Cărţi Ortodoxe

DESPRE ÎNGERII CEI CĂZUŢI

Sfântul Apostol Pavel ne spune tuturor creştinilor: “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6, 12).

Lupta aceasta este teribilă. Este pe viaţă şi pe moarte. Sfârşitul acestei lupte este fie mântuirea noastră, fie veşnica pierzanie. Spiritele răului, animate de o ură violentă împotriva neamului omenesc, duc o luptă îndârjită şi de un rafinament infernal. Sfântul Apostol Petru zice: “Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (l Petru 5, 8). Dar cei ce-L iubesc cu adevărat pe Dumnezeu nu pot fi despărţiţi de El, de către îngerii căzuţi, cu tot efectul lor (Romani 8, 39). Ei îşi pun în mişcare toate forţele pentru a ne despărţi de Dumnezeu, pentru că în aceasta stă pieirea noastră. Pentru a fi în stare să rezistăm spiritelor răului, şi a le birui cu ajutorul harului divin, trebuie să ştim exact ce sunt acestea, cum trebuie dusă lupta contra lor şi ce ne duce la victorie sau la înfrângere.

Spiritele răului sunt îngeri căzuţi. Dumnezeu i-a creat odată cu ceilalţi îngeri. I-a creat puri, buni, sfinţi, şi le-a dăruit din belşug nenumărate daruri naturale şi harice. Dar cedând mândriei, şi-au atribuit lor înşişi adâncimea talentului, rafinamentul calităţilor, şi chiar darurile harului. S-au exclus din rândul fiinţelor create şi, uitând că au fost creaţi, considerau că-şi au prin ei înşişi izvorul existenţei; întemeindu-se pe această fatală aberaţie, şi-au nesocotit obligaţiile sfinte ce le aveau faţă de Dumnezeu, Creatorul lor. Au fost antrenaţi la această părere de sine şi la această orbire de către una din căpeteniile îngerilor; Proorocul lezechiel îl numeşte Heruvim (lezechiel 28,14-l7), şi toţi sfinţii, în general, îl socotesc ca făcând parte din căpeteniile îngerilor. Acest heruvim s-a încrâncenat atât de mult în această părere de sine şi în mândrie încât se socotea egalul lui Dumnezeu, şi s-a revoltat în mod deschis împotriva Lui (Isaia 14, 13-l4). A devenit potrivnicul lui Dumnezeu, vrăjmaşul Său declarat. Spiritele care s-au lepădat de ascultarea faţă de Dumnezeu au fost aruncate din cer. Ele au căzut pe pământ, şi umplu spaţiul între cer şi pământ, motiv pentru care se spune că sunt aeriene, sau că locuiesc în văzduhuri; ele au căzut în iad, în cele mai de jos ale pământului. Acest lucru îl mărturiseşte Sfânta Scriptură (Isaia 14,12).

Numărul spiritelor căzute este extrem de mare. Unii consideră, întemeindu-se pe relatarea Apocalipsei (12,14), că a treia parte dintre îngeri au căzut. Dintre cei mai importanţi, au căzut numeroşi, cum se vede din relatarea Sfântului Pavel: ei sunt numiţi stăpânii şi puteri. Heruvimul căzut este prinţul împărăţiei întunericului, constituită din spiritele rele. El este originea, izvorul, plinătatea răului. Depăşindu-i prin capacitate pe toţi ceilalţi îngeri căzuţi, îi depăşeşte şi prin răutate. Este firesc ca spiritele ce au fost antrenate cu el, şi care i s-au supus de bunăvoie, să fie datoare mereu a primi răutate de la el, şi prin urmare, să rămână în slujba lui. Dumnezeu le-a lăsat îngerilor căzuţi libertatea de a persevera în rău, după dorinţa lor, dar în atotputernicia şi atotînţelepciunea Sa care depăşeşte înţelepciunea celor mai inteligente creaturi, El nu încetează de a le rămâne Stăpân suprem, Pantocrator. Lanţurile indestructibile ale voinţei lui Dumnezeu le îngăduie să facă numai ceea ce El le permite.

In locul îngerilor căzuţi Dumnezeu a creat o nouă fiinţă raţională, pe om; l-a aşezat în Paradis, care este inferior şi care se afla mai înainte sub autoritatea heruvimului căzut (Mineiul, 17 ianuarie). Paradisul a trecut sub controlul noii creaturi, omul. Este de la sine înţeles că noua creatură a devenit obiectul invidiei şi urii îngerului căzut şi slujitorilor săi, spiritele căzute. Acestea, sub conducerea şefului lor, au încercat să-l seducă pe om, să-l antreneze în propria lor cădere, să şi-l facă tovarăş ascultător, să-l infecteze cu otrava urii lor împotriva lui Dumnezeu, lucru ce l-a reuşit.

Sigur că omul a fost amăgit şi înşelat, dar totuşi liber şi de bună voie s-a lepădat de ascultarea de Dumnezeu, liber şi de bună voie a consimţit la hula drăcească împotriva lui Dumnezeu, liber şi de bună voie a intrat în legătură cu spiritele căzute şi s-a supus lor; atunci, căzând, s-a separat de Dumnezeu şi de ceata duhurilor curate din care făcea, parte, nu numai cu sufletul, ci şi prin trupul său duhovnicesc, şi s-a alăturat cu sufletul spiritelor căzute, iar cu trupul a împărtăşit condiţia animalelor private de raţiune.

Crima comisă de către îngerii căzuţi împotriva omului le-a pecetluit definitiv soarta: mila lui Dumnezeu i-a abandonat definitiv, şi soarta le-a fost pecetluită. Spiritul căzut a fost condamnat să se târască în gânduri şi simţăminte exclusiv trupeşti şi materiale. Incapabil de a se înălţa de la pământ, el nu se poate ridica înspre cele duhovniceşti. Acesta este, după explicaţia Sfinţilor Părinţi, sensul judecăţii, pronunţate de către Dumnezeu împotriva îngerului căzut, după ce acesta lovise cu moartea veşnică pe omul nou creat. “Pe pântecele tău să te târăşti, i-a zis Domnul diavolului, şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale” (Facere 3, 14).

Cu toate că omul a ajuns în rândul îngerilor căzuţi, căderea sa, în virtutea felului în care s-a produs, îmbracă un caracter total diferit de cel al îngerilor, îngerii au căzut conştienţi, intenţionat; ei au fost înşişi cauza răului propriu, şi după prima greşeală, cu sârguinţă au comis alta. De aceea au fost lipsiţi total de bine, saturaţi de rău, şi au răutatea singura caracteristică. Omul a căzut inconştient, fără intenţie, pentru că el a fost sedus şi înşelat; din acest motiv, binele său firesc n-a fost anihilat, ci s-a impregnat în el răul îngerilor căzuţi.

Dar pentru că acest bine a fost amestecat cu răul, pervertit de acesta, a devenit inutil, insuficient şi nedemn de Dumnezeu care este Binele pur şi neamestecat. Cea mai mare parte a timpului omul face rău, crezând că face bine; prin întunecarea minţii şi conştiinţei, el nu discerne răul care a îmbrăcat masca binelui. Spiritele căzute fac răul pentru rău, găsindu-şi bucuria şi slava în împlinirea răului.

In negrăita Sa bunătate, Dumnezeu i-a dat omului căzut un Mântuitor şi o mântuire. Dar omul răscumpărat are libertatea fie să accepte să beneficieze de mântuirea care i se oferă şi să se reîntoarcă în Rai, fie să o refuze şi să rămână în mijlocul mulţimii ingerilor căzuţi. Timpul ce i se oferă omului pentru a alege liber, durează toată viaţa pământească. Prin mântuire, i se redă omului comuniunea cu Dumnezeu; dar pentru ca omul să-şi poată manifesta liber voinţa, are posibilitatea alegerii, fie să rămâie în această comuniune, fie să o rupă, pentru că nu i s-a luat posibilitatea de a intra în legătură cu spiritele căzute, legătură pe care deliberat o face. Atunci când omul rămâne în aceasta stare de indecizie toată viaţa, harul lui Dumnezeu nu încetează de a-l ajuta până în momentul trecerii la cele veşnice, dacă aceasta este opţiunea lui; la rândul lor, îngerii căzuţi nu încetează de a face tot ce le stă în putinţă pentru a-l ţine sub ascultarea lor, în robia păcatului, în moartea şi pierzania veşnică.

Spiritul căzut a încercat de multe ori să-i ispitească, până la moarte, chiar pe sfinţii mucenici şi pe călugării nevoitori, mari făcători de minuni şi nevoitori având, să spunem aşa, sub ochii lor cununa biruinţei. Este foarte corectă gândirea multora dintre Sfinţii Părinţi conform căreia, până la mormânt, călugărul se află în pericolul de a cădea în ispite, fără a şti mai dinainte de unde vor răsări şi ce haină vor îmbrăca. Biserica ne învaţă că de la botez fiecare creştin primeşte de la Dumnezeu un înger păzitor care, ocrotindu-l în mod nevăzut, îl învaţă să împlinească toate faptele bune pe parcursul vieţii şi-i reaminteşte poruncile lui Dumnezeu. La rândul său împăratul întunericului, dorind să antreneze tot neamul omenesc în propria sa cădere, deleagă pe lângă fiecare om un spirit căzut, care-l urmăreşte peste tot, străduindu-se să-l atragă în tot felul de păcate.

Din cele spuse, rezultă clar că monahul trebuie să vegheze asupra lui însuşi toată viaţa, fiind cuprins în acelaşi timp de frică şi de curaj. Trebuie tot timpul să fie în gardă ştiind că vrăjmaşul său ucigaş de suflete este mereu treaz, dar în acelaşi timp convins că-l are alături pe îngerul păzitor. Sfântul Pimen cel Mare a zis: “Un mare ajutor al lui Dumnezeu îl înconjoară pe om; numai că acestuia nu-i este dat să-l vadă”. Nu-i este dat omului să-l vadă pentru a nu se bizui numai pe acesta, iar el să cadă în lenevire şi să părăsească nevoinţa de care este în stare.

Condamnat să se târască pe pământ, îngerul căzut îşi dă toată silinţa pentru ca şi omul să facă acelaşi lucru. Şi omul este înclinat înspre aceasta datorită orbirii de care este atins. Sigur omul are simţul eternităţii, dar datorită faptului că acest simţ este pervertit de ceea ce pe nedrept se cheamă “raţiune” şi de către conştiinţa sa adormită, i se pare că şi viaţa pământească este fără sfârşit, întemeindu-se pe această impresie seducătoare, dar din păcate iluzorie şi dezastruoasă, omul este robit de munca şi ocupaţiile care-i asigură o situaţie bună în lumea aceasta, uitând că este călător şi că locuinţa sa permanentă se află, fie în cer, fie în iad. în numele omului căzut, Sfânta Scriptură îi zice lui Dumnezeu: “Lipitu-s-a de pământ sufletul meu; înviază-mă după cuvântul Tău” (Ps. 118, 25). Reiese clar din acest text că ataşamentul faţă de pământ loveşte sufletul cu moartea veşnică; el este readus la viaţă prin cuvântul lui Dumnezeu care, smulgându-l de pe pământ, îi ridică gândurile şi simţămintele înspre cer.

“Diavolul, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, este obraznic. El atacă de jos. Şi în acest caz câştigă sigur pentru că noi nu încercăm să ne ridicăm acolo unde el nu ne mai poate răni. Căci el nu se poate ridica sus, ci rămâne pe pământ; de aceea şarpele este simbolul său. Dacă Dumnezeu l-a limitat de la început la o asemenea stare, astăzi are motiv mai puternic să o facă. Dacă tu nu ştii ce înseamnă “a fi atacat de jos”, vreau să-ţi explic aceasta metodă de luptă. Ea constă în a învinge folosindu-se de realităţile pământeşti, de plăceri, de bogăţii şi de tot ceea ce este în lume. De aceea diavolul atunci când vede pe cineva luându-şi zborul spre cer, în primul rând nu este în măsură să-l atace, şi, dacă riscă să o facă, recade imediat el însuşi, pentru că, după cum ştim prea bine, el n-are picioare să stea ridicat.

N-ai teamă de el pentru că nu are aripi, ci se târăşte doar pe pământ, printre lucrurile pământeşti. Să n-ai nimic comun cu el, pentru că în acest caz nu va fi foarte necesară sforţarea. Diavolul nu ştie lupta deschis şi pe faţă, ci, ca un şarpe ce se ascunde între spini, el se foloseşte adesea de ispita bogăţiilor. Dacă tu vei curaţi spinii, el se înfricoşează şi fuge. Dacă-l poţi fascina cu exorcismele dumnezeieşti, îl vei răni foarte uşor. Şi noi avem exorcismele duhovniceşti: Numele Domnului nostru Iisus Hristos şi puterea Crucii.

Sfântul Macarie cel Mare, auzind că un oarecare călugăr Teopemt este ispitit de gânduri necurate, aduse de diavolul, i-a dat sfatul următor: ajunează până seara, aşa fel încât să resimţi foamea; învaţă pe dinafară Evangheliile şi alte cărţi din Sfânta Scriptură pentru ca amintirea lui Dumnezeu să rămână mereu în sufletul tău. Dacă îţi vine gând rău, nu-l primi, nu îngădui niciodată gândului tău să fie târât în jos, ci îndreaptă-l în sus şi Dumnezeu te va ajuta.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe ce trebuie să facă înspre a se mântui şi a plăcea lui Dumnezeu. Bătrânul i-a răspuns: Dacă vrei să-I placi lui Dumnezeu ieşi din lume, întoarce-te de la pământ şi, după ce ai părăsit creaturile, vino către Creator, uneşte-te cu Dumnezeu prin rugăciune şi lacrimi, şi vei găsi odihnă în veacul acesta şi în cel viitor.

Sfântul Varsanufie cel Mare scria unui frate oarecare: “Dacă vrei să fii mântuit, străduieşte-te să mori faţă de tot ce-i pământesc. Socoteşte-te ca un nimic, străduieşte-te pentru cele ce vor fi, ca nu cumva sub pretextul unei fapte bune diavolul să te ducă la îngrijorări nefolositoare.

Viclean şi abil în lupta contra omului, şi în dărâmarea lui, diavolul nu recurge întotdeauna la mijloace deosebite pentru a-şi atinge scopul. La ce bun s-o facă dacă prin acestea riscă să-l determine pe călugăr la o împotrivire îndârjită şi la o biruinţă strălucită, cum s-a întâmplat în atâtea cazuri? Mijloacele obişnuite sunt mai sigure. In cea mai mare parte a timpului, acestea nu sunt remarcate şi, chiar dacă sunt, sunt neglijate pentru că în aparenţă par nepericuloase. în general în lupta actuală împotriva creştinismului şi împotriva monahismului, nu se remarcă folosirea mijloacelor deosebite, ci a mijloacele obişnuite. Saracinii şi latinii nu mai atacă mănăstirile ortodoxe; ei nu-i aprind şi nu-i taie pe călugării ortodocşi pentru a distruge monahismul ortodox. Distrugerea este provocată în mod imperceptibil prin cursele insesizabile, în care-l face să cadă în vremurile actuale.

Preocupările pământeşti, atunci când călugărul li se dedică cu entuziasm, pot, fără ca acestea să facă păcate exprese, să-l oprească de la sporirea duhovnicească şi să provoace dezastru în sufletul său. Un asemenea suflet devine ţintă pentru draci, cum spune Evanghelia (Matei 12,44-45). Când inima unui copac este atinsă de putreziciune, copacul piere încetul cu încetul fără să se observe, înafară mai păstrându-şi multă vreme frumuseţea şi nelăsând să transpară moartea care-l roade prin interior. Fără a atinge aspectul exterior al monahismului, micile preocupări îi distrug esenţa. Ce mai este călugărul, dacă n-a ajuns un creştin detaşat de toate, însingurat cu mintea şi cu inima pentru a aparţine numai lui Dumnezeu, după ce a intrat într-o comuniune de nedesfăcut cu El? Unde mai este călugărul atunci când se îndepărtează de Dumnezeu şi se ataşează de pământ?

Dintre mijloacele obişnuite, dar foarte eficace, fac parte lucrările manuale şi fizice, atunci când călugărul se lasă stăpânit de ele fără dreaptă judecată şi din voia sa, nu din ascultare. Atunci când călugărul se apucă de treabă în felul acesta, cu siguranţă alunecă într-un ataşament pătimaş de ceea ce face. La început manifestă un zel periculos pentru această preocupare; apoi orientează toate forţele sufletului său şi ale trupului, înspre aceasta, uitând şi abandonându-L pe Dumnezeu. In acest timp şarpele se străduieşte să-i sugereze călugărului că preocuparea sa este inocentă, ba chiar salutară şi folositoare pentru toţi. Prin viclenia şarpelui, din toate părţile încep să-i parvină la urechi încurajări şi laude pentru munca sa. Se lasă contaminat de părerea de sine; sufletul său, care nu este iluminat de Cuvântul lui Dumnezeu, se învăluie în tenebrele necunoştinţei şi nechibzuinţei. Apoi cade pe de-a-ntregul sub stăpânirea spiritului căzut.

Când sufletul abandonează asceza duhovnicească sau, ceea ce este acelaşi lucru, o împlineşte cu neglijenţă, superficial, şi fără dăruire, ocupându-se în primul rând cu entuziasm şi ataşament de cele pământeşti, patimile proprii naturii căzute pot rămâne nestingherite in inimă, fără ca nimic să le tulbure; ele prosperă, cresc şi se întăresc în toată libertatea. Călugărul se bucură de o linişte falsă, mângâindu-se cu părerea de sine şi cu slava deşartă, în locul celei autentice aduse de har. Cei ce nu luptă împotriva patimilor nu le mai sesizează. Şi chiar dacă se agită pentru o scurtă perioadă de timp, cel ce nu-i obişnuit să se’4 cerceteze pe sine, n-o face cu atenţie, şi se străduieşte să-şi găsească mângâierea în cele pământeşti. O asemenea mângâiere, sau mai exact, o asemenea lâncezeală duhovnicească, lipsită de umila înduioşare a inimii, detaşată de amintirea morţii şi judecăţii, a raiului şi a iadului, fără preocuparea de a obţine înainte de a fi prea târziu mila lui Dumnezeu, de a se împăca cu El şi de a se uni cu El, Sfinţii Părinţi o numesc “nesimţire” sau “împietrirea inimii”, moarte sufletească până când trupul este încă viu. Până ce durează această teribilă lâncezeală duhovnicească, patimile, în special cele sufleteşti, cresc într-o măsură nebănuită; ele dobândesc o forţă şi o putere care depăşeşte capacitatea firească: călugărul merge la pieire fără să-şi dea seama. Sfântul Casian Romanul care vizita mănăstirile Egiptului, pe la sfârşitul veacului al patrulea şi începutul celui de al cincilea, vreme în care monahismul era în floare şi strălucea de o mulţime de daruri duhovniceşti, relatează că monahii din pustia Calamonului sau Porfiriei, situată foarte departe de aşezările locuite şi aproape inaccesibilă din această cauză, duceau o viaţă călugărească mai puţin bună decât cei din pustia Scetică, care nu era prea departe de sate şi chiar de foarte populatul oraş al Alexandriei.

