica lui Dumnezeu, L-am ucis pe Fiul tău. Dacă tu mă ierţi, înseamnă că pot fi iertat. Dacă îmi refuzi iertarea, nimic nu mă mai poate salva de la osânda veşnică”.

Este uimitor că Maica lui Dumnezeu, în tot ce ni s-a revelat în Evanghelie, ne-a făcut să înţelegem şi ne-a dat îndrăzneala să venim la ea cu această rugăciune, pentru că nu putem spune nimic altceva. Pentru noi ea este Maica lui Dumnezeu. Ea este cea care L-a adus pe Dumnezeu Însuşi în condiţia noastră pământească, în sensul acesta insist asupra termenului de „Maica lui Dumnezeu”.

Prin ea, Dumnezeu a devenit Om. El S-a născut într-o stare omenească datorită ei. Iar ea nu este pentru noi doar un instrument al întrupării.

Ea este cea a cărei predare personală în mâinile lui Dumnezeu, a cărei dragoste de Dumnezeu, promptitudine de a fi orice voieşte Dumnezeu, a cărei smerenie (în sensul despre care v-am vorbit deja) au fost într-un asemenea grad, încât Dumnezeu S-a putut naşte din ea.

La unul dintre cei mai mari sfinţi şi teologi din secolul al XIV-lea se găseşte un pasaj despre Maica lui Dumnezeu în care spune că „întruparea ar fi fost imposibilă fără acel «Iată roaba Domnului» (Lc. 1,38) al Fecioarei, în aceeaşi măsură în care ar fi fost imposibilă fără voinţa Tatălui”. Întâlnim aici o deplină împreună-lucrare dintre ea şi Dumnezeu. Vorbind de întrupare şi de atitudinea Sfintei Fecioare, cred că un scriitor englez a exprimat un lucru remarcabil – este vorba de Charles Williams în romanul său “All Hallows Eve”. El spune despre întrupare că ceea ce îi determină unicitatea este că „într-o zi o fecioară din Israel a fost capabilă să pronunţe numele cel sfânt cu toată inima ei, cu toată mintea, cu toată fiinţa, cu tot trupul ei, în aşa fel încât în ea cuvântul s-a făcut trup”. Consider că aceasta este o afirmaţie teologică foarte corectă, fiindcă arată locul pe care ea îl ocupă în întrupare.

O iubim, pentru că simţim poate în ea un mod special de a-L vedea pe Cuvântul lui Dumnezeu cel adresat lui Pavel: „Puterea Mea se arată în slăbiciune”(2 Cor. 12, 9). O putem vedea pe această plăpândă fecioară a Israelului, pe această fată firavă, biruind păcatul în ea însăşi, biruind iadul, biruind totul prin puterea lui Dumnezeu care este în ea.

De aceea, în momente precum persecuţiile, când cu adevărat puterea lui Dumnezeu nu se arată în nimic altceva decât în slăbiciune, Sfânta Fecioară se înfăţişează ochilor noştri într-un mod atât de miraculos, atât de puternic. Dacă ea a putut birui lumea şi iadul, înseamnă că avem în ea o cetate întărită, pe cineva care poate mijloci şi mântui, şi reţinem faptul că în ea nu există nici un dezacord faţă de voinţa lui Dumnezeu, că ea este în perfectă armonie cu El prin formula de rugăciune pe care o folosim numai pentru Dumnezeu şi pentru ea: „Mântuieşte-ne pe noi”. Nu îi spunem: „Roagă-te pentru noi”.

În 1938 un om a murit la Muntele Athos (1). Era un om simplu, un ţăran din Rusia care a venit la Muntele Athos pe când avea în jur de douăzeci de ani, rămânând acolo pentru următorii cincizeci. Era un om de o simplitate extremă. Se dusese la Athos pentru că citise într-o broşură despre Sfântul Munte cum că Maica Domnului îşi dăduse cuvântul că va sprijini şi se va ruga pentru oricine I-ar sluji Domnului în aceste mănăstiri. Deci şi-a părăsit satul lui, spunându-şi: „Dacă Maica lui Dumnezeu este gata să mă păzească, atunci mă duc acolo, iar datoria ei e să mă mântuie”.

A fost un om cu totul deosebit şi, pentru o lungă perioadă de timp, a fost însărcinat cu administrarea atelierelor mănăstirii. În acestea lucrau ţărani ruşi tineri care veneau pentru un an sau doi pentru a face ceva bani, punând efectiv bănuţ peste bănuţ pentru a se putea întoarce în satele lor cu o sumă oarecare şi, în cazul cel mai fericit, pentru a-şi întemeia o familie, înjghebându-şi un bordei şi cumpărând cele de trebuinţă pentru cultivarea pământului.

Într-o zi, unii călugări, care se ocupau de alte ateliere, i-au zis: „Părinte Siluan, cum se face că oamenii care muncesc la tine fac o treabă aşa bună, deşi nu îi supraveghezi, pe când noi ne petrecem tot timpul uitându-ne după ei, şi cu toate acestea ei încearcă în permanenţă să ne înşele?”