Sfântul Casian îşi descoperă pricina acestui lucru: pustia Scetică era neroditoare, călugării care trăiau aici nu erau distraşi nici de cultivarea pământului şi nici de contemplarea naturii, dar petreceau cu linişte în chiliile lor, ocupaţi cu lucrurile manuale cele mai simple, cu rugăciunea şi cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu, atenţi la discernerea gândurilor şi a simţămintelor care se iveau în ei. Ducând o viaţă atât de reculeasă, făceau progrese rapide, şi atingeau o înaltă treaptă de perfecţiune. Dimpotrivă, pustia Calamonului era un fel de insulă întinsă şi foarte fertilă, o oază asemănătoare Raiului, acoperită de un mare număr de arbori feluriţi şi de plante variate cum se găsesc în clima tropicală. Oaza era înconjurată de nisip, pe bună dreptate putându-se spune că acesta era un deşert în mijlocul căruia era situat Calamonul, la care se ajungea foarte greu. Călugării din Calamon, încântaţi de roadele locului în care trăiau, se ocupau cu grădinăritul şi cu agricultura. Frumuseţea naturii care-i înconjura era o mare pricină de împrăştiere pentru privirea lor. Având într-o mare măsură întoarsă atenţia înspre pământ, nu o puteau pe de-a-ntregul îndrepta înspre cer.

Ni se spune în viaţa Sfântului Sava, arhiepiscopul Serbiei, că atunci când i-a vizitat pe pustnicii din Muntele Athos, i-a găsit pe de-a-ntregul detaşaţi de orice muncă pământească: nu se ocupau nici cu agricultura, nici cu viticultura, nici cu comercializarea lucrurilor făcute de mâinile lor; ei n-aveau nici o grijă legată de această lume. Singura lor ocupaţie era rugăciunea, lacrimile, constanta râvnă a minţii şi a inimii către Dumnezeu.

Sfântul Arsenie cel Mare era atât de atent să nu fie cuprins de nici un lucru pământesc, care i-ar fi putut servi de pretext pentru subtila patimă a părerii de sine şi a slavei deşarte, încât n-a scris nici scrisori, nici cărţi, deşi era foarte dotat din punct de vedere intelectual şi având o erudiţie şi experienţă duhovnicească deosebită.

Marii cărturari ai antichităţii ca Antonie cel Mare, Macarie cel Mare, şi alţii, pe care Dumnezeu i-a dăruit din belşug cu puteri psihice şi fizice, împlineau diverse munci manuale; dar aceste munci erau aşa de simple şi se obişnuiseră atât de mult cu ele încât nu-i împiedicau deloc ca în timpul lucrului să se roage. Erau aşa de obişnuiţi cu aceste munci încât mintea le rămânea totalmente liberă. Se puteau adânci în rugăciune profundă şi puteau fi dăruiţi cu vedenii în timp ce mâinile lor continuau să lucreze: munca lor era aşa de uşoară şi aşa de mecanică încât nu cerea nici un fel de atenţie din partea minţii.

Foarte mulţi călugări în antichitate împleteau frânghii, confecţionau coşuri sau rogojini. Examinând preocupările artizanale de astăzi, poţi remarca cu uşurinţă că multe dintre ele, după ce sunt deprinse, cer puţină atenţie, ca de exemplu împletirea ciorapilor; cine s-a obişnuit cu această muncă, o face fără să se uite şi poate în acelaşi timp să fie cu gândul în altă parte. Dar alte preocupări, de pildă pictura, cer o mare atenţie: cei ce sunt pricepuţi în pictura pot să se roage în timp ce pictează, dar în acelaşi timp le este imposibil să se aprofundeze în rugăciune, pentru că munca adesea le cere toată atenţia. Pictura trezeşte în suflet un mare interes pentru ea; râvna nu va fi lipsită de tendinţa împărţirii între Dumnezeu şi lucrarea mâinilor.

După exemplul dat, îţi poţi face idee despre alte munci manuale. Preocupările intelectuale, în special, riscă să-l întoarcă pe om de la umilinţă şi de la Dumnezeu, şi să-l antreneze în părerea de sine şi-n idolatrizarea propriei persoane, în cazul unor asemenea ocupaţii, trebuie să fim foarte atenţi ca ele să fie făcute înspre slava lui Dumnezeu şi binele celorlalţi, nu pentru satisfacerea amorului propriu. Nu-i poţi sluji în acelaşi timp lui Dumnezeu şi lui mamona (Matei 6, 24). Nu poţi în acelaşi timp lucra pentru Dumnezeu, şi să te arăţi indulgent şi entuziasmat faţă de tine şi de patimile tale.

Intemeindu-ne pe cele spuse mai înainte, noi le dăm călugărilor, fraţii noştri preaiubiţi, sfatul să fie foarte prudenţi faţă de preocupările pământeşti, ştiind că pe pământ se târăşte şarpele făcător de rele şi viclean, întotdeauna gata să ne rănească, şi să ne inoculeze veninul său aducător de moarte. Călugărul începător trebuie să împlinească cu toată râvna ascultarea ce-i este impusă, pentru dragostea faţă de Dumnezeu şi în vederea mântuirii sale. Nu trebuie să admire satisfăcut rezultatele, nu trebuie să se laude, nu trebuie să-şi cultive slava deşartă, suficienţa de sine şi mândria; dacă va proceda astfel, ascultarea, în loc să-i fie mijloc de mântuire, se va transforma în instrument şi mijloc de pierzanie.

Pentru a îndeplini cu succes o ascultare, trebuie să te rogi mereu lui Dumnezeu şi să atribui reuşita milostivirii Sale. Când călugărul are libertatea să-şi organizeze cea mai mare parte din timp cum crede că e bine, trebuie să se ferească, ca de o otravă mortală, de orice ataşament pătimaş faţă de ocupaţiile materiale, oricare ar fi, şi de tot ceea ce este pământesc şi stricăcios. Trebuie neîncetat să-şi ridice gândurile în sus. Aceasta nu presupune să-şi imagineze lăcaşurile cereşti, îngerii, mărirea lui Dumnezeu şi alte lucruri de acest fel. Nu! Asemenea închipuiri nu fac altceva decât să deschidă larg poarta nălucirilor drăceşti.

Călugărul trebuie să se ridice printr-o simţire duhovnicească, fără nici o închipuire, până la tronul lui Dumnezeu, să fie cuprins de o frică mântuitoare şi pătruns de gândul omniprezenţei şi atotştiinţei lui Dumnezeu, să-şi plângă păcatele şi să şi le mărturisească lui Dumnezeu care este prezent în chilie şi-l priveşte, să-I ceară la timp iertare şi dezlegare, să-şi amintească de mulţimea păcatelor sale şi de moarte. Dacă timpul ce ne este oferit pentru pocăinţă şi pentru a dobândi eternitatea fericită îl irosim în ocupaţii pământeşti şi în adunarea de bunuri efemere, nu ne va fi dăruit a doua oară. Pierderea lui este irecuperabilă, şi nu ne va fi de nici un folos plânsul nesfârşit din iad. Dacă în timpul călătoriei pământeşti, omul nu rupe orice legătură cu spiritele răului, va rămâne legat de acestea, chiar şi după moartea sa, aparţinându-le acestora mai mult sau mai puţin, pe măsura contactului cu ele. Menţinerea legăturii cu spiritele căzute duce la pierzania veşnică, atunci când o ruptură incompletă produce chinuri groaznice pe calea ce duce la cer.

Priviţi fraţilor ce a făcut şi face diavolul pentru a îndepărta gândul omului de la cerul duhovnicesc înspre materie, aservindu-i inima pământului şi ocupaţiilor pământeşti. Priviţi şi lăsaţi-vă cuprinşi de o teamă mântuitoare! Priviţi şi fiţi prudenţi! Spiritul căzut i-a determinat pe mulţi călugări să-şi procure diverse obiecte rare şi preţioase, şi când gândul li s-a legat de aceste obiecte, s-a despărţit de Dumnezeu. Pe alţii i-a făcut să studieze tot felul de ştiinţe şi de arte, puţin importante, care numai să-i orienteze înspre pământ; şi când le-a atras toată atenţia înspre cunoştinţele trecătoare, i-a lipsit de singura cunoştiinţă necesară: cea a lui Dumnezeu. Pe alţii i-a determinat să câştige bunuri pentru mănăstirea lor, să se angajeze în construcţii, să se îngrijească de grădini de agrement, să cultive grădini de legume, holde şi păşuni, să crească vite, forţându-i să uite de Dumnezeu.

Pe alţii i-a determinat să-şi împodobească chiliile cu flori şi imagini, să sculpteze linguri sau să confecţioneze mătănii, şi i-a îndepărtat de Dumnezeu. După ce odată i-a determinat să se ataşeze de altceva, i-a învăţat să-L neglijeze pe Dumnezeu. Pe alţii i-a convins să acorde o atenţie aparte regimului lor alimentar, sau altor forme de asceză turpească, să dea o mare importanţă pâinii prăjite, ciupercilor, verzei, mazării sau fasolii uscate; şi astfel au prefăcut echilibrata, sfânta şi duhovniceasca practică ascetică într-o stupidă performanţă trupească şi păcătoasă. In ce-i priveşte pe asceţii înşişi i-a intoxicat şi i-a buimăcit printr-o falsă înţelepciune, pe de-a-ntregul trupească, prin părerea de sine şi prin dispreţuirea altora, lucruri care anulează orice progres duhovnicesc şi duc la pierzanie veşnică. Unora le-a sugerat să dea o importanţă exagerată tipicului liturgic, facându-i orbi la înţelesul duhovnicesc al acestuia. Deşertând în felul acesta creştinismul de substanţa lui, au rămas cu un înveliş gol şi material; s-au îndepărtat de Biserică, au îmbrăţişat învăţături false şi absurde şi au căzut în schismă. Această tactică este atât de comodă pentru spiritul căzut încât o aplică acum peste tot.

Este atât de practică pentru a-l duce pe om la pieire încât în vremurile din urmă o va întrebuinţa pentru îndepărtarea de Dumnezeu a lumii întregi. Diavolul recurge la acest gen de luptă cu un succes incontestabil. In vremurile de pe urmă, sub influenţa stăpânului lumii acesteia, oamenii vor fi literalmente posedaţi de un ataşament faţă de pământ şi faţă de tot ce-i material şi trupesc. Vor fi stăpâniţi de grijile acestei lumi şi se vor preocupa de dezvoltarea bunurilor materiale; se vor îngriji exclusiv de amenajarea pământului, ca şi cum aici ar avea locuinţă veşnică. Devenind trupeşti şi materiali, vor uita de veşnicie, ca şi cum aceasta n-ar exista; vor uita de Dumnezeu şi-l vor părăsi. “Precum a fost în zilele lui Noe, prooroceşte Domnul, tot aşa va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi. Tot aşa precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau şi zideau, iar în ziua în care a ieşit Lot din Sodoma a plouat foc din cer şi pucioasă şi i-a nimicit pe toţi La fel va fi în ziua în care se va arăta Fiului Omului” (Luca 17, 26-30).

Ca să te ţii tare în lupta cu spiritul căzut, trebuie să-l vezi. Nu te poţi lupta decât cu un adversar sesizabil cu simţurile trupului sau ale sufletului. Dar atunci când adversarul este nevăzut, când armele lui sunt nevăzute, când nici o simţire şi nici o senzaţie nu-i vădeşte prezenţa şi lucrarea, este ca si cum n-ar exista. Ce luptă poate avea loc în astfel de condiţii?

Dracii, nevăzuţi pentru ochii noştri trupeşti, pot fi văzuţi cu ochii sufletului, cu mintea şi cu inima. Sfinţii Părinţi, care au ajuns desăvârşiţi, îi puteau vedea şi cu ochii trupului. Noi care nu-i vedem în modul acesta, trebuie să învăţăm să-i vedem cu ochii sufletului. Pentru a explica modul în care spiritele i se arată omului şi cum pot fi văzute de către el, vă dăm două cazuri.

Sfântul Macarie cel Mare ducea o viaţă pustnicească în pustia Scetică din Egipt. La o oarecare distanţă de chilia sa, se găsea un grup numeros de călugări care erau sub îndrumarea sa şi care duceau o viaţă eremitică. Chiliile lor erau situate una faţă de alta la o aruncătură de piatră. Intr-o zi, sfântul era pe cale, mergând înspre chiliile călugărilor şi, deodată, a văzut un demon sub chip de om, ducând mai multe sticluţe. Bătrânul l-a întrebat: “Unde te duci?” Diavolul a răspuns: “Mă duc să-i tulbur pe fraţi”.

Bătrânul l-a întrebat: “Ce ai în sticluţele acelea”? Diavolul a răspuns: “Hrană pentru fraţi”. Bătrânul i-a zis: “Hrană în toate aceste vase?” El a răspuns: “Da. Dacă unuia nu-i place o mâncare, îl îmbiu cu alta, apoi cu alta şi până la urmă fiecare îşi primeşte mâncarea preferată”. Cu aceste cuvinte dracul şi-a continuat drumul. La rândul său, bătrânul a rămas pe loc, aşteptând să se întoarcă. Văzându-l revenind, i-a zis: “Bună ziua!”,. “Ce zi bună!”, i-a replicat dracul. “Ce-ai păţit?”, l-a întrebat bătrânul. “Ei bine, a răspuns diavolul, toţi călugării erau mânioşi pe mine şi nici unul nu m-a primit”.

Bătrânul i-a zis: “Deci n-ai nici un prieten printre ei?”. Diavolul i-a răspuns: “Ba da! Am acolo un prieten care mă ascultă. Când merg înspre el şi când mă vede apropiindu-mă nu mai are stare”. Bătrânul a întrebat: “Care-i este numele?”. Diavolul a zis: “Teopempt”. Cu aceste cuvinte s-a îndepărtat. Sfântul Macarie l-a căutat pe Teopempt, a intrat în chilia lui, pentru a sta de vorbă. Şi a descoperit că acest călugăr nu l-a recunoscut pe diavolul ce i se arătase, şi că a intrat în dialog cu gândurile pe care acesta i le adusese şi s-a îndulcit cu ele, fără să înţeleagă şi să bănuiască că prin aceasta a intrat în comuniune şi în legătură foarte strânsă cu spiritul căzut. Sfântul l-a învăţat pe Teopempt cum se lupta cu diavolul, şi dintr-un prieten al acestuia l-a făcut vrăjmaş.

Reiese din această povestire că Teopempt l-a văzut pe diavolul, aşa cum a recunoscut, dar l-a văzut doar prin intermediul gândurilor păcătoase. Apropierea de diavolul s-a făcut cunoscută lui Teopempt prin năvala caracteristică a gândurilor obsedante şi seducătoare, faţă de care n-a ştiut ce atitudine să ia, şi care l-au împins într-o stare de confuzie, de agitaţie şi de nelinişte. El a început un dialog cu aceste gânduri, fără să ştie că îi erau sugerate de către diavolul; în acelaşi timp, presupunând că ele îşi au izvorul în propriul său suflet, a încercat să le potolească prin raţionamente logice, sfârşind prin a fi antrenat de ele, şi îndulcindu-se de ele.

Intr-o zi, un alt mare slujitor al lui Dumnezeu, Sfântul Macarie al Alexandriei, a văzut cu ochii săi trupeşti nişte copii, negri ca şi etiopienii, alergând şi zburând prin toată biserica, în acea mănăstire era obiceiul ca un călugăr să citească cu voce lină psalmii, în mijlocul bisericii, iar toţi ceilalţi fraţi şedeau şi-l ascultau atenţi. Sfântul a văzut că alături de fiecare călugăr era aşezat un etiopian şi râdea de el. La unul îi punea degetele pe ochi, şi începea să picotească; altuia îi punea degetele pe gură, şi începea să caşte. în faţa altora luau chip de femeie; în faţa altora construiau clădiri, aducând tot felul de materiale. La sfârşitul slujbei Sfântul Macarie i-a chemat pe fiecare în parte şi i-a întrebat la ce s-au gândit în timpul rugăciunii. S-a dovedit că fiecare s-a gândit la ceea ce-i sugerase diavolul.

Din aceste relatări rezultă clar că spiritele acţionează asupra noastră nu numai prin gânduri, ci şi prin imagini deşarte şi păcătoase, prin atingeri şi diverse relaţii. Pentru călugărul ce duce o viaţă atentă şi conformă poruncilor Evangheliei, toate acestea devin clare din proprie experienţă. Dracii pătrund în simţurile şi în mădularele trupului; ne fac să privim, să auzim, să respirăm într-un mod pătimaş, ne sugerează să vorbim ce nu se cuvine, ne umplu ochii de desfrânare, ne aruncă în nelinişte, acţionează dinafară şi dinlăuntrul nostru.

Pentru a explica într-o oarecare măsură modul în care dracii, aceste creaturi raţionale şi nevăzute, pot pătrunde în mădularele trupului nostru şi îşi pun în lucrare influenţa lor specifică, şi cum atacă şi influenţează sufletul, ne vom folosi de efecte asemănătoare provocate de un gaz oarecare. Să luăm, de exemplu, asfixierea cu oxid de carbon. Aceasta este provocată de acest greu gaz carbonic atunci când, într-un mod nevăzut cu ochii trupului, îl respirăm şi ne atinge creierul. La fel alcoolul: cînd bem vin, alcoolul urcă, traversând trupul, de la stomac la cap şi afectează, într-un chip ce nouă ne scapă, creierul şi gândul nostru.

Alcoolul trece deci, fără să ne dăm seama, de la stomac în sânge provocând o înfierbântare sau, ceea ce este acelaşi lucru, supune sângele la o unire fizică cu căldura, substanţă cvasimaterială şi volatilă, supunând trupul şi sufletul influenţei lui. Subtanţele gazoase au proprietatea de a pătrunde în materiile dure şi în alte gaze, şi să le traverseze. Astfel razele soarelui traversează aerul, şi toate gazele cunoscute pe pământ, traversează apa, traversează sticla. Energia calorică pătrunde uşor prin fier, şi prin toate materialele, provocând în ele o schimbare; trece prin gaze şi prin lumină. Aerul trece prin copaci, dar nu prin sticlă. Vaporii de apă, şi de diverse substanţe, străbat aerul.

Sfântul Macarie cel Mare zice: “De atunci de când, ca urmare a încălcării de către primul om a poruncii lui Dumnezeu, răul a intrat în om, diavolul are liberă trecere pentru a vorbi cu sufletul lui, aşa cum un om vorbeşte cu alt om, şi pentru a lăsa în inima sa tot ce-i vătămător.”

Diavolul vorbeşte cu omul fără de glas, dar se foloseşte de “cuvinte”; gândurile sunt ca nişte “cuvinte” care nu sunt purtate de glas, nici îmbrăcate în sunete prin care omul le poate transmite. Tot în Omilia a Il-a, Sfântul Macarie cel Mare zice: “Diavolul lucrează cu atâta viclenie încât ni se pare că tot răul se naşte în sufletul nostru de la sine, şi nu sub influenţa spiritului străin care, împlinindu-l totalmente, se străduieşte să rămână ascuns”.

Semnele concrete că spiritul căzut s-a apropiat de noi şi acţionează asupra noastră sunt: rapida apariţie în noi a gândurilor şi închipuirilor, a simţămintelor şi senzaţiilor deşarte şi păcătoase, îngreuierea trupului şi intensificarea nevoilor animalice, împietrirea inimii, aroganţa, gândurile de slavă deşartă, respingerea pocăinţei, uitarea de moarte, plictiseala, deosebita preocupare de grijile pământeşti. Apropierea de noi a spiritului căzut este întotdeauna însoţită de o senzaţie de nelinişte, de confuzie şi de neorânduială.

Gândurile care vin de la diavoli, spune Varsanufie cel Mare, sunt mai întâi pline de tulburare şi de tristeţe şi travestindu-se atrag cu dibăcie sufletul să le urmeze; vrăjmaşii se îmbracă în piele de oaie, sugerându-ne gânduri care în aparenţă sunt drepte şi adevărate, dar în fond ei sunt lupi răpitori (Matei 7, 15), înşelând inimile cele fără de răutate (Romani 16,18), prezentându-le lucrurile rele şi vătămătoare ca fiind bune. Toţi marii dascăli ai monahismului tratează acest subiect într-o manieră asemănătoare.

Impotriva călugărilor care rezistă cu bărbăţie în această luptă nevăzută, la un moment dat spiritele căzute intră în luptă deschisă. Lucrul acesta însă are loc cu îngăduinţa lui Dumnezeu care face totul pentru binele nostru. Cum ele sunt creaturi spirituale, fără carne şi oase (Luca 24, 39), iau chipul diverselor sălbăticiuni fioroase, animalelor domestice, târâtoarelor şi insectelor de tot felul, şi se străduiesc să-l înfricoşeze pe călugăr, să-l tulbure şi să-i inspire o părere foarte bună despre sine însuşi. Ele se străduiesc să-l arunce în această stare dezastroasă, ce s-ar putea numi nălucire drăcească, şi încearcă chiar să deturneze în favoarea lor adoraţia ce i se cuvine numai lui Dumnezeu.

O smerită încredinţare voii lui Dumnezeu, dispoziţia de a răbda toate necazurile îngăduite de Dumnezeu, un refuz hotărât de a adăuga ceva credinţei şi de a da atenţie cuvintelor, lucrărilor şi arătărilor provocate de spiritele căzute, fac să eşueze toate tentativele lor. Dimpotrivă, când li se dă atenţie şi când te încrezi în diavoli, consecinţele sunt nebănuite. O asemenea atenţie şi încredere provoacă întotdeauna foarte mari necazuri călugărului, şi uneori îl duc la pierzare.

Când un călugăr luptă corect împotriva spiritelor, este foarte câştigat sufleteşte şi face progrese remarcabile. Sfântul Macarie cel Mare zice: “Pentru cei ce sunt prunci din punct de vedere duhovnicesc, stăpânitorul lumii acesteia este un băţ ce-i pedepseşte şi un bici care-i răneşte. Dar, cum am spus înainte, încercările şi ispitele le aduc o cinste şi o slavă deosebită. Căci ajung la desăvârşire după ce au trecut prin mari şi grele suferinţe… Fiind robul şi creatura lui Dumnezeu, diavolul nu te poate ispiti cât ar dori, nici chinui cât ar vrea, ci doar atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Căci Dumnezeu ştie tot ceea ce ne priveşte pe fiecare dintre noi şi care ne sunt puterile, îngăduind să fim ispitiţi proporţional cu acestea”.

Cel ce are o credinţă vie în Dumnezeu, şi i se încredinţează Lui renunţând la sine însuşi, nu se tulbură în focul tuturor încercărilor provocate de spiritele răului, şi nu vede în acestea decât instrumente oarbe ale providenţei divine: când vin să-l ispitească, se încredinţează voii lui Dumnezeu, neacordându-le nici cea mai mică atenţie, încredinţarea în voia lui Dumnezeu este un adăpost liniştit şi cu tihnă, oricare ar fi încercările şi suferinţele.

PRIMUL MOD DE A LUPTA
ÎMPOTRIVA ÎNGERILOR CĂZUŢI

In capitolul anterior am expus într-un fel foarte limpede cum luptă spiritele căzute împotriva oamenilor. De aceste precizări au nevoie mai ales călugării înaintaţi pe calea vieţii ascetice şi care sunt în măsură să le înţeleagă. Acum ne propunem să expunem felul în care începătorii trebuie să lupte împotriva spiritelor, fel care le este accesibil aproape numai prin practică.

Pentru un novice metoda de a lupta împotriva unui diavol nevăzut, dar pe care-l poate sesiza cu mintea în gânduri şi imaginaţii, constă în respingerea imediată a gândurilor şi imaginaţiilor păcătoase, fără a angaja nici o conversaţie sau dialog cu ele şi fără a le acorda nici cea mai mică atenţie, în felul acesta gândurile şi imaginaţiile n-au timp să se imprime în minte, nici să fie asimilate de către aceasta. Dacă monahul are o oarecare experienţă duhovnicească şi dacă a făcut un oarecare progres, la început acţioneză asupra lui mai ales gânduri vagi aducind doar o chemare la păcat; dacă mintea angajează o discuţie cu gândurile ce i-au venit, apare o imagine păcătoasă ce întăreşte gândurile.

La un începător al cărui trup şi sânge sunt foarte aprinse, gândul şi imaginaţia apar simultan. Dacă acesta nu reacţionează imediat, ci le acordă, chiar şi pentru un moment, atenţie şi angajează un dialog cu ele, chiar dacă i se pare că nu le aprobă şi le contrazice, cu siguranţă că acestea îl vor birui. Călugării cei mai experimentaţi, chiar dacă au o sută de ani de nevoinţă, nu sunt versaţi cum sunt îngerii căzuţi, ce au mii de ani de experienţă. Ce şansă de biruinţă poate avea, în lupta cu îngerul căzut, un călugăr începător şi naiv care nu ştie din experienţă că diavolul există? Pentru un călugăr începător o confruntare cu acesta va duce la o cădere sigură.

Strămoaşa noastră, Eva, cu toată starea ei de nevinovăţie şi sfinţenie, intrând în dialog cu şarpele, a fost determinată de viclenia acestuia să calce porunca lui Dumnezeu şi să cadă (Facere 3). Ea n-ar fi trebuit să angajeze un dialog cu şarpele atotviclean. N-ar fi trebuit să discute valabilitatea poruncii lui Dumnezeu. Dar neavând cunoştinţă despre răutatea şi şiretenia diavolului, ea a fost sedusă uşor de sfatul ucigaş ascuns sub masca bunei intenţii: la o asemenea tragedie se expun călugării fără experienţă. “Sufletul nostru, spune Sfântul Isihie al Ierusalimului, fiind simplu şi bun – căci aşa a fost creat de către bunul său Stăpân – se desfătează cu imaginile ce i le aduce diavolul. Odată sedus el se afundă în răul ce i se prezintă sub chipul binelui, şi-şi uneşte propriile sale gânduri şi închipuiri cu sugestiile diavoleşti”.

Toţi părinţii sunt unanim de acord când spun că un călugăr începător trebuie să respingă gândurile şi imaginaţiile păcătoase de la apariţia lor, fără a intra în contradicţie şi în dialog cu ele. în special trebuie făcut aşa faţă de gândurile şi imaginaţiile sexuale. Pentru a respinge gândurile şi imaginaţiile păcătoase, Părinţii propun două mijloace: 1. Mărturisirea imediată a gândurilor şi imaginaţiilor părintelui duhovnic; 2. Intoarcerea imediată înspre Dumnezeu cu o rugăciune fierbinte prin care să-I ceară să-i împrăştie pe nevăzuţii vrăjmaşi.

Sfântul Ioan Casian zice: “Supraveghează întotdeauna capul şarpelui, adică prima manifestare a gândurilor, şi mărturiseşte-te imediat părintelui tău duhovnic. Vei învăţa astfel să nimiceşti lucrătura lor primejdioasă dacă le vei mărturisi pe toate, fără excepţie, părintelui tău duhovnic”.

Acest mod de a combate gândurile şi imaginaţiile diavoleşti era comun tuturor călugărilor începători în epoca de înflorire a monahismului. Novicii care se găseau mereu în jurul părintelui duhovnicesc, îşi mărturiseau imediat gândurile, cum se vede şi din viaţa Sfântului Dositei; în ce-i privea pe ucenicii care veneau la părintele duhovnicesc la un moment precis stabilit pentru a-şi mărturisi gândurile, o făceau o dată pe zi seara, aşa cum se vede în “Scara” Sfântului Ioan, sau în scrierile altor asceţi. Mărturisirea gândurilor şi formarea duhovnicească sub forma sfaturilor primite de la un povăţuitor purtător de duh, era considerată de către călugării de altădată ca o condiţie indispensabilă pentru mântuire.

Avva Dorotei zice: “Eu nu cunosc o altă cădere pentru un călugăr decât aceea ce are loc când el se încrede în propria-i inimă. Unii spun că omul cade dintr-o pricină sau alta; eu afirm, cum am mai spus, că nu ştiu o altă cădere decât aceea ce rezultă din urmarea propriei tale voinţe. Ai văzut pe cineva căzând? Să ştii că a urmat propriei sale voinţe. Nimic nu-i mai periculos, nimic nu-i mai vătămător decât acest lucru. Dumnezeu m-a păzit şi m-am temut întotdeauna de acest dezastru.”

Poveţele unui părinte purtător de duh îl conduc pe novice pe calea poruncilor evanghelice, şi nimic nu-l desparte de rău şi de diavolul, izvorul răului, ca o constantă şi sinceră mărturisire a păcatului. O asemenea spovedanie stabileşte între om şi demon
o vrăjmăşie statornică şi mântuitoare. Distrugând duplicitatea sau nehotărârea de a alege între iubirea lui Dumnezeu şi iubirea păcatului, spovedania îi insuflă o forţă extraordinară pentru buna orientare, şi-l face să progreseze rapid, lucru de care ne putem convinge din nou din viaţa Sfântului Dositei.

Călugării care, neavând un duhovnic, nu pot lupta împotriva păcatului printr-o deasă mărturisire a gândurilor păcătoase, să lupte printr-o rugăciune fierbinte şi stăruitoare, cum a fost de pildă cazul Măriei Egipteanca. Lupta cu arma rugăciunii, împotriva gândurilor, trebuie să fie neîndurătoare, fără nici o conversaţie prealabilă cu ele, şi cu atât mai mult fără nici o îndulcire din ele. Imediat ce simţi că se apropie vrăjmaşul, pune-te la rugăciune, pleacă-ţi genunchii, ridică-ţi mâinile la cer sau proşterne-te la pământ. Vrăjmaşul surprins de o astfel de rugăciune, nu va putea rezista: nu va întârzia să se obişnuiască cu fuga.

De neapărată trebuinţă este înlăturarea duplicităţii, adică ezitarea între dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de păcat. Procedând aşa ne vom păstra şi ne vom întări ataşamentul şi râvna pentru Dumnezeu care la rândul lor, vor atrage asupra noastră mila Lui. “Dacă ţinem tot timpul sabia în mână, a spus avva Pimen cel Mare, Dumnezeu va fi mereu cu noi; dacă noi suntem curajoşi, EI ne va arăta mila Sa”. Avem un model remarcabil de luptă împotriva gândurilor, prin rugăciune, pe Măria Egipteanca.

Sfântul Isaac Sirul zice: “Dacă cineva nu se apucă să contrazică gândurile pe care vrăjmaşul le seamănă cu viclenie în noi, ci întrerupe scurt dialogul cu ele printr-o rugăciune adresată lui Dumnezeu, este semn că mintea lui a dobândit înţelepciunea care vine din har, şi că o înţelegere exactă a situaţiei îl fereşte de o muncă grea şi inutilă. Şi luând-o pe scurtătură, scapă de o lungă rătăcire pe drumuri ocolite. N-avem mereu puterea de a contrazice şi de a birui, gândurile ce ne asaltează; în cele mai multe cazuri suntem răniţi de ele, şi ne trebuie mult timp pentru a ne tămădui. Te iei la duel cu inamici antrenaţi mii de ani. Stând de vorbă cu ei le oferi posibilitatea să-şi urzească bine planurile şi de a-ţi da o lovitură care va face inutilă înţelepciunea şi isteţimea ta. Şi chiar dacă vei câştiga, mintea îţi va rămâne întinată de gândurile pe care ţi le-au adus şi putoarea lor te va urmări încă multă vreme. Dacă, dimpotrivă, tu vei recurge la prima metodă, vei rămâne la adăpost faţă de gânduri şi de urmele pe care le Iasă în urma lor. Nu există alt ajutor decât cel ce vine de la Dumnezeu”.

In mod special trebuie să fugi de dialogul şi controversele mintale cu gândurile pătimaşe. Nevoitorul se lasă antrenat cea mai mare parte a timpului în astfel de controverse presupunând, din păcate, că aceste gânduri şi imaginaţii apar de la ele însele în sufletul său şi că le poate stăpâni autoconvingându-se într-un mod raţional; din pricina lipsei de experienţă nu-şi dă seama că este vorba de un drac care se angajează bucuros în dialog şi-n controversă cu noi, ştiind cu certitudine că gândurile şi imaginaţiile erotice găsesc un loc agreabil în sufletul unui începător, că acestea vor trezi şi vor înteţi senzualitatea care trăieşte în el. Diavolul ne atrage într-un dialog şi într-o cotroversă, când prefacându-se că pleacă, când atacând din nou, convins fiind că va repurta asupra noastră o victorie decisivă.

Sfântul Ioan Scărarul zice: “Nu voi să răstorni pe dracul curviei cu dovezi şi cu cuvinte de împotrivire, pentru că acela, are bune temeiuri, ca unul ce se luptă cu noi în chip firesc (Scara XV, 19). Cel ce voieşte să-şi biruiască trupul său să se războiască din puterea sa proprie, în zadar aleargă. Căci de nu va dărâma Domnul casa trupului şi nu va zidi casa sufletului în zadar posteşte şi priveghează cel ce voieşte să o dărâme (Ibidem, 20). Pune înaintea Domnului slăbiciunile firii tale, cunoscând neputinţa ta, şi vei lua darul neprihănirii pe nesimţite (Ibidem, 21). Dar şi acest drac ţine seama, cu mult mai mult decât ceilalţi, de vremi. Căci ticălosul încearcă să ne războiască mai ales atunci când nu putem să ne rugăm şi trupeşte împotriva lui” (Ibidem, 75).

“Celor ce n-au dobândit încă adevărata rugăciune a inimii, mult le ajută chinuirea din rugăciunea trupească, adică ridicarea mâinilor, lovirea pieptului, privirea curată la cer, zgomotul suspinelor, plecarea necontenită a genunchilor. Deoarece nu le putem face pe acestea când sunt şi alţii de faţă, de aceea tocmai atunci ne războiesc mai ales dracii. Dar şi când nu avem tăria să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri cu vigoarea minţii şi cu puterea nevăzută a rugăciunii, ne supunem în chip necesar lor. Tu însă fugi repede, de este cu putinţă. Ascunde-te şi fă-te necunoscut. Priveşte în sus cu ochiul sufletului, de este cu putinţă. Iar de nu, măcar cu cel din afară. Răstigneşte-ţi mâinile în chip nemişcat, ca şi prin înfăţişare să ruşinezi pe Amalic şi să biruieşti. Strigă către Cel ce te poate mântui, nu cu cuvinte iscusite, ci cu cuvinte smerite, începe înainte de toate cu: “Miluieşte-mă, că neputincios sunt. Atunci vei cunoaşte cu fapta puterea Celui Prea Inalt şi vei izgoni în chip nevăzut pe cei nevăzuţi, prin ajutor nevăzut. Cel ce s-a obişnuit să se roage astfel va putea izgoni repede chiar şi numai cu sufletul pe vrăjmaş. Căci al doilea lucru este darul dat de Dumnezeu lucrătorilor celui dintâi. Şi pe drept cuvânt” (Ibidem, 75).

“Când ne întindem pe aşternut, atuncea să ne trezim. Pentru că atunci luptă mintea cu dracii fără de trup. Şi dacă se va afla iubitoare de plăcere, se va face trădătoare din plăcere. Aducerea aminte de moarte să se culce cu tine şi să se scoale cu tine; şi tot aşa rugăciunea de un singur gând a lui Iisus. Căci nu vei afla alte ajutoare ca acestea în somn” (Ibidem 49, 50).

Dracul desfrânării îi atacă fără ruşine chiar pe bărbaţii sfinţi şi purtători de duh, cum se vede din vieţile sfinţilor Macarie Alexandrinul, Pahomie cel Mare şi alţi slujitori ai lui Dumnezeu. Chiar şi sfinţilor bărbaţi rugăciunea nu le era întotdeauna suficientă, pentru a rezista acestui vrăjmaş care-şi găseşte aliat în firea noastră căzută, ci trebuiau să apeleze şi la nevoinţa trupească, să însoţească rugăciunea inimii cu participarea trupului, înfrânându-l pe acesta cu eforturi până la epuizare.

Impotriva unor călugări care au dus o viaţă foarte atentă şi care şi-au păstrat curăţia trupească, dracul desfrânării se dezlănţuie cu o furie cumplită. Se înfăţişează călugărului tânăr, dezorientat de sfatul unui bătrân lipsit de experienţă, cum ne relatează Sf. Ioan Casian în convorbirea sa despre dreapta judecată. Sfântul Pimen cel Mare zice: “Precum un scutier regal stă totdeauna pregătit alături de rege, aşa sufletul trebuie să fie mereu pregătit împotriva dracului desfrânării”. Din acest motiv călugării ispitiţi de patimi puternice trebuie să fie mereu in gardă, pregătiţi pentru a rezista; chiar atunci când se culcă pentru a se odihni şi a dormi, nu-şi leapădă îmbrăcămintea şi centura, ca şi cum ar fi înarmaţi; şi, într-adevăr, ei sunt înarmaţi cu privegherea şi cu zelul de a se ridica imediat pentru a-l răpune pe vrăjmaşul ce apare, lată de ce la unele mânăstiri din Muntele Athos se păstrează vechiul obicei ca vieţuitorii să doarmă complet îmbrăcaţi. Acest obicei se întemeiază pe Sfânta Evanghelie (Luca 12, 35-38).