Părintele Siluan spuse: „Nu ştiu. Nu pot să vă spun decât ce fac eu. Când ajung dimineaţa la ateliere, nu vin niciodată fără să mă fi rugat pentru aceşti oameni, şi vin aici cu inima plină de compasiune şi dragoste pentru ei, iar când intru în atelier am lacrimi în suflet pentru dragostea ce le-o port. Iar apoi le spun ce au de făcut în ziua aceea, şi cât timp ei muncesc eu mă rog pentru ei, deci mă duc în chilia mea şi încep să mă rog pentru fiecare din ei în parte. Stau înaintea lui Dumnezeu şi spun: «O Doamne, pomeneşte-l pe Nicolae. Este tânăr, de-abia a împlinit douăzeci de ani şi şi-a lăsat soţia în sat, care este şi mai tânără decât el, împreună cu primul lor copil. Ce lipsuri trebuie să fie acolo, încât a trebuit să-i lase, fiindcă nu se mai putea hrăni din munca lor de-acolo! Păzeşte-i în absenţa lui. Apără-i împotriva oricărui rău. Dă-le lor curaj să înfrunte acest an şi să ajungă la bucuria întâlnirii, având destui bani, precum şi destul curaj pentru a înfrunta greutăţile»”.

Şi adăugă: „La început mă rugam cu lacrimi de compasiune pentru Nicolae, pentru tânăra lui soţie, pentru pruncul lor, dar, pe când mă rugam, simţirea prezenţei divine începea să crească în mine, şi la un moment dat Nicolae, soţia lui, copilul lor, satul lor au dispărut şi nu mai ştiam altceva decât de Dumnezeu; eram tras de simţirea prezenţei divine tot mai în adânc, până când dintr-o dată, în inima acestei prezenţe, am întâlnit iubirea dumnezeiască îmbrâţişându-i pe Nicolae, pe soţia şi copilul lui, iar acum am început să mă rog din nou, dar cu iubirea lui Dumnezeu pentru ei; însă am fost din nou atras în adâncuri, şi acolo am dat iarăşi peste iubirea dumnezeiască. Şi astfel, spuse stareţul, îmi petrec zilele, rugându-mă pe rând pentru fiecare din oamenii aceia, unul după altul, iar la sfârşitul zilei mă duc la ei, le spun câteva cuvinte, ne rugăm împreună, după care ei se duc la odihna lor. Iar eu mă duc să-mi împlinesc slujirea mea cea călugărească”.

Poţi vedea aici felul în care rugăciunea contemplativă, compasiunea, rugăciunea activă apăreau ca o nevoinţă şi ca o luptă, pentru că nu însemnau doar a spune „Pomeneşte-l, Doamne, pe cutare şi pe cutare”, însemna ceasuri întregi petrecute doar într-o rugăciune plină de compasiune şi într-una plină de iubire, amândouă unindu-se într-una singură.

1 S-a scris o carte despre viaţa lui: Arhimandritul Sofronie, “The Undistorted Image”, the Faith Press, 1958. (între timp au apărut o mulţime de cărţi despre stareţul Siluan, care a fost, de altfel, canonizat în 1987. Un număr important dintre acestea, precum şi propriul său volum de înseninări duhovniceşti „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, Deisis, 1994, au apărut deja în limba română, iar altele sunt în curs de apariţie – n. tr.)

Sunt foarte bucuros de căsătoria Dumneavoastră. Binecuvântarea Domnului să adăsteze asupra voastră şi a soţiei Dumneavoastră. Să se întărească între voi dragostea nefăţarnică şi îm-preună-glăsuirea cu pace până la sfârşitul zilelor voastre. Cel mai mult să vă temeţi de pierderea încrederii unuia faţă de celălalt sau de clătinarea ei. Iată şi temelia vieţii conjugale fericite. Domnul să vă dea binecuvântare! Ajutaţi-o cu câte ceva pe soţia Dumneavoastră în ocupaţiile ei. Pe lângă asta, căutaţi să aplicaţi cunoştinţele si abilităţile pe care le-aţi dobândit…

Mila lui Dumnezeu fie cu tine!
Mă bucur foarte mult de fericirea ta. Dumnezeu ţi-a trimis această căsătorie. Binecuvântez mâna Lui cea darnică. Tu îngrijeşte-te să nu pierzi ceea ce ţi s-a dat.
Cred că nunta ta a avut de-acum loc şi trăieşti deja cu soţia. Domnul să vă binecuvânteze şi să vă facă parte de toate bucuriile. O primesc şi pe soţia ta ca rudenie duhovnicească…
Bagă bine de seamă: de acum înainte sunteţi începătorii de neam ai unei generaţii noi. Trebuie să faceţi aşa încât să lăsaţi copiilor nu numai moştenire (avere), ci în primul rând trup sănătos şi suflet puternic. Domnul să vă dea binecuvântare.
Sunt bucuros că s-a săvârşit, în fine, căsătoria ta. Domnul să îţi dea binecuvântare! Mă rog întotdeauna ca Domnul să te ajute în toate… Bine faci că stai mult pe acasă. Este rău când cineva nu află fericire în familie. Dacă tu o afli, dă mulţumită Domnului. Străduieşte-te însă ca lucrurile să stea mereu aşa. Această artă stă în a începe fiecare zi ca şi cum ar fi prima după nunţăj învaţă cum să trăieşti: asta-i înţelepciune mare… Să ştii că frica lui Dumnezeu îl învaţă pe om toate cele de trebuinţă.
Mila lui Dumnezeu fie cu tine!
Păziţi împreună dragostea voastră. Aici este izvorul vieţii de familie fericite. Acest izvor trebuie păzit însă ca să nu se astupe cu gunoaie. Domnul să te mântuiască.
Mila lui Dumnezeu fie cu tine şi cu Varvara ta! lubiţi-vă şi trăiţi lăudând pe Dumnezeu şi proslăvindu-1 prin viaţa voastră îmbunătăţită.