Să ştii, călugăr credincios, că atunci când se apropie satan de tine cu ispitele lui, Domnul tău omniprezent este şi El lângă tine, că El te priveşte, cercetează mintea şi inima ta, şi aşteaptă să vadă cum vei termina lupta, rămânând credincios Domnului tău sau trădându-L? Mărturisindu-ţi dragostea faţă de El şi intrând în comuniune cu El, sau mărturisindu-ţi dragostea faţă de satan şi intrând în comuniune cu el? Orice înfruntare cu vrăşmaşul cel nevăzut se termină inevitabil prin aceste două alternative. Monahismul adevărat este un martiriu nevăzut; viaţa călugărului este un şir neîntrerupt de lupte şi de suferinţe; biruitorul dobândeşte viaţa veşnică, devine mireasa Duhului Sfânt. Dumnezeu îngăduie ca monahul, căruia doreşte să-i dăruiască cunoştinţe duhovniceşti şi daruri duhovniceşti, să susţină lupte puternice. “Cel ce va birui va moşteni acestea, şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el îmi va fi Mie fiu” (Apocalipsa 21, 7), zice Scriptura. Aşa că să nu ne lăsăm descurajaţi!

AL DOILEA MOD DE A LUPTA
ÎMPOTRIVA ÎNGERILOR CĂZUŢI

Intemeindu-se pe învăţătura Sfântului Isaac Sirul, Sfântul Nil Sorski propune următoarea metodă pentru a lupta împotriva gândurilor păcătoase, atunci când ele nu sunt prea puternice şi pot fi biruite prin acest mijloc. Această metodă constă în a transforma gândurile rele în gânduri bune şi în a converti, dacă putem spune aşa, patimile în virtuţi. De exemplu, dacă ne vine un gând de mânie sau de pizmă, este bine să ne amintim de blândeţe şi iertare, de poruncile Mântuitorului care interzice categoric mânia şi resentimentele. Dacă ne vine un gând şi un simţământ de tristeţe, este bine să ne reamintim de puterea credinţei şi de cuvintele Domnului care ne interzice să ne lăsăm cuprinşi de frică şi de tristeţe, asigurându-ne prin promisiunea Sa că nici un fir de păr nu cade fără voia Sa, şi că nimic nu ni se poate întâmpla fără îngăduinţa lui Dumnezeu.

Sfântul Varsanufie cel Mare scrie: “Părinţii au spus că dacă dracii îţi atrag gândul înspre desfrânare, adu-i aminte de curăţie, dacă atrag înspre lăcomie, adu-i aminte de post. Fă aşa şi cu alte patimi”. Procedează aşa şi cu zgârcenia, şi cu slava deşartă şi cu alte gânduri şi imaginaţii păcătoase. Această metodă, repetăm, este utilă atunci când eficacitatea ei se arată suficientă; ea ne-a fost indicată de către Domnul însuşi (Matei 4, 3-4; 4, 6-7).

Dar atunci când patimile se dezlănţuie, când mintea se întunecă în faţa puhoiului de ispite, când gândurile te asaltează cu persistenţă în furie; atunci când nu numai gânduri de desfrânare, ci şi de mânie, de tristeţe, de plictiseală, de disperare, în rezumat, toate gândurile păcătoase te cuprind, mijlocul cel mai sigur de luptă este rugăciunea la care participă şi trupul, însuşi Domnul Hristos ne dă acest exemplu şi ni-l recomandă. In grădina Ghetsimani, cuprins de durerile morţii, Mântuitorul lumii îşi pleacă genunchii, cade cu faţa la pământ şi Se roagă. Iar ucenicilor care nu înţelegeau marea încercare ce se apropie le zice: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41).

DESPRE SEMNIFICAŢIA VISURILOR

Demonii se folosesc de visuri pentru a tulbura sufletul omului şi a-l întuneca; pe de altă parte, călugării fără experienţă se chinuiesc ei înşişi dând importanţă visurilor. De aceea este foarte important să precizăm, pentru omul a cărui fire n-a fost reînnoită de Duhul Sfânt, semnificaţia visurilor.

Dumnezeu a conceput în aşa fel starea de somn încât acesta pe de-a-întregul să se afle în repaus total. Acest repaus este atât de profund încât omul nu mai are conştiinţa propriei sale existenţe şi intră într-o stare de uitare, în timpul somnului orice activitate legată de un efort conştient, aflat sub controlul raţiunii, se întrerupe; îşi continuă activitatea doar acţiunile vitale care nu pot fi întrerupte. Circulaţia sângelui continuă, stomacul digeră mâncarea, plămânii asigură respiraţia, pielea permite transpiraţia; în suflet ideile, imaginaţiile şi simţămintele continuă să se multiplice, dar nu sub controlul raţiunii şi voinţei, ci sub influenţa zonei inconştiente a firii noastre. Visul este o convergenţă a acestor imagini amestecate cu ideile şi sentimentele ce le corespund.

El este adesea ciudat pentru că nu aparţine sferei imaginaţiilor şi reflecţiilor voite şi intenţionate ale omului, ci apare spontan şi obscur în acord cu o lege şi o existenţă a firii noastre. Dintr-un vis se desprinde uneori o vagă impresie de reflecţii şi de imaginaţii voite, pe când de alte daţi este rezultatul unei dispoziţii particulare a sufletului. Aşa că în sine, un vis nu poate avea aici o semnificaţie. Este ridicol şi ilogic, cum fac mulţi, a căuta în divagaţiile visurilor o prezicere pentru viitor referitoare la tine sau la alte persoane, sau o altă semnificaţie. Cum ar putea exista ceea ce nu are o cauză?

Dracii, care au acces în sufletul nostru când suntem trezi, îl au şi când dormim. Şi atunci ne ispitesc amestecându-şi propriile imagini cu ale noastre. Mai mult, când remarcă faptul că noi suntem atenţi la visuri, se străduiesc să le facă interesante, să stârnească în noi o curiozitate amplificată de ei şi să ne ducă încetul cu încetul la starea de a ne încrede în ei. O asemenea încredere este însoţită întotdeauna de autosuficienţă; aceasta ne deformează părerea pe care o avem despre noi înşine, şi aşa toată activitatea noastră este falsă: este exact ce le trebuie dracilor! Când această părere de sine este bine înrădăcinată, dracii încep să ni se arate sub chip de îngeri de lumină, de mucenici, de călugări sfinţi, ba chiar sub chipul Mântuitorului şi a Maicii Domnului. Laudă felul nostru de a trăi, ne promit cununa cerească şi aşa ne duc până pe culmea părerii de sine şi a mândriei. O asemenea culme este în acelaşi timp şi o prăpastie a pierzării.

Trebuie să ne fie foarte limpede că în starea noastră, de oameni nereînnoiţi încă prin har, nu suntem vrednici de a avea altfel de vise decât cele produse de divagaţiunile sufletului nostru sau de viclenia dracilor. Aşa cum, treji fiind, gândurile şi imaginaţiile răsar fără încetare din firea noastră căzută, sau ne sunt sugerate de către draci, tot aşa, în timpul somnului, nu vedem în vise decât ceea ce produce firea noastră căzută sau dracii. Aşa cum în timp ce suntem treji mângâierea ne vine din smerita înduioşare a inimii, conştientă de păcătoşenia noastră, din aducerea aminte de moarte şi de judecată, la fel în timpul somnului, se întâmplă uneori, foarte rar şi în caz de extremă necesitate, ca îngerii lui Dumnezeu să ne sugereze moartea noastră, chinurile iadului, sau dreapta judecată ce ne aşteaptă.

Asemenea visuri trezesc în noi frica de Dumnezeu, smerita înduioşare a inimii care ne fac să ne plângem pe noi înşine. Dar aceste visuri sunt acordate foarte rar asceţilor, sau chiar păcătoşilor notorii şi împietriţi, printr-o prevenire tainică şi specială a lui Dumnezeu. Astfel de vise ne sunt foarte rar acordate, nu pentru că harul dumnezeiesc ar fi zgârcit cu noi, ci pentru că tot ceea ce ni se întâmplă în afara ordinii comune ne duce la părere de sine şi slăbeşte în noi smerenia, fundamentală pentru mântuirea noastră. Voia lui Dumnezeu, a cărui împlinire îl duce pe om la mântuire, este exprimată în Evanghelie cu atâta claritate, putere şi precizie încât este de prisos şi inutil a face excepţii de la calea comună ce duce la mântuire.

Celui care a cerut învierea unui mort ca să meargă la fraţii săi şi să-i înveţe să părăsească calea cea largă şi să o ia pe cea strâmtă i s-a spus: “Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei”, Iar când cel ce cerea a replicat: “Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi”, i s-a replicat: “Dacă nu de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi” (Luca 16, 29-31).

Experienţa a arătat că, adesea, cei ce au beneficiat în timpul somnului de o viziune a judecăţii de apoi şi a altor necazuri de dincolo de moarte, sunt marcaţi pentru un oarecare timp, iar apoi revin la viaţa lor obişnuită; alţii, dimpotrivă neavând nici o viziune, dar cercetând cu grijă Legea lui Dumnezeu, au ajuns la frica de Dumnezeu, au făcut progrese duhovniceşti şi, cu bucuria ce te încearcă atunci când eşti “incunoştinţat” de mântuirea ta, au trecut din această vale a plângerii în lumea fericirii veşnice.

Asupra rolului jucat de draci în visele călugărilor, Sfântul Ioan Scărarul se exprimă în felul următor: “Atunci când pentru a-L urma pe Domnul ne lăsăm casa şi pe cei apropiaţi şi acceptăm, prin dragostea lui Dumnezeu, condiţia de pelerini, dracii, pentru a se răzbuna, încearcă să ne tulbure prin vise, arătându-ne pe cei dragi plângând, sau fiind în gura morţii, fiind în strâmtorare sau suferind din pricina noastră tot felul de necazuri. Cel care acordă crezare visurilor sale este asemenea celui ce vrea să-şi prindă umbra”.

“Dracii slavei deşarte sunt în visuri prooroci: prezicându-ne viitorul, dacă prezicerile se realizează, ştiu că noi vom fi uimiţi şi că ne vom crede foarte aproape de darul preştiinţei, căzând în mândrie. Dracul este adesea prooroc pentru cei ce se încred în el; dar pentru cei ce-l urăsc este întotdeauna un mincinos. Fiind spirit, vede ce se întâmplă în spaţiul ceresc şi le aduce la cunoştinţă, în timpul somnului celor smintiţi. Dracii nu ştiu nimic despre viitor prin preştiinţă: dacă ar şti atunci vrăjitorii, de asemenea, ne-ar putea prezice moartea”.

“Dracii se prefac în îngeri de lumină, luând chip de martiri şi, în visurile noastre, ne dau impresia că suntem în comuniune cu ei; iar când ne trezim, ne aruncă într-o bucurie şi exaltare periculoasă. Lucrul acesta este un semn pentru tine că este vorba de o nălucire drăcească. Sfinţii îngeri, dimpotrivă ne arată chinurile, judecata, moartea, lucruri care ne umplu de frică şi ne fac să plângem când ne trezim”.

“Dacă începem să ne supunem dracilor în timpul somnului, ne vor păcăli şi când suntem treji. Cel ce se încrede în vise n-are deloc experienţă; iar cel ce nu dă atenţie niciodată visurilor este cu adevărat înţelept. Nu crede decât visurile care-ţi prezic chinurile şi judecata; dar dacă din cauza acestora cazi în disperare, să ştii că şi aceste vise vin de la diavoli”.

Sfântul Ioan Casian ne povesteşte de un călugăr originar din Mesopotamia, care ducea o viaţă foarte singuratică şi ascetică, dar care a căzut în ispita visurilor drăceşti. Văzând că acest călugăr dă puţină atenţie sporirii duhovniceşti, dar că acordă mare importanţă ascezei trupeşti pentru care avea o deosebită preţuire, şi implicit pentru sine însuşi, dracii au început să-i aducă vise care, printr-o viclenie cu adevărat drăcească, se realizau prin fapte. Atunci când încrederea călugărului în visele sale, şi în sine însuşi, era bine întărită, diavolul i-a prezentat un vis deosebit: un evreu în fericirea raiului şi un creştin în chinurile iadului. Atunci diavolul, sub chip de înger, l-a sfătuit pe călugăr să treacă la iudaism, pentru a se putea bucura de fericirea evreilor; lucru pe care călugărul l-a făcut fără nici o ezitare.

Cele spuse sunt suficiente pentru a-i convinge pe contemporanii noştri că nu-i deloc înţelept să ne încredem în vise şi că din această încredere pot rezulta necazuri mari. Pornind de la o simplă atenţie ce o dai viselor, cu siguranţă vei sfârşi cu ele strecurate în suflet. De aceea nu-i îngăduit să facem o analiză a viselor.

Firea reînnoită prin Sfântul Duh ne face să înţelegem că firea căzută zace în starea ei de cădere. Omul reînnoit este călăuzit de Sfântul Duh, “Harul Sfântului Duh l-a iluminat, zice Sfântul Macarie cel Mare, şi s-a statornicit în profunzimea minţii lui. Atât când e treaz, cât şi când doarme, acesta rămâne întru Domnul, înafară de păcat, înafară de gânduri şi imaginaţii pământeşti şi trupeşti. Gândurile şi imaginaţiile lor, care în timpul somnului scapă raţiunii şi voinţei, şi care în cazul altor oameni sunt în mod inconştient elaborate de fire, în el iau naştere sub mişcarea Duhului; visurile unui asemenea om îmbracă semnificaţie duhovnicească, Aşa dreptul losif în timpul somnului a fost înştiinţat despre taina întrupării lui Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu; printr-un vis a primit poruncă să fugă în Egipt şi apoi să revină (Matei l şi 2).

Visurile trimise de către Dumnezeu poartă în ele însele o irezistibilă evidenţă a adevărului. Această certitudine este sesizată de către sfinţii lui Dumnezeu, dar este insesizabilă pentru cei ce încă se află în lupta cu patimile.

LEGĂTURA CE LE UNEŞTE PE
VIRTUŢI ÎNTRE ELE

Este neapărată nevoie să ştim un lucru: toate gândurile bune şi virtuţile au între ele o strânsă legătură; la fel şi gândurile rele, imaginaţiile păcătoase, păcatele şi patimile sunt strâns legate între ele. In virtutea acestei afinităţi, dacă te supui de bunăvoie unui gând bun, te vei supune spontan şi altui gând bun; câştigarea unei virtuţi aduce în suflet şi altă virtute, apropiată şi inseparabilă de prima. Pe de altă parte dacă te supui de bunăvoie unui gând păcătos, acela te va duce fără de voie să te supui şi altui gând; dobândirea unei patimi păcătoase va atrage şi o alta ce-i este apropiată, înfăptuirea deliberată a unui păcat te va duce la căderea fără de voie în altul, născut de primul. Răul, spun Părinţii, nu suportă să rămână fără soţie în inimă.

Să argumentăm acest lucru prin câteva exemple. Cel ce a înlăturat toată ura rămâne într-o smerită înduioşare a inimii; cel ce a renunţat să-l judece pe aproapele său începe în mod firesc să-şi vadă propriile păcate şi slăbiciuni, pe care nu le vedea atunci când îi judeca pe alţii. Cel ce-l laudă sau îl acoperă pe aproapele său, după porunca evanghelică, se simte dintr-o dată bine dispus şi faţă de sine însuşi. In urma sărăciei cu duhul, apare plânsul pentru tine însuţi; cel ce este sărac cu duhul şi care se plânge pe sine, în mod firesc devine blând. Cel care urăşte şi leapădă dreptatea firii căzute, are în mod natural foame şi sete după dreptatea lui Dumnezeu, pentru că omului nu-i convine să fie totalmente lipsit de dreptate.

Dimpotrivă, cel ce-şi judecă semenul îl şi dispreţuieşte; cel ce-l dispreţuieşte cade în mândrie. Când îl dispreţuieşti pe altul şi ai o bună părere despre tine, ura faţă de semen apare. Ura şi pizma îţi împietresc inima, în omul cu inima împietrită înţelepciunea trupească începe să domine, stârnind patimile desfrânate, distrugând credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, provocând zgârcenie şi slavă deşartă şi în sfârşit făcându-l pe om să uite totalmente de Dumnezeu şi să se despartă de El.

Intemeindu-se pe această afinitate ce există între virtuţi şi între păcate, Duhul Sfânt proclamă legea adevăratului slujitor al lui Dumnezeu: “Pentru aceasta spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urât. De la toată calea cea rea mi-am oprit picioarele mele, ca să păzesc cuvintele Tale” (Ps.118, 128 şi 101). Calea nedreaptă cuprinde gândurile şi imaginaţiile păcătoase: prin acestea păcatul intră în suflet.

Frate prea iubit, nu gândi că-ţi este îngăduit să dialoghezi cu gândurile şi să te desfătezi cu imaginaţiile, contrar la ce te învaţă Evanghelia. Un acord cu vrăjmaşii lui Hristos, o legătură cu ei, va duce la ruperea fidelităţii faţă de Domnul şi la umbrirea unităţii cu El: “Pentru că cine va păzi toată legea dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile” (lacov 2,10). Aşa cum călcând o singură poruncă a lui Dumnezeu, calci toată legea şi voia Lui, tot aşa împlinind un singur sfat al diavolului te duce la a împlini în general voia lui. Ascetul care împlineşte voia diavolului îşi pierde libertatea şi cade sub influenţa şi puterea spiritului căzut în măsura în care l-a primit. Păcatul de moarte îl aserveşte pe om complet diavolului şi rupe radical comuniunea lui cu Dumnezeu, atâta vreme cât nu se tămăduieşte prin pocăinţă. Când te laşi sedus de gânduri şi imaginaţii ruptura nu-i completă, dar totuşi ea se va produce. De aceea trebuie categoric să te abţii de la orice gând şi imaginaţie care nu sunt în acord cu învăţătura Evangheliei; şi dacă te-ai lăsat antrenat de ele, trebuie imediat să te scapi prin pocăinţă.

Ne rugăm fraţi prea iubiţi, să fiţi atenţi la toate aceste lucruri. Cei ce le ignoră sau nu le acordă atenţie suficientă, vor suferi mari necazuri şi vor pierde calea desăvârşirii duhovniceşti. Iată un exemplu. Păzindu-te cu grijă de gânduri şi imaginaţii desfrânate poţi considera fără nici o importanţă plăcerea gândurilor legate de avere şi de slavă deşartă. Ori legile vieţii duhovniceşti ne spun că gândurile şi imaginaţiile iubirii de avere şi de slavă deşartă sunt tot necurate şi desfrânate. Sunt aşa ca şi orice gânduri şi imaginaţii păcătoase care în legăturile omului cu Dumnezeu, îl întorc pe acesta de la iubirea lui Dumnezeu. După legile vieţii duhovniceşti, cel ce se desfâtează de gânduri şi imaginaţii de slavă deşartă şi de alte păcate, nu va scăpa niciodată de patima desfrânării, oricâte eforturi ar face să scape de ea.

Sfântul Macarie cel Mare a zis: “Trebuie foarte bine protejat sufletul şi privegheat asupra lui cu toate mijloacele ca nu cumva să intre în contact cu gândurile rele şi păcătoase. Aşa cum un trup se poate contamina de la altul, aşa şi sufletul se corupe în contact cu gândurile rele; aceste gânduri nu provoacă doar un păcat sau altul, ci ele precipită răul sub toate formele sale, cum ar fi necredinţa, minciuna, mândria, mânia, invidia, pizma. Despre acestea este vorba atunci când se spune: “să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului” (2 Cor.7, 1). Să ştii că în profunzimile tainice ale sufletului se ascunde corupţia şi desfrânarea provocate de gândurile perverse”.

DESPRE ÎMPOTRIVIREA
SUFLETELOR CĂZUTE FAŢĂ
DE RUGĂCIUNE

Spiritele căzute se opun cu violenţă la toate poruncile Evangheliei, dar în mod deosebit rugăciunii, ca şi maică a virtuţilor. Proorocul Zaharia l-a văzut “pe Iosua, marele preot, stând înaintea îngerului Domnului, şi pe Satana, stând la dreapta lui ca să-l învinuiască” (Zaharia 3, 1). La fel şi astăzi diavolul se ţine mereu aproape de fiecare slujitor al lui Dumnezeu cu intenţia de a-l împrăştia şi de a-i pângări ofranda duhovnicească, de a nu-i îngădui să aducă jertfă, de a o întrerupe sau a o suprima total, “îngerii căzuţi sunt roşi de invidie faţă de noi, zice Sfântul Antonie cel Mare, şi nu încetează de a pune în lucrare toată răutate a lor pentru a ne împiedica să le ocupăm vechile lor tronuri din cer”. In mod deosebit “dracul este foarte invidios, spune Sfântul Nil Sinaitul, faţă de omul ce se roagă, şi recurge la toate vicleniile imaginabile pentru a-l întrerupe”.

Diavolul depune tot efortul pentru a ne împiedica de la rugăciune sau pentru a face rugăciunea nefolositoare şi seacă. Pentru acest spirit căzut din înălţimea cerului din pricina mândriei şi a răzvrătirii faţă de Dumnezeu, înveninat de o pizmă şi o ură implacabilă faţă de neamul omenesc, însetat de dorinţa de a-l face pe om să piară, preocupat zi şi noapte de a-l ruina, este de nesuportat ca să-l vadă pe om, fiinţă mizerabilă şi păcătoasă, intrând în dialog cu Dumnezeu însuşi şi reîntorcându-se marcat de pecetea milostivirii Sale, cu nădejdea de a moşteni cerul, cu speranţa de a-şi vedea însuşi trupul său stricăcios transfigurat în trup duhovnicesc. Această perspectivă nu o poate suferi spiritul condamnat pentru totdeauna să se târască şi să se tăvălească, ca într-o mlaştină rău mirositoare în gânduri şi simţăminte exclusiv trupeşti, materiale şi păcătoase, şi care, în sfârşit trebuie să fie aruncat în iad şi închis acolo pentru veşnicie.

El turbă de mânie, acţionează cu viclenie şi făţărnicie, face crime şi nelegiuiri. Trebuie să fii prudent şi pus în gardă: numai în caz de extremă necesitate, când ascultarea o cere, poţi face altceva în timpul fixat pentru rugăciune. Frate preaiubit! Nu lăsa rugăciunea fără un motiv foarte serios. Cel ce neglijează rugăciunea, îşi neglijează mântuirea; cel ce părăseşte rugăciunea îşi pierde mântuirea.

Un călugăr trebuie să fie foarte atent cum îşi organizează viaţa, căci vrăjmaşul încearcă să-l încercuiască din toate părţile cu vicleniile sale, să-l înşele, să-l seducă, să-l tulbure, să-l întoarcă de la calea arătată de poruncile evanghelice, să-l ducă la pieirea vremelnică şi veşnică. Când duci o viaţă atentă şi trează vei înţelege această prigoană înverşunată pe care vrăjmaşul o exercită împotriva noastră cu viclenie şi răutate.

Vom remarca că tocmai în momentul când ar trebui să ne rugăm, vrăjmaşul ne aduce alte ocupaţii şi ne sugerează că acestea sunt foarte importante şi nu suferă amânare: în realitate singurul lucru important este ca monahul să se ancoreze în rugăciune, în acelaşi timp lucrăturile vrăjmaşului se întorc în avantajul nevoitorului vigilent: văzând mereu alături de sine pe un ucigaş înarmat cu un pumnal înfricoşător şi gata de a lovi, bietul călugăr neajutorat strigă fără încetare către Dumnezeu Atotputernicul cerându-I ajutor – şi îl primeşte.

Când duhul rău nu reuşeşte să deturneze în favoarea sa timpul hărăzit pentru rugăciune, se străduieşte să-l fure şi să întineze rugăciunea. Pentru acest lucru se foloseşte de gânduri şi imaginaţii. Cea mai mare parte a timpului, travesteşte gândurile sub masca dreptăţii, pentru a le asigura puterea de pătrundere; imaginaţiilor le dă o formă foarte atrăgătoare.

Rugăciunea este furată şi ruinată atunci când, în timp ce te rogi, mintea nu-i cu totul atentă la cuvintele rugăciunii, ci se lasă cuprinsă de gânduri şi imagini împrăştiate.

Rugăciunea este întinată atunci când mintea se lasă distrasă de la rugăciune, fixându-şi atenţia asupra gândurilor şi imaginaţiilor păcătoase sugerate de către vrăjmaşul. Atunci când îţi vin gânduri şi imaginaţii păcătoase nu le acorda nici o atenţie. De îndată ce mintea ta le sesizează, închide-o în cuvintele rugăciunii şi, printr-o rugăciune fierbinte şi atentă, imploră-L pe Dumnezeu să-i împrăştie pe vrăjmaşii tăi.

Spiritul cel rău îşi organizează trupele cu o abilitate remarcabilă, în faţă se află gândurile îmbrăcate în haina adevărului şi dreptăţii şi imaginile pe care un ascet fără experienţă le poate socoti nu numai inofensive, de inspiraţie duhovnicească sau chiar arătări sfinte şi cereşti. După ce mintea le-a primit, şi şi-a pierdut libertatea, comandantul trupelor răufăcătoare aruncă în luptă imaginaţiile în mod voit păcătoase. “După gândurile nepătimaşe, zice Sf. Nil Sorski, vin gândurile pătimaşe: dacă le laşi pe primele să intre, le dai prilej şi celorlalte să forţeze intrarea”.

După ce de bunăvoie mintea şi-a pierdut libertatea, de la prima întâlnire cu vrăjmaşii, rămâne dezarmată, slăbită, înlănţuită, nefiind în stare să depună cea mai mică rezistenţă în faţa vrăjmaşilor. Este repede învinsă şi n-are decât să se supună şi să rămână în robie.

Când te rogi, trebuie neapărat să-ţi închizi mintea în cuvintele rugăciunii şi să înlături orice gânduri, fie bune, fie rele. Orice gând, oricum s-ar travesti, din moment ce ne distrage de la rugăciune, aparţine armatelor străine şi este trimis “ca să înfrunte pe Israel” (l Regi 17, 25),

In războiul nevăzut pe care îngerul căzut îl duce împotriva oamenilor, mai ales cu ajutorul gândurilor şi imaginaţiilor, se sprijină pe afinitatea reciprocă ce uneşte păcatele între ele. Acest război nu încetează nici ziua nici noaptea, dar se înteţeşte atunci când nu ne sculăm la rugăciune. Atunci, ca să ne exprimăm în graiul Sfinţilor Părinţi, diavolul adună de peste tot gândurile cele mai împrăştiate şi le porneşte asupra sufletului nostru. La început ni-i reaminteşte pe toţi cei care ne-au necăjit sau ne-au rănit; ne alcătuieşte un tablou cât mai viu al criticilor şi al înfruntărilor la care ne-au supus; ne sugerează faptul că ripostându-le, nu vom face altceva decât să ne satisfacem un elementar act de dreptate, de bun simţ, de autoapărare, de necesitate.

Este limpede că vrăjmaşul încearcă să zdruncine însăşi temelia rugăciunii-bunătatea şi blândeţea-pentru ca edificiul să se prăbuşească de la sine. Iată cum se petrec lucrurile: omul plin de pizmă şi care nu iartă greşelile aproapelui său, este absolut incapabil să se concentreze la rugăciune şi să ajungă la înduioşarea inimii. Gândurile mâniei împrăştie rugăciunea; o împrăştie în toate părţile, precum o rafală de vânt împrăştie seminţele pe care agricultorul le seamănă în ogor. Atunci ogorul sufletului nostru rămâne neînsămânţat, şi toată strădania nevoitorului e fără rod. Este foarte bine cunoscut faptul că temelia unei rugăciuni rodnice constă în iertarea ofenselor şi suferinţelor pe care le-ai suferit, în înlocuirea criticii pe care o faci altora cu o înţelegere binevoitoare şi, în sfârşit, în a te judeca pe tine însuţi.

Adesea, când ne aşezăm la rugăciune, vrăjmaşul ne aduce gânduri şi imaginaţii de reuşită pământească: ne prezintă slava omenească pe care, în sfârşit, o să o primim ca răsplată a virtuţilor pe care oamenii ni le recunosc; alteori ne arată tabloul, tot aşa de seducător, al bogăţiilor pe care le vom avea, şi care ne vor ajuta să creştem în virtute. Amândouă evocările sunt mincinoase. Ele sunt în contradicţie directă cu învăţătura Mântuitorului şi constituie un mare pericol pentru ochiul interior ce le contemplă şi chiar pentru suflet, care devine infidel faţă de Domnul său, lăsându-se sedus de către asemenea năluciri sugerate de diavolul.

In afara crucii lui Hristos nu există biruinţă pentru un creştin. Domnul a zis: “Slavă de la oameni nu primesc… Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5, 4l-44). Când faceţi fapte bune “nu fiţi ca făţarnicii” (Matei 6,16), care fac binele pentru slavă deşartă, care aşteaptă laudă de la oameni pentru virtuţile lor şi îşi pierd răsplata veşnică (Matei 6, l-l8). “Să nu ştie stânga ta (adică slava deşartă) ce face dreapta ta (adică voinţa călăuzită de poruncile evanghelice) şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 3 şi 18). “Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona ” (Matei 6, 24). “Aşadar oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate să fie ucenicul Meu ” (Luca 14, 33).

Trebuie să remarcăm faptul că diavolul, atunci când L-a ispitit pe Dumnezeu-Omul, i-a sugerat gândul plin de mândria de a deveni celebru făcând o minune în public şi a încercat să-i pună în faţa ochilor posibilitatea de a ocupa poziţia cea mai puternică şi înaltă. Domnul a refuzat amândouă alternativele (Matei 4 şi Luca 4). Ne-a arătat că la desăvârşire nu se poate ajunge decât pe calea cea strâmtă a renunţării şi a umilinţei, cale mântuitoare pe care El însuşi a trasat-o. Trebuie să urmăm exemplul şi învăţătura Domnului care a respins gândul de mărire şi de bogăţie pământească. Trebuie să refuzăm plăcerea pe care ni-o provoacă închipuirile de acest fel, căci ele distrug în noi concentrarea minţii şi atenţia din timpul rugăciunii şi deschid porta părerii de sine şi a împrăştierii. Dacă primim gândurile şi imaginaţiile de mândrie, de zgârcenie şi de dragoste faţă de lume, dacă nu le respingem, ci le cultivăm şi ne desfătăm cu ele, intrăm în comuniune cu satana şi puterea lui Dumnezeu care ne ocrotea se retrage de la noi.

Când vrăjmaşul vede că ne-a părăsit ajutorul lui Dumnezeu, el porneşte împotriva noastră două mari atacuri: cel al gândurilor şi imaginaţiilor desfrânate, precum şi cel al tristeţii. Dacă rezistăm la primul, nu vom rezista la al doilea. Este exact ceea ce spune o maximă a Părinţilor: Dumnezeu îi îngăduie lui satan să ne calce în picioare până când devenim smeriţi.

Este clar că gândurile de ură, de a-i judeca pe alţii, de slavă şi de reuşită pământească, au la origine mândria. Lepădând aceste gânduri, lepădăm în acelaşi timp mândria. Când smerenia se instalează în suflet, ea expulzează mândria. Smerenia este maniera de a gândi a lui Hristos şi din ea se naşte focul Sfântului Duh, prin care se nimicesc şi se alungă din suflet toate patimile.

Invaziei gândurilor desfrânate şi plictiselii îi urmează tristeţea, nesiguranţa, deznădejdea, împietrirea, orbirea, hula şi disperarea. Dacă prinzi gustul dorinţelor trupeşti, urmările vor fi foarte grave. Părinţii numesc aceste dorinţe profanatorii templului duhovnicesc al lui Dumnezeu. Dacă ne desfătăm cu ele, harul lui Dumnezeu ne părăseşte pentru mult timp şi gândurile şi imaginaţiile păcătoase capătă un ascendent foarte puternic în noi. Ne covârşesc şi ne ameţesc în aşa măsură încât nu vom putea-atrage harul din nou, decât printr-o pocăinţă sinceră şi printr-un refuz de a ne lăsa cuprinşi de sugestiile vrăjmaşului. Un călugăr atent va cunoaşte toate aceste lucruri din experienţă.

Cunoscând strategia şi tactica vrăjmaşului în lupta sa contra noastră, ne putem organiza rezistenţa în consecinţă. Nu vom judeca şi nu vom condamna sub nici un pretext pe semenul nostru şi vom ierta altora greşelile. Din momentul în care va încolţi în noi un gând de răutate contra aproapelui nostru, ne vom întoarce către Dumnezeu rugându-ne pentru el, cerându-i lui Dumnezeu să fie milostiv cu el şi în veacul acesta şi în cel viitor. Vom renunţa la noi înşine, adică la slava ce ne vine de la oameni, la confortul pământesc şi la tot felul de avantaje, şi ne vom lăsa total în voia lui Dumnezeu, mulţumindu-I şi prearnărindu-L pentru trecutul şi prezentul nostru şi punând în mâinile Sale viitorul nostru.

O asemenea atitudine şi o asemenea orientare ne va sluji, va fi temelie pentru rugăciune, înainte de a începe rugăciunea, să ne smerim în faţa fraţilor noştri, să ne reproşăm nouă înşine faptul de a-i fi smintit, şi să continuăm să facem acest lucru pentru păcatele noastre. Să începem rugăciunea prin a ne ruga pentru vrăjmaşi. Să ne unim prin rugăciune cu umanitatea întreagă şi să-L rugăm pe Dumnezeu să aibă milă de noi şi de lumea întreagă, nu pentru că noi suntem vrednici să ne rugăm pentru lume, ci pentru a împlini porunca iubirii care ne este prescrisă: “rugaţi-vă unii pentru alţii” (lacov 5,16).

Cu toate că adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu au de luptat cu multe sugestii păcătoase aduse de satan şi care răsar din firea noastră atinsă de cădere, mâna atotputernică a lui Dumnezeu este mereu prezentă pentru a-i sprijini şi a-i călăuzi. Lupta însăşi este foarte folositoare, căci ea îi dă posibilitatea călugărului să dobândească o experienţă monahală, o cunoştinţă clară şi profundă a ravagiilor provocate firii omeneşti, de către păcat şi de către îngerul căzut; aceste cunoştinţe îl fac pe ascet să aibă o inimă blândă şi smerită, să se plângă pe sine şi lumea întreagă.

Sfântul Pimen cel Mare ne povesteşte despre Sfântul Ioan Colov, nevoitor plin de Duhul Sfânt, că rugându-se îndelungat lui Dumnezeu, a contenit lupta provocată de neputinţa firii umane căzute. I-a relatat acest lucru unui bătrân dăruit cu un deosebit discernământ duhovnicesc, zicându-i: “mă odihnesc şi nu am nici un război. Şi i-a zis lui bătrânul: du-te, roagă-te lui Dumnezeu, ca să-ţi vină războiul şi zdrobirea şi smerenia pe care le aveai mai înainte! Că prin războaie sporeşte sufletul. Deci s-a rugat şi după ce a venit războiul, nu s-a mai rugat să-l ia de la dânsul, ci zicea: dă-mi Doamne răbdare în războaie!”.

Incredinţându-ne pe de-a-întregul voii lui Dumnezeu, ne arătăm dispuşi să-i împlinim voia. Prin rugăciune stăruitoare să-i cerem lui Dumnezeu capacitatea de a-i împlini voia, să-i cerem ca voia Sa, în ce ne priveşte, să se facă mereu.

Dumnezeu rămâne nedespărţit de cel ce se lasă în voia Sa. Orice atlet al lui Hristos simte acest lucru, şi poate mărturisi că-i adevărat, atunci când se luptă după rânduială, când se luptă lăsându-se călăuzit de Evanghelie.

DESPRE FAPTUL CĂ TREBUIE PĂZIT
OCHIUL SUFLETULUI DE TOT CEEA
CE-L POATE PÂNGĂRI

Mântuitorul lumii a zis: “luminătorul trupului e ochiul” (Luca 11,34). Prin “luminător”, Domnul înţelege puterea contemplativă a sufletului omenesc, adică mintea omului; prin “trup”, înţelege toată lucrarea omului, precum şi calităţile pe care această activitate le conferă.

Cuvintele Apostolului, pe care le cităm, au o semnificaţie asemănătoare cu ale Mântuitorului: “însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (l Tes.5, 23). Duhul este pomenit în primul rând, pentru că puritatea şi perfecţiunea sufletului şi a trupului depind direct de el. Duhul  sau puterea contemplativă, mintea, este o facultate supremă a sufletului omenesc, prin care acesta se deosebeşte de sufletul animalelor; pentru că animalele sunt private de această facultate, spunându-se despre ele că sunt fiinţe lipsite de raţiune.

Când ochiul tău este curat (adică puterea contemplativă este eliberată de imixtiunea păcatului şi de contactul cu satan), atunci tot trupul tău e luminat (adică activitatea ta va fi corectă şi sfinţenia va fi calitatea ta ontologică); dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat (Luca 11, 34). Ai grijă ca mintea ta, care este lumina ta firească şi sursa de lumină pentru viaţa ta, să nu devină întuneric şi sursă de întunecime. Ochiul acesta devine bolnav când absoarbe minciuna, şi din acel moment activitatea noastră devine falsă, iar noi ne caracterizăm printr-o stare de orbire şi de păcat. Asimilând gânduri mincinoase, mintea se tulbură, conştiinţa îşi pierde dreapta judecată, toate sentimentele şi simţirile duhovniceşti ale inimii se ataşează de greşeală şi sunt marcate de păcat. Atunci omul nu mai este bun de nimic şi devine vrăjmaşul propriei sale mântuiri, ucigaşul sufletului său, adversarul lui Dumnezeu.

Sfânta Scriptură, sau mai bine zis Duhul Sfânt care vieţuieşte în ea şi ne vorbeşte din ea, pronunţă la adresa unor asemenea oameni judecata următoare: “oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă” (2 Tim. 3,8). Omul a cărui minte este stricată nu poate avea în nici un fel parte de credinţă: la el locul credinţei este uzurpat de ceea ce se cheamă “raţiune”, şi pentru el propovăduirea Crucii este o sminteală sau obiect de batjocură, ca şi pentru evreii ce trăiau în vremea lui Hristos (l Cor. l, 18).

Pervertirea minţii este întotdeauna însoţită de pervertirea altor proprietăţi duhovniceşti ale omului. Pentru că pervertirea inteligenţei şi a minţii au o semnificaţie identică şi în ce priveşte consecinţele acestora. Adoptând o falsă doctrină, sau idei false despre Dumnezeu, şi deformând învăţătura dogmatică şi morală revelate de către Dumnezeu, mintea omenească se corupe şi omul devine un fiu al diavolului (Ioan 8,44). O simplă conversaţie sau contact cu gândurile drăceşti, chiar dacă nu le adopţi, o simplă privire asupra gândurilor şi imaginaţiilor provocate de draci, sunt suficiente pentru a strica ochiul sufletului. Puterea vizuală a sufletului îşi pierde din claritate, proporţional cu gradul de comuniune stabilit cu satana. Sfântul Isihie al Ierusalimului spune: “Precum ne stricăm ochii atunci când îi fixăm asupra unui lucru dăunător pentru ei, tot aşa ne provocăm suferinţă atunci când ne fixăm privirea minţii asupra unui lucru vătămător” .

De aceea în mod deosebit trebuie să fim atenţi la a ne proteja ochiul sufletului, având grijă ca nimic din ceea ce este periculos să nu-l atingă, pentru a nu ajunge la un dezastru duhovnicesc. Pentru a vă da un exemplu de felul cum ochiul sufletului, bolnav fiind, poate compromite mântuirea noastră, vă voi povesti lucrarea la care am fost martor. O seamă de oameni au citit aşa de multe romane încât mintea şi inima le erau complet impregnate de acestea. Loviţi de soartă, sau datorită unei treziri interioare, sau chiar unui semn venit de la Dumnezeu, aceşti oameni s-au simtit atraşi înspre viaţa duhovnicească. Abia atunci a ieşit la iveală influenţa nefastă, asupra stărilor duhovniceşti, a lecturilor anterioare. Obiceiul de a se bucura de tot ceea ce este senzual le-a deturnat sentimentul unei pocăinţe adevărate şi le-a introdus în asceza lor un sentiment de senzualitate, scârbos în ochii lui Dumnezeu, şi care face sufletul omului impermeabil pentru Duhul Sfânt, dar foarte accesibil pentru Satan care vine să-şi stabilească în el locuinţa.

Lucrul acesta se observă mai cu seamă la femei. Cele ce au citit multe romane, iar apoi s-au întors înspre o viaţă evlavioasa şi chiar ascetică, doreau ca noua lor viaţă să devină un roman. Voiau ca dispoziţiile lor sufleteşti să semene cu cele ale îndrăgostiţilor. Voiau acest lucru, pentru că voinţa lor, viciată de obiceiuri rele, le atrăgea puternic înspre senzualitatea cu care erau obişnuite; în ce priveşte inteligenţa lor, aceasta era slăbită, întunecată, pervertită, prizonieră închipuirilor culese din romane, fără puterea şi capacitatea de a le îndrepta voinţa şi a o rupe de aceste visuri fantastice.

Cei ce sunt îmbibaţi de lectură ieftină şi siropoasă, sunt foarte expuşi la orbire şi la năluciri drăceşti, căci au gustat dulceaţa pe care o aduce senzualitatea Aceasta se poate manifesta nu numai în manieră grosieră, ci, de asemenea, sub forme foarte subtile care scapă înţelegerii şi atenţiei omului încă cuprins de patimi.

Pe vremea când un călugăr, încă mai trăia în lume, a citit din simplă curiozitate, câteva scrieri îndreptate împotriva credinţei creştine fără a ţine seamă de prudenţa şi circumspecţia pe care trebuie să o ai când îţi supui sufletul la asemenea impresii. Când a intrat în mănăstire şi a început asceza, impresiile culese altădată au început să-şi arate prezenţa în sufletul său lui prin gânduri de îndoială, de nedumerire şi de hulă. Acestea arătau că ochiul sufletului său a fost atins de idei provenite de la satan.

Sfântul Apostol Pavel zice: “Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi. Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (l Cor. 3, 16-l7; 6, 20). Dacă trupurile noastre sunt templul lui Dumnezeu, cu atât mai mult puterile noastre contemplative, mintea noastră, inteligenţa şi inima noastră, vor constitui templul lui Dumnezeu. Prin “inimă” înţelegem simţirile duhovniceşti. Atunci când mintea şi inima devin casă a lui Dumnezeu – şi în primul rând ele sunt acest lucru – sufletul şi trupul vor deveni spontan acelaşi lucru, pentru că sunt în dependenţă de minte şi de inimă. Templul lui Dumnezeu se distruge când trupul cade în ispite senzuale; templul lui Dumnezeu se distruge atunci când mintea şi inima intră în legătură desfrânată cu diavolul, prin gânduri şi simţăminte care parvin de la acesta.

Cuvintele: îl va strica Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu se va retrage de la omul care a distrus în sine templul lui Dumnezeu, care a devenit impropriu locuirii lui Dumnezeu în el. Consecinţele unei asemenea părăsiri sunt binecunoscute: moartea sufletului care începe în timp şi înlănţuirea lui în temniţa iadului pentru vecie.

Mintea omului se corupe, este lovită de orbire şi cade în întuneric, cum deja am şi văzut, atunci când aderă la o doctrină falsă, o doctrină ce vine din lume şi de la satan, o doctrină contrară învăţăturii descoperite de Dumnezeu, de Hristos, de Biserica Ortodoxă. False sunt următoarele doctrine: doctrina care neagă existenţa lui Dumnezeu sau ateismul; doctrina care-L neagă pe Hristos şi creştinismul şi care recunoscând existenţa lui Dumnezeu, neagă în acelaşi timp legătura dintre Dumnezeu şi om, numită deism; doctrinele care nu resping, propriu vorbind, creştinismul, dar denaturează Revelaţia divină prin concepţii arbitrare, hulitoare, alterând esenţa creştinismului, cu alte cuvinte ereziile; doctrinele care nu resping direct creştinismul, dar care resping faptele credinţei sau tradiţia morală şi ascetică a Evangheliei şi a Bisericii, acceptând felul de a fi al lumii secularizate şi care, prin aceasta, ucid credinţa şi deturnează esenţa creştinismului. La fel concepţia modernă de “progres”: de fapt aceasta se manifestă mai ales prin generalizarea imoralităţii şi printr-o totală ignorare a creştinismului, ceea ce duce la o completă separare de Dumnezeu.

Templul lui Dumnezeu nu este distrus definitiv, ci numai profanat, ochiul sufletului nu este orbit, ci numai grav rănit, atunci când călugărul îşi permite să citească cărţi imorale şi.eretice, să frecventeze o societate cu moravuri uşoare sau indiferenţă faţă de Dumnezeu, sau să se expună ispitelor, atunci când angajează un dialog cu gânduri păcătoase, şi-i plac, atunci când este pasionat de obiceiuri profane, cum ar fi jocurile şi divertismentele mondene. (Ne închipuim ce ar spune Sf. Ignatie, dacă ne-ar fi contemporan, despre emisiunile imorale de la televiziune, despre baruri şi discoteci, despre literatura pornografică, etc.). In acelaşi timp, dacă monahul se complace în asemenea îndeletniciri şi încearcă să se justifice, în loc să se pocăiască, va sfârşi prin a cădea într -un mare dezastru duhovnicesc.

Trebuie să ne protejăm cu foarte mare grijă ochiul sufletului. Tot ce facem în afara învăţăturii evanghelice şi în dezacord cu legea dumnezeiască lasă o dâră întunecată în noi. Toate faptele, toate gândurile şi toate cuvintele, atât cele bune cât şi cele rele, îşi lasă în noi pecetea caracteristică. Trebuie să ştim acest lucru şi să nu-l uităm niciodată.

DESPRE POCĂINŢĂ ŞI DESPRE LACRIMI

Atunci când au început prezentarea neînsemnatelor noastre sfaturi, am spus că monahismul nu-i nimic altceva decât un angajament de a împlini cu exactitate poruncile evanghelice, că viaţa călugărească nu-i altceva decât o viaţă trăită după aceste porunci, în orice loc s-ar desfăşura ea, la fel de bine în mijlocul oamenilor, cât şi în fundul pustiului. Singurătatea noastră este în Dumnezeu. In El mintea şi inima noastră îşi găseşte limanul sigur şi liniştit unde nici valurile, nici furtunile mării învolburate ale acestei vieţi nu ne ating. Altfel lumea potrivnică lui Dumnezeu ne va însoţi în adâncul pădurilor, în văile şi peşterile munţilor şi va face din noi slujitorii săi.

O viaţă monahală care nu se întemeiază pe poruncile evanghelice este ca o clădire fără fundaţie: nu va întârzia să se prăbuşească. O viaţă monahală care nu se inspiră din aceste porunci este ca un trup fără suflet: ea va emana un miros greu de fariseism şi o va face cu atât mai mult cu cât în exterior a adoptat o nevoinţă aspră. Cititorul atent găseşte o confirmare a acestui adevăr în toate sfaturile ce le-am dat până aici.

Inainte de a încheia expunerea noastră, ne simţim datori să le prezentăm fraţilor noştri o lucrare duhovnicească extrem de importantă şi care trebuie să îmbrăţişeze toată existenţa călugărului, care trebuie să fie sufletul vieţii sale, sufletul nevoinţei sale atât interioare cât şi exterioare. Cine a citit atent sfaturile noastre, va găsi, fără îndoială, această lucrare în ceea ce s-a spus. Credem că e de datoria noastră, în acelaşi timp, să vorbim despre ea separat şi pe cât posibil detaliat. Viaţa călugărului nu-i nimic altceva decât o pocăinţă neîncetată, tradusă în fapte, şi noi trebuie să o îmbrăţişăm totalmente, dacă vrem să fim călugări autentici, şi nu de nume şi pentru a nu merge la pieire sigură. Călugărul se află pe drumul cel bun atunci când este cuprins de un sentiment de pocăinţă. Atunci când acest sentiment îi părăseşte inima, este semn sigur că el s-a lăsat antrenat de gânduri periculoase sugerate de satan sau răsărite din propria lui fire căzută; absenţa permanentă a pocăinţei este semnul unei dispoziţii interioare completamente denaturată.

La fiecare slujbă biserica “făcută de mână omenească” se tămâiază. De aceea în biserică aerul este mereu plin de mireasma tămâii care arde. Veşmintele liturgice, şi celelalte obiecte de cult, sunt şi ele impregnate de această bună mireasmă. Toţi cei ce vin la biserică pentru a se ruga, sau pentru a asista la slujbă, sunt obligaţi să respire această mireasmă. La fel biserica lui Dumnezeu “nefăcută de mâna omenească”, creată şi recreată de Dumnezeu, adică creştinul, şi în mod deosebit călugărul, trebuie să fie mereu plin de simţământul pocăinţei. Acest simţământ trebuie să se reîmprospăteze de câte ori călugărul se roagă: trebuie să-i însoţească rugăciunea, să o susţină, să-i dea aripi, să o ridice la Dumnezeu; altfel rugăciunea nu se va putea ridica de la pământ, nici nu va scăpa de împrăştiere.

Simţământul pocăinţei trebuie să pătrundă toată viaţa călugărului şi chiar modul în care el împlineşte poruncile Evangheliei. Trebuie să împlinească aceste porunci ca un datornic, ca o “slugă netrebnică” (Luca 17,10) şi să le depună în vistieria împăratului ceresc, ca o sumă neînsemnată dintr-o datorie pe care nu o poate plăti şi care nu poate fi achitată decât de milostivirea lui Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul a spus: “Cei care nu se socot datori faţă de fiecare poruncă a lui Dumnezeu, citesc Scriptura într-un mod trupesc, neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire” (l Tim. l, 7).

Pocăinţa este singura jertfă pe care Dumnezeu o primeşte de la sufletul căzut al omului. Alte sentimente, şi chiar nevoinţa cea mai aspră, pe care am putea-o numi “ardere de tot”, Dumnezeu le respinge, pentru că acestea sunt întinate de păcat şi au nevoie, înainte de a fi oferite lui Dumnezeu, să fie purificate prin pocăinţă. Pocăinţa este singura jertfă a omului căzut pe care Dumnezeu n-o urăşte şi n-o respinge (Ps. 50, 19). Dar când, prin pocăinţă Sionul se reînnoieşte şi zidurile Ierusalimului nostru duhovnicesc se reconstruiesc, atunci noi putem oferi cu încredere pe altarul inimii noastre jertfa dreptăţii: adică sentimentele noastre reînnoite prin harul lui Dumnezeu. Atunci omul devine în stare să se aducă pe sine însuşi ca ardere de tot şi ca ascultare desăvârşită. (Ps. 50, 19-21). Sfântul mucenic Sadoc a zis: “omul duhovnicesc aşteaptă moartea prin martiriu cu bucurie, cu dor şi mare dragoste, şi nu se teme deloc, căci este pregătit; pentru omul trupesc ceasul morţii este înfricoşător”.

Pocăinţa ne este poruncită în Evanghelie. După învăţătura Evangheliei consecinţa directă a pocăinţei noastre trebuie să fie intrarea în împărăţia cerurilor. Iată de ce tot timpul cuprins între înfierea noastră prin Hristos şi intrarea în eternitate, sau tot timpul vieţii noastre pământeşti, trebuie să fie răstimpul pocăinţei noastre. Este limpede că cei ce se pocăiesc intră în împărăţia cerurilor. Primul cuvânt, prima poruncă dată de către Dumnezeu întrupat omenirii căzute, când a venit să o mântuiască, se referă la pocăinţă: “De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: pocăiti-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). După învierea din morţi, şi înainte de înălţarea Sa la cer, Domnul le-a deschis mintea ucenicilor Săi, şi ei au înţeles Scripturile. Apoi le-a spus că, în acord cu Scriptura, Hristos a trebuit să sufere şi să învieze a treia zi, “şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 47).

Pentru a crede în Hristos şi pentru a deveni creştin, trebuie să ai cunoştinţa stării tale de păcătos şi a pocăinţei; pentru a rămâne creştin, trebuie să-ţi vezi păcatele, fiind conştient de ele, să le spovedeşti şi să te pocăieşti. Atunci când iudeii, care erau bine intenţionaţi faţă de credinţă, l-au întrebat pe Sfântul Petru ce trebuie să facă, le-a răspuns: “Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor” (F.Ap. 2, 38). La fel Sfântul Pavel propovăduia peste tot “mărturisind şi iudeilor, elinilor întoarcerea la Dumnezeu prin pocăinţă şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos” (F.Ap. 20, 21).

Nu-i posibilă unirea cu Hristos dacă rămâi în păcate şi le iubeşti pe acestea: “Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească (Ioan 3,20). Căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce însoţire este între Hristos şi Veliar?” (2 Cor. 14-l5). Pentru a te apropia de Hristos şi a te uni cu El prin Botez, trebuie mai întâi să te pocăieşti. Chiar şi după Sfântul Botez, suntem liberi, fie să rămânem uniţi cu Domnul, fie să pângărim această unire şi să ne unim cu păcatul. Mai mult, Sfântul Botez nu suprimă în firea noastră căzută tendinţa de a amesteca răul cu binele, pentru ca libertatea noastră să fie pusă la încercare şi ca, atunci când noi alegem binele dumnezeiesc, preferându-l răului şi chiar binelui nostru propriu, care este corupt, să acţionăm liber, ceea ce putem face supunându-ne la toate încercările întâlnite pe drumul Crucii.

Sfântul Botez spală păcatul strămoşesc, precum şi păcatele personale săvârşite înainte de botez; păcatul îşi pierde puterea de influenţă pe care o avea asupra noastră înainte de renaşterea noastră; harul Sfântului Duh, prin care suntem uniţi cu Dumnezeu în Hristos, coboară asupra noastră şi primim puterea de a învinge şi a nimici păcatul. Pentru că noi nu suntem scutiţi de necesitatea de a lupta contra păcatului, nu putem, atâta vreme cât durează viaţa noastră pământească, să fim totalmente lipsiţi de căderi: “cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală ” (Prov. 24,16), prin pocăinţă, zice Scriptura. El cade din pricina slăbiciunii sale şi a limitelor sale, căci nu discerne întotdeauna păcatul care se iveşte, subtil şi imperceptibil, în firea noastră căzută sau care este adus şi sugerat cu viclenie de către spiritele căzute; pocăinţa devine prietenul nedespărţit, arma constantă, bogăţia nepreţuită a nevoitorului. Prin pocăinţă dreptul îşi protejează unirea sa cu Hristos. Prin pocăinţă îşi tămăduieşte rana provocată de păcat.

Sfântul Ioan Teologul ne avertizează: “Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Il facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi” (l Ioan l, 8-l0). Teologul spune aceasta despre păcatele fără de voie datorate slăbiciunii şi limitelor noastre, despre păcatele neînsemnate pe care le comit şi sfinţii. Dar despre păcatele făcute cu voia spune lucrurile următoare: “Oricine rămîne întru El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut. Copii, nimeni să nu vă amăgească. Cel ce săvîrşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este. Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta cunoaştem pe fiii lui Dumnezeu şi pe fiii diavolului” (l Ioan 3, 6-l0).

Copiii lui Dumnezeu duc o viaţă conformă cu poruncile Evangheliei şi, pentru înclinaţiile lor înspre păcat, fac pocăinţă. Dacă un slujitor al lui Dumnezeu cade datorită unui accident nefericit, într-un păcat de moarte, el se tămăduieşte de rana sa prin pocăinţă şi spovedanie, astfel neîncetând a fi copilul lui Dumnezeu. Cei care, îndrăgostiţi de păcat, duc de bunăvoie o viaţă pătimaşă; cei care bucuros cad în primul păcat ce li se îmbie, cei care găsesc bucuria vieţii în tot felul de desfrânări şi n-au habar că încalcă poruncile Evangheliei, sunt copiii diavolului, chiar dacă-şi spun creştini, chiar dacă asistă la câteva slujbe religioase şi chiar dacă se apropie de Sfânta Cuminecătură, pe care o profanează înspre propria lor pierzanie.

Acesta este locul pocăinţei în viaţa creştinului. Şi cu atât mai mult pocăinţa este esenţa vieţii monahale. A intra în monahism înseamnă a-ţi recunoaşte starea de păcătoşenie. Viaţa monahală este o viaţă de pocăinţă pe care nimic nu trebuie să o întrerupă. Candidatul care doreşte să depună în faţa lui Dumnezeu voturile monahale, îşi mărturiseşte la începutul acestui ritual sfânt dispoziţia sa sufletească, în felul următor: “Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide, că în păcate am cheltuit viaţa mea! Şi căutând, Mântuitorule, la bogăţia cea neîmpuţinată a îndurărilor Tale, nu trece acum cu vederea inima mea cea sărăcită, căci către Tine, Doamne, strig cu umilinţă: greşit-am la cer şi înaintea Ta!”.

Cei mai mari dintre Sfinţii Părinţi considerau pocăinţa ca unica lor grijă. Fiind consacraţi acesteia, îi dădeau “din ce în ce mai multă importanţă în viaţa lor, căci pocăinţa nu numai că te curăţeşte de păcat, ci şi stimulează aţintirea privirii asupra persoanei tale însuţi. Atunci când petele nenumărate, lăsate de păcat pe veşmântul sufletului, sunt spălate prin pocăinţă, dintr-o dată vei descoperi şi altele, mai puţin grosiere, dar nu fără importanţă, şi care până atunci au rămas neobservate pentru că îţi lipsea o privire atentă şi pătrunzătoare, în final pocăinţa îl va face, pe cel ce i s-a consacrat, să urce până la orizonturile duhovniceşti cele mai greu de înţeles: pocăinţa îl va face să descopere propria stare de cădere, şi a întregii omeniri; propria sa suferinţă, care este suferinţa lumii întregi căzută sub jugul stăpânului lumii acesteia; pocăinţa îl va ajuta să descopere lucrarea minunată a mântuirii sale şi alte taine ce pot fi pătrunse numai prin trăire.

Sfântul Arsenie cel Mare era mereu preocupat de pocăinţa însoţită de lacrimi. O batistă se afla întotdeauna pe genunchii săi; fara încetare, lacrimile cădeau pe acea batistă, în timp ce sfântul îşi concentra mintea la rugăciunea de pocăinţă, iar cu mâinile lucra. Sfântul Sisoe cel Mare le-a cerut îngerilor, care au venit să-i despartă sufletul de trup şi să-l ridice la cer, să-l mai lase un pic să se pocăiască. Iar ucenicilor, care spuneau că a atins desăvârşirea, le-a declarat că încă n-a pus început pocăinţei. Atât de înaltă era concepţia lui despre pocăinţă, şi aşa de mare era importanţa ce i-o atribuia. Este limpede că prin cuvântul “pocăinţă” sfântul înţelegea viaţa monahală în integralitatea sa; spunând că încă n-a pus început pocăinţei îşi arăta smerita cugetare pe care o avea faţă de propria sa viaţă călugărească.

Cei care au dobândit o adevărată înţelegere a pocăinţei, adică o înţelegere duhovnicească, includ în aceasta toate nevoinţele ascetice, şi consideră ca şi pierdută ziua în care nu s-au plâns pe ei înşişi, chiar dacă în ziua aceea au făcut multe alte fapte bune. Este în afară de orice îndoială că Sfântul Sisoe era scufundat în nevoinţa pocăinţei şi a lacrimilor, căci o caracteristică a acestei lucrări este să nu fii niciodată mulţumit cu cât ai făcut: pe cât o împlineşti pe atât o doreşti mai mult; pe cât dobândeşti o curăţie plăcută lui Dumnezeu, ai setea după o curăţie mai mare. Cei ce s-au curăţit prin lacrimile lor continuă să se considere necuraţi.

Am menţionat deja sfatul pe care Sfântul Sisoe i l-a dat unui frate ce l-a întrebat cum se poate mântui. “Dacă vrei să-i placi lui Dumnezeu, i-a zis sfântul, retrage-te din lume, lasă pământul, şi când ai părăsit creatura, mergi înspre Creator. Uneşte-te cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin lacrimi, şi vei găsi linişte în veacul acesta şi-n veacul viitor”. Altui frate i-a spus “Rămâi în chilia ta cu trezvie, şi prezintă-te lui Dumnezeu cu lacrimi îmbelşugate şi inimă smerită, şi vei găsi odihnă”. Este evident că sfaturile pe care părintele le dădea fraţilor erau rodul propriei sale experienţe. Intâi îi sfătuia să lase tot ce ţine de lumea aceasta, adică legăturile pătimaşe; apoi îi sfatuia să rămână mereu în chilie. Pocăinţa adevărată şi lacrimile duhovniceşti sunt imposibile atâta vreme cât subzistă legăturile pătimaşe când îţi părăseşti adesea chilia fără un motiv serios. Trebuie ca inima să fie detaşată de toate, şi nimic să n-o tulbure. Numai atunci poţi face să urce la Dumnezeu tânguirea ta, şi să te afunzi în plâns ca într-un adânc al existenţei.

Când un frate l-a întrebat pe Pimen cel Mare cum trebuie să petreacă un isihast în chilia sa, sfântul i-a răspuns: “Ca un om ce s-a înglodat până la gât într-o mlaştină împuţită, cu o povară în spate, şi care strigă către Dumnezeu: miluieşte-mă!” Acest răspuns arată că toată nevoinţa călugărească stă în lacrimi şi în rugăciune de pocăinţă. Altui frate care l-a întrebat care-i datoria sa, acelaşi sfânt i-a replicat: “Când va veni vremea să ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu, ce ne va preocupa?” Fratele a răspuns: “păcatele noastre”. Avva Pimen i-a zis: “Aşadar să intrăm în chilia noastră şi acolo, în singurătate, să ne amintim de păcatele noastre, şi Domnul ne va auzi”. Un alt frate l-a întrebat, pe acelaşi bătrân, cărei lucrări trebuie să se consacre. Bătrânul a zis: “după ce Avram a intrat în pământul făgăduinţei,’ şi-a cumpărat aici un mormânt, şi plecând de la acest mormânt a început cucerirea”. Fratele a întrebat: “Ce înseamnă mormântul?” Pimen a răspuns: “Este locul de plâns şi de tânguire” Fratele l-a întrebat iarăşi pe acelaşi sfânt: “Ce trebuie să fac cu păcatele mele?” Avva Pimen a răspuns: “Cel ce vrea să se elibereze de păcate, se eliberează prin lacrimi, şi cel ce vrea să se păzească să nu înceapă din nou, se păzeşte prin plâns. Aceasta-i calea mântuirii; ea ne-a fost arătată de către Scriptură şi de către Părinţii care au zis: Plângeţi! Căci nu este altă cale înspre mântuire decât lacrimile. Lacrimile au un dublu rol: lucrează şi păzesc”.

Intr-o zi avva Pimen cu avva Anuv mergeau înspre Diolkos. Şi au văzut acolo, lângă un mormânt, o femeie ce îşi bătea pieptul şi plângea amar. Cei doi s-au oprit pentru a o asculta. Apoi când s-au îndepărtat l-au întâlnit pe un locuitor din acele părţi şi avva Pimen l-a întrebat: “Ce s-a întâmplat cu femeia aceea? de ce plângea ea cu atâta amar? Omul i-a răspuns: “Şi-a pierdut soţul, fiul şi fratele”. Avva Pimen s-a întors înspre avva Anuv şi i-a zis: “Eu îţi spun, dacă un om îşi mortifică toate doririle trupeşti şi n-ar ajunge să plângă ca şi femeia aceea, nu poate fi călugăr. Căci toată viaţa călugărului stă în plâns.”

Când avva Pimen a primit vestea că a murit Arsenie cel Mare, a plâns şi a zis: “Fericit eşti tu, avvo Arsenie! Tu te-ai plâns pe tine în această viaţă. Cine nu se plânge pe sine în viaţa aceasta, va plânge veşnic. Nu se poate să nu plângi: fie de voie aici, fie fără de voie, acolo jos, în chinurile iadului”.

Cei ce nu se ocupă, sau se ocupă prea rar de lucrarea interioară a sufletului, ci se risipesc în activităţi exterioare, nu fără a amesteca în acestea o doză de fariseism, nu simt deloc mustrarea conştiinţei acuzându-i de păcat. Ci dimpotrivă cred că o asemenea stare de linişte trebuie recunoscută şi admirată. Ei sunt susţinuţi şi confirmaţi în părerea lor de către multele acţiuni bune făcute şi de laudele oamenilor, întemeindu-se pe ele, socot că o asemenea stare de linişte şi mulţumire este consecinţa directă a unei lucrări plăcute lui Dumnezeu, a unei vieţi virtuoase şi ireproşabile. Seninătatea lor face loc, din când în când, unei bucurii greu de exprimat; nu se gândesc că această bucurie este un dar al harului dumnezeiesc. Ce neglijenţă tragică! Ce orbire sufletească! Orbirea stă aici în părerea de sine, care şi ea este o rană a ochiului sufletesc; această rană se datorează unei lucrări incorecte şi naşte la rândul ei o lucrare şi mai incorectă.

Frate preaiubit, liniştea ce te face să crezi că tu eşti pe calea cea mai bună nu-i altceva decât o inconştienţă şi o lipsă de sensibilitate faţă de starea de păcătoşenie, datorită unei vieţi neglijente; în ce priveşte bucuria ce o simţi uneori datorită succeselor exterioare şi laudelor oamenilor, ea nu-i deloc o bucurie duhovnicească şi sfântă: ea este rodul părerii de sine, mulţumirii de sine şi a mândriei. O asemenea stare de calm aparent, Sfinţii Părinţi o numesc împietrire, slăbire a sufletului, moarte duhovnicească înaintea morţii trupului, împietrirea sau slăbirea sufletului constă în lipsa, sau pierderea de către sufletul nostru, a sentimentului de pocăinţă şi plângere, în pierderea de către inima noastră a durerii mântuitoare numită înduioşare. O inimă neînduioşată, într-o stare de aparentă linişte, este semn sigur al unei nevoinţe incorecte şi al orbirii. “Oricât de frumoasă ar fi viaţa pe care o ducem, zice Sfântul Ioan Scărarul, dacă n-avem inima înduioşată, este pentru că felul nostru de viaţă este făţarnic şi deşert”. Absenţa înduioşării decurge dintr-o viaţă neatentă, din ieşirile fără rânduială din chilie, din convorbirile nefolositoare, din râs, din cuvintele deşarte, din bârfă, din prea multă mâncare, din legăturile afective, din acceptarea şi adoptarea gândurilor de mândrie, din aroganţă şi din orgoliu. “Dacă nu simţi o smerită înduioşare a inimii, au zis Părinţii, să ştii că eşti mândru; mândria împiedică inima să intre în această stare”.

La înduioşarea inimii te duce o viaţă atentă, “începutul pocăinţei vine din frica de Dumnezeu şi dîn băgarea de seamă, cum zice sfântul mucenic Bonifacie. Frica de Dumnezeu este maica băgării de seamă; iar băgarea de seamă este maica liniştii interioare care dă naştere conştiinţei ce-i îngăduie sufletului să vadă, ca într-o apă limpede, propria sa păcătoşenie. Aşa iau naştere rădăcinile pocăinţei”.

Sfântul Ioan Scărarul zice: “Cel ce a ieşit din lume pentru a se uşura de sarcina păcatelor sale să urmeze pilda celor ce şed înaintea mormintelor din afara cetăţii; şi să nu înceteze din lacrimile fierbinţi şi înfocate şi din vaietele fără glas ale inimii până nu va vedea şi el pe Iisus venit şi rostogolind piatra cea învârtoşată a inimii şi dezlegând mintea noastră, ca pe un alt Lazăr, din legăturile păcatelor şi poruncind îngerilor: Dezlegaţi-l din patimi şi lăsaţi-l să plece spre fericita nepătimire” (Scara l, 12),

La Sfântul Isaac Sirul, ucenicul întreabă: “care sunt semnele sigure ce-i permit unui ascet să sesizeze că fructul oprit începe să moară în sufletul său?” Dascălul răspunde: “Când primeşte harul de a vărsa, fără efort din partea sa, lacrimi din belşug. Lacrimile sunt pentru mine ca un criteriu, ca o graniţă între trupesc şi duhovnicesc, între starea pătimaşă şi starea de curăţie. Atâta vreme cât omul n-a primit acest dar, nevoinţele sale ascetice n-au atins omul lăuntric, pentru că el n-a simţit încă nici într-un fel lucrarea ascunsă a omului duhovnicesc. Dar atunci când a început să părăsească latura trupească a acestei lumi şi, forţându-i graniţele, pătrunde în acest domeniu interior care se află dincolo de firea văzută, ajunge repede la darul lacrimilor. Lacrimile încep de la prima încăpere a acestui domeniu interior şi-l conduc pe ascet până la iubirea desăvârşită de Dumnezeu. Pe cât avansează în această stare, cu atât lacrimile devin mai îmbelşugate; ele se înmulţesc în aşa măsură încât ascetul îşi amestecă până şi mâncarea şi băutura cu ele. Este semn sigur că duhul a ieşit din această lume şi a pătruns în lumea duhovnicească. Cu cât sufletul omului se apropie de această lume materială, pe atât lacrimile le împuţinează. Iar atunci sufletul lui se afundă total în lumea aceasta, va fi complet lipsit de lacrimi. Este semn că omul s-a înglobat în patimi”.

Sfântul Simeon Noul Teolog a spus: înainte de a dobândi plânsul şi lacrimile, să nu se înşele nimeni cu vorbe deşarte, şi nici noi să nu ne amăgim pe noi înşine. Până ce n-am dobândit darul lacrimilor n-avem pocăinţă, n-avem frică de Dumnezeu în inimi; până ce nu suntem huliţi, sufletul nostru nu poate pregusta judecata finală şi chinurile veşnice. Căci dacă ne-am fi acuzat noi înşine, dacă am fi pregustat acele chinuri, lacrimile ar fi început să curgă fără oprire. Fără lacrimi, împietrirea inimii noastre niciodată nu se va înmuia, nici sufletul nu va dobândi umilinţă duhovnicească; fără ele nu putem fi smeriţi. Cine n-a devenit astfel nu se poate uni cu Duhul Sfânt; cine nu este unit cu El nu poate ajunge la contemplaţie şi nici la cunoaşterea lui Dumnezeu, şi nu este vrednic să înveţe prin har virtutea smereniei”.

O viaţă atentă duce la înduioşarea inimii; această înduioşare a inimii, mai ales când lacrimile încep să o însoţească, ne duce la o atenţie redublată de har. Plânsul şi lacrimile sunt darul lui Dumnezeu. Dacă duci o viaţă reculeasă, cere-i acest dar lui Dumnezeu printr-o rugăciune insistentă. “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide… Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El” (Matei 7, 7-l1). El vă va da uşa şi cheile pentru toate bunătăţile duhovniceşti: plânsul şi lacrimile.

“Eu mă minunez, zice Sfântul Ioan Scărarul, şi când caut la calitatea străpungerii inimii. Cum, numindu-se plâns şi întristare, are înlăuntru împletite cu sine, ca mierea cu ceara, bucuria şi veselia? Ce învăţăm din aceasta? Că această străpungere este, propriu-zis, dar al Domnului” (Scara VII, 50).

Sfântul Simeon Noul Teolog pe bună dreptate spune că izvorul plânsului şi al lacrimilor se află în libertatea noastră. Depinde de noi să nu ne împrăştiem, să încetăm cu vizita pe la chiliile fraţilor, să nu ne facem cunoştinţe în afara mănăstirii, să contenim cu vorbăria multă şi care nu spune nimic. De noi depinde începutul unei vieţi reculese, de felul cum ne rugăm şi cum citim cuvântul lui Dumnezeu, de felul în care ne înfrânăm de la mâncare şi băutură. O asemenea viaţă nu va fi lipsită de înduioşarea inimii şi de lacrimi, în mod deosebit dacă-L rugăm pe Dumnezeu cu stăruinţă să ne dăruiască acest dar salutar.

Când l-ai dobândit trebuie să-l păstrezi ca pe un tezaur preţios. Acest dar este o comoară spirituală de o inestimabilă valoare. După ce l-am primit, uşor îl putem pierde din nou, dacă ne lăsăm cuprinşi de împrăştiere, dacă devenim robii capriciilor noastre, dacă căutăm să plăcem oamenilor, dacă cedăm mondenităţii, lăcomiei pântecului, obiceiului de a calomnia şi bârfi. Fără să ne dăm seama putem trece de la o stare de înduioşare a inimii, la o stare de împietrire. Această stare este atât de importantă pentru vrăjmaşul nostru cel nevăzut, încât el încearcă prin toate mijloacele să ne reţină în ea; scutindu-ne să ne tulbure prin alte ispite venite din exterior, într-adevăr, părerea de sine şi mulţumirea de sine, care sunt urmările obişnuite ale unei stări de împietrire bine statornicită, sunt suficiente pentru a ne face să pierdem orice roadă duhovnicească şi să mergem la pieire. împietrirea este teribilă în cazul celui ce nici nu o simte: acesta este copleşit şi orbit de părerea de sine şi de mulţumirea de sine.

Induioşarea inimii, zice Sfântul Simeon Noul Teolog, este rodul împlinirii poruncilor evanghelice; înduioşarea inimii este izvorul tuturor roadelor duhovniceşti, este autorul şi creatorul tuturor virtuţilor, precum mărturiseşte toată Scriptura inspirată de Dumnezeu. De aceea cel ce voieşte să-şi dezrădăcineze patimile şi să dobîndească virtuţile, înaintea tuturor virtuţilor şi dimpreună cu toate, să caute cu stăruinţă înduioşarea inimii. Fără aceasta, nu va putea niciodată să-şi vadă sufletul curat; şi dacă nu-şi curăţeşte sufletul, nu va avea niciodată trupul curat. Un veşmânt murdar nu poate fi spălat fără apă; fără lacrimi nu-ţi poţi spăla sufletul şi nu-l poţi curaţi de pete şi necuraţii. Să nu căutăm scuze mincinoase şi inconsistente, la drept vorbind absolut false şi dărâmătoare de suflet, ci să căutăm din tot sufletul regina virtuţilor. Cel ce o caută cu stăruinţă o va afla; sau mai exact, ea va veni şi-l va găsi pe cel ce o caută cu ardoare; şi chiar dacă inima lui este mai tare ca fierul sau ca piatra, prin venirea ei o va face mai moale decât ceara.

Ea este un foc divin ce topeşte munţii şi stâncile, care împlineşte şi schimbă totul, care preschimbă în grădină sufletele ce o dobândesc, în profunzimea acestor suflete, ea devine un izvor din care ţâşneşte apă vie. Această apă, ca dintr-un bazin, se răspândeşte neîncetat în părţile apropiate şi îndepărtare ale grădinii, şi umplu sufletele care adună Cuvântul cu credinţă. Mai întâi ea spală toată necurăţia celor ce se adapă din ea; apoi ea spală patimile, le înlătură ca pe o crustă ce acoperă rana; respinge răutatea, pizma, slava deşartă cu toate urmările ei. Este ca o flacără ce cuprinde tot, ca un rug arzător ce consumă încetul cu încetul toate. Trezeşte în noi dorinţa de a fi buni şi-i pregăteşte pentru Dumnezeu pe cei ce o iubesc. Iată ce face focul dumnezeiesc al înduioşării inimii cu conlucrarea lacrimilor, sau mai precis prin lacrimi. Fără lacrimi, cum am spus, nici una din aceste bunătăţi n-a existat, şi nici nu va exista, nici în noi şi nici în alţii. Nu vei găsi în Scripturi vreun om curăţit fără lacrimi şi fără înduioşarea inimii, sau să fi devenit sfânt fără acestea, sau să-L fi contemplat pe Dumnezeu, sau să-I fi simţit prezenţa, sau să-L fi primit ca oaspete în inima sa. Nimic din acestea nu se poate dobândi dacă pocăinţa şi înduioşarea inimii nu le-a precedat, dacă lacrimile n-au împăienjenit ochii şi n-au spălat cămara sufletului şi sufletul însuşi, umplând de fiori şi de mireasmă sufletul cuprins de un foc de nepătruns. Cei ce spun că este imposibil să verşi lacrimi şi să plângi în fiecare noapte, în fiecare zi, mărturisesc că sunt lipsiţi de toate virtuţile. Sfinţii Părinţi au declarat: “cel ce vrea să-şi taie patimile le taie prin lacrimi, şi cel ce vrea să dobândească virtuţile le dobândeşte prin plâns”. De aici reiese clar că cel ce nu plânge în fiecare zi nu-şi poate dezrădăcina patimile şi nu câştigă virtuţile, chiar dacă, păcălit de părerea de sine, crede că le câştigă.

La ce sunt bune instrumentele unui oarecare meşteşug dacă nu există un meseriaş să se priceapă la ele?

La ce-i foloseşte unui grădinar să sape toată grădina, să planteze tot felul de legume şi flori, dacă ploaia nu cade? Evident nu foloseşte la nimic. La fel se întâmplă cu cel ce practică alte virtuţi şi n-are această suverană şi binecuvântată virtute a lacrimilor şi înduioşării inimii.

La fel cum un rege rămas fără armată este uşor de învins, ba uneori nici nu mai este recunoscut de rege, tot aşa o armată numeroasă fără un rege, sau fără general, este uşor distrusă de către vrăjmaş. Aceasta este relaţia şi între virtuţi. Prin armată ne închipuim mulţimea de virtuţi ale începătorilor; regele reprezintă binecuvântatele lacrimi sau plânsul, prin care toată armata este pusă în rânduială, este încurajată, întărită, învăţată cum să mânuiască armele, în funcţie de moment, de împrejurări, de vrăjmaş. Plânsul chezăşueşte toate acestea; fără el mulţimea virtuţilor este învinsă. Aşadar fraţilor, înaintea tuturor faptelor, şi dimpreună cu ele, lucrarea noastră, a tuturor, să fie pocăinţa şi, dimpreună cu ea, plânsul ce însoţeşte lacrimile. Nu există plâns fără pocăinţă; nu există lacrimi fără plâns. Acestea trei sunt unite între ele; una nu poate apare fără celelalte două.

Calea duhovnicească a pocăinţei şi a lacrimilor are această caracteristică importantă: este scutită de ispita drăcească a nălucirilor. Pentru a-l seduce pe un ascet, îngerul căzut încearcă, la început, să-l convingă de meritele sale, cum se poate vedea din exemplele amintite mai înainte. Dar cum ar putea fi înşelat cel ce încearcă prin toate mijloacele să fie conştient de păcatele sale, să le plângă, şi care, odată ce le-a descoperit este încurajat să descopere şi altele mai mari?

Cum poate fi înşelat cel ce n-are altă ambiţie decât aceea de a-şi vedea ca singură calitate aceea de a fi păcătos, şi conştient de păcatele sale şi le mărturiseşte? “Când diavolul vede, spune Sfântul Grigorie Sinaitul, că cineva îşi petrece viaţa în plâns, nu rămâne aproape de el, căci el fuge de smerenia pricinuită de lacrimi”. Sigur că diavolul îi ispiteşte şi pe cei ce plâng, numai că aceştia îl recunosc şi îl alungă. Cel ce are o înaltă părere despre sine, cel ce crede că are oarecare merite, nu poate respinge ispita diavolului ce vine din exterior, pentru că a fost deja înhăţat şi înlănţuit de ispita interioară.

Asceţii necunoscători şi făţarnici socot că au ajuns desăvârşiţi atunci când încep a se considera sfinţi şi lumea îi recunoaşte şi-i aclamă ca atare. Ei primesc bucuroşi orbirea şi părerea de sine care se dezvoltă în ei fără a înţelege că părerea de sine este dezastruoasă iar laudele oamenilor sunt semnul profeţilor mincinoşi. Acest semn este foarte important, pentru că ni L-a dat Mântuitorul însuşi. “Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor” (Luca 6, 26). Aceasta este o nenorocire duhovnicească, o calamitate veşnică!

Un adevărat monah se bucură când începe să-şi descopere păcatul, când se vede inferior altor oameni şi mai rău decât toţi cei ce-l înconjoară, când dreapta judecată a lui Dumnezeu şi chinurile veşnice încep să-l înspăimânte, când se simte ca un criminal condamnat, când în timpul rugăciunii râuri de lacrimi curg din ochii lui şi când inima lui geme şi suspină, când sufletul său curăţit de lacrimi stă faţă în faţă cu Dumnezeu, şi vede Nevăzutul datorită unei puternice intuiţii a prezenţei lui Dumnezeu.

Ce vedere binecuvântată! în timpul ei răufăcătorul poate face pocăinţă pentru fărădelegile comise, îl poate îmblânzi pe Atotmilostivul prin lacrimi îmbelşugate, prin cuvinte smerite arătându-şi.starea sa mizerabilă; el poate să-I ceară lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, iertare de păcate şi, în acelaşi timp, multe daruri duhovniceşti şi veşnice de mare valoare. Cel mai mare succes pe care-l poate obţine un călugăr este de a se vedea şi a se recunoaşte ca un păcătos. Este mare lucru pentru un călugăr ca prin tot ce face şi prin tot ce spune să se recunoască sincer ca păcătos. “Când sufletul începe să-şi vadă păcatele sale mai multe ca nisipul mării, este începutul luminării interioare şi semnul sănătăţii sufleteşti”, zice Sfântul preot şi martir Petru Damaschinul.

Mintea nu-şi poate vedea păcatele decât atunci când este atinsă de harul lui Dumnezeu, întunecată de cădere, mintea singură nu-i în stare să le vadă. Vederea păcatelor sale, şi a stării de cădere, este un dar al lui Dumnezeu. Sfânta Biserică Ortodoxă îi învaţă pe fiii săi să-I ceară lui Dumnezeu acest dar prin post şi metanii, mai ales în postul mare. Darul vederii păcatelor, a stării de cădere şi de unire a omului căzut cu îngerii căzuţi, era în atenţia Sfinţilor Părinţi de altădată; şi în ciuda numeroaselor daruri duhovniceşti care mărturiseau clar sfinţenia lor, darurile acestea îi determinau să se pocăiască mereu, să plângă şi să se spele prin lacrimi. Cuvintele spuse de către Părinţii ce se aflau în această stare, nu sunt înţelese de către oamenii trupeşti. Astfel lui Pimen cel Mare îi plăcea să le zică fraţilor care trăiau împreună cu el: “Fraţilor, credeţi-mă, acolo unde va fi aruncat satan, acolo voi fi aruncat şi eu”. “Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa ” (Luca 18,14).

Adaptarea regulilor stabilite de părinţi la situaţia
monahismului actual

Cine citeşte atent lucrările Sfinţilor Părinţi, referitoare la monahism, remarcă uşor că ele au fost elaborate ţinând cont de circumstanţele epocii lor, şi de situaţia personală a călugărilor cărora se adresau. Pentru aceasta, aproape toate scrierile monahale ale Sfanţilor Părinţi au un scop precis şi un oarecare caracter unilateral. De aceea, chiar în vremurile înfloritoare ale monahismului, nu era posibil ca fiecare călugăr să aplice mecanic ceea ce au scris Părinţii; cu atât mai mult nu-i posibil astăzi, şi mulţi dintre cei ce au încercat s-o facă au întâmpinat suficiente dificultăţi, şi n-au câştigat mare lucru.

Să luăm de exemplu cartea Sfântului Ioan Scărarul. Acest slujitor al lui Dumnezeu a scris pentru călugării din viaţa de obşte, a căror virtute principală este ascultarea. De aceea tratează viaţa însingurată, şi isihasmul, cu prudenţă, pe scurt şi fără tragere de inimă, sfatuindu-i pe călugări să nu se grăbească a alege prematur acest fel de viaţă; dimpotrivă, el vorbeşte detaliat despre ascultare, lăudând şi exaltând această formă de asceză. Sfântul procedează aşa nu pentru că ar dispreţui viaţa pustnicească, ci pentru a nu slăbi zelul călugărilor din viaţa de obşte, a-i încuraja în ascultarea ce şi-au asumat-o, a nu se diviza şi a nu se grăbi înspre un mod de viaţă pentru care nu sunt pregătiţi şi care i-ar fi putut duce la orbire şi la năluciri drăceşti, în care cad de obicei cei ce nu ascultă şi acţionează de capul lor.

Este evident că un călugăr ce trăieşte înafara mănăstirii nu va fi scutit de tulburare şi descurajare; citind “Scara”; va avea cu siguranţă impresia că în afara unei mănăstiri de obşte, şi fără ascultare, nu poate progresa în viaţa călugărească. Experienţa a arătat că acesta este efectul citirii acestei cărţi inspirate de Dumnezeu. De pildă Sfântul Antonie cel Tânăr, care era pustnic, citind “Scara”, a intrat într-o mănăstire de obşte.

Nimeni însă nu poate schimba cadrul exterior al vieţii sale. Ce se întâmplă atunci? Rămânând, forţat de împrejurări, în situaţia în care se găseşte, dar pierzându-şi încrederea că se poate mântui şi aici, va cădea în descurajare, îşi va pierde entuziasmul pentru viaţa călugărească şi va începe să ducă o viaţă neglijentă. Acum când noi suntem la sute de ani de vremurile în care au scris Sfinţii Părinţi, obiceiurile şi împrejurările fiind altele, adaptarea sfaturilor ce ni le-au dat la situaţia actuală nu-i numai utilă, ci şi necesară.

Aceasta a fost intenţia noastră cu sfaturile duhovniceşti expuse aici. Noi nădăjduim că ele vor putea servi de ghid călugărilor din vremea noastră şi în împrejurările în care Dumnezeu a îngăduit să trăim. Sperăm că smerita noastră lucrare va putea fi utilă atât în mănăstirile de obşte, cât şi în mănăstirile de sine; ea va putea fi folosită şi de călugării care sunt în administraţie sau la un paraclis, sau călugărilor care la solcitarea ocârmuirii călătoresc în calitate de duhovnici pe un vapor, sau celor care se fală în lume pentru a îndeplini o ascultare de lungă durată. Ea se adresează de asemenea călugărilor care au depus voturile monahale pe lângă o şcoală teologică şi sunt profesori, sau îndeplinesc funcţii administrative. Sperăm apoi că şi laicii care doresc să-şi câştige în lume mântuirea vor fi câştigaţi citindu-o.

Implinirea poruncilor evanghelice a constituit şi continuă să constituie esenţa vieţii şi practicilor monahale. In orice loc şi în orice împrejurări, se găsesc suficiente condiţii favorabile pentru a practica nevoinţa călugărească. Fraţilor, primiţi această ofrandă duhovnicească şi nu o respingeţi pentru puţinătatea sa. Puţinătatea ofrandei mărturiseşte sărăcia celui ce o oferă. Prin credinţa şi râvna noastră, veţi răsplăti pe cel care a trudit, pentru mântuirea lui şi a voastră.

Bogatul Stăpân al casei a pregătit un ospăţ îmbelşugat pentru numeroşii Săi prieteni, şi pentru mulţi alţii pe care ar dori să-i invite la masă şi să-i alăture acestora. Un belşug de mâncăruri duhovniceşti de o fineţe aleasă se vor oferi oaspeţilor aşezaţi la această masă şi, la sfârşitul ospăţului cei prezenţi vor fi încărcaţi de daruri spirituale. După ce oaspeţii de seamă vor pleca, Stăpânul casei va arunca o privire prin uşa încăperii în care a avut loc ospăţul, şi va remarca în faţa ei o mulţime de cerşetori înfometaţi, care ar fi fericiţi să li se ofere farâmiturile rămase de la ospăţ. Preamilostivul va porunci slugilor să nu mai adune fărâmiturile şi va chema cerşetorii înfometaţi să se bucure de ele, cu tot aspectul lor neîngrijit şi nevrednic de somptuozitatea palatului. Timizi şi in decişi, cerşetorii vor intra în măreaţa încăpere, se vor apropia în neorânduială de masă, fiecare mâncând ce va găsi în faţa lui, adunând toate fărâmiturile. Evident, nici unul dintre ei nu va găsi un platou intact, nici nu va beneficia de oficiile elegante de care s-au bucurat oaspeţii, nici nu vor audia corul cântăreţilor care i-a încântat pe meseni. Iată de ce nici un cerşetor, chiar dacă printre ei se vor afla oameni foarte dotaţi şi inteligenţi, nu-şi va putea face o idee clară despre ospăţ. Mulţumiţi de fârâmiturile adunate, vor trebui să se mângâie cu o idee vagă despre ospăţul strălucitor la care au participat oaspeţii de vază. Când vor deşerta masa de tot ceea ce se putea mânca, cerşetorii se vor prosterna în faţa Stăpânului casei, şi-i vor mulţumi pentru această mâncare, cum n-au văzut şi n-au mâncat niciodată.

El le va spune: “Fraţilor, când am dat dispoziţiile pentru pregătirea acestui ospăţ nu m-am gândit la voi; de aceea nu v-am putut oferi această masă după tot protocolul, şi nu v-am făcut cadouri pentru că acelea s-au împărţit oaspeţilor stabiliţi dinainte”. Cu un singur glas, cerşetorii vor exclama: “Stăpâne, chiar dacă nu ne-ai făcut cadouri! Chiar dacă nu ne-ai oferit un ospăţ fastuos, n-avem cuvinte să-Ţi mulţumim că nu ne-ai îndepărtat cu dispreţ şi dezgust! Nouă, care suntem plini de tot felul de răni, ne-ai îngăduit să intrăm în palatul Tău şi ne-ai salvat de la moartea prin înfometare!” Cerşetorii se vor împrăştia mulţumind milostivului Stăpân şi binecuvântându-L. Stăpânul, întorcându-se spre slugi, le va zice “Acum strângeţi masa şi încuiaţi porţile palatului. Oaspeţi nu mai sunt; toată mâncarea disponibilă a fost oferită. Totul s-a sfârşit.”

“O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? Sau cine mai înainte I-a dat Lui şi va lua înapoi de la El? Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate. A Lui să fie mărirea în veci. Amin!” (Romani 11, 33-36).

Antonie Bloom, mitropolit de Suroj, s-a născut la Lausanne, în 19 iunie 1914. Copilăria şi-a petrecut-o în Rusia şi Persia, tatăl său fiind un membru al corpului  diplomatic imperial al Rusiei. Mama lui era sora compozitorului Alexander Scriabin.

În urma Revoluţiei, întreaga familie a fost nevoită să părăsească Persia, ajungând în cele din urmă la Paris, unde Antonie şi-a făcut studiile, luându-şi licenţa în fizică, chimie şi biologie, iar doctoratul în medicină la Universitatea din Paris.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a servit ca ofiţer al armatei franceze până la căderea Franţei, iar apoi a lucrat în calitate de chirurg într-unul din spitalele din Paris, fiind angajat totodată în mişcarea de Rezistenţă. În 1943 şi-a depus voturile monahale, continuând să funcţioneze ca medic în Paris.

În 1948 a fost hirotonit preot, iar în 1949 a venit în Anglia ca preot ortodox al Frăţiei Sfinţilor Alban şi Serghie, fiind numit vicar al Patriarhiei Ruse în Londra în 1950. În 1958 a fost uns ca episcop şi în 1962 ca arhiepiscop al Bisericii Ruse din Marea Britanic şi Irlanda.

În 1963 a fost de asemenea numit exarh al Patriarhiei Moscovei pentru Europa Occidentală, fiind înălţat la treapta de mitropolit în 1966. Mitropolitul Antonie a îndeplinit un rol important în lucrarea ecumenică şi cea interbisericească ca membru al delegaţiei Bisericii Ruse la Conciliul Mondial al Bisericilor de la New Delhi din 1961 şi de la Geneva din 1966.

Scrieri: „Somatopsychic. Techniques” (tradusă şi publicată în limba engleză în 1957); „Living Prayer”, 1966.

Mitropolitul Antonie a murit în 2003.

Pe lângă numeroasele articole, interviuri şi conferinţe, amintim alte câteva lucrări apărute: „Meditation on a Theme. A Spiritual Journey”, London and Oxford, Mowbrays, 1971; „God and Man”, London, Darton, Longman & Todd, 1971, „Courage to Pray”. London: Darton, Longman & Todd, 1974 [trad. din franceză]; „Death and Bereavement: Four Talks”, London, ROC, 1984, 1986; „The Essence of Prayer”; „Living Prayer”; „Schoolfor Prayer”; „God and Man”; „Courage to Pray”, London, Darton, Longman & Todd, 1986, 1989; „Creative Prayer: Daily Readings with Metropolitan Anthony of Sourozh”, Introd. and select, by Hugh Wybrew, London, Darton, Longman & Todd, 1987. (n. tr.)